O, cîte trebuințe chiar omul și le face,

Pizmaș pe sine însuși, se las-a se tîrî

De patimi și de pofte; își vinde a sa pace

Ș-aleargă el de sine sub jug a se vîrî.

În veci fără simțire, trăiesc ca dobitoace,

Stăpîni își cată singuri, le zic că sunt păstori;

Ca vita fără voie la glasul lor se-ntoarce,

Și gem, se-mpovărează subt asprii protectori.

Găsesc de fericire subt jug ca să trăiască;

Genunchii lor se-nmoaie și capu l-e plecat,

Si oricare povară sunt gata să primească;

Se-ntrec, sărut piciorul ce simt că i-a călcat.

Se bucur și sunt veseli cînd capăt vreo poruncă

Și mîndri de onoarea că sunt deosebiți,

Alerg, cu mare fală, și-n valuri se aruncă;

Își uit-a lor ființă la cîte-s porunciți.

La slujbe rușinoase se-ntrec să le-mplinească,

Și faptele cu fală ca merite își spun,

Și tremur ca stăpînul să nu își necăjească

Și liberîndu-l, p-altu s-aleagă mai de bun.

Ce dulce e viața acelui ce trăiește

Stăpîn pe sine însuși și nu e-al nimului,

Se bucură de toate și toate îi priește;

Natura, universul, întregi sunt ale lui.

Iar tristă este starea acelui ce se vede

Legat, că nu mai poate de sine-a dispoza;

Mașină fără suflet, nici știe, nici prevede

De-i dreaptă acea lege ce vin a-i impoza.

Și daca vre o dată simțirea-i se dezgheață,

Îi cere socoteală de cîte a făcut;

Sau va și el odată să schimbe astă viață,

Un glas din iad răsună, îi strigă: ești vîndut!

Departe toate astea! în turme ei trăiască,

Cu pielea și cu viața tiranii a-și hrăni;

Eu crez în Libertate, și ea mă cîrmuiască,

Nu-mi trebuie protector în lanț a m-ocroti.

Departe astă viață de omul cel ce simte,

Rămîie pentru-acela născut automat,

Ce n-are-inteligință, nici poate da cuvinte

Spre ce veni în lume, spre ce fu întrupat.

Ce e acea onoare ce tremur a o pierde

La micele căprițe a unui îngîmfat,

Stăpîn ce îi sugrumă și nencetat îi crede

Născuți pentru serviciu la cîte a visat?

Ce este acel aur din care-și fac podoaba

Spre fala unui mîndru despot ce le-a luat

Și sufletul și mintea, și le-a depus otrava

Ce-omoară-inteligința ce cerul le-a lăsat?

Acel ce-n sărăcie nu poate să trăiască,

El sclav a fost să fie și sclav etern va fi!

Servească dar, de-i place atît să s-umilească,

Tîrască-rse pe praguri, căci sclav el va muri.