Eu nu te-am crezut, părinte, cu slăbiciuni omenești.

Nici pe lemne, nici de piatră, nici în mantelă albastră,

Nici pe acvilă călare, nici pe nori că te-odinești, –

Slabe simboluri ce naște mintea mărginit-a noastră

Le-am desprețuit pe toate, N-am hotărît lăcuința-ți,

N-am crezut că știu voința-ți,

N-am crezut că daruri poate

Pe tine a-ndupleca. Și ce daruri avem,

Doamne, care să putem să-ți dăm?

Tămîie? sînge sau aur?

Orice-avem e de la tine.

Iartă, Doamne, pe aceia care se privesc pe sine,

Și voiesc a-ți aplica Slăbiciuni ce noi purtăm!