I

De cîte ori în brațe te văz cu al tău fiu, –
D-aș ști că parabola-mi o iartă cuviința,
Sau daca adevărul nu vatămă credința, –
Puterea-ți mă silește un eretic să fiu.

Cînd stai cu toată mila spre pruncu-ți a căta,
Îmi pare pe Madona c-o văz d-al doilea-n lume;
Și-ți spui, în conștiință, că nu-ți poci da alt nume,
Decît că ești aceea ce Gabriel cînta.

Iar daca a mea dogmă va fi o rătăcire,
Artistul e de vină, c-a lui dumnezeire
Ca tine de frumoasă a vrut imagina.

Eu simț de datorie și de creștinătate,
Eu simț că dau exemplu de-adîncă pietate,
A mă-nchina la tine și a te adora.