APRECIERI CRITICE.

Istoria noastră, ca a tuturor naţiilor, se cuprinde în cinci feluri de documente:

1. Poeziile şi tradiţiile populare;

2. Legile şi actele oficiale;

3. Cronicile care cuprind faptele generale;

4. Inscripţiile şi monumentele;

5. Scrierile care zugrăvesc obiceiurile private.

Să vedem acum ce putem avea din aceste deosebite speţii de izvoare şi la ce parte de istorie ne poate sluji fiecare dintr-însele.

1. Poeziile şi tradiţiile populare. Oamenii întâi cântă, pe urmă scriu. Cei dintâi istorici au fost poeţi. Poeziile populare sunt un mare izvor istoric. Într-însele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi sentimentele veacului. Învăţaţii Grimm şi Michelet s-au folosit mult de acest izvor istoric în scrierile lor asupra originii dreptului german şi francez.

Tradiţiile sau poveştile populare sunt un izvor care slujeşte la aceeaşi ţintă ca şi poeziile. Treaba agerei critici, a istoricului este să deosebească dintr-aceste daturi, ca şi din toate celelalte, adevărul de falsitate, şi să se poată bine folosi.

O adunare, dar, a poeziilor şi a poveştilor ce se află în gura poporului român este de trebuinţă. Noi cerem spre aceasta ajutorul tuturor celor ce locuind pe la ţară pot mai cu lesnire a le culege şi a ni le împărtăşi.

Nicolae Bălcescu, Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei româinilor, în Magazin istoric pentru Dacia, 1845, p. 1.

Ileana Cosânzeana este închipuirea cea mai poetică a geniului românesc; ea personifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvânt perfecţia omenirii sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare.

Aprecieri critice.

Mulţime de poveşti există în care Ileana Cosânzeana joacă rolul cel mai ademenitor. În acele basme minunate prin originalitatea lor adeseori fantastică, Ileana Cosânzeana este reprezentată cu părul de aur şi cu farmec dulce la privire. Ea-i atât de strălucită că pe soare poţi căta, iar pe dânsa ba; păsările cântă în calea sa cântecele lor cele mai frumoase, florile se culc în câmpie ca să-i facă covor, balaurii se îmblânzesc şi vin de se întind cu dragoste la picioarele ei, şi toţi fiii de împăraţi umblă să o ia de soţie.

Averile ei sunt nesfârşite, ea are trei îmbrăcăminte, una ca cerul cu luna şi cu stelele, una ca câmpul cu florile şi una ca marea cu spumele aurite de razele soarelui.

Româinii din Moldova zic că Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pământului său, cu farmecul răpitor care flutură pe câmpiile sale.

A zice de o femeie că e frumoasă ca Ileana Cosânzeana este tot aşa ca şi când se zice că e ruptă din soare, adică e o fiinţă din ceruri.

Între cărţile vechi şi nouă ce s-au tipărit pân-acum în ţările româneşti, cea mai populară este micul poem al lui Arghir şi al iubitei lui Ileana Cosânzeana.

Vasile Alecsandri. Poezii populare.

— În Opere, vol. III. Chişinău, Editura Hyperion, 1991, p. 178-179.

Nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decât numai prin literatura sa populară; şi nu este nici un alt mijloc mai nimerit şi mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter original şi distinctiv, decât numai nutrind-o prin literatura populară.

B. P. Haşdeu, prefaţă la volumul: Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori adunate de I. C. Fundescu, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti., 1875, p. 9.

În basmele noastre eroul Făt-Frumos – sau orice nume ar avea el – are ca notă esenţială reînvierea. El se luptă cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi ale altor monştri, cade în luptă cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vrun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu

308 moartea eroului. Reînvierea este o condiţie fără de care nu poate exista erou în basme.

Ideea reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fizice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui veşnic care iarna scapătă spre sud şi-şi pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre nord cu putere şi căldură.

G. Coşbuc, Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix, în volumul: „Dintr-ale neamului nostru”, Bucureşti., 1903, p. 34.

Multe poveşti se aseamănă între ele şi această asemănare merge aşa de departe încât, dacă ai uniformiza câteva amănunţimi diferite, poveştile cele două s-ar reduce la una singură, efect acelaşi. Într-o poveste eroii sunt un împărat şi o împărăteasă, într-o alta: o babă şi un moşneag. În afară de calitatea personajelor active, toate sunt apoi după acelaşi tipic. Faptul se explică uşor prin aceea că poveştile nu sunt scrise sau mai bine n-au fost scrise aşa că pluteau încă, nefixate ca fond în gura povestitorilor…

Întinsa galerie de tablouri, fermecate şi fantastice, comoară a creaţiunilor uriaşe ale închipuirii poporului românesc, poveştile şi snoavele constituie un titlu de glorie a literaturii noastre întregi şi de aceea n-ar trebui să răsplătim prin uitare, ca pe Ispirescu şi Creangă, pe cei ce-şi cheltuiesc talentul cu harnica lor culegere, cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte.

Nicolaie Iorga, Poveştile, în Lupta, an. VII (1890), nr 1200 (19 august), p. 2-3. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice. Să nu se creadă însă că, dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru totdeauna în cadrul realizărilor săteşti. Îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri. De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălţată, să creăm, într-o epocă de tragice răspântii, o cultură românească majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării politice. Care sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi deajuns un cât mai mare număr de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare.

Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937. Academia Română. Discursuri de recepţie, LXXI, p. 12-16.

Basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieţii în moduri fabuloase. Se vorbeşte mult de „contaminaţie”, înţelegându-se prin asta influenţarea unui basm de către altul şi mai ales contopirea mai multor fragmente de basme într-unul nou. Lucrurile nu stau exact aşa. Naratorul nu e contaminat inconştient, ci aplică esteticeşte procedeul cel mai uşor spre a face faţă oral, într-un timp limitat, sarcinii sale. Ceea ce-l preocupă principial, este de a traduce în materie fabuloasă o idee morală potrivită cu locul unde se află („răsplătirea hărniciei”, la o şezătoare; „norocul săracului” acolo, unde sunt nemulţumiţi de soarta lor, etc.).

G. Călinescu, Arta literară în folclor, în vol. Colectiv Istoria literaturii române, I. Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 200-229.

Este neîndoielnic că, în vremea când au cules basme P. Ispirescu, D. Stăncescu, Ion Pop-Reteganul şi alţii, culegerea nu s-a putut face exact, întocmai cum povestea informatorul. Culegătorul trebuia să se identifice cu povestitorul sau cu povestitorii lui şi ulterior să împlinească uneori şi să limpezească naraţiunea.

De aceea naraţiunea populară poartă nu numai timbrul specific povestitorului, ci şi ceva din firea şi modul de identificare a culegătorului cu creaţia populară şi cu subiectele informatoare. Nuanţele deosebitoare între una sau alta din culegeri sunt perceptibile, oricât de uşoare ar fi ele, la aceia care culeg şi se adaptează momentului. Altul este tonul unui basm din Ispirescu şi alt ton şi desfăşurare se simt în basmul cules de Stăncescu.

I. C. Chiţimia, D. Stăncescu, literat şi folclorist, în vol. Folclorişti şi folcloristică românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 379.