VOINICUL-ŞARPE ŞI FATA DE ÎMPĂRAT.

A fost odată ca niciodată, a fost odată demult tare, pe când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de măji de fier la un picior şi sărea de ajungea cu spinarea în cer.

Au fost odată o babă şi un moşneag, care nu aveau copii. Într-o bună zi moşneagul zise:

— Măi babă, bate în sită şi covată şi fă-mi o turtă în vatră, să mă duc în lume după copil.

Baba a cernut făină, a copt turte, a pus moşneagului în traistă şi l-a pornit la drum. A mers moşneagul şi a tot mers şi într-un târziu a ajuns la o fântâniţă. Moşneagul a poposit, a ospătat, a băut şi s-a culcat.

Când s-a trezit, a găsit în traistă un pui de şarpe. Moşneagul s-a uitat la puiul cel de şarpe şi s-a gândit: „O să-l iau, să ne fie fecior şi sprijin la bătrâneţe”.

Şi moşneagul a luat traista cu puiul de şarpe, a venit înapoi şi de la poartă a prins a striga:

— Deschide, babă, uşile şi ieşi-ne înainte!

— Ce-ai adus la casă, ce să fac cu şarpele? S-a mirat baba.

— Acesta o să ne fie fecior.

I-au făcut loc pe cuptor lângă sobă, şi, când colo, se lungeşte şarpele şi creşte, că nu încape pe cuptor. Moşneagul şi baba l-au ridicat în pod, l-au hrănit trei zile cu lapte dulce şi miez de nucă şi a crescut şarpele de pocneau grinzile şi intra casa în pământ de greutate. La a patra zi şarpele a scos capul pe gura podului şi a vorbit:

Voinicul-şarpe şi fata de împărat

— Tată şi mamă, a venit vremea să mă însor. Moşneagul şi baba s-au bucurat:

— Şi pe cine vrei s-o peţeşti?

— Pe fiica împăratului.

Până s-a mai gândit baba ce să răspundă, a răspuns moşneagul:

— Nu mă duc, dragul tatei, că mi-a lua capul.

— Dacă nu te duci, îţi iau eu capul!

Se duce moşneagul, ca vai de el, se duce la palat şi bate la poartă. Strajnicii i-au dat drumul, moşneagul şi-a luat cuşma din cap, s-a închinat şi a spus:

— Să trăieşti, luminate împărate!

— Mulţumim dumitale, om călător, ce ai venit?

— Am venit să ne luăm de cuscri, dumneata ai fată de măritat, eu am băiat de însurat.

Împăratul s-a făcut foc şi pară, şi a poruncit călăilor şi temnicerilor să-l izgonească cu bicele şi să deie drumul la câini, să-l mănânce. Călăii l-au alungat cu bicele, au slobozit câinii din lanţ şi l-au rupt în bucăţi, că bietul moşneag a ajuns acasă cu un pic de suflet.

Când l-a văzut şarpele păşind pragul rămolit şi ujilit ca vai de dânsul, s-a întins din gura podului l-a înghiţit şi i-a dat drumul bun sănătos şi îmbrăcat în haine nouă.

— Cum îţi pare? L-a întrebat şarpele.

— Îmi pare bine că-s cu zile şi-s voinic cum am fost.

— Şi mie îmi pare bine că are cine se duce s-o ceară pe fiica împăratului de mireasă.

— Nu mă duc, dragul tatei, că mi-a lua capul!

— Dacă nu te duci, îţi iau eu capul!

Moşneagul s-a dus la palat şi s-a închinat în faţa împăratului:

— Bine te-am găsit, luminate împărate!

— Bine ai venit, moşule, ce ţi-i voia şi nevoia?

— Să ne luăm de cuscri, tu ai fată de măritat, eu – băiat de însurat, să le facem o nuntă.

Ca să nu mai deie fata, împăratul zice:

— Vezi dealul acela?

— Văd, luminate împărate.

— Până mâine dimineaţă să mi-l faci vale şi pe vale să-mi faci moară, să-mi faci iaz, în jurul iazului să ari, să sameni grâu, grâul să-l treieri, să-l faci făină şi în răsăritul soarelui să-mi aduci o pereche de colaci.

Moşneagul vine acasă şi-i spune şarpelui:

— Iată, dragul tatei, ce a spus împăratul.

— Culcă-te, tată, şi dormi, nici în seamă nu lua.

Şarpele a ieşit afară şi, când a şuierat, s-au strâns şerpi, balauri câtă frunză şi iarbă.

— Ce ne-ai chemat, stăpâne?

— Vedeţi dealul cela? Până mâine dimineaţă să mi-l faceţi vale şi pe vale să-mi faceţi moară, lângă moară un iaz mare, iar locul împrejur sa fie semănat cu grâu, grâul să rodească şi la răsăritul soarelui să-mi aduceţi o pereche de colaci.

În zori de zi vin balaurii cu colaci calzi.

Şarpele i-a luat, a scos capul pe gura podului şi a vorbit:

— Scoală, tată, şi te du la împărat cu colaci calzi.

Se scoală moşneagul, ia colacii şi se duce la împărat. Când a văzut împăratul dealul – vale şi pe moşneag cu colaci calzi, s-a dus la împărăteasă şi i-a spus:

— Eu am zis să-l sperii, dar el a împlinit porunca. Ce să facem acum cu dânsul?

— Lasă, că-i dau eu o poruncă. Până mâine dimineaţă să fie marea cu apele la mine sub fereastră, iar în dosul palatului, cât vezi cu ochii, să puie viţă de vie şi până în răsăritul soarelui să fie poama crescută, rodită, strugurii copţi, să vorbească bobiţă cu bobiţă între ele, când m-oi scula eu, să mă spăl cu apă de mare şi să mănânc poamă. Se întoarce împăratul şi moşneagul îl întreabă:

— Ne încuscrim, împărate?

— Ne încuscrim, moşule, dar să-mi mai împlineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă să fie marea cu apele la mine sub fereastră, iar în dosul palatului, cât vezi cu ochii, să pui viţă de vie şi până la răsăritul soarelui să fie poama crescută, rodită, strugurii copţi, să vorbească bobiţă cu bobiţă între ele, când m-oi scula eu să mă spăl cu împărăteasa şi cu toată curtea în mare şi să mănânc poamă.

S-a dus moşneagul acasă. Şarpele îl aştepta cu sufletul la gură:

— Ce-a zis împăratul?

— Iată, dragul tatei, ce a spus.

— Du-te, tată, şi te culcă, nici în seamă nu lua.

A ieşit şarpele afară, a şuierat şi au venit şerpi, balauri, de nu-i ţinea locul.

— Ce doreşti, stăpâne?

— Până mâine dimineaţă să fie marea cu apele sub ferestre la palatul împăratului, iar în dosul palatului, cât se vede cu ochii, să puneţi viţă de vie şi până în răsăritul soarelui să fie poama crescută, rodită, strugurii copţi, să vorbească bobiţele între ele, când s-or scula împăratul şi împărăteasa să se spele în apă de mare şi să mănânce poamă.

În zori de zi s-a trezit curtea în plescăitul valurilor.

Împăratul şi împărăteasa s-au sculat, au deschis fereastra şi s-au spălat în apă de mare. După ce s-au spălat, a început a scădea marea şi în urmă creştea iarbă verde. Când s-au uitat în jur, mesele erau încărcate cu struguri de poamă şi bobiţele se luaseră la ceartă, că nu încăpeau pe tipsiile de aur.

Dimineaţa şarpele îi zise moşneagului:

— Du-te, tată, la împărat, că de acum s-a spălat, a ospătat şi e în cheful lui, du-te şi o cere pe fiică-sa de mireasă.

Când a ajuns moşneagul, era tocmai în răsăritul soarelui:

— Bună dimineaţa, înălţate împărate!

— Mulţumesc dumitale, moşule, iar mi-ai venit?

— Iar am venit, împărate!

— Şi acum de ce?

— Tot cu rugare şi întrebare, ne luăm de cuscri ori ba?

— Ne încuscrim, moşule, ne încuscrim, dacă îmi îndeplineşti şi a treia poruncă.

— Ce poruncă, înălţate împărate?

— Să-mi faci până mâine dimineaţă un drum de aur de la palatul meu până la casa mirelui, unde-s munţi, să-mi pui punţi, unde-s codruri – să-mi pui poduri, iar pe margini să crească pomi de aur şi păsări de aur să-mi cânte în toate glasurile. Mâine dimineaţă să-mi aduci roade să gust, să mă trezesc în cântecul păsărilor.

Moşneagul s-a întors acasă. Şarpele îl aştepta cu gura arsă:

— Ce-a spus împăratul?

— A spus să-i faci un drum de aur de la palat până aici acasă, unde-s munţi, să-i pui punţi, unde-s codruri – să-i pui poduri, iar pe margine să crească pomi de aur cu roadele de aur şi păsări de aur să cânte în toate glasurile. Mâine dimineaţă să se trezească în cântatul păsărilor, să-i aduc roade să guste.

— Du-te, tată, şi te culcă, nici în seamă nu lua. Moşneagul s-a dus la culcare, iar şarpele a ieşit afară, a şuierat şi au venit şerpi, balauri

— Câtă frunză şi iarbă.

— Ce porunceşti, stăpâne?

— Până mâine dimineaţă să faceţi în locul casei un palat pe trei părţi mai frumos ca al împăratului tot din aur-lamur, cu trei rânduri de foişoare şi bătut cu piatră rară şi să faceţi şi un drum de aur de aici până la curtea împăratului, unde-s munţi – să puneţi punţi, unde-s codruri, puneţi poduri, iar pe margine să crească pomi de aur cu roadele de aur şi păsări de aur să cânte în toate glasurile, ca să se trezească împăratul şi împărăteasa în cântatul păsărilor, să ieie roade să guste.

La ieşirea zorilor erau toate gata. Împăratul şi împărăteasa s-au trezit în cântatul păsărilor. Când colo, veni şi moşneagul cu închinăciune şi plecăciune. Cum sosi, aşa vorbi:

— Bună dimineaţa, înălţate împărate, a venit vremea să ne încuscrim, să punem zi de nuntă!

A sărit împăratul, parcă l-ar fi călcat pe bătătură, a ieşit în foişor şi, când a văzut drumul, pomii şi palatul toate turnate din firul aurului, n-a mai avut ce zice, a poruncit să deie şfară în ţară, răvaşe prin oraşe, Voinicul-şarpe şi fata de împărat a trimis şi crainici în toate părţile, să poftească lumea la nuntă. Şi a început a se aduna lumea pâlcuri, pâlcuri din toate părţile, că avea o împărăţie de n-o cuprindea gândul omului.

Acum împăratul a trimis trăsura cu patru cai să-l aducă şi pe mire. Vizitiii au mers, s-au oprit în poartă la moşneag şi solii împărăteşti i-au închinat moşneagului colaci şi i-au spus să iasă cuconul mire, că-i aşteaptă nunta.

Şarpele, de colo de unde era, a văzut trăsura împărătească şi a spus:

— Ce mi-a trimis mie împăratul cotiga aceasta? Duceţi-vă înapoi şi spuneţi-i să-mi trimită o trăsură de fier cu douăzeci şi patru de roate şi douăzeci şi patru de cai înhămaţi.

Când a auzit împăratul de una ca aceasta, i s-a lăsat sângele în picioare. Nu se putea dumeri ce mire-i acesta. Fiindcă aşa a fost voia mirelui, a dat poruncă la fierari şi i-au făcut o trăsură de fier cu douăzeci şi patru de roate, a înhămat douăzeci şi patru de cai şi a trimis-o la moşneag.

Acum mirele s-a suit în trăsură, s-a pornit cu nunta şi coada lui se mai târa pe jos încă de trei trăsuri.

Împăratul îi aştepta cu făclii aprinse, cu pahare drese şi bucate pentru mese.

Când au ajuns la poarta împăratului, lăutarii au început a cânta, şarpele s-a dat jos din trăsură, s-a întins şi a încolăcit mesele de jur împrejur să steie musafirii pe dânsul în loc de scaune la masă.

Au făcut nuntă cu voie bună, veselie şi curajul cel mare. După nuntă au luat mireasa şi s-au întors acasă.

Când a intrat fata împăratului în casă, s-a mirat ce a văzut. Ce avea mirele în odăile lui, n-avea împăratul în curte. Totul era numai de aur şi o frumuseţe, că-ţi fura inima.

Mirele a dezbrăcat pielea de şarpe şi s-a făcut un băiat frumos – o dragoste să te uiţi la dânsul, cu coroană pe cap, cu haine aurite: din guler până-n pământ numai fir de mărgărint. S-au pus ei pe trăit şi trăiau traiul cel bun de pe draga lume.

A trecut cât a trecut şi iată că se duce împărăteasa să vadă cum trăieşte fiică-sa cu şarpele.

— Apoi, maică, acesta nu-i şarpe, îi un băiat tânăr peste fire de frumos, numai ziua îmbracă pielea aceasta de şarpe, iar seara o dezbracă şi o pune la picioare.

— Dacă-i aşa, maică, ştii ce să faci? Să încarci o tava cu jăratic, s-o pui sub pat şi, când a întinde picioarele, a cădea pielea şi a arde. Dacă va arde, nu va mai avea ce îmbrăca şi va rămânea aşa.

Fata a făcut după cum o pusese maică-sa la cale. A aprins un foc cu lemn şi seara, când şarpele s-a dezbrăcat şi s-a dus la culcare, a umplut o tava cu jăratic şi a pus-o lângă pat la picioarele lui. Voinicul a întins picioarele prin somn, pielea a căzut în jar şi a plesnit – şi a vuvuit cerul, a clocotit pământul de s-a auzit peste nouă mări şi nouă ţări, unde-i apa lină, câmpul alămâie şi iarba mătase.

Voinicul s-a trezit şi i-a tras o palmă fetei, că au podidit-o lacrimile. Trei lacrimi au căzut pe brâul fetei şi s-au făcut trei cercuri de fier.

— Eu mai aveam de purtat trei zile pielea aceasta de şarpe şi era s-o lepăd, ispăşeam de-acum blestemul părinţilor. Cine te-a pus la cale, rău gând a avut. De azi înainte să umbli încinsă cu cercurile acestea de fier şi să nu le poţi desface, până nu-i veni peste nouă mări, peste nouă ţări, unde-i apa lină, câmpul alămâie şi iarba mătase şi-i striga în gura mare: „Drag stăpânul meu, întinde mâna peste mine, cercul să plesnească, pruncul să se nască!”

Voinicul cât mai repede închise uşa şi – să te duci duluţă. Din urma lui s-a ridicat o ceaţă-negureaţă, ce cuprindea cerul şi îneca pământul.

A rămas fata singură, a plâns, a jelit şi într-o bună zi a lăsat palatul şi s-a pornit pe urma lui. A mers fata şi a tot mers multă cale-împărăţie, cuvântul să ne ţie şi a ajuns la Sfânta Miercuri. Fata a bătut la poartă şi a vorbit:

— Măicuţă, primeşte-mă la popas.

— Dacă eşti fată curată, intră să te dăruiesc cu ceva, iar de nu, du-te cât mai departe, că am o căţeluşă cu dinţii de criţă, te face mici fărâme.

— Deschide, maică Sfântă Miercuri, căci sunt o fată curată şi oropsită.

Sfânta Miercuri i-a deschis şi a întrebat-o:

— Tu eşti fiică de împărat, blestemată de bărbat să mergi peste nouă mări şi nouă ţări, unde-i apa lină, câmpul alămâie şi iarba mătase?

— Eu sunt.

— Intră să te vadă mătuşa, că de auzit am auzit de tine, iar de văzut nu te-am văzut.

Fata a intrat.

Sfânta Miercuri a primit-o, i-a dat un ulcior cu apă să cinstească şi o prescură să ospăteze. Ulciorul şi prescura erau fermecate, de unde bea – se umplea, de unde mânca – creştea. La urmă i-a dăruit trei mere de aur. Fata le-a luat şi iar s-a pornit la drum. Şi a mers şi a tot mers zi de vară până-n seară, da atunci zilele erau ani şi a ajuns la chilia Sfintei Vineri.

Fata a bătut în uşă şi a vorbit:

— Măicuţă, primeşte-mă la popas.

— Dacă eşti fată curată, intră să te dăruiesc cu ceva, iar de nu, du-te cât mai departe, că am o căţeluşă cu dinţii de criţă, te face mici fărâme.

— Deschide, maică Sfântă Vineri, căci sunt fată curată. Sfânta Vineri i-a deschis uşa şi a cunoscut-o:

— Tu eşti fiică de împărat, blestemată de bărbat să mergi peste nouă mări şi nouă ţări, unde-i apa lină, câmpul alămâie şi iarba mătase.

— Eu sunt.

— Intră să te vadă mătuşa, că de auzit am auzit, iar de văzut nu te-am văzut.

Fata a intrat, a poposit. Sfânta Vineri i-a dat un ulcior cu apă să cinstească şi o prescură să ospăteze. Şi ulciorul şi prescura erau fermecate, că de unde bea – se umplea, de unde muşca – se vindeca. La plecare i-a dăruit un rodan de aur.

S-a pornit fata la drum şi a mers cale neumblată peste câmpuri, peste ape şi a ajuns la Sfânta Duminică. A bătut fata la poartă şi a spus:

— Măicuţă, primeşte-mă la popas! Dinăuntru s-a auzit:

— Dacă eşti fată curată, intră să te dăruiesc cu ceva, iar de nu, du-te cât mai departe, că am o căţeluşă cu dinţii de fier, cu măselele de oţel, când i-oi da drumu, praf şi fărâme te face.

— Deschide, măicuţă, sunt fată curată. Sfânta Duminică i-a deschis şi a cunoscut-o:

— Tu eşti fiică de împărat, blestemată de bărbat să mergi peste nouă mări şi peste nouă ţări, unde-i apă lină, câmpul alămâie şi iarba mătase?

— Eu sunt!

— Intră să te vadă mătuşa, că de auzit am auzit, iar de văzut nu te-am văzut.

Fata a intrat, a poposit. Sfânta Duminică i-a dat un ulcior cu apă să cinstească şi o prescură să ospăteze. Ulciorul şi prescura erau fermecate, de unde bea – se umplea, de unde muşca – se vindeca. Când a fost să plece, i-a dăruit Sfânta Duminică o năframă de mătase împrejur cu aur trasă, a petrecut-o până la poartă şi fata a spus:

— De aici încolo nu mai ştiu unde să merg să nimeresc.

Sfânta Duminică a luat o frunză şi, când a suflat-o, s-a dus frunza din plai în plai, din vale în vale şi a făcut o cărare până la locul unde se găsea voinicul.

— Uite acolo îs curţile bărbatului. El a venit aici în împărăţia zânelor, zânele i-au dat mâncare uitată, băutură uitată şi a uitat de tine. Tu du-te, dar nu intra în casă, căci el e dus în toate zilele la vânătoare, opreşte-te la fântână şi prima zi scoate merele de aur la soare, a doua pune rodanul să toarcă pe colacul fântânii, a treia desfă năframa de mătase împrejur cu aur trasă şi întinde-o pe iarbă verde. Ziua o să vină zânele la apă, o să le vadă şi o să vreie să le cumpere, dar tu să nu le vinzi nici pe bani, nici pe pietre scumpe, nici pe alte lucruri, ci să le dai aşa, dacă te-or lăsa să dormi o noapte în odaia voinicului. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos.

Fata i-a mulţumit, s-a pornit la drum şi a mers şi a tot mers, a trecut văile cu florile, izvoarele cu ponoarele şi a ajuns la fântâniţă. Cum a ajuns, a scos cele trei mere de aur şi aştepta. N-a trecut mult şi au venit zânele la apă. Zânele nu s-au mirat de fată că au văzut-o aici, unde pasăre zburătoare, necum om călător nu răzbate, ci s-au mirat de cele trei mere de aur şi au întrebat:

— Nu vinzi merele, fată, să le cumpărăm noi pe bani, pe pietre scumpe, să nu le apuce alţii?

— De vândut nu le vând nici pe bani, nici pe pietre scumpe, vi le dau aşa, fără nici o plată, dacă mă lăsaţi să dorm o noapte în chilioara voinicului.

Zânele s-au învoit, au dus-o pe fată la chilioarele lor, iar seara, când a venit voinicul de la vânătoare, i-au dat mâncare uitată, băutură uitată şi buruieni de somn şi a adormit voinicul somn greu de moarte. Atunci au adus-o pe fată în chilioara lui şi ea a prins a lăcrima şi a cuvânta:

— Drag stăpânul meu, întinde mâna peste mine, cercul să plesnească, pruncul să se nască!

A strigat fata, a plâns, dar voinicul n-a auzit nimic. Cocoşul a cântat de trei ori, s-a luminat de ziuă şi fata s-a dus la fântâniţă tristă şi mâhnită, a scos rodanul cel de aur de la Sfânta Vineri şi s-a pus pe tors. Pe la amiază au venit zânele la apă şi, când au văzut rodanul cel de aur torcând fire de aur şi de diamant, s-au mirat ca de mare minune şi au întrebat:

— De vânzare ţi-i rodanul, să-l cumpărăm noi pe bani? Ori pe pietre scumpe, să-l avem la averea noastră, la chilioarele noastre?

— Pe bani şi pietre scumpe nu-l dau, dacă mă lăsaţi o noapte să dorm în chilioara voinicului, vi-l dau aşa, cum se găseşte, fără nici o plată.

Zânele au luat-o pe fată la chilioara lor. Seara, când a venit voinicul de la vânătoare, i-au dat mâncare uitată, băutură uitată şi buruieni

304 de somn şi a adormit voinicul aşa, că puteai să tai lemne pe dânsul. După aceea au adus-o pe fată în chilioara voinicului şi ea a prins a boci şi a se ruga:

— Drag stăpânul meu, întinde mâna peste mine, cercurile să plesnească, pruncul să se nască!

A plâns fata, a bocit toată noaptea, dar voinicul n-a auzit şi nu s-a trezit. Înspre ziuă a cântat cocoşul de trei ori, fata a ieşit din chilioară şi iar s-a dus la fântâniţă, întristată şi îndurerată.

S-a aşezat lângă fântână, a scos năframa de la Sfânta Duminică şi a întins-o pe iarbă verde. Spre seară au venit zânele la apă şi, când au văzut năframa de la Sfânta Duminică, au dat toate năvală:

— De vânzare ţi-i năframa, s-o cumpărăm noi pe bani, pe pietre scumpe?

— Nu vând năframa pe aur şi pietre scumpe, o dau aşa, dacă mă lăsaţi să stau o noapte în chilioara voinicului. Zânele au luat năframa şi au dus-o pe fată la chilioarele lor. Când a venit voinicul de la vânătoare, cocoşul i-a ieşit înainte, a bătut din aripi şi a cântat:

— Cu-cu-ri-gu! Stăpâne, de trei nopţi încoace vine o fiică de împărat, blestemată de bărbat, intră noaptea în chilioara ta şi plânge cu glas mare până-n cer, cu lacrimi până-n pământ, să întinzi mâna, să plesnească trei cercuri de fier, să nască pruncul.

Voinicul şi-a adus aminte şi l-au tăiat lacrimile. El s-a dus în chilioară şi a căzut bolnav. Zânele i-au adus mâncare uitată şi buruieni de somn, iar el de scârbă şi jale mare, că n-o văzuse pe fată atâta vreme, n-a putut nici bea, nici mânca. Pe la miezul nopţii a intrat fiica împăratului în chilioara voinicului, a prins a lăcrima şi a cuvânta:

— Drag stăpânul meu, întinde mâna peste mine, cercurile să plesnească, pruncul să se nască!

Voinicul a îmbrăţişat-o şi, când a pus mâna pe cercuri, au plesnit cercurile, şi a născut fata de împărat un băiat de şapte ani. Voinicul s-a bucurat, a ieşit afară şi, când a şuierat odată, au venit balauri, şerpi câtă frunză şi iarbă:

— Ce ne-ai chemat, stăpâne?

— Aduceţi-mi o trăsură cu douăzeci şi patru de cai în şir, să mă duc acasă.

Ca din pământ a apărut o trăsură cu douăzeci şi patru de cai albi. Voinicul, fata de împărat şi băiatul s-au suit în trăsură şi s-au pornit înapoi spre împărăţie, la palatul lor. Zânele i-au ieşit înainte, îl rugau să steie, mai cât nu-şi aşterneau şi inima la picioarele lui, dar voinicul s-a dus şi dus a fost. S-a întors acasă la moşneag şi la babă, s-a pus pe trai şi a trăit traiul cel bun de pe draga lume. Eu i-am lăsat trăind şi vieţuind şi Am încălecat pe un cocoş Şi m-am dus tot pe jos, Şi am încălecat pe o roată Şi v-am spus povestea toată.

La izvoare. Poveşti, poezie populară şi cercetări de folclor de Grigore Botezatu. Chişinău, Ed. Hyperion, 1991, p. 22-30.