NU CÂNTA, BĂIETE!

Fost-a odată ca niciodată, într-o ţară bogată, de la Dumnezeu sfântul lăsată, nu demult, ia, de când e şi necazul pe lume. Dar povestea nu ştie de asta; ea trebuie spusă, că nu-i încotro şi hai, cuvântule, la drum – şi te-oi sfârşi nici nu-i şti când şi cum! Pe atunci şi mai încoace, era o babă şi se-ntorlocase, de-al doilea, c-un moşneag care nu era nici al meu, nici al tău, ci era al ei, ţie-şi-l cu bine – la dânşii bucurie şi la noi sănătate!

Şi moşneagul avea o fată. Baba avea şi ea o fată – tot marfă care nu se potrivea. După cuvântul din vechime: „Toată baba-i cu taraba, hop şi eu cu jneapu meu…!” Şi ca să nu mă iau cu ziua târgului, iacă, mări, baba îşi purta fetişoara numai pe la petreceri şi tare-i plăceau frumuşelei cuvintele flăcăilor, d-apoi jocurile cele cu coadă – doamne sfântule! Azi aşa, mâine aşa, poimâine se numeşte că-i duminică dimineaţă. Cine merge la sf. biserică? Baba şi cu fată-sa! Biata copilă a moşneagului, urgisită şi necăjită, stă acasă şi aşa primeşte poruncă:

— Să stai şi să faci mâncare, nici prea rece, nici prea fierbinte! Auzi?

— Bine.

Se duc ele la sfânta slujbă; fata moşneagului se urcă pe coşar şi se uită. Ele cum ajung în faţa pridvorului, s-apucă şi ea şi se duce la cei doi nucuşori din grădină, răsădiţi de mânuţa ei, răsfiraţi a plâns, cu crengile frăţeşte la pământ şi, fiindcă acolo-i şedea norocul şi ajutorul ei, face: „Descuieţi-vă, nucuşorilor!” Atunci, cât ai clipi, nici eu singur nu mai ştiu ce fel de lucruri scumpe au ieşit de acolo: straie scumpe,

218 cum nici la miresele împărăţiei nu se află, şi trăsură şi cai, care nici n-or fi cum s-or povesti, că lumea pentru ce are gură! Atâta numai că fata noastră, gătită aşa de mândru, iacă intră şi ea în sf. biserică! Lumea socotea că-i crăiasă, nu de pe ici-de pe colea, ci crăiasa cea mai aleasă dintre crăiese! Cât despre feciorul împăratului, d-voastră aveţi auz îndeajuns şi vă puteţi închipui mai bine decât mine ce fel îi juca gândul: dorul nu caută multă zăbavă, a pus stăpânire şi pe inima împărătească – şi adică de ce nu?

— Şi să-l ardă focul de dor! Crăiasa cea frumoasă însă, drept să vă spun, nu s-a uitat mult la asta: ea a luat repede nafură, a ieşit, şi până una-alta, a fost acasă – tot fata moşului, care acum făcea mâncare pentru babă şi pentru odorul ei! Feciorul de împărat se uită în urmă – d-apoi ce folos, că, bat-o s-o bată crăiasă, nu ştii cum a ieşit şi:

Înainte luminiţă, În urmă neguriţă şi nu-i. Dacă nu-i, nu-i; de acuma caută-i şi tu urma, băiatul mamei! Ai pus tu ochii pe fată, dar să vedem ce mai este, şi ţine-te, biată poveste!

— Ha! Ai făcut mâncare? Se boldeşte baba.

— Făcut, răspunse fata moşneagului.

Şi mâncarea era făcută, nici prea rece şi nici prea fierbinte, cum e mai bunişoară pentru izbăvit de inimă rea.

— Dar oaleu!

— Zice fata babei – tu nici nu ştii una!

— Dacă nu-mi spui, surioară dragă!

— D-apoi tu ce mai ştii! Amarnic feciorul de împărat, dar mai mândră-i crăiasa ce-a venit azi la sf. slujbă!

— De! Dacă eu, săraca, şed numai acasă!

Şi s-a trecut şi asta. Iar iad şi rai în casă, ca-n casă de om, până ce, cu bine şi cu rău, cum s-a mai întâmplat, ne trezim în a doua duminică. Hai iar la sf. biserică, după obiceiul creştinesc; se duce numai baba cu fată-sa, copila moşneagului rămâne osândită să steie tot acasă, să facă mâncare potrivită şi să nu se urnească un fir din ogradă. Atâta numai că ea, cum se văzu singură, se şi alătură de cei doi nucuşori: „Descuieţi-vă, nucuşorilor!” Nucuşorii i-au dat straie şi trăsură cu cai, care nu se mai află pe lume. Ea iar ajunge la sf. biserică; lumea căsca gura, nu alta; iar feciorului de împărat îi venise gândurile la loc. Atâta numai, frate dragă, că, văzând-o cum iese degrabă – de i se făcu:

Înainte luminiţă, În urmă neguriţă nu ştiu, a lui ciudă era mai aprinsă, ori a mea supărare mai mare, că nu putea el prinde nici o fată de împărat! Eu şi acum să-l văd i-aş zice: „Dar ce, păzeşti iepuri, fecioraş de crai?” Numai vezi că şi el avea dreptate: a treia oară era scris să-şi capete odorul! Cum a şi fost. Că uite, povestea merge tot aşa în drumuşorul d-sale, până a treia duminică. Baba cu fată-sa, la sf. biserică; astalaltă – vine şi ea, necuprins de frumoasă şi îmbrăcată, crăiasă în picioare, şi alta nimica. N-aş şti.

— N-aş vorbi. Ce-mi face acuma fecioraşul cel îndrăgostit? Cu binişorul nu mergea – oleacă de silă n-are să strice: toarnă flăcăiaşul răşină topită pe pragul pridvorului şi numai iacă-mi trece crăiasa şi, ce mai la deal la vale – nu-şi poate scoate piciorul cu ciuboţica! Aşa-i că feciorul a prins minte? Şi aşa-i că dacă nu-l luam eu oleacă în râs, nu se afla să facă asta? Şi, cum am zice, nici fata cu chipul de crăiasă nu-i proastă. Zmuceşte o dată, zmuceşte de două ori, când a treia oară, scoate piciorul, lasă ciuboţica în plata domnului, şi la fugă, să fie tot pe a ei!

— Măi! Zice feciorul împăratului, ce-i de făcut? S-a dus ea:

Înainte luminiţă, În urmă neguriţă, dar pune-oi şi eu gabja o dată! Şi aşa, gândul se vede că rău tare asupra ei nu era – ia, cam cum m-am dat şi eu cu baba la secere, ar zice moşneagul.

— Şi hai de-acuma, mări, că ciuboţica e în mâna

220 craiului şi aceea are să-i fie mireasă, care va avea norocul să-i fie deopotrivă piciorul cu ciuboţica! Caută, învârteşte, suceşte, greu la deal, greu şi la vale. Vine povestea şi în casa babei. Ce mai cinste pe fata ei că feciorul craiului îi pune ciuboţica în picior! D-apoi ce folos? Picior ca al fetei babei am mai văzut eu, dar, drept a vorbi, să vă ferească Dumnezeu, fetelor! Lasă că era Propeaua gardului, Păcorniţa carului.

Urâciunea satului, dar avea nişte talapane de picioare de le-ai fi putut pune gură de ham, nu altceva. Baba nu ştia de asta; ei i se părea că picioruţ mai potrivit pentru ciuboţica aceea din mâna craiului nu poate fi decât picioruţul cel drept al copilei cu pricina. Drept aceea s-a apucat şi a dat ia-ncolo, mai deoparte, pe biata fată, a moşneagului, şi mai bun loc decât după uşă care ar fi putut fi? Dar ciuboţica nu venea pe piciorul urâtei, şi nici trebuie să ne mai prăpădim vremea cu asta!

— Da oare să mai cioplim olecuţă picioruţul? Zice baba.

— Nu se poate! Se răsteşte craiul, gata să se pornească. Când colo, cocoşul, în prag, strigă, înălţându-se într-amândouă picioarele, maimai să stârnească tot satul:

Cucurigu, ga, gaa! Fata moşneagului după uşă Şăde-ntr-un ştiubei cu cenuşă…!

— Huş, cocoş afurisit! Se încruntă baba, dar afurisitul grăia dreptatea şi de aceea, când feciorul împărătesc dă să mai calce un pas, iar răcneşte diavolul de cucoş:

Cucurigu, ga, gaa! Fata moşneagului după uşă Şăde-ntr-un ştiubei cu cenuşă…!

— Huş, cocoş afurisit, mânca-te-ar boala să te mănânce!

— Măi – face feciorul – trebuie să fie ceva, şi nu-i degeaba cântecul! Când bietul cucoş năzdrăvan iar ţipă mai cu înţeles:

Cucurigu, ga, gaaa! Fata moşneagului după uşă Săde-ntr-un ştiubei cu cenuşă…!

Şi caută el după uşă; ce-i drept nu-i păcat, fata moşneagului, plină de cenuşă şi funingine, şedea în ştiubeiul de zolit cămăşi. Şi minune n-a fost de loc când a cercat holteiul şi ciuboţica se potrivea atât de bine pe piciorul copilei. De acuma – să le fie de bine, oi face şi eu: nuntă, petrecere şi chef, ca la o vreme de bucurioară şi pace! Fata moşneagului mi se dresese un lucru de împărăteasă, că trecuse vestea şi dincoace, pe aici pe la noi, la Moldova lui Ştefan. Ce să-i faci? Ea se ducea când vroia la nucuşori, şi când zicea: „Descuieţi-vă, nucuşorii mamei!”, fel de fel de bunătăţi îi ieşeau la lumină. Şi iacă dă Dumnezeu şi la vreme potrivită li se soseşte părinţilor şi un copilaş – da frumos, da frumos, să-i zvârli două mere de aur, cum făcea Irod împăratul. Era bucurie la scaunul împărătesc, dar bucuria ştiţi d-voastră că zboară iute-iute şi-i dă drumul supărării, care o înghesuie de dinapoi; şi să nu vă miraţi că, într-o bună dimineaţă, baba îşi trimite fata să o mai vadă pe tânăra împărăteasă. Poate cu gând bun – dar la om rău gând bun să dea Dumnezeu, însă eu nu prea cred!

— Bine te-am găsit, surioară; he, bine mai trăieşti!

— Bine ai venit, surioară! Îi răspunse astalaltă, cu inima curată. Azi aşa, mâine aşa, hai, poimâine se duc amândouă la plimbare: una cu inima dreaptă, cealaltă însă, duşman împeliţat! Ici câmpie întinsă, dincoace lanuri ce se izbeau cu vârfurile spicelor în razele soarelui, încât cu adevărat era de-a mai mare dragul să priveşti că În vârful spicului, Vârful mărgărintului împodobeau cu îndestulare firea toată; d-apoi ce ţi-i bun, că, nu bine dă împărăteasa să se uite la fântâna la care ajunseră, şi mâna nelegiuitei nu s-a sfiit, şi iacă s-a înecat biata împărăteasă!

Lângă fântână a crescut – aşa a vrut Dumnezeu – un soc. Fata babei, fără multă grijă, se duce acasă şi-i împărăteasă de acuma şi tot aşa îmbrăcată, dar mai strânsă şi mai învelită, cum va fi ştiut ea – că

222 eu nu mă pricep la treburi de acestea – şi numai un lucru o strica: ţâţă nu putea da copilaşului celui frumos, ce rămânea de maică-sa, şi plângea, plângea fecioraşul, Doamne, Doamne!

— Ce are copilaşul nostru? Zice împăratul.

— D-apoi, dă! Răspunse urâta.

— Hi, ştiu eu mai bine ce are, şi te-aş învăţa eu, de-ai fi sub mânuţa mea!

— Fac eu de ici, măcar că n-am nici o putere. Şi de la o vreme, ce să se mai pomenească? Un băiat umbla cu oile pe la fântâna care înghiţise pe împărăteasă. Taie băiatul din soc şi-şi face un fluieraş; îl potriveşte, îl suceşte, îl pune la gură şi iacă aşa prinde – singur, oameni buni.

— A cânta fluieraşul:

Nu cânta, băiete, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plânge, Cu lacrimi de sânge, Pe dânsu-l adapă Ţâţişoară stearpă…!

Şi tot aşa… Măi, minunea tatălui! Mai vine un băiat cu oile, istalalt îi spune povestea de la capăt, cellalt se încruceşte, mai cască gura.

— Da-cearcă şi tu, dacă nu crezi!

Şi cum îl pune şi el la gură, fluieraşul meu prinde a zice:

Nu cânta, băiete, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plânge Cu lacrimi de sânge…

— Măi! Ce să fie? Hai să spunem în sat!

Şi au spus. Mai vine şi un moşneag pe acolo – îşi face şi el din socul cela o trişcă, şi trişca prinde a cânta şi nu sta de fel cât o ţineai la gură:

Nu cânta, moşnege, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plânge, Nu cânta, băiete!

Cu lacrimi de sânge…

Şi n-are credinţă De la măiculiţă…

— Săraca mamă! Face moşneagul… Am auzit eu aşa, mai de demult, în poveste, câte nu se întâmplă… Sufletul ei grăieşte!

Şi oi zice şi eu: ehei, şi povestea-i mare-lucru!… Şi, fiindcă nimeni nu cuteza să-i spuie şi împăratului despre asta – tot de răul împărătesei nouă – dă Dumnezeu şi se învârteşte crângul altfel: deschide el o clacă, măi frate, că înainte şi împăraţii făceau clăci; ş-apoi ce mai cântări şi petreceri! Nu ca acuma; tot flăcăi, ciucălăi, şi tot fete care la lucru-s ca butucu, iar la măritiş, pară de foc aprinse! Aşa încât îi fu dat şi împăratului să asculte cântarea cea de jale ce ieşea din fluiere şi din trişti, că erau fluierari, nu ca voi, nişte mămăligari! Şi ziceau:

Nu cânta, băiete, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plânge…

— Măi, care-i acela? Se răsteşte, înfuriată, împărăteasa. Da ei ziceau înainte:

Pe dânsu-l adapă Ţâţişoară stearpă…

Şi n-are credinţă De la măiculiţă…

— Ahaaa! La dă-i afară cu aist cântec! Ce vorbe-s aiestea?

— Nu; ia să văd şi eu, măi băieţi, ce minune-i asta, zice împăratul, şi-mi pune la gură un fluieraş:

Nu cânta, drăguţă, Rău capul mă doare…

Şi numai ce-l rupe el în două, şi o dată, poc! Dintr-o bucată s-au făcut două bucăţi, iar împărăteasa cea adevărată a sărit în sus, vie, teafără, frumoasă şi aleasă, cea mai întâi!

— Of, bărbate, mult am dormit!

Şi i-a spus totul, totul, cum îi fusese blestemul şi chinul.

Apoi d-voastră grijă să n-aveţi, că şi mai mare blestem şi chin a trebuit să vie, pe dată, pe dată asupra fetei babei. Numai sfârşitul i-au făcut, alta nimica. Dar nu m-apuc, dacă poate n-a fi murit, trăieşte şi azi – trăiască în pace, că, din partea asta, noi de-am fi sănătoşei, buni la inimă şi la treabă, precum suntem şi la mâncare, şi mai cu seamă la minciuni. De jalea ei, oi face şi eu Cu bine fi cu sănătate, Ţine-o minte bine, nepoate.

Că vorbă multă fără minciună nu se poate!

(De la Mariţa lui Ion Babii, bătrână din Sârbi-Dorohoi)

D. Furtună, în revista Tudor Pamfile, I (1923), februarie, p. 8-14