POVESTEA LUI FURGA-MURGA.

A fost odată, dragii mei şi a cui vă are, a fost odată o babă săracă, săracă şi avea numai o colibă mică, unde şedea şi un copil cu care împărţea bucuria, dar mai mult necazul vieţii.

Biata babă lucra ziua la alţii, şi pe mult şi pe puţin, cum se nimerea, şi astfel îşi câştiga de mâncare şi ţoliţe pentru ea şi pentru copilaşul ei, că altă ce putea stăci1; era bucuroasă că poate să şi le câştige fără a cerşi.

Într-o zi a dat baba copilaşului trei bani şi i-a zis: na banii ăştia, copile, şi te du la pitar să ne cumperi pită, dar ia seama să nu-i pierzi, că atunci nu vom mânca, că alţi bani n-avem!

Copilul a luat banii şi apoi tot într-un picior fuga la pitar. Pe drum însă află el o grămadă de copii, ce se jucau cu o „rugace”, ştiţi de cele cu coarne. Rugacea tot vroia să zboare şi copiii nu o lăsau.

Dar copilul babei, fiind milos, zise celorlalţi copii: nu chinuiţi biata goangă, că nu v-a făcut nimica rău, mai bine daţi-mi-o mie că vă dau un ban pe ea.

Şi copiii bucuroşi îi deteră rugacea şi copilul babei o luă frumos, o netezi şi o băgă în sân, apoi plecă mai departe către pitar.

Nu merse mult şi iată altă grămadă de copii. Copiii prinseră un „hârce” (şoarece) şi se jucau cu el. Copilul babei văzând bietul hârce că-i mai mort de ostenit, zise către copii: măi copii, nu chinuiţi bietul

1 A stăci – a agonisi.

226 hârce, că nu v-a făcut nimic, mai bine daţi-mi-l mie, că vă dau un ban pe el.

Şi copiii bucuroşi îl deteră.

Copilul babei luă hârcele, îl netezi de la cap spre coadă şi-l băgă şi pe el în sân, apoi plecă mai departe.

Pe drum iar află o grămadă de copii care se jucau cu un pui de şarpe. Şarpele tot voia să se bage într-o gaură şi copiii nu-l lăsau. Cum ajunse copilul babei la ei, i se făcu milă de puiul de şarpe şi zise copiilor: măi copii, nu chinuiţi puiul de şarpe, că nimic rău nu v-a făcut, mai bine daţi-mi-l mie, că vă dau un ban pe el!

Copiii se învoiră, primiră banul şi copilul babei luă şarpele şi-l băgă în sân lângă hârce şi lângă rugace. Dar bietului copil milos nu-i mai rămase nici un ban ca să cumpere pită, că îi dase toţi pentru lucrurile din sân. N-avea deci la ce să se mai ducă la pitar. Se întoarse acasă la mamă-sa şi în loc de pită goli din sân rugacea, hârcele şi puiul de şarpe.

Mamă-sa, adică baba, cum văzu bidigăniile aduse, se îngrozi de ele şi înţelegând că nu a cumpărat pită îl ocărî rău, ba îl şi frecă o ţâră.

Copilul însă îi zise: nu mă bate, maică, poate că ne-o prinde bine odată şi astea, nu ştii!

Apoi copilul luă şarpele, îi dete de mâncare ce biet avea şi-l băgă într-o oală, iar hârcele şi rugacea le băgă şi pe ele în alte două olcuţe; puse olcuţele pe o scândură a fargaşului ce era deasupra ferestrelor şi era oară de oară la ele să vadă ce fac, cum trăiesc şi cum dorm. Ziua când era cald, le scotea la soare, îşi trăgea bucătura de la gură, ca să le dea lor şi le învăţa să asculte de vorbele lui. Când striga el:

Da! Rugace, gace, Vin să-ţi dau pogace1,

1 Pogace – azimă de grâu, coaptă în spuza din vatră.

Rugacea ieşea din olcuţă, întindea labele cele ca foarfecele şi copilul îi da pogace, ori mălai ce avea el şi rugacea mânca şi-i juca ca o păpuşă. Copilul nu mai putea de fălos. Ba de la o vreme şi mamă-sa se împrieteni cu ele şi râdea şi ea când le vedea pe toate jucând şi făcând exiţârul ca cătanele.

La hârce striga copilul aşa:

D-auzi, hârce micucele, Vin de mâncă jumerele.

Şi hârcele pe loc se suia cu picioruşele dinainte pe dunga olcuţei, se scărpina cu ele pe la bot şi Sucea mustăcioare Şi-aştepta-mbucăturioare.

Şi copilu-i sălta inima văzând cum mănâncă „vitişoarele” lui şi le mergea bine. Pe şarpe îl dezmierda copilul aşa:

Vin, şarpe balaur, Cu solzii de aur, Vino pân' la mine, Să mă joc cu tine.

Şi puiul de şarpe, cum auzea glasul copilului, şuiera una şi ieşea cu capul afară, iar limbile şi le ascuţea către copil în semn de bucurie. Copilul îi da de mâncare şi apoi se juca cu el. După ce crescură toate vitişoarele lui, cum le zicea el, mai mari, le striga numai şi ele ieşeau din olcuţe, veneau la copil şi el se juca cu ele, cum se joacă un copil cu alţi ortaci de-ai lui.

De la o vreme şarpele crescu aşa de mare, că nu mai încăpea în olcuţă, şi copilul îl băgă într-un ciubăr şi mai apoi, după ce tot creştea ca din apă, îl băgă într-o cadă mare.

Şi copilul sălta de bucurie când îl vedea mare şi şuierând ca un voinic, de se cutremura coliba.

Baba, mama copilului, se împrietenise şi ea cu bidigănile astea aşa de mult, că acum parcă nu se simţea aşa săracă ca mai-nainte şi nu strica voia copilului nici pentru toată lumea. De mergea copilul undeva, mamă-sa grijea de vitişoare şi le hrănea şi le scotea la soare să se joace şi-i era şi ei inima la loc, văzând că acum nu e aşa singură, aşa părăsită de toată lumea ca pân' aci. Şi copilul când venea o întreba:

— Măicuţo, ai dat la vitişoare de mâncare?

— Am dat, puiul maichii!

— Le-ai scos la soare?

— Le-am scos, maichii!

Şi copilul îi sărea în grumaz şi o sărută, iar mamă-sa îl netezea pe cap, se uita ţintă în ochii lui, apoi îl săruta şi i se părea să-l mănânce, de bucurie. I se părea că aşa copil ca ea n-are nime în toată lumea şi nu l-ar da nici să-i fi dat cineva un colţ de ţară. Aşa trăiră multă vreme fericiţi.

Dar într-o zi şarpele începu a şuiera mai tare ca de obicei şi copilul îndată se duse la el şi-l întrebă:

— Dar ce-ţi lipseşte, dragul meu? Au nu ţi-am dat toate îndeajuns câte ţi-au lipsit?

— Ba mi-ai dat, stăpâne, mi-ai dat toate îndeajuns şi-ţi mulţumesc, numai mi-a venit şi mie dor de tata, de mama şi de fraţii mei, că de mult nu i-am văzut, şi apoi mi-a venit şi mie vremea, stăpâne, să mă însor şi în ţara mea e mireasa mea. Te rog dară, dă-mi voie şi slobozenie ca să merg acasă!

— Te slobod, puiul meu, răspunse copilul, deşi fără tine aş fi cu o bucurie mai puţin, dar nu voiesc să-ţi stric voia…

Atunci şarpele îi zise:

— Bine, stăpâne, îţi mulţumesc, dar te rog să mergi cu mine, că uite mi-e urât singur şi eu vreau ca tata şi mama să-ţi răsplătească marea binefacere ce mi-ai făcut! Şi copilul îi zise:

— Bine, puiul meu, merg, cum să te las singur cale aşa departe. Aşteaptă numai.

Şi copilul se duse la maică-sa şi-i spuse gândul său, rugând-o să-i facă o turtă pentru drum şi să-i gate traista.

Mamă-sa, când îl auzi vorbind aşa, se întristă mult şi-l rugă să nu plece pe o aşa cale lungă şi primejdioasă şi pe ea să o lase acum la bătrâneţe singură numai cu dorul.

Dar copilul îi zise: măicuţo, rămâi dumneata cu celelalte vitişoare şi îngrijeşte de ele până vin eu, că eu mă grăbesc şi nu zăbovesc şi când voi veni, bine de noi va fi; eu acum trebuie să plec, că nu pot lăsa puiul nostru singur.

Apoi copilul, sărutând mâna mamei sale, luă traista la grumaz, bâta în mână şi cu şarpele după el plecă la drum, iar biata mamă rămase singură cu ochii uzi de lacrimi şi cu inima zdrobită, şi îi petrecu în zare până picură de nu-i mai văzu.

Şi se duse copilul cu şarpele după el, se duse trei zile de vară din zi până-n seară, şi apoi alte trei zile şi mai treizeci şi trei, până ajunseră la marginea unei păduri. Acolo odihniră la umbra unui copac mare. Copilul scoase mâncarea din traistă, mâncă el şi dădu şi şarpelui, apoi băură apă dintr-un izvor şi se întinseră să tragă un puiuţ de somn. După ce se treziră, iar apucară drumul lung prin pădure, până ajunse la cealaltă margine a ei.

Aci zise şarpele către copil: stăpâne, acuşi ajungem la o apă mare şi dacă o vom trece şi aceea, am ajuns în ţara mea; de aci nu e departe casa părinţilor mei. Când vom ajunge acasă însă şi mă vor vedea părinţii, ei de bucurie te vor înghiţi, dar tu să nu te sperii, că iar te vor lepăda înapoi, mai frumos şi mai voinic de cum eşti. Şi apoi când te vor întreba că ce ceri pentru că ai îngrijit, de mine, tu să nu ceri altă, nici aur, nici argint, ci să ceri „mărgeaua” de după măseaua tatei, că aceea e fermecată şi cu ea poţi face ce voieşti şi ce gândeşti, numai să sufli peste ea de trei ori.

Atunci şarpele se scutură o dată şi dintre solzii lui ieşiră aripi şi zise copilului: stăpâne, suie-te pe mine! Şi copilul se sui pe el şi şarpele zbură cu el şi trecură apa ca fulgerul până de cealaltă parte. Acum erau în ţara şerpilor. Pe unde mergeau şi se întorceau, numai de şerpi

230 dau, dar niciunul nu era frumos şi voinic ca puiul copilului. Pe la amiază ajunseră la curţile împăratului şerpilor, că puiul copilului era chiar copilul împăratului şerpilor.

Cum îl văzură ei pe copilul lor intrând pe poartă, îi săriră înainte, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, apoi îl întrebară că ce a păţit şi cum a ajuns aci.

Şarpele le arătă pe copil, spunând că el este mântuitorul lui. Atunci împăratul şerpilor de bucurie îl înghiţi pe copil, dar iar îl scoase afară mai frumos de cum fusese. Apoi îl înghiţi împărăteasa şerpilor şi iar îl scoase afară mai frumos de cum fusese. După aceea împăratul şerpilor îl întrebă pe copil:

— Măi voinice, ce ceri tu pentru binefacerea ce mi-ai făcut, păstrându-mi şi aducându-mi aici copilul meu, ce-l credeam pierdut?

— Ce să cer?

— Răspunse copilul – că aur şi argint nu pot duce, că e greu şi calea e departe, dar dacă vrei ca totuşi să-mi faci un bine, să te pomenesc, dă-mi mărgeaua de după măseaua ta şi voi fi îndestulat!

Şi cum auzi şarpele ce cere copilul, se mânie şi înghiţi copilul şi nu mai vru să-l lepede afară.

Atunci puiul de şarpe se rugă cu lacrimi în ochi de tatăl său, ca să-l scoată afară şi să-i împlinească dorinţa, că fără copil nici ei n-ar avea pe copilul lor. Şi se îndură împăratul şerpilor şi-l lepădă pe copil afară şi mai frumos de cum fusese şi, dându-i şi mărgeaua cerută, îl lăsă să se ducă.

Puiul de şarpe merse cu el şi-l trecu apa până dincolo, apoi sărutându-se se despărţiră. Puiul de şarpe se întoarse la tatăl său, iar copilul luă drumul înapoi pe unde venise.

Când ajunse la marginea pădurii, unde odihnise mai înainte, voi să cerce puterea mărgelei, de-i aşa cum spusese puiul de şarpe, şi gândi să se facă o casă mare plină de tot felul de bunătăţi şi… Minune mare, toate se făcură pe loc şi aşa cum dorea el.

Şi copilul se puse după masă, mâncă şi se ospătă şi plecă iar la drum lăsând casa aşa şi pentru alţii, ce s-or fi abătând pe acolo.

Şi copilul, după multe zile, ajunse acasă şi află pe mamă-sa supărată şi cântându-se după el, ca după un mort.

Dar cum îşi văzu odorul venind mai frumos de cum fusese, jalea i se schimbă în bucurie, îl sărută şi-l dezmierdă şi iar era fericită ştiindu-l aproape de ea. Într-o zi, ce-i pică copilului în gând, zise către mamă-sa:

— Măicuţă, e greu să fii singur în lume, că trebuie multe făcute şi dumneata eşti bătrână şi slabă şi nu le poţi face. Eu unul singur ce pot face? Că nu-i unul ca doi şi nici doi ca trei. Deci, măicuţă, uite ce m-am gândit eu, să te mai scap de la necaz: adă-ţi dumitale o noră în casă, şi mie o muiere cuminte şi harnică, că destul ne-am necăjit noi până acum singuri! Ce zici, măicuţă? Fi-o bine?

— Bine, maichii, bine, dar mă tem că noi cum ni-s săraci, nime nu ne-o da fata, că uite nici casă nu avem şi ştii Cum e la omul sărac, Nime nu-i face pe plac.

Din sat de la noi, nime nu ne-o da fata, ci să mergem poate întralt sat unde nu ne cunosc aşa de-aproape.

— Că nici nu te mân eu, măicuţă, în peţit în sat, că mie nici o fată din sat nu-mi place, ci te îmbracă frumos şi să te duci chiar la împăratul să-i ceri fata pentru mine!

— Aoleu! Maichii! Dar smintit eşti, ori ce alta poate să fie pe capul tău; dar cum cutezi tu să şi gândeşti la aşa ceva? Tu, care eşti cel mai sărac din sat, tu, un zdrenţăros, cu o babă ca vai de mine. Doamne, apără-mă, copile, că-mi fac cruce cu mâna stângă, dar ce gânduri te bat! Iacă m-oi duce eu colea în satul vecin la un om de seama noastră, dar nu să te înalţi în nori unde nu e de noi, că vom cădea de toţi neom sparge!

— Ba, maică, nu vom cădea, eu ştiu ce ştiu, maică. Dumneata ai să te duci chiar la împăratul şi să-i ceri fata, şi de ţi-o dă, că eu am putere mai mare ca el, şi ca să vezi, maică, şi să mă crezi, iacă doresc

232 ca dumneata să ai haine frumoase, ca muierea chinezului1 de la noi, să te îmbraci cu ele şi să pleci numaidecât în peţite!

Şi copilul babei, zicând astea, suflă peste mărgea de trei ori, şi pe loc veni în mijlocul colibei o masă încărcată cu mâncări şi băuturi alese şi o ladă îndesată de haine frumoase, cu poale curate, cu papuci cu copcii, cu mărămi de mătase, cu pieptar, cu oglinduţe, cu mărgele şi zghiordane cu salbă la grumaz, cu oprege2 şi catrinţe, ţesute numai cu fir şi ibrişin, cu pui şi perţi de-ţi fugeau ochii de pe ele.

Şi se minună baba de lucrurile astea şi parcă visa, aşa i se făcea pe dinaintea ochilor. Şi mâncară ei din masa încărcată de bunătăţi şi se îmbrăcă baba frumos ca o nevastă tânără şi se uită în oglindă să vadă cum i se şade, că aşa haine nu îmbrăcase ea niciodată; numai salba de la grumaz şi de pe cap şi zghiordanele nu le luă, că erau prea din cale afară frumoase şi ea era prea bătrână pentru ele şi nu se potriveau.

Şi apoi iar se uită baba în oglinda ce o aflase în puiul lăzii şi se miră şi ea de norocul ce dase peste dânsa.

Şi plecă baba în peţite la împăratul, dar tot parcă un ghimpe îi sta pe inimă, şi când se apropie de palatul împăratului i se muiară picioarele, inima începu a i se bate cu putere şi de nu afla la poartă un scaun să se odihnească, ar fi căzut de pe picioare, aşa slăbeaţă o cuprinsese. Nici nu îndrăzni să se bage înăuntru şi stete acolo afară până înnoptă.

Atunci se duse la casa cu turn, unde şedea împăratul, că acolo văzu lumină înăuntru şi strigă la fereastră: înălţate împărate, am venit să-mi dai fata după feciorul meu! Şi zicând acestea o luă tot de-a fuga către casă. Împăratul auzi vorbele babei, deschise fereastra să vadă cine strigă, dar nu văzu pe nimeni şi i se păru că nu strigase aievea nimenea, ci lui numai i se păruse aşa.

1 Chinez – primar.

2 Opreg – un fel de fotă.

A doua noapte iar veni baba şi strigă la fereastra împăratului: înălţate împărate, să-mi dai fata după feciorul meu, şi iar o luă la picior.

Împăratul auzise acuma bine, nu ca în noaptea trecută, ba auzise chiar şi fata lui şi deschiseră ferestrele, dar fiind întuneric nu văzură pe nime, căci baba o ştersese ca fulgerul, că de frică ce nu face omul! Atunci împăratul, care acuma cunoscuse aievea că strigase cineva, puse păzitori, ca să străjuiască şi să prindă pe cel ce va mai striga la ferestrele sale, sau se va apropia de ele.

A treia noapte iar veni baba, că nu avea pace de copil, şi strigă la fereastră: înălţate împărate, să-mi dai fata după feciorul meu!

Atunci păzitorii care stau la pază în ascunzişurile lor, puseră mâna pe ea şi pe sus o duseră înaintea împăratului. Când o văzu, împăratul îi zise:

— Vai! Babă slabă, dar cine eşti şi ce vrei? Şi ce mă nelinişteşti noaptea strigând pe la ferestrele mele?

— Să trăieşti, înălţate împărate, zise baba, m-a trimis copilul meu în peţit la fata măriei tale, dar eu nu am îndrăznit să mă arăt pe faţă, că mi-s babă slabă, iar măria ta o faţă luminată.

— Bine, babo! Eu am o fată de măritat, iar tu precum zici ai fecior de însurat; e lung drumul de suit de la tine până la mine, dar vom vedea de va fi vrednic de fata mea. Să-ţi trimiţi dară feciorul aici, să-l văd şi eu şi fata şi, de-i va plăcea, ne-om încuscri, iar de nu, va plăti cu capul său cutezarea sa!

Şi ieşi biata babă din casele împăratului, şi cuvintele din urmă „va plăti cu capul său cutezarea sa” nu-i mai ieşeau din urechi.

„O să rămân fără fecior, îşi zise baba în sine; ştiu că împăratul îşi va căuta un ginere din neam mare, şi copilaşul meu, frumuşel ca un inel, o să piară în furci ca un făcător de rele. Voi stărui pe lângă el, să se lase de ăst gând afurisit. Ne-om alege noi o fată de postavul nostru şi vom trăi cum vom putea ca toţi oamenii săraci”.

Cu gândul acesta ajunse baba acasă. Feciorul îi ieşi înainte şi o întrebă:

— Ai fost, măicuţo? Ce a zis împăratul?

— Ce să zică, puiule! Mă tem că nu vei păţi bine. A zis împăratul să mergi să te vadă şi, de-i vei plăcea şi lui şi fetei, bine, de nu, vei plăti cu capul cutezarea ta; iu! Maichi! Parcă un fior rece îmi trece prin inimă; lasă-te, ţuce-l maica, lasă-te de gândul ăsta, că merge maica colea în satul de după deal, la moşu Stanimir şi-ţi peţeşte fata lui, că e de pănura1 noastră; o să trăieşti bine, că-i fată bună şi frumoasă; nu te duce cu gândul aşa sus, ţuce-te maica, puiul maichii, că mă tem că o fi rău de tine. De mine mă las, căci şi aşa îs bătrână acuşi de muche, numai mi-e jale de tinereţile tale să pieri în furci ca un făcător de rele. Ascultă pe măicuţa ta, numai acuma, numai o dată…

Dar feciorul îi zise:

— Măicuţă, nu te teme, nu avea frică de mine, mie altă fată nu-mi trebuie, ci numai fata împăratului; eu îs vrednic de ea, vei vedea acuşica, o să fiu ginerele împăratului; nu te tângui pentru mine, eu ştiu ce ştiu eu şi bine are să fie!

— Numai mie mi-i frică şi mi-i jale după tine!

— Răspunse baba.

Şi copilul se îmbrăcă frumos, îşi luă mărgeaua, sărută mâna mamei sale şi plecă la împăratul. Cum ajunse acolo, împăratul îl întrebă:

— Cum te cheamă, voinice? Copilul răspunse:

— Furga-Murga, măria ta!

— Dar ce ai învăţat tu? Ce ştii? Îl întrebă din nou împăratul.

— Ştiu toate – răspunse copilul – de ce mă cauţi îs vrednic. Porunceşte măria ta, şi eu pe loc ţi-oi împlini toate voile!

— Vom vedea, zise împăratul. O fată de împărat nu se poate căpăta aşa uşor, şi să ştii că atunci o vei avea, când vei face până dimineaţă case ca ale mele peste drum, ca să nu-i fie urât fetei mele: altfel să ştii că de furci vei avea parte.

1 Pănură – soi, seamă.

— Bine – zise copilul – şi împăratul îl băgă într-o casă mare şi puse slugile ca să-l ospăteze bine cu ce-i pofteşte inima. Copilul era vesel, că ştia că la el toate-s cu putinţă.

Când fu colea către ziuă se pomeni copilul din somn, suflă peste mărgeaua de trei ori, gândind să se facă peste drum case ca ale împăratului şi toate se făcură aşa cum poftea el.

Dimineaţa o slujnică văzu mai înainte casele şi alergă la împăratul să-i spună minunea. Împăratul cum o auzi vorbind, ceea ce el nu credea, îi trase o palmă aşa de pipărată, că slujnica căzu jos moartă. Se spăimântă şi împăratul de fapta sa şi deschise fereastra să vadă de e aşa cum zisese slujnica.

Când colo, era aşa, adevărul curat. Casele de peste drum străluceau în lumina soarelui, mai mândru decât casele sale, şi se minună împăratul şi-i păru rău că omorâse slujnica.

Deci puse de-l chemă pe Furga-Murga şi-i zise: voinice, văd că ai putere mare, dar să ştii că nici acum nu-ţi pot da fata mea de muiere, până nu învii pe slujnica mea ce a murit, căci moarte cu nuntă cine a văzut, şi până nu vei face de la casele mele până la ale tale două poduri, unul de aur şi altul de argint, ca să meargă fata mea pe ele de la mine până la tine. Şi minunile astea să mi le faci până dimineaţă, altfel nu-i bine de tine!

Şi iar puse să ospăteze pe Furga-Murga cu bere şi mâncare ca pe un împărat.

Când fu colea de către ziuă, copilul iar suflă peste mărgea şi dori să fie cum zisese împăratul, şi iată că se făcură podurile, unul de aur şi altul de argint, ce împreunau casele unele cu altele, iar slujnica se pomeni ca dintr-un somn greu, se frecă la ochi şi spuse ca a visat un vis foarte frumos.

Cică a fost într-o grădină mare, plină de cărări drepte şi largi. Pe de o parte şi de alta a drumului erau flori frumoase de toate culorile, pomi roditori, iarbă verde, fântâni ce aruncau apă în formă de raze drept în sus, din care se stropeau florile şi pomii şi iarba verde. Pomii

236 erau înfloriţi şi o mulţime de păsări zburau printre crengile lor şi cântau cântece frumoase; şi o mulţime de albine zbârnâiau încoace şi încolo prin florile pomilor şi era aşa de bine şi aşa de dulce traiul pe acolo, că acum îi pare rău că s-a pomenit…

Şi un împărat mare cu împărăteasa se prepurtau pe acolo ţinânduse de mână şi, încotro priveau, toţi li se închinau lor şi îi ascultau.

Şi un soare luminos încălzea lumea pe acolo şi oamenii ce erau pe-acolo şedeau la umbra pomilor pe scaune de aur şi se desfătau în mirosul florilor, în cântecul păsărilor, în ciripitul rândunelelor, în zbârnâitul albinelor, în murmurul apelor… Şi era aşa mândreţe pe acolo cum ochiul omului aşa ceva nu a văzut, cu mintea sa nu poate cuprinde şi nici cu vorbe nu se poate spune.

„Şi-mi pare rău, de o mie de ori rău, că m-aţi pomenit şi nu m-aţi lăsat să trăiesc veşnic în acest vis al meu, în acest rai de fericire”.

Aşa vorbi servitoarea după ce se pomeni, adică învie. Şi dimineaţa, cum se crăpă de ziuă, împăratul se pomeni şi deschise fereastra să vadă făcut-a copilul cum poruncise el? Şi dacă le văzu toate făcute aşa cum dorise el, mult se minună şi alergă la slujnică să vadă înviat-a? Şi dacă o văzu, ba şi auzi visul ei, pe loc chemă pe Furga-Murga la sine şi-i zise:

— Auzi, voinice, mai ai să-mi împlineşti o dorinţă, cea din urmă, şi de o vei împlini şi aceasta vei fi ginerele meu, de nu, eşti fiul morţii!

— Şi care va fi aceea? Întrebă Furga-Murga.

— Un lucru mare, răspunse împăratul. Să-ţi spună slujnica visul ei ce a visat până a fost adormită şi visul ei să-l faci tu aievea.

Şi slujnica începu a-şi spune visul şi Furga-Murga o ascultă până la capăt şi apoi zise:

— Înălţate împărate, la mare grijă mă bagi; eu voi cerca şi se poate să-l fac aievea…

Şi împăratul îşi căută de treburi, iar Furga-Murga merse şi el să-şi petreacă până dimineaţa viitoare, când era cea din urmă cercare a sa. Slugi şi slujnice aveau să-l servească cu ce poftea el, mai ales acum când împăratul şi toţi ai curţii văzură că Furga-Murga nu e om de rând, ci un vrăjitor iscusit, sau un om de pe altă lume, care ştie face minuni.

Dimineaţa viitoare, care fu mirarea tuturor, când lângă curţile împăratului se ridicaseră nişte grădini frumoase întocmai ca cele visate de slujnica împăratului. Şi era aşa mândreţe în ele, ca şi care nu se mai poate închipui. Şi văzu toate acestea împăratul şi mult se minună şi zise lui Furga-Murga:

— Cu adevărat, voinice, mare meşter eşti, dar slujnica mea visase că era pe-acolo şi un împărat ce se prepurta cu împărăteasa de mână şi toţi li se închinau şi îi ascultau; unde e acela?

— Înălţate împărate, răspunse Furga-Murga, acela sunt eu şi împărăteasa e fata ta, soţia mea.

— Aşa să fie! Zise împăratul, tu eşti vrednic de a-mi fi ginere! Apoi cunună pe fiica sa cu Furga-Murga şi făcură o nuntă, Doamne, numaşa. La nuntă veni şi mama lui Furga-Murga, care nu mai înceta sărutându-şi nora şi feciorul şi simţindu-se cea mai fericită femeie de pe pământ. Că aşa şi era şi i se şi cădea aşa să fie.

Şi trăiră fericiţi Furga-Murga cu soţia sa, o vreme lungă, dar ştiţi cum e în lume:

După nor vine senin, După dulceaţă venin.

Aşa şi traiul lor fericit începu să se schimbe îndată ce Furga-Murga află că soţia sa, înainte de a se cununa cu el, avusese drăguţ pe un arap, copil de împărat şi el, dar urât, slutul lumii, negru şi buzat, bun de înţărcat copii mici cu el. Şi fata împăratului prinsese dragoste cu el şi urât aşa, că ajunsese la vârsta aia şi apoi ştiţi dumneavoastră că: Dragostea cea de demult Nu prea poţi ca s-o mai uiţi.

Aşa fu şi aici. Cu toate că Furga-Murga era un voinic zdravăn şi frumos şi câte minunăţii făcuse, dar închinata de fată nu putu uita pe arap şi o dată când veni arapul pe la ei, fără ca Furga-Murga să ştie şi dându-şi în vorbă cu fata, o rugă să-i spună şi ei în ce stă puterea

238 bărbatului ei, de face toate câte le voieşte. Fata îi zise că nici ea nu ştie, că nu vrusese să-i spună nici ei taina, de câte ori îl rugase. Dar arapul naibii nu se puse jos, ci atâta stărui pe lângă fată, iar fata pe lângă Furga-Murga până aflară secretul şi rostul lui Furga-Murga.

Atâta îi trebui arapului. El înduplecă pe fată să fure mărgeaua bărbatului ei şi să i-o dea lui.

Şi fata, proastă, cum dormea într-o zi bărbatul ei, îi luă frumuşel mărgeaua şi i-o dete arapului, drăguţului ei.

Arapul de loc suflă peste ea şi cugetă ca să se mute casele şi grădinile lui Furga-Murga în ostrovul mării, şi el cu drăguţa sa să fie acolo. Şi se făcură toate aşa.

Şi bietul Furga-Murga, când se pomeni, se văzu iar în coliba lui şi i se păru că visase, dar pe loc îşi aduse aminte că totuşi nu e vis, ci e lucru aievea. Îşi căută mărgeaua, dar nu o găsi. Acum pricepu el că muierea îl înşelase, dar era prea târziu şi începu şi el a se întrista şi a se gândi că ce e de făcut. Văzându-l aşa de îngândurat rugacea şi hârcele îi ziseră:

— Stăpâne, de mult nu te-am văzut noi aşa întristat ca acum! Ce poate fi? Spune-ne şi nouă, doar de vom putea şi noi ajuta ceva, cum îngrijeşti tu de noi de-atâta vreme!

Şi Furga-Murga le spuse necazul ce-l paşte, şi-i ziseră rugacea şi hârcele:

— Las pe noi, stăpâne, că dăm noi de ea!

Şi se luară la drum aşa, mereuţ, mai pe jos, mai pe sus, tot pe urma fugarilor, până ajunseră la mare. Aci, şoarecele încălecă pe rugace şi rugacea zbură cu el şi-l trecu în ostrov, la casele arapului. Aci, şoarecele începu a roade uşă după uşă, până îşi făcu loc în soba1 unde dormea fata împăratului cu arapul. Aci, se sui la ei în pat, dar mărgeaua era legată la cheutoarea arapului şi fata era cu capul baş pe ea. Atunci hârcele o muşcă oleacă de frunte, fata se scărpină şi se

1 Sobă – odaie de locuit.

Suci cu capul în altă parte; atunci hârcele roase cheutoarea, luă mărgeaua în gură şi ieşi afară. Iar rugacea care şi ea s-a fost băgat înăuntru, pe urma hârcelui, se sui în pat la ei şi-i mânji şi-i morceli cu baliga ei pe obraz şi pe la gură şi lăsându-i astfel batjocoriţi, ieşi şi plecă cu hârcele la drum. Ajungând la apă, iar se sui hârcele călare pe rugace şi trecură la ţărmurile dimpotrivă.

Dar zburând ei aşa peste apă, începu rugacea a spune hârcelui ce batjocură făcu ea cu fata şi cu arapul şi începură amândoi să râdă cu chihote. Dar hârcele care ducea mărgeaua, râzând, uită de ea şi mărgeaua pică din gură-i în mare şi văzu bine pân' o înghiţi un peşte mare, care pieri cu ea în adânc. Bietul hârce şi biata rugace, săracii de ei, cât se necăjiră ei văzând nădejdea lor înghiţită de peşte; după ce ajunseră la ţărmure începură a plânge ca doi copii mici.

Şi veni la ei împăratul peştilor şi văzându-i plângând i se făcu milă de ei şi-i întrebă de ce plâng. Ei spuseră totul cum se întâmplase. Atunci zise împăratul peştilor: nu plângeţi, că pe loc vă voi da eu mărgeaua.

Şi porunci la toţi peştii din mare, că acela care a înghiţit-o pe loc s-o aducă.

Şi nu fu nici cât ai scăpăra în cremene o dată şi veni un peşte cu mărgeaua în gură şi o dete împăratului peştilor, iar acesta o dădu hârcelui.

Mare bucurie simţiră ei acum; mulţumiră împăratului peştilor şi plecară iar la drum, râzând şi hurezând ca doi voinici. Nu peste mult ajunseră la stăpânul lor şi-i deteră mărgeaua, spunându-i toată întâmplarea. Furga-Murga, cum îşi văzu iar mărgeaua, mulţumi vitişoarelor sale ce i-o aduseseră, şi pe loc dori ca să vină arapul cu drăguţa lui călare pe doi măgari. Şi iată-i că veniră ruşinaţi ca vai de ei, că toată lumea îi scuipa şi îi batjocorea. Atunci Furga-Murga îi legă pe amândoi de coadele măgarilor şi puse servitorii să-i alerge prin cetate şi să-i bată, până nu se alese nimic de ei. Apoi Furga-Murga se însură din nou cu altă fată de crai. Şi murind socrul său, îi urmă

240 lui în domnie, şi fu împărat bun şi cu dreptate şi toţi erau îndestulaţi cu el.

Şi de nu va fi murit cumva – că-i cam mult de atunci – şi acum trăieşte. Iar eu mă suii Pe-un cal murg înşeuat Şi plecai prin Banat, Poveşti să mai adun Şi să vă mai spun. Dumneavoastră să trăiţi Mai multe să auziţi, Dar şi eu să trăiesc Să le povestesc.

G. Cătana, Povesti populare din Banat culese din gura poporului de…, partea

1, Braşov, 19O8, p. 8O-93.