ŞPERLĂ VOINICUL.

Aşa îl chema pe feciorul unui împărat de demult: Şperlă. Eu, când am auzit povestea asta, tare m-am minunat de numele feciorului şi drept la bunică-mea m-am dus şi-am întrebat-o, dar bunica m-a îndreptat la bunicul şi bunicuţul, luând zodiacul de pe coardă, a cercetat cu de-amănuntul toţi sfinţii şi sfinţişorii anului şi de numele lui Şperlă tot n-a dat. Ci numai într-un târziu, ştergându-şi bunicul ochelarii şi punând zodiacul la loc, îşi dădu cu părerea că cel fecior de împărat trebuie să fi fost mare zăcaş1.

Că ce-i şperla decât jăraticul focului potolit şi cum să se cheme cel care stă pururea-n vatra focului, vânturându-i cenuşa cu cleştele, decât Şperlă! Ş-atunci m-am luminat şi mi-am zis că de bună seamă îi aşa.

Şi dacă-i aşa, apoi trebuie să pricepem şi pricina pentru ce-i plăcea lui Şperlă să se scalde-n baltă cu gâştele şi cu raţele şi să se tăvălească apoi în glodărie, alături cu purceii!

Acestea le spusei ca să înţelegeţi şi altăceva: anume, pentru ce era urgisit Şperlă de împărat şi de toţi curtenii lui şi socotit ca o pacoste, bună numai să încurce pe alţii. Cui semăna nu ştiu, că împăratul şi împărăteasa erau oameni ca toţi oamenii şi cei doi fraţi mai mari atâta aduceau cu Şperlă, cât aduce ziua cu noaptea şi nici atâta. Aceia erau brazi, nu altceva, voinici, să frângă pământul în două, şi mintoşi, să-ţi spuie pe degete tainele lumii.

Şi stând aşa lucrurile, vine întâmplarea!

1 Leneş.

Împăratul avea, ca tot creştinul, ogorul lui, unde-şi semăna, toamna şi primăvara, cum semănăm şi noi când avem unde, care secera vara, cum secerăm şi noi când avem ce. O osebire mică numai: în ogoarele noastre mai creşte şi pălămidă ori neghină, mai face câteodată grâul tăciune şi nu ca-n ogorul împărătesc, unde grâul avea pai de aur şi spicul boabe pe pietre nestemate, la care cu mare greutate puteai privi!

Îi mergea tare bine împăratului şi-n scurtă vreme s-a văzut românul cu gospodărie aşezată, cu vite la saivane, cu pătulele şi coşarele pline şi cu părăluţe puse de o parte pentru Doamne fereşte ce nevoie. Norocul lui, că ce să zic eu? Dar vezi, norocul mai dă câteodată şi pe lături; trece de la mine la tine ori, ocolindu-ne pe amândoi, se duce pe pustiul dracului.

Într-o bună dimineaţă se trezeşte împăratul cu mâhnirea-n coastă. Chiu şi vai! Ce-i? Mare comédie! Aleu! Dar cum? Uite, astă-noapte, cine şi cum nu se ştie, a venit ca din pământ şi-a păscut ogorul împărătesc! Nu mă omorî! Aşa! Dar păzitorii ce-au făcut? Parcă ei îşi pot da cu mintea!

Şi în anul acela, toate i-au mers împăratului pe dos.

— Ce mă-nvăţaţi să fac, oameni buni? Întrebă împăratul pe sfetnici.

Şi sfetnicii, felurite capete, felurite răspunsuri. Unul:

— Apoi, să chemăm pe vlădica să facă slujbă. Altul:

— Eu aş zice, mărite împărate, să nu mai sameni de alt an, şi pace! Iar împăratul:

— Vra să zică, de frica şoarecilor, să dăm foc caselor!

Şi tocmai la sfârşitul sfatului se scoală unul mai adus la minte şi grăieşte atâta:

— Împărate, paza bună trece primejdia rea!

Amin! Dar cine focul negru să păzească? Eu, ştiu că nu, şi nici dumneavoastră, că noi destulă bătaie de cap avem cu nevoile noastre. Atunci cine dară?

Şi iată, se găseşte feciorul cel mai mare al împăratului. Că el apără ogorul şi pace!

— Bine, dragul tatii, îi zice împăratul, pleacă şi vezi că la noapte se împlineşte anul de când cu întâmplarea. Şi pornit a fost feciorul împărătesc la mare ispravă, îmbrăcat în zale din cap şi până-n picioare, cu buzdugan greu în mână şi tolbă cu săgeţi înveninate la şold, să răpuie duşmanul ogorului împărătesc, şi mai multe nu!

Şi toţi ai curţii puneau mare nădejde în împăratul lor de mâine, dar vezi, mai este-o vorbă: la părul lăudat să nu te duci cu traista prea mare!

Pe mine, zău că-mi vine să m-apuce râsul! Şi dacă ar sta unul dintre dumneavoastră să mă întrebe de ce, apoi a vedea din firul poveştii.

Se duce voinicul cela în mijlocul ogorului, îşi face loc şi dos la umbra unui spin, ca vânătorul care stă noaptea la pândă, îşi face culcuş pe iarba moale, trage o roată cu ochiul împrejur, îşi dezbracă cojocul şi-l pune căpătâi şi se întinde la pământ, ca un străjer vrednic ce era. Sta aşa cu ochii deschişi şi număra stelele pe cerul lui Dumnezeu, şi sta, şi privea, şi aştepta, şi cam la un ceas din noapte, iacă aude la câţiva paşi de dânsul: ţâr-ţâr, ţâr-ţâr!

Măi, deodată parcă s-a simţit pe altă lume: balamalele i se muiaseră şi-un nod i se pusese în furca pieptului, gata să-l înece. Pune mâna la tolbă, scoate o săgeată, o pune pe coardă, o întinde şi stă să tragă. În cine? În cel care ţârâia alături cu dânsul. Şi cum era pesemne lună frumoasă, iată vede voinicul un şoricuţ mititel, şi cum îl vede, îi strigă:

— Stai să te ucid!

— Ba nu mă ucide, măi!

— Ba stai să te omor, că tu mănânci holdele lui tată-meu!

Ei, se-nţelege, şoricelul zvâc! În tufă şi din tufă la un stânjen în pământ, că nu era el prost să-şi pună mintea cu odrasla împărătească. Voinicului îi veniră din nou boii acasă, se mai sculă, se mai uită, şi socotind primejdia trecută, se-ntinde din nou la pământ, şi Dumnezeu să-l ierte!

Bun!

Acuma, dumneavoastră ştiţi, ori poate nu ştiţi despre cele douăsprezece iepe ale văzduhului, care umblă noaptea pe unde vor, călăuzite de-un armăsar năzdrăvan. Iepele şi armăsarul ista fac multe răutăţi pe lume şi nimeni nu le poate sta împotrivă, din pricină că odată cu pornirea lor se răscolesc şi vânturile dulci. Şi nimica pe lumea asta nu adoarme pe om ca vântul cel dulce. Şi aşa, în noaptea ceea, când feciorul de-mpărat păzea ogorul cu holdele de aur, când se stârniseră vânturile dulci şi porniseră la drum cele douăsprezece iepe cu armăsarul în frunte, s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi-n anul trecut. Că vedeţi, dormind aşa voinicul şi visând ce-o fi visat, s-a fost trezit a doua zi, când a văzut câmpul netezit ca de-o coasă. Atunci şi-a pus mâinile-n cap de bucurie şi-a pornit spre curte, ca să vestească şi pe împărat.

— Ei, fete-logofete, frumoasă ţi-i isprava?

— Da, frumoasă, nevoie mare! Iaca aşa şi aşa – cu şoarecele şi câte prăpăstii, toate!

Pe urmă, supărări din mila lui Dumnezeu, dar şi-o seamă de nădejde în cel de-al doilea fecior, pentru la anul!

Mare lucru şi nădejdea asta, zău! Da eu nu-s vrednic să m-afund în tainele lumii, ci vă spun scurt că şi voinicul de-al doilea a scrântit-o!

La al treilea an, zarvă mare şi-ngrijorare, că iar va să mănânce naiba holdele împărăteşti, iar tulburare grea că n-are cine să-ncerce de pază pe noaptea aceea. Sfară-n ţară şi răvaşe prin oraşe, că cine s-a afla şi s-a-ncumeta, zece galbeni va avea, afară de-un rând de straie şi alte daruri mai mărunţele.

Se duce unul, se duce altul, dar cum află de cele petrecute mai înainte, povestea cu şoarecele şi câte toate, dă şi cămaşa de pe dânsul şi porneşte înapoi.

Mă duc şi eu la împărat şi-i zic:

— Înălţate împărate, iaca aşa şi aşa, să te fac eu cu holde! Iar împăratul de colo:

— Cum?

— Ascultă. Noi în Moldova noastră, când simţim că lanurile ni se prăpădesc, au de păsările cerului, au de soare, au de secetă, ne apucăm şi le cosim mai înainte de vremea secerişului şi le facem nutreţ la vite. Măria-ta, de ce nu le coseşti, să te-nţelegi măcar cu paiele?

Iar împăratul, din nou, după ce stă oleacă pe gânduri:

— Apoi, asta aveai de spus?

— Asta!

— Dacă-i aşa, drum bun să-ţi dea Dumnezeu: multe plecăciuni neveste-tei şi feciorilor şi tuturor celor din satul tău şi lui vodă al vostru, dacă cumva te-ntâlneşti cu dânsul!

Iar eu:

— Să te las sănătos, mărite împărate, şi s-auzim de bine!

O nimerisem cam rău, bătusem atâta pustiu de drum de florile mărului, dar mi-am zis: atâta m-am priceput, atâta am făcut. Gata!

Ce s-a mai întâmplat pe urmă, n-am aflat decât încoace târziu. Şi uite ce. Tocmai în seara cu primejdia, iacă şi Şperlă în faţa împăratului, cu rugăminte să-l lase şi pe el să păzească ogorul.

— Ptiu, drace! Piei din faţa mea! Strigă împăratul.

— Lasă-mă, tătucă, lasă-mă, zău lasă-mă!

— Fugi, diavole, dinaintea mea, că se-ntâmplă moarte de om!

— Da zău, tătucă, că uite, de nu ţi-oi da eu grâul de aur până la fir mâine în zori de zi, să nu-mi zici pe nume.

— Ei, bată-te para focului de Şperlă, să te bată! Să păzeşti tu grâul?

— Eu!

— Hm! Râde împăratul, făcând voie de nevoie şi haz de necaz.

Şi de lăsat, nu l-a lăsat, dar nici altul nu s-a găsit să meargă şi să păzească. Iar neaflându-se nimeni, Şperlă voinicul se furişează singursingurel în amurgul serii şi se-aşază par în mijlocul ogorului, tocmai lângă tufa unde străjuiseră şi ceilalţi doi nătăfleţi mai mari.

Trece iarăşi ca un ceas din noapte, şi Şperlă aude: ţâr-ţâr, ţâr-ţâr! Se uită şi vede şoricelul, şi cum îl vede, bagă mâna-n buzunar şi scoate nişte fărâmituri de mămăligă. Şi cum le scoate, le-ntinde şoarecelui pe palmă:

— Na, mititelule, şi papă, na şi nu fi prost! Vino şi ospătează-te oleacă!

Da şoricelul, crezând că are de-a face tot cu cel de an şi de anţărţ, gata să fugă.

— Na, măi, de ici şi nu te teme! Vino, că-ţi dau şi o picătură de vin şi pe urmă oi sta de vorbă cu tine, că tot mi-i mie urât singur!

La-nceput şoarecele cam strâmba din mustăţi, dar după altă rugăminte îşi făcu coada covrig şi s-apropie de voinic. „Bine te-am găsit sănătos!” „Bine ai venit sănătos!” „Cum o mai duci cu traiul?” „Mulţumesc lui Dumnezeu”. Ia şoarecele o fărămătură din palma lui Şperlă şi se linge pe bot. Vedeţi şi pricepeţi că el nu era deprins cu bunătăţi de casă şi de aceea îi părea mai bună mămăliguţa decât grăunţele scuturate pe ogoare.

După ospăţ, face Şperlă şiretul mâna găvan, toarnă trei picături de vin din ploscă şi-o întinde şoricuţului. Dihania scoate limba de şi-o udă şi: „linchi-linchi”, soarbe cele trei picături de vin.

— Bunu-i, vere?

— Bun, dacă mai ai.

— Şoarecele de colo.

— Cum să nu!

Şi iarăşi şoricelul îşi mai udă limba cu trei picături, şi alte trei şi alte treizeci şi trei, până când prinde afurisitul la ureche. Dă, ca omul! Acuma, şoarecele are chef nevoie, strâmbă din nas, îşi suge buzele şi mustăţile, se ridică în două picioare şi se sprijină în coadă, se dă peste cap şi cântă:

Bunu-i vinul, bine-mi place, Nu ştiu viei ce i-oi face!

— Lasă, măi, nu purta grija viei, că are cine; mai na şi mai soarbe ceva apă de sapă şi stai colea să te-ntreb un lucru! Ascultă! Ştii tu comédia cu ist ogor al tatii?

— O ştiu.

— Ei, şi ce crezi că-i de făcut?

— Ce să cred! Apoi, uşoară treabă: mai dă-mi o lingură din ploscă şi ţi-oi spune!

Şperlă Voinicul îl cinsteşte, iar şoricelul îl pune la cale. De încheiere, altă cinste sănătoasă. Şi zice şoarecele:

— Acuma ştii ce-i de făcut: bagă bine de seamă, că eu mă duc la culcare; mă cam ia parcă oleacă de ameţeală de după ceafă şi-mi vine tot să cânt. Mă duc, da dumneata bagă de seamă. Noapte bună!

— Noapte bună, şi încă ceva: dacă mi-a ieşi treaba în plin, mai abate-te pe la mine, aşa când n-ai treabă!

Şi de-acu, vorbă scurtă. Pe la miezul nopţii, simte Şperlă aburind vântul cel dulce. Voinicul intră-n tufă şi aşteaptă. Dacă i se lipesc ochii de somn şi capul i se dărâmă înainte, spinii de tufă îl înţeapă şi Şperlă ridică din nou capul şi deschide ochii. Şi iar, şi iar. Şi neputându-l doborî somnul, stătu treaz până-n crucea nopţii, când coborî din văzduh armăsarul cel năzdrăvan cu cele douăsprezece iepe sălbatice.

Şperlă, niciuna, nici alta, hâţ la armăsar şi-l apucă de căpăstru.

— Stai, că te ucid!

— Ba nu mă ucide. Na-ţi căpăstrul şi dă-mi drumul, că m-oi duce cu iepe cu tot de unde am venit, iar ogorul ţi-a rămâne întreg. Pe urmă când îi avea nevoie de mine, scutură-l şi eu ţi-oi fi slugă credincioasă.

Isprava-i gata. Şperlă ia căpăstrul şi porneşte acasă, iar acasă sentinde pe vatră şi adoarme dus ca să se scoale tocmai încolo, târziu, când îl trezeşte foamea.

Toată lumea bucuroasă peste măsură de bucuria împăratului.

— Scoală, Şperlă, voinicul tatei voinic, scoală-te de pe vatră şi vino de prânzeşte la masa de cinste! Iaca, straie frumoase ţi-am făcut şi loc în dreapta mea ţi-am dat! Haide!

Da Şperlă tot lenos, de-i mirosea urma! Se-ntinde şi cască să-şi deznoade fălcile, se duce la masă, mănâncă, bea şi se veseleşte şi ascultă laudele tuturora.

Nu trece după asta multă vreme şi iată că o pasăre frumoasă, cu penele de aur, cântă fără curmare în grădina castelului împărătesc. Ce să fie cu dânsa, nimeni nu-şi putea da cu părerea, ci numai Şperlă, uitându-se la ea şi ascultându-i cântarea cu-nţeles, se îmbrăcă frumos, scoase căpăstrul armăsarului din ladă şi-l scutură.

Şi cum îl scutură, armăsarul îi stătu înainte. Şperlă încălecă pe dânsul, îi dădu pinteni şi într-o clipă pasărea măiastră era în braţele voinicului. Nu pasăre, măi, ci fecioară prea mândră, cum să căutaţi voi în tot cuprinsul lumii şi tot nu aflaţi! Nu ţi-ar fi venit să te uiţi la dânsa, aşa de chipeşă ce era. Azi mai aud că şi plină de înţelepciune se afla, dar asta n-o ştiu.

Vorba e că Şperlă i-a plăcut şi fata lui Şperlă, că altfel ce-ar fi căutat dânsa la castelul împărătesc? Şi nici voinicul n-ar fi zburat după dânsa. Feciorul împăratului n-a mai căutat să ştie nici de unde-i, nici câţi ani are, nici despre foaie de zestre n-a mai luat vorba, ci numai atâta i-a grăit:

— Mergi cu mine?

— Merg!

— Blagosloviţi-ne, tată şi mamă!

— Dumnezeu să vă blagoslovească!

Şi luaţi au fost. Vlădica le-a pus pirostiile în cap, eu şi cu nevasta mea le-am ţinut lumânările şi pe urmă, nuntă la cataramă! Şi la nuntă, masă; şi la masă, eu într-un cap, împăratul în celalt, mirele şi mireasa la mijloc, iar în faţa lor, şoricuţul din poveste.

Şi să credeţi de bună seamă că-i aşa, că dacă n-aş fi auzit şi dacă n-aş fi văzut toate cele de până aicea, cum aş fi putut să vi le înşir? Măi, nu vă uitaţi că-s ca vai de mine! Am fin împărătesc, să ştiţi, şi să vă ferească sfântul să-mi faceţi vreun neajuns, să-mi mâncaţi vreo brazdă de pământ ori să-mi furaţi vreun pui de găină, că v-aţi dus!

Zilele iestea l-aştept să-mi vie cu colacii, după cum ni-i obiceiul. Cum mi-a veni, am să vă chem, să veniţi şi să-l vedeţi şi voi, iar pe urmă v-oi mai spune din ce-oi mai putea să aflu şi eu de la Şperlă Voinicul, ginere împărătesc şi împărat mâine-poimâine!

(Frate-meu Leon, Ţepu – Tecuci). Tudor Pamfile. Un tăciune şi-un cărbune, Bucureşti, 1915, p.3-17.