ŢINTĂ MÂNDRĂ – FRUNZĂ DE AUR.

Au fost odată doi bătrâni. Ei copii n-au avut şi de aceea erau mâhniţi.

Şi într-o zi întreabă moşneagul pe babă: „Dacă noi îmbătrânim, cine ne va da o cană de apă?”

Baba i-a spus: „Moşnege, ia du-te pe deal şi eu m-oi duce pe vale. Ce-om găsi în cale, ne va fi copil.” S-au pornit moşneagul pe deal şi baba pe vale. Iată că baba găseşte un cap de cal şi chiuie la moşneag. Amândoi l-au pus în scăldătoare şi l-au grijit nouă luni. De la o vreme vorbeşte capul de cal: „Tată şi mamă, duceţi-vă la împăratul Roşu şi cereţi-i să dea fata după mine.” Moşneagul a prins a plânge: „Cum are să deie împăratul fata după tine, dacă eşti cap de cal?

— Du-te şi spune-i să dea fata după Ţintă mândră-Frunză de aur.

Ia moşneagul un băţ şi se duce la împărat:

— Bine te-am găsit!

— Ce cauţi, moşule?

— Caut să dai fata după fecioru-meu.

— Bine, cine e feciorul tău?

— E Ţintă mândră-Frunză de aur.

— Numele e frumos. Da, o dau. Dacă el mi-a face pod de aur de la curtea lui la a mea şi copaci pe margine cu fel de fel de poame, iar la capătul podului-o fântână aurită cu ciutură. Eu când oi merge, ciutura să sară şi să scoată apă, să-mi toarne pe mână, şi prosopul

200 din cui de la fântână să sară şi să mă şteargă. Numai atunci oi da-o. Prinde a lăcrima moşneagul şi se duce acasă, gândind: am îmbătrânit, da n-am auzit să poată cineva face asta. Când ajunge acasă, Ţintă îl întreabă: „Ei, ce-a zis?”

— Tu să-i faci pod de aur de la tine până la casa lui, copaci cu poame, fântână de aur cu ciutură. Să sară ciutura să-i toarne pe mână şi prosopul să sară să-l şteargă.

Noaptea târzâu, a ieşit capul de cal, a şuierat cu o verigă, au venit

12 tunuri şi l-au întrebat: „Ce doreşti, stăpâne? „

— Până dimineaţă să-mi fie un pod de aur cu copaci, cu o fântână de aur cu ciutură şi cu un prosop, care să-l şteargă.

— Du-te şi te culcă.

Dimineaţa, împăratul s-a înspăimântat, când a văzut tot făcut. Vine moşnegul şi-l întreabă: „Da amu îi da fata?”

— Da, oi da-o. Da să-mi mai facă o slujbă. Am 10 desetine de pădure. Până dimineaţă pădurea s-o scoată, s-o deie la margine, să are, să puie vie şi la 12 ceasuri, la masă, din locul pădurii să-mi aducă poame.

Vine acasă moşul plângând.

— Ce-a zis? Întreabă repede Ţintă mândră. Moşul i-a spus.

După ce a amurgit, a şuierat, şi au venit tunurile, şi le-a poruncit ca 10 desetine de pădure să fie scoase, arate, via – pusă, iar la 12, la masă, să i se aducă împăratului poamele.

Cele 12 tunuri i-au vorbit: „Du-te şi te culcă”.

Când s-a sculat, avea totul gata. Te luau fiorii, căci şi poamele erau coapte.

Bună ziua, împărate!

— Mulţumesc, moşule!

Împăratul s-a bucurat, căci porunca era îndeplinită.

— O dai ori nu? Întreabă moşneagul.

Împăratul iar vorbi: „Da o dau, dacă el a scoate apa din mare, a ara şi a semăna secară. S-o treiere şi până la 12 să-mi aducă pâine de Ţintă mândră – Frunză de aur secară din fundul mării.

Vine moşneagul şi-i spune tot, feciorului.

— Cam greu, tată, dar să vedem.

A şuierat, au venit 24 tunuri şi l-au întrebat: „Drag stăpânul nostru, ce doreşti?”

Ţintă măndră-Frunză de aur a spus: „Voi să-mi faceţi din mare un lan de secară şi până la 12 ceasuri să fie şi pâinea gata”. Ele au gândit şi apoi au oftat şi i-au spus: „Da, dar azi ai să stai cu noi”.

S-au dus cele 24 de tunuri şi s-au apucat de lucru. Apa din mare au depărtat-o, au arat şi au semănat, au treierat secara, şi, când soarele a răsărit, girezile erau făcute.

Moşneagul a luat pâinea şi a dus-o împăratului:

— Poftim!

El gustă şi-i zise: „Da, moşnege. Să se gătească de nuntă. Eu îi dau fata”.

Moşneagul a venit acasă şi i-a spus tot feciorului său.

Când a început nunta, a venit o muzică frumoasă şi o oaste aşa de mândră că nici împăratul cât e de împărat nu văzuse. Capul de cal venea dus de doi ghinărari. Când a văzut că vine atâta horă, mireasa n-a mai plâns.

— Cui mă dai, dragă tată?„ Atât i-a spus împăratului. „Aşa-a, dacă omul n-are noroc.„ Şi când mirele s-a apropiat de ea, ea i-a spus: „De ce nu eşti ca toţi oamenii?”

— Daţi-mă deoparte cu mireasa să-i spun două vorbe.

Când au rămas singuri, din capul de cal a ieşit un voinic cu plete de aur şi i-a spus fetei: „Eu am canon de la părinţi şi după ce-l voi îndeplini voi fi aşa cum mă vezi.” După ce s-au cununat s-au dat deosebit cu viaţa şi şi-au făcut curte. După un timp o babă se pune pe lângă dânsa: „Cum trăieşti cu soţul, dacă e cap de cal?”

— Dacă ai şti ce om e el! La soare poţi căta, pe dânsul ochii nu poţi rezema. Noaptea e om, iar ziua – „cap de cal”.

— Dă-l deosebit, îi spune mătuşa. Lasă c'am să-ţi fac eu!

Când a adormit, baba a făcut un foc mare şi a dat în foc capul de cal. Dimineaţă, Ţintă mândră s-a întristat că n-a găsit capul. S-a hotărât să se ducă pe lume. Înainte de a pleca i-a spus nevestei lui: „Dacă ai făcut de capul tău, ferice de tine, dar, dacă a făcut alta, e rău.” I-a pus trei cercuri de fier şi i-a dat opinci de fier. Şi i-a mai spus: „Când se vor roade opincile şi or rămâne nojiţele şi când cârja se va roade, tu mă vei găsi. Să mai cauţi unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte în valea lui Avraam.”

Ea s-a dus la tatăl său şi i-a spus:

— Mă duc în lume, n-am ascultat cuvintele lui şi amu trebuie să umblu să-l caut.

Ea s-a pornit. După un timp, a ajuns la Sf. Vineri. Sf. Vineri se plimba pe lângă o chilioară.

— Bună seara, maică!

— Mulţumesc, suflet de om. Dacă eşti cu inimă bună, apropie-te de chilioara mea. Dacă eşti rău, du-te, căci am o căţeluşă cu dinţii de oţel, de-i voi da drumu, te face pulbere şi cenuşă.

— Am inimă bună.

— Vino!

A primit-o Sf. Vineri, şi acolo s-a odihnit.

Când, dimineaţă, Sf. Vineri a venit de la biserică, a întrebat-o:

— Ce cauţi tu, suflet de om? Pasăre zburătoare nu se află, tocmai tu om pământean.

Ea îi răspunse: „Maică, de Ţintă mândră – Frunză de aur, unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte, în valea lui Avraam, n-ai auzit?”

Drăguţa mea copilă, nici n-am văzut, nici auzit.

O văzu că-i însărcinată, îi dărui o furcă de aur, şi-i spuse: „Furca a merge singură şi a toarce şi-ţi va fi zăbavă pe drum. Du-te la sora mea Sâmbătă”.

— E departe?

— Jumătate de an trebuie să mergi.

Se porni pe cale, pe cărare şi a ajuns la Sfânta Sâmbătă. Când a ajuns, Sf. Sâmbătă se plimba pe lângă chilioară, şi văzând-o îi vorbi.

— Bună seara, maică!

— Apropie-te, de eşti suflet bun. De nu, du-te, căci am o căţeluşă cu dinţi de oţel şi te va face pulbere.

— Da, am inimă bună!

A intrat în casă şi s-a odihnit.

— Mai stai să vin de la biserică, îi spuse Sf. Sâmbătă.

După ce a venit, a hrănit-o şi a întrebat-o:

— Ce cauţi pe aici? Pasăre zburătoare nu se află, şi tu ai venit aşa însărcinată.

— N-ai auzit unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte? De Ţintă mândră – Frunză de aur n-ai auzit?

— Am îmbătrânit, da de locurile acestea n-am auzit. Du-te la sora mea Duminică, poate că le ştie ea.

— E departe?

— Jumătate de an trebuie să mergi.

Îi dărui o vârtelniţă de aur, singură depăna şi se învârtea, şi ea tot mergând se lua.

A ajuns la Sf. Duminică. Sf. Duminică se plimba pe lângă chilioară. Când a văzut-o, i-a vorbit: „Apropie-te de ai inimă bună. De nu, dute, căci am o căţeluşă cu dinţii de oţel, te va face pulbere şi cenuşă”. Ea a lăcrimat şi i-a spus: „Am inimă bună!”

— Vino!

A primit-o şi s-a odihnit. După ce-a venit de la biserică, a întrebat-o:

— Ce cauţi? Pasăre zburătoare nu se află pe aici. Ce aşa grelime te-a adus?

— De Ţintă mândră – Frunză de aur n-ai auzit?

Atunci Sf. Duminică a pus o trubuşoară la gură. S-au grămădit păsările toate, şi ea le-a întrebat:

— Voi, unde iarba creşte, în patru se împleteşte de Ţintă mândrăFrunză de aur, n-aţi auzit?

— Nu.

A pus iar trubuşoara, şi atunci s-au grămădit mai multe păsări. Şi toate au spus că nu ştiu de Ţintă mândră.

Ea a prins a plânge.

— Mai stai, a spus Sf. Duminică. A sunat a treilea, şi au venit şi mai multe păsări. Niciuna nu ştia. Mai gândi Sf. Duminică şi, cercetând mai bine păsările, a văzut că ciocârlanul şchiop nu era între ele. Veni şi el.

— Ce mă strigi aşa cu jale. Eşti un suflet păcătos.

— De valea lui Avraam, de Ţintă mândră – Frunză de aur n-ai auzit?

— Da, eu la dânsul trăiesc.

I-a mai dăruit Sf. Duminică şi o cloşcă cu puişori de aur. Şi mergea ea înainte şi ciocârlanul cu furca şi cu vârtelniţa-în urmă.

A dat Dumnezeu şi a mers un an de zile. Şi a ajuns în locul unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte şi a dat peste Ţintă mândră-Frunză de aur. Opincile i se rupseseră. Se duse la un izvor de unde lua el apă. Ţintă mândră trăia cu o ţigancă. O fată o văzu şi-i spuse ţigăncii.

— E, hei! Doamnă, ce suflet e femeia de la izvor, de are odoare aşa de scumpe?

— Ia întreab-o de nu le vinde? Fata se duce la ea şi o întreabă:

— Nu le vinzi?

Ea îi spune: „Le vând. Îi dau cloşca de aur să mă lase o noapte cu Ţintă mândră”.

I-a trimis vorbă că-i dă voie. În cap i-a dat în gând pentru ce vine. Când Ţintă a venit de la vânat, ea i-a pus o mână de om mort sub cap, şi el adormi mort. Ea la capul lui cânta şi plângea: „Ţintă mândră, dă mâna peste mine, să plesnească cercurile şi să nasc pruncul tău din trupul meu!” El însă n-auzea.

A vândut vârteliniţa şi cloşca, a cântat şi a plâns două nopţi, şi el tot n-a auzit. Numai ciocoiul care umbla cu dânsul la vânat a auzit că Ţintă mândră – Frunză de aur ea cântă.

A doua zi la vânat, când mergeau cu trăsura, ciocoiul a râs singur.

Ţintă îl întreabă: „De ce râzi?” El i-a spus: „Un ciocârlan a zburat, şi caii erau să-l calce”.

Ţintă mândră i-a dat o palmă: „Spune!”

— Doamne, ce pasăre cântă la capul tău de n-am auzit-o niciodată? Pe Ţintă mândră l-a pălit la inimă că trebuie să fie ea şi-i spuse: „Tu când vei auzi că vine, să strici fereastra, să zmunceşti aşternutul de sub mine şi să mă scoli numaidecât.”

A ajuns a treia seară. I-a dat ţigăncii şi furca. Noaptea i-a cântat mai jalnic ca oricând: „Aruncă mâna peste mine, Ţintă mândră, să plesnească cercurile, să nasc pruncul tău din trupul meu!”

Ciocoiul a stricat fereastra, a luat aşternutul şi l-a trezit pe Ţintă mândră. Când a văzut-o, a atins-o cu mâna, cercurile au plesnit, şi atunci a născut un băiat cu părul de aur. A scos un cal de 9 ani, care n-a văzut soarele, a legat ţiganca de coada lui şi i-a dat drumul prin lume. Ţiganca a murit. Ei trăiesc şi azi.

Culeasă de la moşul Chirică Bulat de Tatiana Găluşcă.

Comuna Izvoare, judeţul Soroca Folclor basarabean, adunat din judeţele Soroca, Bălţi, Orhei de Tatiana Găluşcă. Bălţi, Ed. Naţională Cartea noastră, 1938, p. 178-186.