COMAND. DIV.

G-ral Grozavu”

— Nu se poate!

— Imposibil!

— De asta ne arde nouă?!

— Tăceţi, domnilor, nu vorbiţi copilării, cum să nu se poată dacă e ordin? Şi apoi trebuia să vă aşteptaţi. N-aţi primit botniţe şi bice? Alea nu erau pentru ţânţari! Şi broşurile relative la dresajul clinilor de război ale Marelui Stat-Major. Le-aţi uitat? Alea erau pentru dumneavoastră, ce aţi făcut cu ele?

— Sunt în magazie.

— De ce le ţineţi în magazie, pentru Dumnezeu?!

— Păi unde să le ţinem?

— Să le citiţi, nu să le ţineţi în magazie. Acum ce raportăm diviziei? Cum o întorci, maiorule?

Maiorul, vechi în serviciu, îngrăşat peste fire şi puţin astmatic, şuieră liniştii:

— Este câini berechet!

— O fi, da nu-i avem noi.

— O să avem şi noi, daţi drumul oamenilor în permisie şi la întoarcere să aducă câinii.

— Şi porcii, adaogă un căpitan vechi în grad, sedus de rentabilitatea ideii. Creştem şi pentru noi.

— Şi porci, desigur, întări răguşit maiorul.

— Da cine-i plăteşte?

— Statui, cine-o să-i plătească?

— Dacă aprobaţi să se ducă oamenii în concediu, în trei zile avem câini, se prind entuziasmaţi căpitanii.

— Ce trei zile, domnule? Eu i-aduc pân' deseară, am şi ochit unu.

— Domnilor, nu aşa, fiţi cu băgare de seamă! Câinii au drept la hrană, câte un leu şi douăzeci mi se pare. După cum vedeţi, ordinul e serios. Să nu furaţi câinii oamenilor, să ne facem de râs.

— Lăsaţi pe mine, dacă i-o mai cunoaşte.

— În sfârşit, treaba dumneavoastră, atât vă recomand. Să fie tineri şi de rasă mare, ciobănească. Să nu mi-aduceţi cine ştie ce javre.

— Cui îi dăm în primire?

— Asta e iarăşi o chestiune importantă, cui să-i dăm?

— Să-i dam lui Georgescu, el e cu sporturile.

— Domnule colonel, eu nu mă pricep, n-am dresat câini în viaţa mea.

— Nu-i nimic, ai ocazia să înveţi acum; şi apoi dumneata umbli şi la vânat mi se pare?

— Umblă, umblă.

— Are şi puşcă.

— Astă-iarnă a împuşcat o capră.

— Domnule colonel, daţi-mi voie, încercă să protesteze desperat sublocotenentul.

— Am terminat! Părăsiţi obiceiul de a vă eschiva de la orişice însărcinare.

— Să-i dăm şi purceii.

— Ăia îi iau bucuros.

— Te cred.

— Lăsaţi gluma. La revedere, domnilor.

Câteva zile mai târziu, pe o dimineaţă plăcută de munte, colonelul, în ţinuta de campanie, se plimba în mijlocul unui orăşel de vile liliputiene, răsărite ca prin farmec în curtea primăriei, aşezată chiar la marginea şoselei. Şaizeci de căsuţe cu săgeţi şi străşini dantelate, cu coperişul în patru ape, adăposteau 120 de câini, ale căror nume războinice de: Glonţ, Cartuş, Pistol, Foc etc., scrise cu litere agăţătoare pe frontispiciul vilelor de forme şi mărimi variate, ne-ar fi îndemnat numai ele singure la ofensivă. Pensionarii, corcituri de ogari, cu coada covrig, dulăi flocoşi, cu bucile pline de scaieţi, căţele cu ţâţele supte, câini de toate neamurile, proaspăt amputaţi de urechi şi coadă şi arşi apoi cu fierul de sanitarii companiilor, câini bălani, negri, tărcaţi sau cafenii ca urşii, tunşi de tot ca englezii sau ca leii, numai pe jumătate, aşteptau ferecaţi în lanţuri, să ducă cartuşe pe linia de foc, să descopere răniţi pe câmpul de luptă, sau să plece furişaţi în patrulare. Dar senzaţionalul acestei pregătiri războinice îl prezenta, fără îndoială, o pereche de căţelandri, potriviţi în păr şi la statură, înhămaţi, cu pieptare roşii, la roatele unui cărucior de copil, cu clopoţel la oişte, şi care la întoarcere târau la vale chiar pe sublocotenentul Georgescu, dresorul lor, în admiraţia, pişcată de invidie, a ofiţerilor ieşiţi în pragul popotei. Decoru-l complectau soldaţii voinici, aleşi pe sprânceană, înarmaţi cu bice scurte şi care străjuiau vilele, ca pe nişte locuinţe ministeriale, călcând regulat în străchinile cu apă, aşezate pentru câini la uşa lor. Tactician iscusit, colonelul nu-şi băgase în acţiune toate forţele sale. Menajase generalului o surpriză: parcul purceilor, unde vreo optzeci de godaci roz-albi, spălaţi cu peria, cu cerceluşi de lână roşie la ureche, urma să-l cucerească definitiv. Spre mai mare siguranţă – în război trebuiesc prevăzute toate – doi grăsuni fuseseră sacrificaţi pe altarul popotei.

Colonelul, vădit încântat, fierbea de nerăbdare în aşteptarea generalului, care urma să pice dintr-un moment într-altul. Succesul era asigurat. Din informaţiuni culese cu diplomaţie, niciunul din regimentele diviziei nu mobilizase câini de război. Dar nici o fericire nu este complectă, şi orice speranţă – se ştie – are punctul său negru. Un lucru mic în sine, care nu prezenta nici o însemnătate faţă de strategia pregătirii, îl enerva pe colonel mai mult decât ar fi fost rezonabil: pensionarii se retrăseseră ca melcii în găoace, vilele păreau pustii. Colonelul ar fi vroit să-i vadă şezând cum ştim cu toţi că şed câinii: unii aşa, alţii cu botul pe labe, la rând, în pragul căsuţelor, ca la fotograf.

— Scoateţi câinii la iveală, mă, ce i-aţi băgat aşa înăuntru?!

— Trăiţi, don colonel, se bagă ei singuri. De căldură.

— Dac-or sta aşa şi când o veni generalul, ne-am pricopsit.

— Nu stau, don colonel, îi scoatem, noi, răspund soldaţii, strângând coada biciului cu mâinile lor năduşite.

Un trâmbiţat prelungit cu artă întrerupse convorbirea, se sfărâmă în bucăţele, lovindu-se de stânci, vestind tuturor sosirea generalului. Colonelul plecă grăbit la raport, îngrijat, nesigur, fără speranţă. Inspecţiile, reflecta el inconştient, sunt ca şi examenele: cazi uneori când te crezi mai pregătit.

— Domnule general. Regimentul 180 infanterie, cu un efectiv de 3.500 de oameni, 200 de cai şi 120 câini de război.

— Bravoo! Aveţi şi câini de război? Întrerupse generalul schiţând un salut. Foarte bine. Eşti singurul regiment care ai executat ordinul meu. Îi ai de mult?

— Nu tocmai. Să vedeţi, cam de vreo două luni. A trebuit s-alegem.

— Aaa, foarte bine! Atunci ai început şi dresajul? Întrebă generalul satisfăcut.

— Mdaa, relativ, domnule general, ştiţi, câinii ciobăneşti sunt foarte răi, foarte răi. Şi încăpăţânaţi.

— Trebuie luaţi cu binişorul. Lăsaţi-i încet, sfătuia generalul, plecându-se cu precauţiune să vadă câinii din cuşcă.

— Ham, ham, ham!” Şi doi dulăi cu părul zbârlit, cu colţi de crocodil, se repeziră cu atâta furie, că generalul, plin de spaimă, gata să fie sfâşiat, abia avu timp să-şi ferească pantalonii.

— Nu-s dresaţi.

— Domnule general.

— Nu i-ai dresat de loc.

— Vă închipuiţi şi dumneavoastră.

— Ei nu trebuie să se repeadă la români; să sară asupra duşmanului, să nu se dea la noi. Trebuie pedepsiţi, şi pedepsiţi imediat, asupra faptului. Şi consecvent acestei reguli pedagogice, răcni, ameninţând cu sabia de la distanţă: Marş!

— Cine-l puse, Doamne?! Avu timp să se întrebe desperat colonelul şi se luă fugind pe urmele generalului, urmăriţi de câţiva dulăi de stână care, scoşi samavolniceşte din cuştile lor, rupând zgardele putrede, săriră într-un elan de solidaritate în ajutorul tovarăşilor cu care de altfel se şi încăierară într-o larmă asurzitoare.

— Nu i-ai dresat, reproşă gâfâind generalul, urcat pe prispa unei case.

— Domnule general vă rog să mă credeţi, s-au întrebuinţat toate metodele.

— Nu-s dresaţi. De loc.

— Depinde de temperamente. Care sunt mai docili. Am unii, să vedeţi şi dumneavoastră. Armaşu!

— Ordinaţi!

— Cheamă pe domnul sublocotenent Georgescu. Să vină cu Orest şi Pilad, ştii, câinii cu căruciorul. Să-i prezinte lui don general.

Dar Oreste şi Pilade se prezentară singuri.

— Venind dinspre câmpul de instrucţie într-o fugă dezordonată, sfărâmând căruciorul de pietre, alergând, scheunând, cu limbile scoase, cu ochii strălucitori, după un măgar ce fugea şi el cu coada în sus, zbierând cât îl lua gura.

Ceva mai departe, în urma lor, călărind ca pentru întâia oară, apăru dresorul, sublocotenentul Georgescu, silindu-se zadarnic să pună calul în galop. Filmul trecu ca un meteor sub ochii generalului, care, supărat, plecă fără ziua bună. Colonelul se îmbolnăvi de gălbinare.

În toamnă, când s-au făcut propunerile de înaintări în armată, generalul l-a votat bun în grad şi, fireşte, colonelul la rândul său, n-a propus pe sublocotenentul Georgescu la avansare. Iar mai târziu, când comandamentele, prin circulări repetate, îndemnau regimentele la cea mai mare economie, colonelul a dat următorul ordin: „Având în vedere circulara M. de R. Nr. 118.564, comunicată cu ord. Corpului de armată No. 73.520, transmis direct de divizie, cu ord. No. 8.751, ordon:

Urmând ca reghimentul să facă cele mai mari economii pentru a nu depăşi alocaţia la hrană, companiile vor demobiliza câinii de război, trimiţându-i imediat la vetrele lor.