Câinii de război

Satul Floreşti, împrăştiat ca toate satele de munte, se ascundea între coline, pus parcă la adăpost de vremuri rele. Numai câteva case, despărţite prin curţi mari, înecate de boz, ieşiră la drum mai îndrăzneţe, să reprezinte şcoala, primăria şi postul de jandarmi, strânse în jurul cârciumii şi ocupate fără împotrivire de regimentul venit să întărească frontiera.

De la popotă, după masa de seară, prelungită şi veselită de aceleaşi motive, ofiţerii, interpelându-se cu râsete şi glume cu cheie, se răspândeau la voia întâmplării care îi rânduise în cantonament. Curând, luminile ce mai licăreau ici-colo, printre fagii uriaşi, se stinseră, una câte una, ofiţerii se culcară şi ei, şi satul adormi, în fine, respirând uşor în freamăt de codri.

Deodată, goarna unui soldat iscusit răsună în puterea nopţii, turburând văile, sunând precipitat, nerăbdător „chemarea ofiţerilor”, în lătratul furios al câinilor ieşiţi la poartă, cu copii, cu femei, cu lumea toată.

— Unde eşti, mă?

— Cine ne cheamă?

— Unde ne adunăm?

— Numai don comandanţi de cumpanie să poftească la şicoală, la don colonel, desluşea nevăzut gornistul.

— Ofiţerii ceilalţi nu?

— Nu, nu.

— Păi de ce ne sunaşi pe toţi, idiotule?

— Aşa am primit ordin, să sun pe toţi domnii ofiţeri.

— Păi zicea că numai căpitanii, de ce n-ai trimes agenţii de legătură, boule?

— Dar cine ştie pe unde s-au culcat, i-a căutat şi don colonel.

— Eu v-am chemat, eu. Poftiţi aci la mine, nu face nimic, veniţi cu toţii, cu atât mai bine dacă a venit toată lumea. Aprindeţi o lampă. Aveţi lămpi?

— Avem, da le-am lăsat în cantonament.

— Pfiuu! De ce, domnilor, de ce? Se poate? Astea sunt lămpi de război. Trebuie să le aveţi în tot momentul asupra dumneavoastră, că d-aia le zice de buzunar. Du-te, domnule, şi o ia pe a mea, vezi că, mi se pare, e pe masă.

— A dumneavoastră n-are baterie, ştiţi că n-a funcţionat nici aseară, aminti aghiotantul regimentului.

— Aşa e, bine zici. Înseamnă dumneata, să nu uiţi, să trimetem la Bucureşti să ne ia câteva baterii de rezervă. În fine, nu face nimic. Am vrut să vă citesc un ordin telegrafic extraurgent şi cu mare precădere, pe care l-am primit acuşica şi pe care vi-l repet negru pe alb: „Raportaţi telegrafic unde aţi ajuns cu câinii de război.”

— Care câini?

— N-avem câini.

— N-a fost nici un ordin.

— Vă rog, lăsaţi, n-am terminat, vom discuta pe urmă. „Luaţi măsuri”. Ascultaţi, domnilor? „luaţi măsuri pentru a creşte doi porci de companie.