Credinţa

Mânăstirea Neamţului! Mă urcam încet, cu haina pe umeri, la schit. Sorbeam aerul tare de munte ca pe un elixir dătător de viaţă. Din când în când mă opream cu privirea pierdută spre stâncile de cremene ce se zăreau albite, departe, în zarea de ametiste. Mă simţeam mic, copleşit de măreţia locurilor.

— Nu se poate! Am strigat descoperindu-mă într-un elan de recunoştinţă. E pur şi muove! Trebuie să fie un Dumnezeu.

— Este, maică. Cum să nu fie? Răspunse o voce lângă mine, băgându-mă în toţi spărieţii.

Desculţă, o bătrână cu sânii răsuflaţi, ce se vedeau zbârciţi prin gura cămăşii de cânepă, groasă, sta lângă un şipot ce ţuruia o apă limpede şi molfăia flămândă dintr-o azimă neagră.

— Da la schit te duci?

— Bună dimineaţa! La schit.

— Săru' mâna. Ai vreun bolnav?

— N-am pe nimeni.

— Da pentru ce vrei să te rogi?

— Nu mă duc pentru asta.

— Eu gândeam că te duci să te rogi la icoană.

— Ce icoană?

— Icoana sfintei Varvara. A găsit-o călugării aruncată de pe vremea leşilor, se vede. Ş-au spălat-o, ş-au sfinţit-o, ş-au pus-o frumuşel în perete, ş-acu face minuni.

— Taci!

— Zău!

— Fugi, mătuşă, nu mai vorbi!

— Iacaa.

— Ce putere poate să aibă o bucată de lemn?

— Vai de mine, păi aşa vorbeşti mata de sfânta icoană? Nu gândeşti că te-aude Cel de Sus?! Ori mai ştii, poate nu ţi-i frică nici de Dumnezeu.

— Ba, mătuşă, în Dumnezeu cred, da iacă, drept să spun, la icoane nu mă închin.

— Fă cruce şi nu vorbi aşa, că e păcat, zise baba închinându-se. Mai demult, pân-a n-aduce călugării pe sfânta Varvara, era o icoană a Maicii Domnului, şi o duducă, cine ştie pentru ce păcate, îi dăruise o salbă de galbeni. Schitul era deschis zi şi noapte. Candela ardea hojma. Să-ţi dau vreo două perje?

— Dă-mi dacă vrei.

— Da asculţi?

— Ascult, spune, spune. Da dă-mi şi o bucată de azimă, că mi-ai făcut poftă.

— Apăi de ce n-ai cerut? Na, ia, rupe de ici.

La munte, dis-de-dimineaţă, după câteva înghiţituri de aer rece, prunele cu pâine sunt delicioase. Mâncam cu lăcomie. Mă simţeam bine, dezbrăcat de patimi şi cu chef de vorbă.

— Spune, mătuşă.

— Şi cum îţi zic eu matale, salba lucea la gâtul sfintei. Cum să nu lucească dacă era de aur! Ş-o venit un tâlhar, arde-l-ar focu! Adică ce l-aş mai blăstăma eu, c-o murit. Dumnezeu să-l ierte.

— A furat salba?

— Doamne fereşte! Adică de asta avea el în gând, da când a smucit salba şi a vrut să fugă, nu s-a mai putut urni din loc. I-o înţepenit chicioarele!

— L-a prins emoţia.

— Ba jandarmii. Aghe i-o scos salba din mâini şi l-o dus la spital. Tremura ca varga, şi cum l-o pus în pat, o mai trecut ce-o mai trecut, şi s-o apucat de-o murit. Mai zi ceva dacă-ţi dă mâna.

— Nu mai zic nimic.

— Apăi să nu mai zici, că-i păcat.

— Şi ce minuni face sfânta Varvara?

— Tăti cele. Cinsteşti călugărul cu cât te lasă inima, posteşti o zi întreagă, bunăoară cum îi de astă-sară până mâine sară, şi te rogi în genunchi.

— Dumneata te-ai rugat vreodată?

— M-am rugat şi eu anţărţ. Nu anu ista, celalt.

— Ce te-ai rugat?

— Am o fată măritată şi nu face copii nici ca cum. Şi din pricina asta tare mai trăieşte rău cu bărbatu-său. Ş-aşa, numai ce-o aud că zice într-o zi: „Du-te mata, mămucă, şi te roagă, că eu oi hi se vede păcătoasă de mă pedepseşte Dumnezeu să n-am copii”. Da ea, săraca, ce-i vinovată, că se năcăjeşte destul, şi are bărbat tânăr.

— Şi te-ai dus?

— Păi.

— Te-ai rugat, a făcut copii?

— A făcut, da nu ea, ci soră-sa, că mai am o fată mai mică, aceea nu-i măritată, că eu de rugat m-am rugat să facă copii, da-n prostia me, am uitat să spun numele celei măritate, şi sfânta, dac-o văzut aşa, a dat ea la cine o vrut să deie.