„GEANTĂ LATINĂ”

Francezii ne-au trimis în război îmbrăcăminte, arme, muniţiuni şi o misiune militară care să explice noile principii şi să unifice metodele de luptă. Ministerul a împărţit ofiţerii din misiune pe la diferite regimente, cu dispoziţiunea ca nimeni să nu iasă din cuvântul lor.

— Domnilor, se adresă românilor un căpitan francez, ofiţer de rezervă, gascon cu verb răsunător, ataşat la un batalion de infanterie, rămâne stabilit că eu sunt simplu spectator. Dumneavoastră sunteţi comandanţii. Eu nu m-amestec. La urma urmei, vă priveşte! Ţin numai să vă spun că am fost la Verdun şi la Chemin-des-Dames. Am luptat pretutindeni, în aer, pe apă şi pe uscat. Sunt ciuruit de gloanţe ca o strecurătoare. Surprins de o patrulă de boşi, pe unul l-am împuşcat; celuilalt i-am mâncat nasul, şi al treilea, văzând ce-l aşteaptă, a fugit. Profitaţi de experienţa mea şi întrebaţi-mă. Altfel, voi interveni numai când voi constata erori fundamentale. Apoi termină, zâmbind cu aer protector: În Franţa, domnilor, serviciul înainte de toate. Pe urmă nu mai există ierarhie, ne dăm, dacă voiţi, şi peste cap.

— Bravo, foarte bine, zise el, spuneţi şi dumneavoastră, domnule maior, că şi la noi e tot aşa. Să nu creadă poate, cumva, omul, vorba aia: Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă.

— Mon comandan, rumen, egal, franse, servis, servis. (Furios, cu mâna la gură:) Cum se zice drujbă, care ştiţi?

— Bon, j'ai compris. Ca va bien.

— Siolman apres servis. Non avan. Continuă vesel maiorul, ven. Dam. Maca.

Încântat de efectul ce produsese, căpitanul francez, salutând aristocratic, se retrase, salutat la rândul lui de ofiţerii români, cu străşnicie prusiană.

Slujba începe la ora 5,30p. M.

A doua zi, după o drujbă straşnică în crâşmuliţa „La doi flăcăi” din Tătăraşi, cu dame ce mâncaseră usturoi, şi după o bacara prelungită cu cărţi undelemnite, maiorul Popescu, abia adormit, tresări cu capul greu, biruit frăţeşte de somn şi sentimentul datoriei.

— Matei!

— Ordinaţi!

— Cât e ceasul?

— Doar ce-o bătut şasi, la Mitropolie.

— Dă fuga mă şi vezi, franţuzul s-o sculat?

Franţuzul şedea în cantonament peste drum.

— Nu s-a mai sculat, trăiţi, don maiur.

— Mm bine, mormăi maiorul, mestecându-şi limba încărcată, şi porni porcii la Pesta.

Dar sforăiturile, întărindu-se, treziră din nou, cu o oră mai târziu, vocea cazonă a conştiinţei sale.

— Matei!

— Ordinaţi!

— Ia vezi mă, s-a sculat franţuzul?

— Nu s-a sculat, trăiţi, don maiur.

Şeful însă n-a mai auzit răspunsul.

Pe la zece, vestit în fine că franţuzul se sculase, se ridică şi el, moţăi câtva timp pe marginea patului, ca un călător obosit, şi scăpând capul la vale, tresări speriat, oftă, scuipă, înjură şi porni să se îmbrace, cuprins de panică.

Cu gura amară, cu ochii umflaţi, pudrat, mănuşat, dete piept cu franţuzul, care ieşise şi el în stradă, blindat de decoraţii, înarmat ca un bandit cors.

Ofiţerii se salutară şi, schimbând un surâs verde, se îndreptară bosumflaţi spre câmpul de instrucţie.

Dar sângele apă nu se face.

Vinul, damele şi jocul de cărţi i-au împrietenit repede. Se înţelegeau de minune şi erau foarte punctuali: ori se prezentau odată, ori lipseau amândoi de la serviciu. Când au încetat ostilităţile, şi-au luat rămas bun tot în crâşmuliţa „La doi flăcăi” din Tătăraşi, pitoreasca mahala a laşilor, supusă inundaţiilor.

S-a băut bine. Despărţindu-se la ziuă, după o maca îndrăcită, cu aceleaşi cărţi undelemnite, ofiţerii se pupară, cu franţuzul curăţat, schimbând adrese, jurându-şi solemn să se viziteze:

— Moa ven Paris, t'oa ven Biucarest. Siguri dinainte că nu se vor ţine de cuvânt.

— Un lucru nu mă dumireşte… Declară din tren franţuzul, culminând veselia ofiţerilor adunaţi să-l petreacă la fereastra vagonului, cum naiba se întâmpla să ne întâlnim în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră?

— Mon comandau. Moa etra şmecher, j'am j'anvoaion ordonans regar a vu.

— A dracolui tu! Exclamă franţuzul, care începuse şi el s-o rupă româneşte, c'est cemme moi, alors. Mărturisi el cu un delicios accent gasconul şi se depărtă încet, încet, cu privirea însufleţită de toată şmecheria strămoşească.

Ai noştri rămaseră o clipă cu ochii umezi, ţintuiţi pe peron. Apoi, ca şi cum le-ar fi fost ruşine, se treziră şi plecară vorbind între ei.

— A fost de treabă, săracul.

— Dă-l dracului!