UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ.

Iaşii! Cine nu cunoaşte Iaşii, Iaşul, Jassy, cum îi zic străinii, sau Ieşii, cum îi zic moldovenii. Iaşul, cu stradele lui, cu mirosurile lui, cu trăsurile lui, cu femeile lui gospodine cu vorba domoală, cu mâna înceată, alintate ca nişte pisici şi iuţi la dragoste ca dânsele.

La Iaşi venise lume cât frunză şi iarbă; nu lume silită din Bucureşti, ci lume curioasă să vadă, să facă afaceri, să petreacă, pescuitori şi Magdalene din Dorohoi, din Bacău, din Piatra Neamţ, de pretutindeni. Aşteptând să piară în triunghiul morţii, domni şi doamne, civili şi militari îşi făceau de cap în unghiul vieţii. Nu se jena nimeni: ziua îşi făceau concesiuni, plimbându-se cu rândul, noaptea dormeau claie peste grămadă, sforăind cu discreţiune şi oportunitate. Uneori, în puterea nopţii, era, cum se spune acolo, un calamandros, adică o comedie întreagă, când soseau trupe noi. „Vai, ci era atunci! Soldaţii se culcau pi gios.” Nu puteai să-i laşi, săracii, să doarmă afară, în mijlocul iernii!

Departe, în vecinătatea cimitirului, numai dascălul Sofronie dormea cu femeia lui, Anica, moartă de necaz că Mitropolia Moldovei scutise clerul de găzduire. Era femeie în putere. Blondă, cu ochii mici, cu sânii mari, murea noaptea de urât, plângea ascultând cum şuieră vântul şi cum tuşeşte dascălul, om mic, pleşuv, afumat ca un muc de lumânare.

— Di şi plânji? Tare eşti proastă! Parcă n-o să murim tăţi?

Într-o seară erau la masă. „Boc! Boc! Boc!” se auzi bătând în uşă.

— Cine-i?

— Noi.

— Duceţi-vă mai înainte.

— Nu mai e loc.

— Aici e curtea bisericii.

— Îs numai eu singur. Măcar noaptea asta.

— Ci, lasă-l, omule! Hai, poftim în casă, zise dăscăliţa, trăgând zăvorul.

Din negură se desprinse un vlăjgan, un soldat rus, cu nas mare, cu mâini mari, cu picioare şi mai mari, moldovan, care se plecă din tavan, se-nchină la icoanele spânzurate deasupra patului, sărută cuvios mâna dascălului, a dăscăliţei şi rămase în picioare lângă vatră.

— Şăzi de mănâncă amu.

— Mulţămesc.

Şi mâncă o farfurie de ciorbă, două, trei farfurii de ciorbă, una de răcituri, cu o jumătate de mămăligă, şi câţiva colaci uscaţi, care trosneau în fălcile lui ca nucile sfărâmate între uşă.

— Mănânci, să nu fie deochi.

— Dacă umblu de trii zili şi n-am mâncat cât di azi-dimineaţă.

Înduioşată, dăscăliţa deschise uşa de la dulap şi puse pe masă o coasta de porc afumată.

— Ie mata, că-i tare bună, îl îndemnă ea, cu fruntea preocupată, cu ochi ce nu-şi aveau astâmpăr. Cum ti chiamă pi mata?

— Prohir.

Moldovanul n-aşteaptă să i se zică de două ori. Tăie o coastă, tăie pe a doua şi ar fi tăiat desigur şi pe a treia dacă n-ar fi intervenit dascălul:

— Agiunge. Mai lasă-ne şi nouă. Dă-i nas lui Ivan, că se suie pe divan. Mai sunt zili, om mânca şi mâni.

— Lasă, bre, omule!

— Dacă ţi-i potrigi lor. Şi băgă mânios slănina în dulap. Agiunge. Hai şi ne-om culca amu.

Se culcară învrăjbiţi. Vlăjganul bău un cofăiel de apă, trase cizmele, puse obielele ude la uscat, se întinse lângă ele şi aţipi, cu sacul sub cap. Dascălul scoase pantalonii şi, scărpinându-şi picioarele uscate şi păroase, căscă fără măsele, făcu lampa mică, trei cruci încheiate de la frunte până la buric, şi se culcă pe o coastă, fără suflu, ca un pui de găină, lângă dăscăliţă, răstignită cu faţa în sus, cu sânii în lături, desculţă, cu mâna pe ochi.

Nu trecu mult. Viscolea cumplit. Dăscăliţa, coana Anica, cum îi ziceau megieşii, n-avea astâmpăr. Era enervată şi-i venea să plângă. Dascălul nu putea s-adoarmă, chinuit de o tuse seacă.

— Boc, boc, boc! Domnu Sofronie! Deschide, dascăle!

— Ci-i?

— Hai, ti chiamă părintele.

— Da la ci?

— Hai, c-o murit cineva.

— Iaca viu.

Se ridică pe marginea patului, trase pantalonii şi se îmbrăcă tuşind în mijlocul odăii, îndesă căciula pe ochi, înveli o carte de rugăciuni într-o basma roşie şi, luând un băţ din ungher, ieşi fără să se uite înapoi.

Când nu i-a mai auzit paşii, dăscăliţa – coana Anica – cu ochii aprinşi, cu sânii goi, sări din pat, dezvelind pulpe albe, şi trezi voinicul, gata s-adoarmă.

— Hai, răpide, pân' nu vine.

— Bogdaproste, zise vlăjganul şi deschise dulapul, luă slănina şi un rest de mămăligă şi, cu spatele la femeie, înghiţea lacom, fricos, ca un câine hoinar în curte străină.

În război, rugăciunile morţilor sunt scurte. Când s-a întors dascălul Sofronie, vlăjganul îşi ştergea gura de unsoare cu dosul mâinii, şi dăscăliţa, ochii, doi ochi mici şi albaştri, cu mânica cămăşii.

— Aracan di mini! Tare eşti proastă! Di ci plângi amu? Îi zise dascălul dezbrăcat, scărpinându-şi coastele. Parcă n-o să murim tăţi?