Nimic nou

Stăteam în Cişmigiu pe o bancă cu şezătoare dublă, gol de gânduri, în adoraţiune dinaintea unui parter de flori minunate.

Doi domni, în haine oribile, militari la pensie, judecând după rozeta multicoloră, ce le orna butoniera, se aşezară în spatele meu. Unul din ei, superiorul de altădată probabil, vorbea aprins, contrazis mereu de celălalt, care încerca să răscumpere 30 de ani de obedienţă. Discutau nervoşi, cu gesturi retezate, fumând cu patimă ţigări de mână, înfipte în ţigarete, gemene, de cireş.

Nu înţelegeau rostul unui curcubeu apărut, e drept, înaintea ploii, răsturnând astfel credinţi legendare: unul prevedea război, celălalt numai holeră. Dar războiul şi holera se înfrăţesc; amintiri comune, stârnite de pronosticuri contrarii, îi apropiară repede, ca pe nişte amanţi proaspeţi, şi vorbiră de altele.

— Ai văzut mă? A dracului muiere!

— Unde?

— În America, n-ai citit? Era în gazete.

— Ce spunea?

— Cică una frumoasă şi tânără, bat-o potca, ieşea în stradă, şi în loc să-ţi pună revolverul sub nas, te înfiora râzând cu dinţi de lupoaică, cerându-ţi portofelul, şi dacă nu i-l dai, striga s-audă toată lumea că i-ai făcut propuneri ruşinoase. Ştii că în privinţa asta americanii nu glumesc, te linşează numaidecât.

— Adică cum?

— Faci cu ochiul unei fete, ţi-l scoate, ce mai la deal, la vale, dacă aia ţipă şi nu vrea.

— Zău, mă?

— Pe cinstea mea! Tragi o palmă, îţi taie mâna. Nu merge ca la noi. Ei, presupunem că erai la Neviork sau în America şi se-ntâmpla una ca asta, pe unde scoteai cămaşa?

— N-am ce căuta acolo, mi s-a-ntâmplat demult, aci, la noi în România.

— Vrei să mă treci la aviaţie?

— Să fie al dracului cin' te minte!

— Adevărat?

— Îmi pare rău.

— Unde?

— Nu pot spune unde, dar am păţit-o.

— Când, cum, spune-mi şi mie?!

— O, demult, abia ieşisem sublocotenent. Făceam colonelului vizita de rigoare. Încremenisem în picioare, în tunică şi epoleţi, în mijlocul salonului. Nu îndrăzneam să mă mişc. Din cealaltă odaie ajungeau până la mine voci ce se certau, din care una, ascuţită, de femeie. Apoi, uşa de la antreu se deschise, şi colonelul ieşi în stradă. Privind pe fereastră cum se depărta, roş la faţă, cu capul plecat, două braţe albe, parfumate, moi, mă cuprinseră de gât pe la spate, şi când m-am întors, speriat, eram blocat între două mameloane purtate numai de huriile făgăduite de Mahomed credincioşilor, „Ia-mă, sunt a ta, fă ce vrei din mine!”

— Pe onoarea ta?

— Afurisit cin'te minte!

— Dă-i înainte!

— Cuconiţă, sărut mâna. Daţi-mi voie.”

— Era frumoasă barem?

— Ce frumoasă, mă? Aveam douăzeci şi unu de ani, dar nu era urâtă: o armeancă abia argintată, zdravănă, măslinie, cu nasul mare, cu o mustăcioară mică ca pana corbului. Astea toate, şi buzele roşii-aprinse. Înţelegi, le-am văzut pe urmă, că atunci tremuram cum tremură frunza plopului.

— Ei, zi-i!

— Madam, doamnă, vă rog, gândiţi-vă la viitorul meu, cu cea mai mare bunăvoinţă.” Aş, ce s-audă? Mă strânse-n braţe, vânătă la faţă, şi să n-ajung ziua de mâine, se lăsă cu mine pe canapeaua învelită cu scoarţe, şi să vezi, Domnule, al dracului, cum în asemenea momente ţi se întipăresc în minte amănunte care nu au nici o legătură cu acţiunea principală: un fluture mare, presărat cu scorţişoară ca o colivă, se desprinse nu ştiu de unde şi, fâlfâind fără zgomot, se aşeză pe perdea, lăsând un pic de pulbere în urma lui.

— Taaaci! Şi pe urmă?

— Am vrut să mă smuncesc, să fug. Dar nu mi-a dat răgaz: „Ori mă iei, şi eşti aghiotantul regimentului, ori strig să vie lumea, şi când o afla colonelul.”

— Şi tu?

— Eu, dacă aş fi fost singur. Dar m-am gândit la cei de acasă. M-a făcut, pot să zic, aghiotant cu mâna ei.

— Şi pe urmă?

— M-am deprins, trăiam admirabil. Mă trimitea colonelul singur când se întâmpla câte o zi să nu mă duc.

— Păcătos!

— Îi ştia de frică, ştii cum?

— Armencele sunt date dracului!

— Mie mi-o spui?!

— Degeaba se laudă americanii.