Un scos din pepeni

Roşie, aprinsă de mânie, Puica năvăli în odaia în care bărbatu-său se căznea liniştit să-şi pună bretelele.

— Da bine, omule, până când are să-şi bată joc toată lumea de tine?

— Ce e, frate? Întrebă soţul, ferindu-şi măselele de curentul care-i juca firele rare de păr bătrânesc.

— Cum ce-i? Tu nu vezi? Ne calcă toţi în picioare. Să nu legăm frânghia de pom că creşte strâmb. Bun, n-am legat-o. Să legăm câinele, că muşcă. Foarte bine, l-am legat. Acum ne trimete vorbă că să nu ţinem porci, că le strică gardul. Ai mai pomenit una ca asta?!

— Cine?

— Trandafirescu.

— Aşa ţi-a spus?

— Nu mi-a spus mie, i-a spus femeii. Cum ţi-a spus, Marişka?

— Apăi, mă rog frumos, aşa cum io spus.

— Ei, îţi place?! Da dumnealor, că mi-au ţinut un cârd de gâşte sub nas, că nu puteam deschide fereastra de la dormitor, de m-am copt toată vara de căldură!

— Las', că-i zic eu.

— Îi zici?

— Îi zic.

— N-ai să-i zici.

— De ce să nu-i zic?

— Să-i zici, că dacă nu-i zici, îi zic eu.

— Îi zic, frate, îi zic, când îţi spun că-i zic, îi zic.

— Vezi că tu eşti cam moale.

— Eu, moale? De unde ai scos-o că-s moale? Nu vreau să mă cert cu lumea, da nu-s moale de loc! Am să-i arăt eu cine sunt! Garantez că n-o să-i fie moale! E greu până mă scoate din pepeni! Izbucni conu Petrică, tremurând de mânie, căznindu-se să-şi prindă gulerul.

— Adă să te-nchei eu. Ba nu, zău, prea e de tot. Am ajuns de râsul lumii. Ce dracu, am ori n-am bărbat, sunt măritată, ori ce sunt?!

Rămas singur, conu Petrică îşi căută cravata, ceasul, batista, umblând zăpăcit pe toate potecile indicate de colţurile mobilei din odaie, acumulând o energie interioară, trădată de priviri încruntate şi mişcări de buze de maică în rugăciune, închipuindu-se în faţa vrăjmaşului: „Ia ascultă, domnule, mult ai de gând să pisezi pe nevasta mea? „. Ce, domnule.„ se răzgândi el imediat. „Ce, cu mănuşi? Cu oamenii ăştia nu trebuie mănuşi. Ia ascultă, măgarule, să fii la locul dumitale, că-ţi crap capul!„ Şi, strângând bastonul, ieşi hotărât, scoborând scările mai repede decât îl iertau puterile, continuând să monologheze din ce în ce mai aprins: „Pac, pac! Canalie! Să nu mai îndrăzneşti! Stai pe loc, nu fugi. Laşule!”

— Bună dimineaţa! Îi strigă vecinul, care pândea tramvaiul în mijlocul podului Elefterie.

— Domnule.

— Da ce eşti aşa palid, coane Petrică?

— Sunt palid?

— Foarte palid.

— Dracu să ia. Sufăr de stomac.

— Lasă, nu te văita, că nu eşti singur.

— Ce, şi dumneata?

— Şi încă cum!

— Ce spui?

— De constipaţie.

— Şi eu tot de constipaţie.

— Ceai de muşeţel.

— Eu, m-a sfătuit cineva, miere, miere de albine, da să fie din mai. Din flori de tei. Zice că e mai bună. Beţi o lingură de masă, bine. Bine, într-un pahar cu apă. Seara când te culci şi dimineaţa când te scoli. Dumitale ţi-i amară gura? Ia uite limba mea cât e de încărcată.

— Da a mea, ia uite.

— Ei, bată-te să te bată! Zi, vecini, şi să nu ştim unul de altul. Apropo, te-am nemulţumit cu porcii mei. Ţi-au stricat gardul, te rog să mă scuzi. Porcu-i tot porc.

— Nu-i nimic.

— Aş, nu se poate, o să-i tai.

— Da de ce, vezi-ţi de treabă!

— Ce are a face? Îi tai. Lucru hotărât, şi am vorbit să-ţi repare gardul. Hai repede, uite tramvaiul, urcă-te.

— Urcă-te dumneata.

— Urcă-te, urcă-te. Ce-ţi face Capitoliul?

— Ce Capitoliu?

— Gâştele, gâştele. Ce-ţi fac gâştele?

— Aaa! Gâştele. Bine mersi.

— Frumoase sunt, domnule, alllbe! Să le ţii.

— Nici nu le tai.

— Ar fi păcat, ţi-o spun drept. Vara, nevastă-mea, când deschide fereastra, e o plăcere, parcă suntem la ţară.