În retragere

Eram în plină retragere. Greutăţile operaţiunii erau sporite de o vreme mohorâtă. Ploua subţire, pieziş, o ploaie rece, ce-ţi înţepa obrazul ca punctele de foc. Soldaţii, cu picioarele grele, cu hainele ude, culcaţi în ţarina pustie, aşteptau resemnaţi să intre în hora fără sfârşit a morţii. Câmpia tristă părea nemărginită.

Văzduhul se cutremura de bubuituri de tun, ce se-nfundau în urechi. Din când în când, trăsuri greoaie, cu caii jigăriţi, plini de noroi, treceau în huruit de roate, grăbite să scape de urgii, invidiaţi de cei siliţi să moară.

La cartierul diviziei era forfoteală. Ofiţeri, ofiţeri de toate gradele, ce reprezentau toate armele, intrau, ieşeau, se adunau cu caii la mână, încolonau, cu strigăte răguşite, trăsurile: cele de cancelarie, asaltate de chiulangii pudraţi, de popotă, care gemeau sub povara bagajelor interzise, trăsurile lungi de pionieri, ce se puneau de-a curmezişul drumului, briştile şi cupeurile de rechiziţie, mânate de odrasle ministeriale. Trimise înainte, oprite, rechemate, se încurcau, incriminându-se într-o simfonie măreaţă de nechezaturi, de înjurături, de zbierete, printre care se strecura ca din alte lumi glasul civilizaţiei, bâzâitul neîntrerupt al unui telefon de campanie instalat în faţa cantonului, unde se stabilise comandamentul. Înăuntru, la o masă butucoasă, generalul, temut pe vremuri, care avea la activul său importante lucrări de pace şi Viaţa sfântului Ioan Gură-de-Aur, stătea amorţit pe scaun, cu manta, cu capişon, cu pelerină, fixând cu priviri obosite, prin ochelarii mari, cercuiţi cu fildeş, lutul din odaie. Departe, la câţiva kilometri, în preajma unui pod de lemn, o companie de miliţieni zdrenţuiţi acoperea retragerea trupelor, înşiruită, de-a lungul apei galbene ce se călătorea, ducând la voia întâmplării cutii sparte de conserve.

Răzimat de rampă, locotenentul Cioroianu privea îndurerat la retragerea dezordonată a oamenilor, care fugeau făcându-şi cruce. Figura lui serioasă era aburită de ruşine. Compania deznădăjduită, plugari ce se gândeau la copii, la ogor, la vatră, îşi întorceau privirile spre dânsul. Situaţia era în adevăr gravă. Inamicul înainta, era aproape. Ofiţerul nu se putea retrage, nici împotrivi, şi-i venea să plângă. Venise pregătit pentru ofensivă, să plătească cu viaţa lui victoria, nu umilinţa de a cădea prizonier. Intrase în război plin de speranţă. În cazarmă nu-şi afla locul în aşteptarea ceasului hotărâtor. Firea lui războinică era întreţinută de glasul trompetelor bulgăreşti, ce ajungeau ca o provocare la urechile calafatenilor; peste apele Dunării albastre. Acum se uita în jurul lui cu jale. Case dărâmate, tunuri părăsite, cai scăpaţi, ce fugeau încordaţi de spaimă, convoiuri de tărgi învelite se perindau într-un vaiet nesfârşit de gemete şi blesteme. Automobile, arborând simbolul jertfei, treceau în goană vânturând răniţii cu capetele însângerate. Nenorociţi, albi ca varul, cu capul gol, cu părul vâlvoi, fugeau cu priviri rătăcite, purtând în palma zdrelită pecetea neagră a laşităţii lor.

— Mai sunt? Mai sunt? Mă, n-auzi? Mai sunt trupe în urmă?

— Mai sunt. Nu mai sunt. Trebuie să mai fie. Noi nu prea ştim, că suntem răniţi. Încotro e ambulanţia!

Peste puţin, un plutonaş de oameni în toată firea, înnegriţi de fum, de bărbi crescute în voie, trecu grăbit, sub comanda unui puşchi de sublocotenent cu mustăţile rase, care, abia ţinându-se de ei, se căznea să le potrivească pasul: „Hun, doi, trei, patru, hun, doi, trei, patru.”, încăpăţânat, inconştient de eroismul lui.

— Mai sunt trupe în urmă, domnule sublocotenent?

— Nu mai sunt.

— Dumneata eşti ultimul?

— Sunt ariergardă. Vin şi nemţii.

— Uf! Exclamă locotenentul, uşurat că-şi pune oamenii la adăpost, şi se adresă diviziei, cu care era legat prin telefon: Alo… Alo! Alo, divizia. Divizia? Cine-i la aparat? Să trăiţi, domnule maior, aici locotenent Cioroianu. Comunicaţi, vă rog, domnului general că s-au scurs toate trupele şi dacă pot să distrug podul. Inamicul e aproape. Alo. Ce-aţi spus? Dacă pot să distrug podul. Da, da, am înţeles, aştept pe poziţie.

Maiorul năvăli în odaia în care generalul aţipise pe scaun şi, corect, ostăşeşte, cu mâna la chipiu, raportă terminarea retragerii ca o ispravă naţională.

— Să trăiţi, domnule general, trupele s-au retras în ordine, poate să distrugă podul?

— Hai?

— Locotenentul Cioroianu, însărcinat cu distrugerea podului, raportează că retragerea s-a terminat şi întreabă dacă poate să distrugă podul.

— Să-mi aducă galoşii.

— Da, domnule general. Şi, repezindu-se pe uşă, maiorul strigă din prag, autorizat de importanţa misiunii sale: Stanciu! Unde-i Stanciu? Planton! Unde-i plantonul? Unde umbli, mă, mama ta! Dă galoşii lui don general!

— Galoşii?

— Galoşii. Unde sunt galoşii lui don general?

— Galoşii lu' don gheneral?

— Galoşii, boule! Ce-ai făcut galoşii, că-i cere domnul general?!

— Eu nu ştiu unde sunt galoşii lu' don gheneral.

— Să trăiţi, domnule maior, vesti telefonistul, domnul locotenent Cioroianu întreabă dacă poate să distrugă podul, că ai noştri s-au retras. Se vede inamicul.

— S-aştepte la telefon.

— Domnule general, poate să distrugă podul?

— Am spus să-mi aduceţi galoşii.

— Îndată, domnule general. Să-i cureţe niţel. Vi-i aduc numaidecât.

— Haide, mă, ce faci. Mă? Ai găsit galoşii? Dă mai repede, că aşteaptă domnul gheneral.

— Unde să găsesc galoşii? Ce, eu ştiu unde sunt galoşii? Eu n-am avut galoşii în primire.

— Fire-ai al dracului să fii de tâmpit! Să scoţi galoşii, că te smintesc!

— Să trăiţi, domnule general, cui aţi dat dumneavoastră galoşii în primire?

— Ce?

— Nu se găsesc galoşii nicăieri!

— Hai? Cheamă şeful de stat-major.

— Sunt aici, domnule general.

— Ia vezi, colonele. Ce-i dezordinea asta? Unde-mi sunt galoşii? Să se găsească galoşii, că nu plecaţi de aci!

— Unde i-aţi lăsat, domnule general?

— Aci i-am lăsat! Să se găsească galoşii, că nu distrug podul până ce nu-mi găsiţi galoşii!

— Pierdem timp, domnule general.

— Nu voi să ştiu nimic!

— Cui i-aţi dat în primire?

— Să vie plantonul!

— Stanciu! Planton!

— Ordinaţi!

— Unde sunt galoşii, tâlharule?

— Îi aveţi în picioare, trăiţi, don gheneral! Observă bucuros soldatul, care nu îndrăznise să se uite în ochii superiorului.

— Aşa e, frate! Ei, drăcie. Bine, băiete. Să distrugă podul.