Când vrea Dumnezeu

Ploaia încetase. Înaintam încet pe sub marginea pădurii, pe un drum de care, adâncit în întuneric. Din când în când, luna străbătea grăbită un petic de cer albastru, descoperind creste învolburate de nori fumurii, luminând pomii cu frunzele ude, caii aburiţi de năduşală, drumul ce părea nesfârşit. Brusc, la capătul pădurii, scăparăm la vale; trăsura se lăsa într-o parte, frecându-se de şine, trecurăm hurducaţi o podişcă de lemn ce juca sub roate şi intrarăm în Ciofrângeni, sat moldovenesc, împrăştiat pe coastă, cu casele ascunse după grădini, cu ferestre moarte. Caii se opriră de voia lor în lumina săracă ce brăzda bătătura crâşmei. M-am scoborât anevoie, cu încheieturile înţepenite de şedere, şi am intrat în han, înfrigurat de umezeală, ursuz ca omul flămând şi obosit, care s-aşteaptă să n-aibă ce mânca, nici unde se odihni. Dintr-o privire am îmbrăţişat odaia.

Întins pe o laviţă lungă, lângă peretele burduşit şi lepros, dormea un om cu gura căscată, cu faţa pătată de penumbră. Pe tejghea, lângă o lampă cu sticla afumată, un borcănaş ascundea pe fund un dram de măsline chircite. Pe sfoară atârnau cosaci ruginiţi între două şiraguri de covrigi uscaţi. O femeie cu faţa ofilită, cu pieptul descărnat, lăpta o stârpitură ce sugea, jucând din picioare, un sân deşert.

— Bună seara!

— Bună seara, răspunse femeia, fără alt semn de viaţă.

— Ce-mi dai să mănânc?

— Eu ştiu.

— Ouă ai?

— De unde să am?

— Da lapte?

— N-are vacă, îmi spuse cineva răsărit pe neaşteptate la spatele meu.

Supărarea îmi trecuse. Atâta sărăcie mă dezarmase.

— Unde aş putea să mă culc?

— Poftiţi în odaie.

— Nu, zic eu cutremurându-mă, aş vrea să dorm afară.

— Sărut mâna, conaşule, mata nu eşti din Valea-Satului?

— Ba de acolo.

— Nu eşti mata conaşul Jorj?

— Ba eu sunt.

— Va să zică, tot mata eşti. Bine te-am cunoscut eu. Am văzut trăsura de la curte, zic: trebuie să fie cineva. Vizitiul l-aţi schimbat. M-am luat, după mata ş-am intrat în crâşmă. Mă duceam înspre casă. El o fi? Şi dacă n-o fi, eu tot o să-l întreb. Tare te-ai mai schimbat, conaşule. Ai îmbătrânit şi mata. Amu câţiva ani erai mai tânăr.

— Da dumneata cine eşti?

— Eu sunt Vasile de eram la cai. Când trăia boierul cel bătrân. Cunosc şi pe duduca şi pe fratele matale. Vin' la mine, conaşule, c-aici n-ai unde dormi. Vin' şi ţi-i hodini la mine. Am casă curată. Ţi-oi da şi brânză proaspătă, că am oi şi lapte, dacă-i vre mata. Dă pe lângă gard, să nu te umpli.

Îi călcam pe urme în întuneric, grăbit să potolesc o foame de lup. Vedeam brânza din strachină şi mâncam cu ochii mămăliga ce parcă fumega pe fund. Nu merserăm mult, şi intrarăm în curte pe poarta dată la o parte de unchiaş, care deschise în lături să intre trăsura. Un dulău, potolit repede, se gudură pe lângă mine. O femeie tânără, voinică, se ivi în prag, luminată ca o madonă de para focului din vatră, râse, fugi înăuntru, smulse ceaunul de pe pirostii şi, sprijinindu-l harnică, fără zgomot, cu degetele picioarelor, începu să mestece mămăliga, străjuită de copiii ce aşteptau, în cămăşuici, cu ochi mari deschişi, ospăţul. După ce tipări mămăliga cu o lingură muiată în apa caldă, o mai păli niţel pe foc, ca să se strângă şi, cumpănind ceaunul cu îndemânare, o răsturnă pe fund, rotundă şi galbenă ca o lună plină. Moşneagul, după stăruinţa mea, prinse a mânca şi el, încântat că-i urmăream cu ochii gospodăria. În adevăr, priveam cu mulţumire vraful de scoarţe, păturite cu îngrijire pe lada înflorită, hainele de zile mari înşirate pe culme, străchinile de pe poliţe, portretele viu colorate ale ţarilor şi candela ce aradea la icoanele împodobite cu ştergar cusut în nuri şi mănunchiuri de busuioc. Nu mă mai săturam de lapte rece cu mămăliguţă caldă, după ce isprăvisem o strachină de caş frământat, îndulcit c-un praf de sare.

Apoi am dormit împărăteşte în odaia cea mare de musafiri, pe un strat de lăicere moi, acoperite cu un cearceaf de în în două iţe, ameţit de un miros pătrunzător de sulcină şi de gutui ce se coceau pe îndelete. Când m-am trezit a doua zi, soarele răsărise de mult. Nevasta, nora moşneagului, mi-aduse, îndată ce mă văzu, o cană de lapte fierbinte, cu o bucată de pâine frământată, ce mirosea a vară.

Trăsura, cu caii sătuli, cu scuturătură de fân în coame, era la poartă. Unchiaşul, cu capul gol, curat la faţă, cu plete argintii, cucernice, mulgea oile, care se grămădeau peste el, nerăbdătoare.

— Ţine, moş Vasile, zic eu, mulţumindu-i, privind cu satisfacţie o pereche de boi răsăriţi ce rumegau liniştit, înveliţi de pe acum de toamnă.

— Baiu.

— Ia, moşule!

— Vai de mine, conaşule, ai crede una ca asta?

— Ia, să bei un rachiu de la mine.

— Rachiu?! Ucigă-l toaca! D-apoi eu n-am băut rachiu de nu ţiu minte.

— Nici vin?

— Ba vin mai beau aşa, câteodată, sărbătorile, da rar.

— Atunci rămâi sănătos, şi punând cu de-a sila câte un franc în mâinile copiilor, care se învârteau pe lângă cai, „Pentru turtă dulce” le-am zis, şi lăsându-i râzând în urma mea, am plecat.

Aerul era curat. Miriştea argintată de rouă răspândea mirosuri de seminţe şi ierburi coapte. La marginea drumului, perechi de ciocârlani fugeau mărunt, ca pe rotiţe. Soarele mă încălzea dulce, ridicându-se din ce în ce mai strălucitor. Mă simţeam fericit, cu inima uşoară, dispus la vorbă.

— Ai văzut gospodărie, Costachi?

— Am văzut, conaşule. Vin aici, Surule, un' te duci?… Făcu Costachi, care pe drum vorbea bucuros cu caii.

— Ei, ce zici?

— Ce să zic?

— De ce nu-s toţi oamenii aşa?

— Dă, conaşule.

— Pentru că beau. Ia să nu bea. Vezi moş Vasile dacă n-a băut?

— Aşa-i, conaşule, da iacă, o samă nu beau, şi-s tot săraci, dacă nu-i de la Dumnezeu. Ho, nebunule!

— Atunci îs leneşi?

— După cum îi şi omul. Apoi adăugă după un timp.: Nu-s, conaşule. Că mămăliga nu vine de-a gata şi au oamenii ghite şi copchii.

— Crâşma, măă! Orice aţi spune voi, rachiul vă omoară. Moş Vasile, când îl ştiam eu, n-avea cine ştie ce.

— Da de unde. Nica toată, zece prăjini.

— Şi vezi unde a ajuns dacă n-a băut? Trebuie să fie fruntaşul satului!

— Ba-i şi primar.

— Ce spui? Bravo lui! De când?

— Cum a ieşit de la gros.

— Vasile?

— El, conaşule.

— Da ce-a făcut?

— A furat.

— Vasile, mă?

— Poi.

— Ei cum?

— Era paznic de noapte la fabrica de spirt. la grecu, care avea şi moară la Domneşti, dacă-i mai ţii mata minte. De s-o însurat ş-o luat pe fata lui conu Manolachi de la Albeşti. Ista, cum îi zice, că i-am uitat numele.

— Macri.

— Aşa, aşa. Iaca, mata l-ai ţinut minte mai bine decât mine. Ş-avea un contabil şchiop d-un chicior, tot grec.

— Ei?

— Moş Vasile a băgat se vede de seamă că grecul încuia lada de fier şi băga cheia – tot cu gândul să n-o piardă – în saltarul mesei din cănţălerie. Şi într-o noapte o descuiet ghinişor, o luat toată paralele ş-o pus cheia la loc.

— Şi cum l-a prins?

— Nu-l prindea, da avea un drac de căţeluşă care se ţinea de el un' se ducea, şi dimineaţa au găsit-o încuiată în cănţălerie. L-a dat de gol. Bat-o ghina ei s-o bată. Numai atâtica era.

— Şi a mărturisit?

— N-a avut încotro.

— Atunci i-a luat banii?

— I-a luat, da nu i-o luat pe toţi. Cinci mii de lei o scăpat, că-i avea ascunşi în altă parte. Cât l-o mai bătut jandarii, şi degeaba! O zis că i-o cherdut pe drum, şi pace. Şi n-au avut ce să-i facă. Amu, când vine subprefectul, la el trage. Dii, murgule! Când vrea Dumnezeu.