Şcoala

În capot roş, cu flori învoalte, cu părul adunat în coc şi prins cu un pinten uriaş, bătut în ştrasuri lucitoare, coana Uţica fumează ca un „Pacific”, cu picioarele goale în papuci de casă, trântită leneş într-un fotoliu maltratat de vremuri şi mutări. Sprâncene n-are de loc, iar fardul, mânjit de perne, îi dă înfăţişarea ştearsă a unei fotografii de bâlci. Pe o măsuţă, alături de ea, o ceaşcă de cafea, răsturnată pe farfurioară, înflorită de muşte, trebuie să-i vestească – are speranţă – un ginere cu dar de nuntă, crai de tobă, de ghindă sau de roş, îi era egal, bărbat să fie!

Pe canapea, micuţă, frumuşică, în cămaşă scurtă roză, cu ciorapi negri de mătase, Cătinel se îneca de jale, ca un copil ce înţelege pentru întâia oară suferinţa.

— Ce plângi ca o proastă?

— Da. Ce. Stric eu. Mamă. Dacă el.

— Tu strici, că stai ca o gâscă!

— Nu. Spune. Nimic.

— Întreabă-l tu!

— Ce. Să-l întreb?

— Ia-l pe departe.

— Eu. Nu pot. Aşa. Fără. Să-l cunosc.

— Asta nu te priveşte. Trebuie să fie de familie bună. Nu toată lumea poartă monoclu. Prinde-l cu vorba. Ai văzut ce inele are?

— Dacă el. Tace.

— Ei, atunci, să stai acasă. M-am săturat de atâtea plimbări şi cheltuieli de pomană. Vrei să te măriţi, bine; de unde nu, sănătate!

— Da. Parcă eu. Nu vreau.

— Atunci de ce nu te măriţi?! Slavă Domnului, te-am dus în toate părţile. Mă ţine doisprezece lei pe zi numai tramvaiul, ca să te scot pe Calea Victoriei. Aseară la „terasă”, alaltăieri la „Cărăbuş”. Sunt sătulă, mă rog. Nu mai am nici parale, am vândut tot ce mi-a lăsat tată-tău!

— Da ce. Eu. Ţi-am spus. Să vinzi? Ai vândut. Pentru că. ai vrut mata. Să vinzi. De ce-mi scoţi ochii. Acuma.

— Nu-ţi scot ochii, da-ţi spun. Am făcut-o pentru binele tău. Credeam c-o să iasă ceva, da dacă stai ca o momâie.

— Da ce. Pot eu. Să-i fac. Dacă el nu vrea.

— Hai. Taci, vino-ncoace. Na, ia batista, şterge-te. Nu mai plânge, ai să-ţi faci ochii ca dracu şi n-o să putem ieşi diseară. Să fi făcut ca tine, nu mă mai măritam eu. Ai văzut Tincuţa?! O ciumă, şi ce bărbat a luat. Avocat şi proprietar.

— De cincizeci de ani. Mersi!

— Ce dacă! Are ea de toate? Vagonul de lemne la poartă, servitoare, rochii peste rochii, şi un sublocotenent cu chirie. Ia să fii şi tu mai îndrăzneaţă.

— Pot eu. Să-i sar în cap?

— Nu zic, da uită-te şi tu la el mai altfel. Ia aşa, pe sub gene. Întoarce-te la mine. Pleacă ochii. Mai mult. Aşa. Mânca-te-ar mama. Ascultă-mă pe mine, eu m-am măritat de trei ori şi n-aveam ochii tăi. Să fi avut ochii tăi şi bucăţica asta de nas, aş fi făcut avere!

— Parcă eu n-aş vrea.

— Nu vrei, că dacă ai vrea.

— Învaţă-mă mata, ce să fac?

— Descoasă-l!

— Cum să-l descos?

— Ce-ţi spune când stai cu el?

— Vorbeşte numai de bolnavii lui.

— Foarte bine. Uită-te şi tu în sus şi spune-i aşa: „Ah! Grozav mi-ar plăcea să fiu soră de caritate!” Pe urmă, trage-te lângă el, priveşte în jos şi zi ruşinată: „Eu nu m-aş mărita decât cu un doctor!” Şi dacă vezi că se turbură, îşi suceşte mustaţa şi începe a se frământa pe scaun, lipeşte-te de el mai mult şi roagă-l tremurând cu ochii închişi pe jumătate: „Ia-mă la spital cu tine. Am să fiu aşa de cuminte! N-am să te supăr cu nimic, numai să te văd ce faci. Trebuie să fii aşa de bun!” Că vezi tu, unii bărbaţi sunt mai sfioşi decât copiii. Tată-tău, Dumnezeu să-l ierte, c-a fost cel din urmă, se învârtea pe lângă mine, şi dacă nu eram eu mai altfel. Trebuie să cunoşti cu cine ai a face. E timid? Fii cu curaj! Dacă-i mai îndrăzneţ, apără-te. Nu prea mult, atât cât trebuie. Unde te uiţi? Eu îţi vorbesc, şi ţie parcă-ţi intră pe-o ureche şi-ţi iese pe alta. Unde-ţi sunt gândurile? Ei, poftim! Ce-ţi este de plângi acuma?

— Mamă, sunt pierdută! Izbucni în hohote de plâns Cătinel, zvârcolindu-se de durere.

Coana Uţica se adânci în fotoliu, bănuind tot, fără să-nţeleagă bine, şi întrebă cu ochii mari, cu gura strâmbă:

— Ce?

— Am greşit.

— Ptiu! Bătu-te-ar Dumnezeu şi nu te-ar mai răbda pământul! Cu cine? Mânca-te-ar moartea. Cine-i pricopsitul?

— Mişu.

— Ofiţerul Tincuţii! Toantă ce eşti! Nu găseai şi tu unul care să-ţi dea casă, masă, toalete?! Soi rău.! Cui dracu îi semăna, nu ştiu! Of! Of! Of! Ce ţi-am făcut, Doamne?! Ce păcate am avut eu?!

— Mămicule, nu plânge, mămicule, că mă omor.

— Cum dracu să nu plâng? Atâta ambiţie aveam şi eu, să te văd în otomobil. Doctorii câştigă. În fine! Nu-i nimic. Dacă Dumnezeu a vrut altfel, cu Dumnezeu nu te poţi pune. Nu mai plânge nici tu, te-ai făcut ca dracu. Acu degeaba plângi. S-a făcut, s-a făcut. Să-ţi fie cu noroc. I-o mai scădea nasul Tincuţii.