Maiorul Boţan

După o matură chibzuinţă, maiorul Boţan, persoană între două vârste, cu părul rărit, cu ochii mici, cu mustaţa roşcată, se însurase, în fine, după ideile sale. La început se felicitase de alegerea ce făcuse. Înaltă, fină, distinsă, cu parul arămiu, cu ochii negri, cu buze răsfrânte, ce lăsau să întrevadă dinţii mărunţi şi adorabili, spera că Emma va atrage şi influenţa şefii, care i-ar putea fi folositori. Om practic şi de o seriozitate recunoscută, Boţan socotea căsătoria o tovărăşie: fiecare aduce ce poate prin orice mijloc.

„Vremea trece; dacă nu mă fac colonel cât mai sunt încă în putere. Reflecta el adesea în orele pierdute la birou, plin de necaz, amintindu-şi mai ales conversaţia ce avusese acum în urmă cu ministrul, cu care se întâlnise, suindu-se grăbit pe scări. „Frumoasă cucoană ai, domnule! Felicitările mele! Soţia mea ar fi foarte fericită s-o cunoască mai de aproape; nu uita că primim în fiecare sâmbătă.„ Poftim! Şi noi n-am fost decât o dată în casa omului! La urma urmei, ar putea chiar să se supere, să creadă că mă ţin mare. Când aş putea să fiu nelipsit. Şi ce m-aş mai învârti! Dar ai cu cine te înţelege? Eu nu zic că numaidecât. Nu merg până acolo! Dar femeia care e şireată ştie unde să se oprească şi cum să se apere, şi apoi e şi în interesul ei.”

Şi tot gândindu-se astfel, maiorul Boţan nu era departe, de a crede că fusese tras pe sfoară, că Emma frustează tovărăşia, şi că, în orice caz, cu alta ar fi luat cel puţin o zestre mai bunicică.

Boţan n-avea pentru femeie o consideraţie deosebită; ştia doar că trebuie stăpânită. Aşa apucase el în satul lui. De altfel, nu cunoscuse niciuna. Ca grad inferior, şi mai târziu, ca ofiţer, în garnizoanele prin care trecuse, fusese amantul tuturor slujnicuţelor de pe la casele boiereşti, introduse pe furiş de către ordonanţă, după culcarea stăpânilor. Dragoste scurtă, fără pretenţii din nici o parte, fără complicaţii sentimentale şi, mai ales, puţin costisitoare. Astăzi încă păstrase deprinderea acestor posedări brutale, şi nu arareori, chiar în primele luni de căsătorie, urmărise pe înserate vreo ungureancă, încântat când putea să o înşele, satisfăcându-şi vanitatea lui veche de crai al mahalalelor.

În ce priveşte pe Emma, ea intrase în căsătorie cu deziluzia unui amor nenorocit: fusese părăsită de logodnicul ei, tovarăşul copilăriei sale, care, ajuns inginer, se căsătorise în urmă cu fata unui brutar bogat. Convinsă de mamă-sa, ea acceptase fără multă gândire cererea lui Boţan. Era atât de decepţionată, încât totul îi era indiferent. Şi pentru că trebuia cineva care să îngrijească de interesele lor, îl preferase pe el, tocmai pentru că, fiind în vârstă, spera să aibă lângă dânsul o viaţă liniştită. Ar fi fost chiar fericită să-l poată stima ca prieten, pentru ca viaţa să nu i se pară fără nici un sprijin, fără nici o consolare. Şi graba cu care Boţan o ceruse în căsătorie îndreptăţea această speranţă.

Cu puţinul bagaj moral luat de acasă, cu câteva reguli de convenienţe culese la întâmplare, dar cu un fond netăgăduit de cinste, pe care nu-l datora nici familiei, nici societăţii, ci-i venea poate prin atavism, de la cine ştie ce străbun îndepărtat, Emma se măritase la 23 de ani, naivă şi sinceră ca un copil. Dar nu se înţeleseseră de la început, şi pentru a doua oară ea era dureros dezamăgită: nici această încercare nu-i reuşise. Între ei era acum un fel de duşmănie ascunsă: el, intimidat, neîndrăznind să se dea de gol; ea, temându-se de a-l pricepe ce urmăreşte şi unde vrea să ajungă. La început sperase să-şi aranjeze un interior drăguţ. Bărbatul său era însă de o economie meschină; refuzase de a-i tocmi servitoare, iar la dejun trebuia s-aştepte până se-ntorcea soldatul de la manutanţă, de unde cumpăra pâinea cu cinci parale mai ieftină. Şi păturile noi, întinse pe jos în antreu, o crispau de enervare.

Astăzi, îmbrăcată cu un robe de chambre drăguţ decoltat, cu mâneci largi, întinsă pe canapea în dormitor, se găsea într-un moment de descurajare morală, incapabilă de a se gândi serios, de a lua o hotărâre. Uşa se deschise uşor, şi Ion, ordonanţa, înaintă sfios, în ciorapi de lână, întinzând de departe o carte poştală.

— O aduse poştaşul, zise el, uitându-se aiurea.

Emma luă biletul şi, căutând să vadă de la cine vine, se ridică s-o pună pe birou. Dar rândurile strâmbe, literele extravagante şi semnătura o intrigară şi, neputând rezista, citi cu groază: „Domnule maior nui frumos ca După ce ţai făcut Gustu cu mine să num plăteşti e păcat că suntem şi noi destul de amărâte dumnezeu mă ştie şi pe mine mai Mare ruşine, să mă trimeţi săţ cumpăr o Ţigarie şi să pleci fără ami da şi mie un cado avem şi noi cheltuieli dacă num plăteşti reclam te Aştept vino astăzi negreşit să nu te căieşti cu stimă.

Didina teodorescu fundătura paradis 27 vino negreşit am să-ţi spun ceva”

Emma rămase o clipă fără viaţă; apoi, tot sângele îi năvăli în faţă, îmbujorând-o ca de friguri; judecata extrem de lucidă îi arăta luminos toată grozăvia realităţii. Înşelată, după un an de căsătorie. De cine şi cu cine! Un sughiţ de scârbă o făcu să se scuture cu repulsiune şi încremeni cu mâinile împreunate, cu privirea fixă, cuprinsă de gânduri năvalnice, confuze.

Apoi se trezi ca din vis. Strânse o dantelă şi o puse în şifonieră, îndreptă un scaun, se mai gândi o clipă şi începu să se îmbrace, palidă, cu gesturi maşinale, nesigure, cu o linişte îngrijitoare. Gătindu-se, puse scrisoarea în poşetă, apoi luă dintr-un sicrin o punguliţă, în care păstra încă economiile ei de fată, şi ieşi.

Se poate spera orice de la o femeie amoroasă. Aceea care urăşte e fără milă, dar nimeni nu e în stare să conceapă la ce se poate deda o femeie adânc jignită în orgoliul ei.

Emma porni pe stradă la întâmplare, rătăci câtva timp fără să vadă pe nimeni, lovindu-se de trecători, fără a se scuza. Plimbarea aduse o destindere nervilor ei îndureraţi.

Intră mai liniştită în grădina Cişmigiului, plină de bone, de zgomot, de copii şi de un ciripit asurzitor de vrăbii ce se pregăteau de culcare. Întâi avu intenţiunea să şadă, dar, urmărită de priviri indiscrete, îşi luă seama şi continuă să se plimbe încetişor pe una din aleile singuratice, meditând asupra celor ce-i rămâneau de făcut. Lucru i se părea simplu: îl va lăsa. Nu se credea nenorocită, dar îi era ruşine; se simţea grozav de umilită. El îi era indiferent, ca şi înainte de căsătorie; nu i-a fost nici amant, nici prieten. Şi căutând în poşetă batista pentru a şterge o lacrimă, dădu peste cartea poştală, o citi din nou, pentru a se convinge încă o dată de toată grozăvia faptei. Apoi, accelerând mersul, porni hotărâtă, ieşi pe poarta grădinii în bulevardul Elisabeta, se urcă într-o birjă cu coşul ridicat şi, dând adresa, se ascunse în fundul trăsurii, coborându-şi voaleta.

Ajunsă în „Fundătura Paradis”, concedie trăsura la colţul străzii şi plecă pe jos în căutarea numărului 27, pe care-l găsi fără multă greutate.

— Domnişoara Didina Teodorescu? Întrebă ea mergând spre un grup de femei ce o inspectau cu privirea.

— Intraţi pe sală. Odaia din fund; pe dreapta; dar nu ştiu dacă o fi acasă, îi răspunseră mai multe deodată.

Emma ezită o clipă, apoi, împinsă de curiozitate, înaintă spre sală, făcu câţiva paşi prin întuneric şi bătu la uşă, Neavând nici un răspuns, avu un nou moment de şovăire. Dar ispitită de a cunoaşte ceva din viaţa acestei nenorocite, ţinând mai cu seamă s-o despăgubească de meschinăria bărbatului său, intră cu gândul de a pune pe masă banii şi cartea, poştală. Camera, curăţică, era binişor luminată de felinarul din stradă, aşezat în dreptul ferestrei. Patul mare o făcu să roşească. Un miros pătrunzător de parfum ieftin o neliniştea. Era gata să iasă, când, întorcându-se, se găsi în faţa unui licean roz-alb la faţă, cu părul inelat, cu ochii verzi strălucitori, subţirel ca o trestie, care rămase ruşinat în mijlocul odăii, uitându-se pe sub gene, neştiind ce să facă cu mâinile.

O indignare violentă se întipări pe faţa Emmei. „Cum? Toţi pentru ele? Bătrâni viţioşi şi copii cu laptele la gură? Atunci noi pentru cine ne păstrăm? Pentru cine împletim în pension atâtea visuri scumpe? După cine suspinăm în nopţile misterioase de vară?” O revoltă sufletească, fulgerătoare ca un scurtcircuit, îi turbură tot echilibrul. Şi cuprinzând de gât băiatul, îl sărută pătimaşă, la întâmplare, pe ochi, pe păr, pe buze şi, excitată de pielea lui catifelată, turburată de îndrăzneala lui crescândă, căzu cu el pe pat, fără nici o grijă de ce s-ar fi putut întâmpla.

Fu o posesiune scurtă, stângace, dar de o acuitate de plăcere pe care ea n-o cunoscuse încă. Se despărţiră repede: el, grăbit să răspândească printre prieteni vestea că a încheiat copilăria, nu fără a lăsa prealabil o piesă de cinci lei pe colţul mesei de noapte; ea, răzbunată, simţindu-se pentru prima oară femeie, înţelegând altfel viaţa. Niciunul nu bănuia că fiecare cântase prima strofă din poema tinereţii.

Emma abia sfârşi să pună ordine în toaleta ei, când uşa se deschise, şi o fată modest îmbrăcată, ce avea mai mult aerul unei lucrătoare, o întrebă intrând:

— Pe mine mă aşteptaţi?

— Dumneata eşti Didina Teodorescu? Dumneata ai scris această carte poştală bărbatului meu?

— Eu, dar n-am ştiut că e însurat; vă rog iertaţi-mă. I-am aflat adresa întâmplător, de pe o scrisoare ce i-a căzut la mine.

— Nu face nimic. Poftim! Zise ea, dându-i o hârtie de o sută de lei.

— Sărut mâna. Vă mulţumesc.

— N-ai pentru ce, fetico. Fii sigură că tot eu îţi rămân datoare.

Şi ieşi pe uşă, sub privirea zăpăcită a fetei, care nu ştia ce să creadă. În stradă, Emma porni cu pasul elastic, măsurat, uşurată parcă de o povară ce până aci îi apăsa conştiinţa. Ieşise cu totul altfel de cum intrase. Se degajase de un bagaj inutil: „credinţa”.

— Dar ce-ai întârziat atât? De unde vii? O întrebă Boţan, atârnându-şi şervetul la gât.

— Am fost pe la mama. Mi-a deschis capul: ai dreptate. Să mergem cât mai des pe la ministru, trebuie să ai ce meriţi, adăugă ea cu un surâs enigmatic, ce-i flutura pe buze.

— Aşa te vreau, fetico! De muncit, muncesc destul, slavă Domnului! Ascultă-mă pe mine, şi n-o să te căieşti.

Au trecut doi ani de atunci; colonelul Boţan e şeful unui serviciu important din minister. Despre ministru se spune că se ramoleşte din zi în zi. Emma are cel mai frumos automobil din capitală, asistă la toate premierele, e portdrapelul modei. Lumea şopteşte că are un gust pronunţat pentru fructe verzi. La gât poartă veşnic acelaşi colier: o piesă redusă de cinci lei, prinsă într-un lănţişor subţire de argint.

— Numai cinci lei? O întrebă semnificativ, la bal, un chose impertinent.

— Depinde de dobitoc! Răspunse ea fără ezitare. Pentru dumneata ar fi cinci mii.