Ca la Galaţi

E iarnă. Afară ninge cu fulgi mari, înfloriţi, ce se coboară liniştit, domol din cer. Orice zgomot e mai clar, mai apropiat. Se aud dinspre oraş sunete de clopoţei, lovituri de topor, urmate de icneala omului ce lucrează, câte un „hăis, Duman” al unui ţăran necăjit, ce intră pe bariera oraşului cu un car de lemne verzi.

În cazarma aşezată la marginea orăşelului, oamenii, cu capul descoperit, cu obrazul umflat de o îmbucătură de pâine, rânduiţi în şiruri, fac cruci grăbite în faţa cazanului pierdut în aburi.

E ora raportului.

Pe sală, toţi gradaţii. Uşile se deschid şi se închid repede, trântite de cei grăbiţi de graba tuturor.

Furieri cu tocul după ureche, sergenţi-majori cu săbii lungi, soldaţi smeriţi „scoşi la raport”, înţepeniţi de aşteptare.

În toate părţile, anunţuri care, interzic „intrarea f.s.1” alături de tablouri şi programe caligrafiate, dar decolorate de vreme.

În cancelarie, forfoteală; se caută ordine, se urmăresc rapoarte, se nasc şi se potolesc conflicte, se mănâncă probe. În special casieria e plină de ofiţeri. Toţi încântă pe casier, îi oferă ţigări, îi ridică ceva de jos.

„Ţi-a dat, mă? Cât ai luat? Dă-mi şi mie zece lei până mâine”, vorbesc între ei băieţii, îndreptându-se spre ieşire cu banii în mână, cu mantalele descheiate.

Dar se opresc deodată, ţintuiţi în loc de o sanie jerpelită, din care se scoborî un căpitan oacheş, frumos, chipeş, aşa cum îl visează fetele, elegant îmbrăcat, cu ţigaretă mare de chihlimbar, cu inele groase şi sclipitoare pe degetul cel mic. Toţi se reped, îi deschid uşa, îi ajută să se dezbrace de un demi-palton superb, căptuşit cu atlas, cu reveruri roşii de general.

— Căpitanul Vi-vifor, se recomandă el ofiţerilor, care se întreceau să i se prezinte, silindu-se să fie cât mai corecţi.

Această gângăveală foarte uşoară, însoţită de un surâs irezistibil, nu strica de loc frumosului căpitan, îi da, dimpotrivă, aerul unui „viveur” care a gustat şi s-a plictisit de toate.

Unii zic că femeia într-adevăr frumoasă trebuie să fie uşor încrucişată. Dacă aceasta e drept, atunci nici gângăveala căpitanului nu e un cusur de seamă.

În garnizoană se afla numai un batalion. Ofiţerii toţi erau în jurul noului-venit.

— Domnul maior e în cabinet? Aş vrea să mă prezint de sosire.

— Da, da, e în cabinet! Poftiţi, intraţi. Îl îndemnau ofiţeri tineri.

— Nnu, nu merge aşa; eu sunt ddeprins altfel. Zise el râzând cu indulgenţă. Apoi, adresându-se plantonului: Du-te şi anunţă, băiete, pe căpitanul Vifor.

Stătu cam mult în prezentare. Casierul fu chemat cu hârtiile de iscălit, ieşi, se întoarse din nou cu un registru, din filele căruia apărea colţul unui bilet de bancă ce semăna a fi de o sută. Apoi ieşiră toţi. Maiorul plecă imediat, ursuz, bine înfăşurat într-un capişon galben. Căpitanul, foarte aprins la faţă, spuse totuşi cu o veselie provocătoare:

— Ei, bă-băieţi, unde mergem?

— Haideţi cu noi, domnule căpitan, că vă ducem noi o să vedeţi dumneavoastră.

Băieţii, radioşi, îl lăsau singur pe potecuţă şi înaintau voiniceşte prin zăpadă, admirându-i din lăture, cu competenţă, chipiul „a la francaise” şi croiala pardesiului. Toţi căscau gura, minunându-se de povestirea ştrengăriilor lui de la Galaţi.

— Văd c-aţi pierdut vremea degeaba, şi nu s-a ocupat nimeni de educaţia voastră, le spuse el între altele pe drum. O să introduc sistemul de la Galaţi. Acolo ţineam tablou în regulă de rândul fiecăruia la cinste. Plătea o dată, scăpa de grijă. Este departe unde mergem? Ma-mai e mult?

— Nu aşa mult, ajungem îndată. Dăm pe din dos şi ieşim mai repede. O să vedeţi dumneavoastră ce fată frumoasă! O cheamă Maria, Maria Mititelu. Dar dumneavoastră să-i ziceţi „duduie”, că aşa-i place Noi aşa-i zicem, toţi îi zic aşa.

Intrară la Mititelu, o băcănioară mică şi curată, cum numai prin părţile Moldovei se întâlneşte. Saci cu năut şi roşcove, prin sertare mirodenii de tot felul, iar atârnate deasupra tejghelei, pachete de lumânări galbene şi snopuri de mături învoalte.

Băcanul, om scundac, palid, cu barbă şi păr de apostol, era bun şi cinstit de nu-şi mai afla seamăn; de aceea nici nu prea avea muşterii.

— Nu mai facem noi avere, zicea amărâtă cucoana Agripina, femeie înaltă, cu sprâncenele îmbinate, cătând cu grijă spre „duduia” odorul şi stăpânul casei. Da, ia acolo, să nu zicem că şedem degeaba, să scoatem şi noi o pâine. Numai de ne-ar trăi fata, o fi ea mai norocoasă.

— Să vă trăiască! Ziceau muşteriu.

— Să dea Dumnezeu! Mulţumesc şi dumneavoastră.

Şi ar fi fost păcat să nu trăiască, înaltă, cum era, subţirică, cu ochii verzi, cu sprâncenele îmbinate ca şi mamă-sa. N-aş putea zice că era frumoasă, dar era atât de drăgălaşă! Avea ceva deosebit: mai întâi, fiind puternic mioapă, era singura domnişoară care purta pince-nez cu şnuruleţ de aur în tot cuprinsul judeţului Fălciu. Apoi, ce te cucerea definitiv e că vorbea cu „r”. Fată curăţică, cum zicem noi, care învăţase în internat la Iaşi. Când a văzut pe căpitanul s-a roşit până-n albul ochilor şi a dispărut. Ofiţerii se aşezară în jurul mesei în odaia cu miros de busuioc, cu mobilă bătrânească, împodobită cu horbotă scrobită şi cuvertură de lână, lucrate în tinereţe de cucoana Agripina.

— Să ne aducă un litru de vin şi un borvis, se grăbi să poruncească cel mai tânăr din băieţi.

— Ce-ce umblaţi cu mofturi? Ce-ce ţuică, ce-ce vin?! Suntem ofiţeri! Ddă două sticle de Mmalaga! Viaţa e scurtă, trebuie pe-petrecută cu schepsis!

Se vede că cheia de la dulapul cu delicatese era la duduia. După multe şoapte în odaia lor de culcare, fata aduse vinul pe o tavă frumos acoperită cu un şerveţel brodat cu bucheţele şi ajururi.

Turnă ea singură în pahare şi atât de cuminte, că nu vărsă nici o picătură din lichidul ruginiu.

— Da-da ceva „motive” nu ne dai, duduie frumoasă?

— Motive? Întrebă fata nedumerită, roşindu-se de plăcere.

— Aşa zicem noi la Galaţi la gustări. Dă-ne, dacă eşti bună, niţele icre negre, puţin jambon, măsline mari.

Fata dispăru din nou. De data asta, şoaptele fură mai înfundate în odaia de alături, aşteptarea lungă, dar nu zadarnică. Duduia apăru din nou cu altă tavă frumos împodobită, cu toate bunătăţile.

Dar se isprăvise vinul.

— Mai dă-dă-ne doi consilieri, că se resping „motivele”, zise glumind căpitanul.

— A, înţeleg! Zise ea după o clipeală, râzând copilăreşte şi, învârtindu-se într-un călcâi, ieşi sărind ca o căprioară.

Conversaţia era acum generală, dar vorbea, fireşte, mai mult căpitanul.

— Ce drăguţ orăşel!

— Să vedeţi vara ce frumos e! Sunt numai vii de jur împrejur.

— Îmi place că e liniştit. Sunt sătul de zgomotul oraşelor mari. De Galaţi am oroare.

— Se poate?

— Prea am mulţi prieteni. N-am pic de răgaz. Nu mă slăbeşte nici prefectul, nici primarul. Barem de generalul Pilat, nici nu mai vorbesc! Ăla nu mănâncă fără mine. Ce petreceri! Ce sindrofie! D-apoi la consulul rus; ce istorii, ce comedii! Nu-mi ajungeau doi poli pe zi.

— Pe zi? Patruzeci de lei pe zi?

— Fireşte! Ce vă miraţi? Aperitivele le luam la Surre; asta se ştia, era de regulă. Ăla s-a îmbogăţit numai de pe urma mea. Ce să fac? Aşa m-am deprins. Dar slavă Domnului! Am avere personală: casă, moşie. Leafa, adăogă el cu un gest ce complecta dispreţul, se duce în bacşişuri.

— Ei, bravo! Nu te mai jura, că te cred.

— Oare când ne-o veni şi nouă rândul să fim într-un oraş ca Brăila sau Galaţi, bunăoară?

— Dar să ai şi averea lui domnu' căpitan.

— Da la Bucureşti ţi-ar plăcea?

— Ba bine că nu!

— Pune-ţi pofta-n cui! Se întrerupeau râzând băieţii.

— Unde mâncăm?

— La Tudorache. Se mănâncă bine, o să vedeţi. Am avut noi grijă să-i trimetem vorbă că aţi venit dumneavoastră şi să oprească ceva bun.

— Socoteala! Ceru căpitanul. Să mergem la masă, că e unu jumătate.

Scoase un porte-feuilles cu monogramă, şi trăgând din el un bilet de o sută, îl aruncă neglijent pe tavă. Cârciumarul luă cu sfială biletul, dar îi fu ruşine să aducă restul. Prea i se păru mare cheltuiala şi trimise băiatul, un pici isteţ, încălţat cu nişte ghete vechi de ale cucoanei, care, zicând „poftiţi restul”, răsturnă pe masă un pumn de franci, din care câţiva se rostogoliră zgomotos sub pat.

— Nu, nu aşa, băieţaş, că râde duduia de tine. Eu sunt deprins altfel, o să mă cunoşti tu. Te învăţ eu, încetul cu încetul, să serveşti ca la Galaţi. Ia o farfurie!

— Ştiu, ştiu! Zise pripit fata, necăjită că nu se gândise mai devreme, şi se întoarse cu o farfurie, pe farfurie un şerveţel, pe şerveţel banii aşezaţi frumos pe socoteală.

— De azi înainte sunt al dumneavoastră. Ssă fiţi pregătiţi cu vin bun şi bucăţi alese. La parale nu mă uit!

Apoi băgă banii în buzunar, fără a-i număra, plictisit că mai are rest de luat, şi dete doi franci bacşiş băiatului.

— Bogdaproste! Zise el, repezindu-se să-i sărute mâna, şi ieşi pe uşă, uitându-se din nou în palmă.

Cârciumăreasa, încremenită cu mâna la gură, mulţumea în gând lui Dumnezeu, cu ochii la icoane, de norocul ce-i căzuse în casă.

După masă, căpitanul, obosit, s-a dus la hotel să se trântească puţin, dându-şi întâlnire cu toţii, pe seară, fireşte, tot la Mititelu.

— Tot e serviciul suspendat după prânz, ziseră băieţii frecându-şi mâinile.

Începuse a însera. Pe stradă, un moş bătrân, cu cizme mari, greoaie, aprindea felinarele urcându-se pe o scară şchioapă, lustruită de vreme.

Băieţii sosiră cei dintâi. În cârciumă era aproape întuneric. Fata, împodobită într-un şal mare bordo, cu franjuri lungi, nu se urnea de lângă uşă, privind pe geam în stradă. Deodată plecă de la fereastră şi se aşeză cuminte pe scaun, lângă tejghea.

Trecu o clipă şi intră căpitanul.

— De ce stai lângă uşă? Ai să răceşti, duduie Marie, şi pe urmă ce ne facem noi?

— Nu răcesc. Sunt învăţată, îngăimă ea roşindu-se, necăjită c-a fost surprinsă.

— Oricum, nu e bine, şi dacă te mai prind, ne supărăm. Vrei să te cerţi cu mine? O întrebă el, săgetând-o cu privirea.

— D-abia aţi venit; n-aveţi nici un interes. Cum să mă cert cu dumneavoastră? N-aş avea de ce să mă cert.

— Da eu nu-i spun, păcatele mele! Da ai cu cine te înţelege?! Oftă cucoana Agripina, căznindu-se să aprindă lampa.

— Da parcă la internat ne făcea foc? Dormeam în frig. Şi ne da o mâncare rea. Când îmi aduc aminte! A cheltuit tataia o mulţime de parale, degeaba. Cu şcoala. Cu drumurile.

— Băieţii au venit?

— Au venit de mult. Poftiţi! Sunt la odaie. Acum e ceasul şase.

— Eu am făcut o vizită prefectului; îl cunosc de mult, suntem ca fraţii. Zor nevoie să mă oprească la masă. Abia am scăpat.

Cu lampa aprinsă, cu un foc ce ardea vesel într-o sobă rusească de cărămidă, petrecerea lor repede luă un caracter familiar. Maria nu se mai întoarse în prăvălie, nici băieţii nu se mai duseră la masă. Era aşa de bine în odaie şi atât de frig afară! Şi apoi nici nu le era foame, pretindeau ei; mâncaseră bine la dejun.

Căpitanul afirmă că la Galaţi mânca totdeauna după teatru, de la care era nelipsit. Pe la şapte, bea doar o şocolată cu o felie de cozonac, cozonac proaspăt, făcut anume pentru el la club.

Cucoana Agripina însă, care mânca seara mai cu nădejde după ce închidea prăvălia şi se împuţinau treburile, intra şi ieşea, făcând semne desperate fetei să vie la masă. Fata se sculă oarecum jenată că trebuie să mănânce, dar cu un semn şiret, ce vădit făgăduia o surpriză, ieşi repede pe uşă. Băieţii erau la a patra sticlă de Malaga; când apăru din nou cucoana Agripina.

— Dă! Ideea e a Mariei. Dacă nu v-aţi supăra. E târziu. Oricât, vă e foame. Sunteţi tineri. Dumneavoastră nu sunteţi obişnuiţi să staţi nemâncaţi. N-avem cine ştie ce. ca la casa omului. Dar îţi scuza şi dumneavoastră.

— De ce să ne supărăm? Vai de mine? Dimpotrivă. La mine, la moşie, se ştie: când mă întorc de pe câmp, mănânc de regulă la notar. Îmi place să fie curat, dar nu sunt de loc mofturos.

— Despre partea curăţeniei. Să lase ea ceva neacoperit sau murdar? Mai ales cum e, duduia delicată, de i se scârbeşte din te miri ce.

Două mescioare înnădite, cu şerveţele curate, îi strânse pe toţi, veseli, în jurul a două farfurii cu mâncare rece de iepure şi altele cu mezeluri de casă.

— Absolut ca la mine la moşie. Ăsta e păcatul meu. Şi cum s-a nimerit de bine! Mâncarea de iepure e slăbiciunea mea. Dar de unde aveţi iepure? L-aţi cumpărat?

— Nu! Ia, mai umblu eu după ei, aşa, câte-odată. Sărbătoarea, când am vreme.

— Ei, bravo! O să ne înţelegem de minune. Eu sunt un vânător pasionat. Am tot dichisul. O puşcă care mă ţine nouă sute de lei. Bate admirabil!

— Ei, eu am, ia acolo, o ruginitură. Da, vedeţi dumneavoastră, toată ziua închis în casă. Am nevoie de aer. La cafenea nu mă duc. Nu fumez, cărţi nu joc.

Căpitanul, aşezat lângă fată, o servea frumos, îi tăia bucăţele, făgăduindu-i cărţi frumoase de cetit; avea doar două biblioteci: una la Galaţi şi alta la conacul moşiei. Cucoana Agripina îi cuprinse doar într-o privire şi-şi îndreptă din nou ochii la icoane.

— Am îmbătrânit, zicea ea băieţilor, care îi reproşau lipsa fetei de la baluri. Cine s-o ducă? Eu nu pot din cauza reumatismelor.

— Sssă vă dau eu o reţetă. O ştiu de la mama; Dumnezeu s-o ierte. Dar s-o faceţi. Duduie, te însărcinez pe dumneata s-o execuţi, dacă vrei să joci la bal peste o lună. La 8 februarie e balul muzicii.

— Nu ştiu, zise fata, n-am fost niciodată, şi dacă n-aş fi băgată în seamă, aş muri.

— Îmi pare rău. Unde oi fi eu să fii fără grijă, răspunse căpitanul, poate altele or rămâne neangajate, dar dumneata.

— Şi ce mă sfătuiţi să fac? Reluă cucoana Agripina, adresându-se căpitanului.

— E simplu de tot, foarte simplu. Să purtaţi în ciorapi de lână floare de pucioasă.

— Oare?! Şi e bună? Dar-ar Maica Domnului. Am să fac şi pe asta. Tot ce se poate; mai ştii? Dumnezeu pesemne v-a adus în casa noastră.

Într-o vreme, căpitanul se sculă de la masă şi şopti ceva la urechea băiatului, care ieşi furişându-se, în timp ce cucoana Agripina strângea farfuriile. Pe când toţi erau cu ceştile în mână, fără ca nimănui să-i fi dat prin gând, răsună melodia unui vals cântat de lăutari, ce răsăriră în uşă. Surpriza avu atât efect, că fata, bătând din palme, zori ridicatul meselor şi zbură în braţele frumosului căpitan, cu toate că în odaie era foarte strâmt.

Petrecură admirabil. Încercară toate dansurile. Căpitanul conduse chiar un cadril monstru, comandat în franţuzeşte, trecând în şir prin ogradă, bucătărie şi prăvălie. Le arătă tot felul de trucuri cu cărţile, de păcăleli, de jocuri de societate. Cu băcanul se înţelese ca, nici mai mult, nici mai puţin, să petreacă 15 zile la el la moşie, ca holteii, pe timpul prepeliţelor. Făcu pe cucoana Agripina să jure că va urma leacul şi că va aduce pe duduia la balul prefecturii. Apoi oferi şampanie. Nu se mai saturau de el.

Acum, şedeau lângă sobă. Maria cânta din gură Steluţa lui Alecsandri, cu o voce slabă, dar drăguţă şi clară. Deodată, căpitanul îşi aduse aminte că trebuia să-şi scoată bagajul de la gară. De altfel, se făcuse ceasul aproape cinci.

— V-aţi luat casă? Întrebă duduia plină de interes.

— Deocamdată nu! Să văd ce găsesc. Nu mi-am adus decât dormitorul şi biroul. O să le duc la companie.

Dete douăzeci de lei lăutarilor, care holbară ochii şi se repeziră pe uşă, „mâncându-i sufletul şi toate halea”. Apoi ceru socoteala. Cu şampanie, cu tot, se ridica la vreo sută şapte lei. Căpitanul trase din nou portofelul şi, cu gestul de a scoate o hârtie, zice ca şi cum ar fi cerut o ţigară.

— Schimbaţi-mi o mie de lei.

— N-avem, de unde s-avem noi o mie de lei?!

— Se poate? Ce fac atunci? Asta mă încurcă rău. Trebuie să trimit cu ordonanţa cinci sute de lei, plata servitorilor, la moşie. Aşteaptă vechilul în gară la Mărăşeşti. Trebuie neapărat să plece acuma de dimineaţă, cu trenul de 5,30.

— Poate schimbaţi la gară.

— N-are, am cercat eu când am venit. Ieri a făcut vărsarea, mi-a spus casierul. Să-i dau hârtia întreagă, te pomeneşti c-o pierde.

— Tăticule, să dăm banii de la tutun, şi când o schimba domnul căpitan. Nouă tot nu ne trebuie.

Şi fără să mai aştepte, plecă şi se întoarse cu o cutie de tinichea. Răsturnă conţinutul în poală şi numără cu ajutorul băieţilor patru sute optzeci şi doi de lei, scoase din tejghea câteva fişicuri de gologani, legă apoi toţi banii într-o batistă roză şi îi puse căpitanului în mână.

— Nnu, duduie frumoasă. Nu vreau să abuzez.

— Da, poftiţi, luaţi, ce are a face?! Parcă n-o să ni-i daţi? O să ni-i daţi mâine, insistă drăguţ fata, uitându-se în ochii lui, purtând deja în suflet dorul ascuns de a-l revedea mâine şi în toate zilele.

— Nu pot să vă refuz mai mult, zise el, după o clipă de îndoială şi înclinându-se graţios, sărută aristocratic mâna tremurândă a fetei.

Foarte emoţionat, grăbi despărţirea, luându-şi rămas bun de la cucoana Agripina, aminti lui Mititelu că îl aşteaptă la ţară pe vremea prepeliţelor şi salută a la ronde băieţii, îndemnându-i să se culce. Se aruncă într-o birjă ce întâmplător trecea pe acolo şi porni spre gară, petrecut de ochii fetei ce rămăsese în prag.

Dimineaţa, maiorul spuse ofiţerilor în conferinţă că noul camarad era trimis în judecata Consiliului de război pentru greşeli grave contra onoarei şi mutat în corp până la judecarea procesului, că se prezentase fără sfanţ şi că i-a înlesnit drumul la Bucureşti pentru a-şi cere mutarea, el neputându-l primi în batalion.

După insistenţa fetei, tăticul oftă şi nu făcu nici o reclamaţie. Cucoana Agripina se ruga îndurerată, la icoane, legată cu felii de cartofi la cap. Dar băieţii n-o lăsară în pagubă. Feciori de răzeşi chiaburi de prin împrejurimi, plătiră de-a valma contul şi clapa căpitanului. Le rămânea amintirea unei zile petrecute ca la Galaţi şi dorinţa de a trăi cu cinste, aşa cum învăţaseră în casa părintească.

Numai duduia nu-şi venea în fire. Se topea văzând cu ochii. Biata cucoana Agripina nu ştia ce să-i mai facă şi cum să-i dea de leac. Un suflet compătimitor o povăţui să cheme pe Ursuleasca, văduva unui preot din mahalaua Broştenilor.

A venit mama preoteasa, bătrână, cu pleoapele însângerate, ştergându-şi mereu ochii cu basmaua popească rămasă de la răposatul.

A stins cărbuni într-o ulcică nouă şi cu degetele-i noduroase a tras fata pe deasupra sprâncenelor, pe la tâmple, în jurul gâtului, scuipând în cruce, şoptind tărişor:

— Scoate-l, Doamne, din inima fetii, din mintea fetii, că e fără voia ta şi fără ştirea ei. Scoate-l, Doamne, pe uşă, pe fereastră, pe horn. Piei, drace, în pustiu, în întuneric!

Repetă de trei ori operaţia, dete fetei să bea de trei ori din ulcică, o puse de se închină dinaintea icoanelor.

Se vede că i-a folosit descântecul cucoanei preoţesc. Mai târziu am găsit-o măritată după un răzeş cu stare, om blajin, ca tată-său, dar cam stătut. Avea deja vreo trei băieţi, toţi neastâmpăraţi, cu sprâncene îmbinate şi pince-nez-uri la pantaloni. Printr-o ciudată obsesiune de femeie însărcinată, unul din ei, cel mai mare, favoritul, era uşor gângav.