1. Problema în istoriografia romînă mai nouă

Categoriile sociale cu rosturile şi privilegiile lor au avut în ţările noastre şi o reprezentare politică, asemănătoare Stărilor din Apusul şi Centrul Europei?

Şi în această privinţă discuţia e veche şi tezele adverse au continuat să se înfrunte: consiliu restrâns sau adunare de obşte, sfat domnesc redus la câţiva boieri, sau adunare mai numeroasă de delegaţi ai Stărilor? S-ar putea chiar preciza: tradiţie bizantină a sfatului de mari demnitari, sau influenţă apuseană a dietelor de privilegiaţi?

Problema a fost dezbătută încă de acum aproape un secol, când urma să se hotărască un nou regim de alegeri şi reprezentare politică în principate, după principiile Convenţiei de la Paris. Un cunoscător al ţărilor româneşti, publicistul Ubicini, care a luptat prin scrierile sale pentru unirea moldo-valahă, amintea la 1857 că atunci când trebuia ales Domnul sau să se aşeze nouă impozite, „mandatarii naţiunii se adunau cu miile fără deosebire de clasă sau rang, sub preşedinţia mitropolitului"1. În divanul ad-hoc al Munteniei, Gheorghe Lupescu susţinea că în vechea adunare obştească nu erau numai boieri, ci şi plugari, meşteşugari şi alte stări, „de pe înţeleptele obiceiuri ale strămoşilor noştri"2. Ion C. Brătianu, în Memoriul asupra situaţiei Moldo-Valahiei după tratatul de/a Paris, din 1857, menţiona la rândul său „vechile noastre câmpuri ale lui Marte alcătuite din mai multe mii de oameni şi deschise fără deosebire oricării persoane, având conştiinţa că onestitatea şi patriotismul său îi dădeau dreptul să-si spună cuvântul în trebile publice"3. Generaţia unirii şi a independenţei credea că putea afla în chiar vechile aşezăminte ale ţărilor româneşti, modelul cârmurii democratice, a cărei realizare devenise idealul ei. E de prisos să mai stăruim asupra deosebirii dintre această concepţie, dominată de ideile parlamentarismului modern şi aspectul real al unui regim de Stări, întemeiat tocmai pe privilegii şi deosebiri de clase sau „rang". Tot atât de depărtată de rezultatele cercetării istorice mai nouă, este şi părerea că divanul domnesc restrâns, de mai târziu, ar fi ieşit dintr-o „adunare plenară", în genul Witenagemotului anglo-saxon4.

Dar şi reacţiunea împotriva acestor teorii, cari nu se sprijină pe o analiză mai îndelungată şi mai strânsă a izvoarelor, a dus la formulări excesive. Un cercetător atât de atent şi de erudit al evoluţiei claselor sociale în trecutul românesc, cum a fost Ion C. Filitti,

1 Acte şi doc. Relative la ist. renaşterii României, IV, p. 973. Cf. I. C. Filitti, Evoluţia claselor sociale, op. Cit., V.p. 90.

2Acteşidoc., Vl, 2, p.84. < j < t,! 3 Acte şi doc., III, p. 168-l69.?» *,» * s M&SHte. " <* <

4D. V. Barnovschi, Originele democraţiei române, p. 11. * iJi '. *'n siunea politică ce au putut-o căpăta în unele împrejurări. În diferite lucrări, el a fost; ă dea importanţă numai sfatului restrâns al boierilor, lucrând în permanenţă cu iul. „Aceştia formară, în starul unitar, consiliul zilnic, obişnuit al Domnului, care ia îotărârile cu «boierii lui mari şi mici» după formula celor mai vechi hrisoave, fără i, fireşte, să poată fi şi prezenţi. Numai în împrejurări extraordinare se constată ri la care iau parte şi căpeteniile militare, adică principalii proprietari"1. Cităm aceste i dintr-o lucrare mai recentă; în altele mai vechi, se arătase mai categoric: „N-avem dovadă documentară ca Domnii în cele dintâi timpuri să fi chemat la sfat pe toţi etarii de moşii, cari alcătuiau nobilimea teritorială"2. Acolo unde totuşi izvoarele jnează adunări mai numeroase, el nu le recunoaşte decât rostul de a asista şi de a nţi o hotărâre luată de căpetenii. Totuşi nici el nu şi-a putut ascunde faptul că în te momente, îşi spunea cuvântul „ţara" şi a recunoscut că această „ţară" avea aci eles legal, necuprinzând decât categoriile privilegiate de boieri şi slujitori. „Prin se înţelegea deci ţara legală, cum ne-am exprima azi: cei cari aveau cădere de a: n numele ţării. Cuvântul «ţară» are astfel, din punct de vedere politic-social, acelaşi i ca şi «regnicola» în Ungaria de la mijlocul sec. XIV încoace: nu desemnează decât rilegiaţi, spre deosebire de oamenii de rând, mai ales de colonii şi iobagii aşezaţi pe particulare"3. Prin această constatare, Filitti a făcut un pas însemnat spre o înţelegere splină a problemei; el pomeneşte chiar în treacăt de obşteasca adunare în care „erau entate stările privilegiate ale ţării"4. Dacă n-a ajuns să facă apropierile ce se eau, de regimul general de Stări, răspândit la acea vreme în toată Europa, este pentru i nu era lămurit asupra trăsăturilor caracteristice ale acestui sistem politic şi social5, putea face toate comparaţiile necesare – sau poate n-a mai avut timpul să dezvolte & parte a studiului său, aşa cum ar fi trebuit.

'ornind de la un alt punct de vedere, Nicolae Iorga a sintetizat în câteva pagini cui Constituţiei româneşti"6. El se arată încă stăpânit de ideea Domniei autoritare şi ire, pe care o regăsim şi în alte lucrări ale sale: „în deosebire de Statele vecine, în tâtea elemente feudale se strecuraseră, noi n-am avut aceste elemente feudale", la rusească din timpul lui Pavel I îşi găsea aci aplicarea: „Erai cineva atâta vreme ineai de la Domn o dregătorie; îţi lua dregătoria, erai un simplu particular şi n-aveai dreptul să te superi.". El recunoştea totuşi că prin descoperirile, atunci recente, de tea de Argeş, „s-a sguduit puţin în conştiinţa mea o părere mai veche pe care o şi pe care reducând-o în acest domeniu, o păstrez în altele şi acuma. Anume: Statul

Viaţa politică a Ţârii Româneşti şi a Moldovei, în Enciclopedia României, I, p. 808. Evoluţia claselor sociale, ibiii., V, p. 88. V. de acelaşi, Originele democraţiei române, Viaţa ască, X 1923, p. 13-l7. Evoluţia claselor sociale, ibid., VI, p. 346.

Un proiect de constituţie inedit al lui Cuza Vodă, Univ. Din Cluj, Anuarul Inslit. de Ist. Naţională, V, 370.

V. şi mai sus.

În Noua Constituţie a României, publ. de Institutul Social Român, p. 5-24. E o conferinţă ţinută la nbrie 1921. —. J<sjv>-*! «; i? >"s! 1; sfliv-iv.'ejsî «; > <

UUAUU! >-a UllCUlGIcu fJC Uit/X liuiuICŞU. UiM &V1UCIU Cil blctpailllUIUl Ulii/AlgC» Ut ia 1JJ dacă se îmbrăca aşa, nu era un mare ţăran."1.

De asemenea, oricât ar fi ţinut la „caracterul tradiţional ţărănesc", al unei Domnii, care moştenea în însuşi numele ei ideea unui dominus de concepţie imperială romană, el nu putea nesocoti menţiunile categorice din izvoare despre desele consultări ale boierimii şi ale slujitorilor, fie la alegerea Domnului, fie în alte împrejurări însemnate. Amintind de „boierii mari şi mici din toată ţara" cu cari s-a sfătuit Mihai Vodă, după mărturia cronicarului, înainte de a se ridica împotriva turcilor, el socoteşte că „boierimea mică era mai toată lumea" şi că se poate reţine la acea dată „participarea naţiunii, în forma cea mai sinceră şi mai largă cu putinţă date fiind împrejurările, la hotărârile ce privesc politica externă a ţării'^- El recunoaşte că puterea de lege e a obiceiului. E vorba de „ce se obicneşte" şi „nu se obicneşte". În acest din urmă caz, se putea face plângere din partea poporului şi sfatul ţării hotăra. El examinează pe urmă o serie de împrejurări istorice asupra cărora va trebui să stăruim mai departe, constatând că „funcţiunea legislativă a sfatului ţării, alcătuit şi din elemente populare purtând uniforma militară, este evidentă"3.

Şi în Moldova, trecând în revistă cazurile cunoscute ale alegerilor domneşti şi alte evenimente, asemănătoare şi paralele acelor din Ţara Românească, se opreşte la rolul boierimii în alegerea lui Dimitrie Cantemir. „Neculce spune «au rădicat boierii cu sfatul lor, carii au fost de casa lui Cantemir». Şi acest detaliu, adaugă Iorga, e foarte interesant, pentru că se vede că boierii începuseră a forma – aş zice o oligarhie. Adică începuseră a trage la dânşii un drept care era mai general"4. Aminteşte pe urmă principalele temeiuri de constituţionalism ce le putem afla în epoca fanariotă sau în primele decenii ale secolului al XlX-lea, până ce apar aşezămintele venite din afară, determinate de „filantropia europeană, pusă în mişcare, fireşte, de cererile pribegilor noştri"5.

Şi Nicolae Iorga s-a apropiat deci îndeajuns de mult, cu darul său nepreţuit de-a intui realităţile istorice, chiar atunci când nu se potriveau unei teorii generale – de imaginea adevărată a vechiului regim în ţările româneşti şi de înţelegerea evoluţiei sale. Este ciudat cum. Tocmai în anii în care îşi dezvolta cursul despre „aşezămintele politice şi sociale ale Europei", nu s-a gândit să apropie mai mult acest „constituţionalism" românesc de formele asemănătoare ale regimului de Stări. El văzuse doar în Magna Charta sau în Bula de Aur a lui Andrei al II-lea „simple asigurări de privilegii pentru clasa stăpânitoare", constatând că „este ceva constituţional, dar reprezintă forma cea mai egoistă, materialul cel mai îngust al unei forme constituţionale"6. Definiţia se poate însă aplica oricărui sistem politic întemeiat pe privilegii, deci şi acelui în vigoare în principatele române la sfârşitul Evului Mediu şi în veacurile imediat următoare. Este desigur de regretat, între dureroasele consecinţe ale sfârşitului său tragic, că marele nostru istoric, ocupat cu atâtea alte cercetări

1 Noua Constituţie a României, p. 9.

2 Ibid., p. 12.

*Ibid., p. 13.

4/& «/., p. 17.

Ubid., p.24. ", i r «Ibid., p. 8.

Ială să-i dea expunerea potrivită, cu toate elementele de comparaţie de cari dispunea. Dintre istoricii noştri actuali, Dl. Alex. V. Boldur revendică cu tărie o prioritate a: upărilor şi a cercetării în acest domeniu. Într-un studiu recent despre „Ştiinţa istorică ină în ultimii 15 ani"1, D-sa se plânge că lucrările mai nouă despre aspectele jlismului în ţările noastre, pe cari am avut prilejul să le amintesc mai sus, nu citează ile sale anterioare, interpretările recente fiind într-o largă măsură asemănătoare sau identice acelor expuse într-o carte a sa, la care se referă. „Mă aştept acum, îşi încheie cu o vădită amărăciune nota rectificativă, să fie făcute şi alte descoperiri din lucrarea de exemplu, că secolele XVII şi XVIII prezintă în trecutul românesc un regim social-ic de stări sociale, că am avut atunci şi un fel de parlament post-medieval de stări le etc, fără ca să fie pomenit numele meu"2. Nu ştiu până la ce punct această teamă t determinată de publicarea întâielor memorii ale acestei serii de cercetări, cari, nd de la lucrările Comisiunii Internaţionale pentru istoria Adunăriloi de Stări – ce Sreau a fi cunoscute D-lui Boldur – nu avuseră încă prilejul de-a folosi vederile se de D-sa. Mai trebuie de altfel să adăugăm că, în parte cel puţin, neglijarea studiului estiune se datoreşte autorului însuşi: nici prin titlul, nici prin subtitlul ei, cartea ctivă3, contribuţie în sine interesantă la studiul trecutului unei provincii româneşti, nu. Atrage atenţia cercetătorului acestor probleme. Ar fi fost desigur folositor să se gă capitolele privitoare la chestiunea ce ne interesează aci şi să se fi publicat bit, cu titlul potrivit, sau să se fi reluat o temă atât de importantă şi de promiţătoare n alt studiu. Aceasta este în cele din urmă soluţiunea la care s-a oprit Dl. Boldur; în ui număr al revistei ieşene apărute sub direcţia D-sale, ni se anunţă publicarea dată a unui volum în limba franceză, JLe grand Conseil des etats dans la Valachie et >ldavle. L 'origine de la democraţie roumaine", din care prima coală a şi fost tipărită4, igur de aşteptat ca în această lucrare, problema să ne fie expusă cu o mai bogată nentare şi sub toate aspectele ce interesează cercetarea ei; îmi pare rău că nu sunt în ră de a-i putea înregistra rezultatele, spre a le folosi chiar în această redactare; jurările în cari am fost adus să lucrez lămuresc îndeajuns de ce nu-mi pot îngădui area5. Dar nu am văzut niciodată un inconvenient în faptul că o problemă poate fi i, în acelaşi timp, de doi sau mai mulţi cercetători. Pornind de la puncte de plecare bâte şi cu moduri diferite de expunere, studiile lor simultane nu pot decât să ască interesul cetitorilor, ceea ce rămâne în definitiv scopul cel mai de dorit al arilor disciplinei noastre; în special cu Dl. Boldur ne-am mai întâlnit în expunerea >robleme comune, fără ca niciuna din lucrările^ asupra aceluiaşi subiect, să poată fi iţe păgubitoare sau de prisos. Spre a înlătura însă orice grijă de nesocotire, vom

1 în Studii şi Cercet&n'istorice, XX, Iaşi, 1947. Ţ.vihmtat*^ fesjiţwftv

2 Op. Cit., ţ. 18. Ij j%,: u, f:„; inşii., %.;'

^Contribuţii la studiul istoriei Românilor, I, Chişinău, 1937.

4Cf. Studii şi Ceivetăriistorice, p. 323,347.

5 Cel mult îmi rezerv posibilitatea de a aduce unele complectaţi, în cazul în care tipărirea lucrării nu ar mai mult.

I aminti concluziile la cari a ajuns D-sa în cartea menţionată mai sus, cari constituie în acelaşi timp indicaţii asupra volumului în curs de tipărire.

Pornind de la o discuţie a împărţirii în perioade a istoriei Românilor şi a denumirilor celor mai potrivite pentru epocile ei, Dl. Boldur militează pentru înscrierea în analele noastre a unei epoci feudale, căreia de altfel i-a şi consacrat un alt capitol, ce l-am amintit. El constată pe urmă succesiunea istorică a formelor social-politice în statele europene, scoţând în evidenţă trăsăturile caracteristice ale feudalismului şi derivând din el „monarhia de stări sociale" care îi apare însă numai ca o iniţiativă regală. El vede alcătuirea acestei forme de guvernare, în veacurile XIV-XV şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, iar sfârşitul ei în instaurarea monarhiei absolutiste1. În capitolul următor, ne descrie „feudalismul şi stările sociale în principatele române", făcând apropieri de împrejurările din Rusia, ce îi sunt cunoscute prin scrierile lui Pavlov-Silvanski şi scoţând în evidenţă unele particularităţi ale regimului feudal din ţările noastre: dependinţa domnilor de facţiunile boiereşti, practica imunităţilor mai slab dezvoltată, ierarhia vasalităţii mai puţin definită, statutul juridic al ţărănimii mai puţin precis decât în Apus. D-sa constată că din veacul al XVII-lea, principatele trec la rândul lor prin perioada regimului de stări sociale şi că „s-a schimbat în conformitate cu aceasta şi Sfatul extraordinar al Domnului", despre care se dau câteva exemple din epoca fanariotă şi două din veacul al XVII-lea2. Întemeiat pe cunoştinţele sale ale istoriei ruseşti, Dl. Boldur face şi aci apropierea de instituţia similară, denumită Zemskii Sobor. E interesantă părerea istoricului Kliucevski, pe care o citează, că „Soboarele ruse" din veacul al XVI-lea, care se compuneau din funcţionari, nu erau de fapt decât unele „consfătuiri extraordinare ale guvernului cu proprii lui agenţtsoborul rus a fost provocat la viaţă de necesităţile administrative şi nu de lupta politică. Numai în secolul al XVII-lea Soborul se dezvoltă, transformându-se într-o „adunare reprezentativă"3. Aceasta mă întăreşte în convingerea ce am exprimat-o la sfârşitul memoriului precedent, că în această alcătuire pot fi şi urme ale sistemului bizantin, care a menţinut până la capăt tradiţia consultării „Senatului", în care se întruneau principalii dregători4.

Dl. Boldur încheie paginele rezervate stărilor sociale, arătând că şi Obşteasca Adunare a Regulamentului Organic îşi avea rădăcina tot în acest regim. Pe planul politic, se poate însă spune că „principatele române din monarhi de stări sociale au trecut direcţia un regim constituţional reprezentativ", faza absolutistă fiind redusă doar la „încercări timide", sub Vodă Bibescu sau Cuza Vodă5.