2. Domni şi boieri în veacurile XIV-XVI

Ne rămâne acum să adunăm în ordinea lor cronologică informaţiile pe cari putem să le culegem din izvoarele cunoscute, cu privire la rosturile politice ale unor Stări, despre

1 Contribuţii la studiul istoriei Românilor, I, p. 18-l9.

2/Wd., p.27-28.

4 V. Adunările de Stări. W.

5 A. V. Boldur, op. Cit., p. 29-30.

Preferat să grupăm aceste date pentru fiecare Principat în parte, spre a sublinia astfel cterele deosebite ale evoluţiei; influenţele şi paralelismele vor reieşi de la sine. Numai erioada mai recentă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea înainte, e necesară o intare unitară a împrejurărilor, derivând din aceleaşi curente de idei, cari se fac simţite în Muntenia cât şi în Moldova, în perioada care precedează Unirea. Este firesc şi ape de prisos să subliniez şi aci starea de provizorat a acestor concluzii; e vorba doar; hiţarea unor linii generale, pe cari cercetarea amănunţită va fi singură în măsură de verifica deplin şi de a le adânci.

În ce priveşte Ţara Românească, cel mai vechiu dintre cele două Principate şi în act nemijlocit cu lumea bizantină şi sud-slavă, am mai avut prilejul să accentuăm eterul autoritar al Domniei, în secolul ce urmează întemeierii ei1. Impusă prin umpănirea uneia din puterile locale, sau, cum cred, „descălecată" din părţile de: ăzi ale Ardealului, Domnia „a toată Ţara Românească" nu şi-a făcut recunoscută inirea fără greutăţi şi împotriviri. Acei „majores terrae" pe cari îi amintea diploma lui Bela al IV-lea din 1247, cu drepturile şi privilegiile lor, nu par a se fi „închinat" deauna de bună voie, aşa cum tradiţia istorică a celei mai vechi cronici spune că ar fi ţ-o „Basarabeştii cu toată boierimea ce era mai înainte preste Olt"2. Existenţa unor tenea seniori locali ne e confirmată de documentul pontifical din 1345, în care e vorba Vachi Romani dispuşi să treacă la catolicism, adresându-se anume Nobilibus viris: andro Basserati, et aliis Nobilibus quam popularibus Olachis Romanis, Nicolao zipi de Remecha, Ladislao Voyauode de Bivinis, Sanislao de Sypprach, Aprozye de Zopus et Nicolao Voyuode de Auginas"3.

E vădită aluzia la Alexandru Basarab, viitorul Domn al Ţării Româneşti (1352-) care apare aci în capul listei, doar ca un primus interpares, un nobil în fruntea altora, ru ceilalţi nici o identificare sigură nu s-a putut face; presupunând chiar că ar fi printre români „din părţile ungurene"4, rămâne însă neîndoielnic că măcar în parte, aceşti/ozi locali sunt din vechea nobilime a „Valahiei Transalpine" peste care domnea atunci rele Basarab", învingătorul din războiul de la 1330. Dar mărturii mai directe şi mai ingătoare aduc menţiunile de nobili valahi, pribegiţi peste hotar în regatul Ungariei, îşi află alte rosturi şi sunt uneori primiţi cu o grijă deosebită. E posibil ca voievodul lan, fiul lui „Mykula" stabilit la 1335 în Ungaria şi de a cărui trecere şi aşezare se jeşte însuşi arhiepiscopul de Kalocsa, să fi „emigrat din Muntenia în urma politicii catoare a Basarabilor"5. Dar lucrul e sigur pentru cei numiţi în diploma de la 29 august 1 a regelui Ludovic cel Mare, amintind meritele lui Karapch, Stanizlai, Negwa, lyk, Nicolai et Ladislai fâliorum Ladislai, falii Zarne, Olachorum nostrorum fidelium,

1 V. mai sus.

2 Magazinul istoric, IV, p. 232.

' Hurmuzaki, Doc. 1,1, no DLJ. P. 697-698.

4 Identificarea Remetei bănăţene cu „Remecha" pare probabilă. N. Iorga, Hist. Des Roumains, III, p. 226 ă Râmnicul de pe Olt.

5 Lukinich, Doc. Valachorum, no 45, p. 74-75 (nota D-lui L. Makkai) şi Hurmuzaki, Doc. 1,1, p. 637.

Cari n-au von sa urmeze pe Alexandru vodă Basarab în atitudinea duşmănoasă ce o avea faţă de rege şi lăsându-si toate bunurile şi averile din Ţara Românească, au venit să-si ofere serviciile1.

Cincisprezece ani mai târziu, la 1374, un alt grup de pribegi: Stoykan filius Dragmerii Ulii Voyna de Loysta (Loviştea), Danchul germanus condam corni tis Neeg, Woyk filius Raduzlu et Selibor familiaris specialis Laykonis Voyvode, caută adăpost la curtea regelui şi aşteaptă la Zolyom, să fie primiţi de el, împrejurare care provoacă serioase încurcături lui Ludovic, nelămurit în ce priveşte atitudinea lui Vlaicu Vodă, „despre care se spune că ar fi aliat cu turcii"2. E de notat că în acest document, ca şi în acel precedent, se menţionează filiaţiuni de trei generaţii, ceea ce ne duce înapoi în timp la întemeiere, sau poate chiar, la vremuri mai vechi decât descălecarea ţării, unificate de dinastia Basarabilor3. E deci vorba fără îndoială de familii senioriale, cari nu s-au împăcat cu noua domnie. De altă parte, răposatul „comite Neeg", al cărui frate Danciul emigrează, trebuie să fie acelaşi ca „viteazul Neagoe", amintit la 1369, în legătură cu daniile lui Vlaicu Vodă pentru mănăstirea Cutlumuz de pe muntele Atos4. Faptul că acest demnitar apare cu titluri luate din ierarhia feudală ungurească – mai întâi viteaz (vitez – cavaler), pe urmă comite – confirmă şi pe această lăture influenţa, pe care o vădeşte aspectul occidental al podoabelor şi al îmbrăcămintei, din aceeaşi vreme, descoperite în mormintele din biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş. Dar e limpede că asemenea personagii, din cea mai autentică nobilime munteană, nu s-au hotărât să treacă munţii fără serioase motive, fără a fi fost ameninţaţi de presiunea crescândă a puterii domneşti.

Un proces paralel, deşi în sens opus, îl înfăţişează amintirea unor nume străine în documentele Ţării Româneşti, cari înşiră mărturiile din sfatul domnesc. Exemplele sunt ceva mai târzii, actele cari îi menţionează fiind de la sfârşitul secolului, din timpul lui Mircea cel Bătrân. Nicolae Iorga presupunea că printre boierii munteni se aflau „mulţi de obârşie transdunăreană: fugari, cari după supunerea statelor bulgăreşti şi sârbeşti, sau după asedierea bizantinilor, în strălucita, dar săraca lor Capitală, îşi părăsiseră patria"5. De fapt, este greu de a deosebi, printre numele de origine sau de consonanţă slavă pe cari le întâlnim, cari ar fi elementele imigrate şi cele băştinaşe: sunt doar câteva „foarte curente în străvechile familii boiereşti române, care se explică prin limba slavă vorbită, dar nu se află în onomastica sud-slavă"6. Iar dintre celelalte, comune slavilor transdunăreni şi românilor, cine ar putea preciza în ce măsură se datoresc vechiului strat de căpetenii slave, contopite în nobilimea românească autohtonă, sau pribegilor în faţa năvălirii turceşti? Că totuşi asemenea elemente imigrate au venit, o atestă izvoarele vremii, atât pentru Ţara

1 Lukinich, Doc. Valachorum, no 105, p. 140-l41.

2 Ibid., no. 207, p. 251 şi Hurmuzaki, Doc. 1,2, p. 60.

3 Cf. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 71.

4 P. Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945, p. 119.

^Gesch. DesRumanischen Vo/Jtes, I, p. 328. —* '

* P. P. Panaitescu, op. Cit., p. 68-69. M>*,<nt#.

Găsim printre demnitarii voievodatului nume turceşti – probabil cumane: Aga, idei, Iarcăn, Coman, fără să mai amintim de obârşia cumană a numelui însuşi de rab. Greci, ca Sarandino, Sculota, Spanopol, apar mai târziu3. Aspect occidental au himb nume ca Baldovin, Cârstian, Aliman (Alamannus), Martin sau Gal (Gallus), ui de la Giurgiu4. E deci sigur că la curentul de pribegie al seniorilor băştinaşi,; iaţi politici în Ungaria sau poate şi aiurea, răspunde un contra-curent de imigrare, iduce în serviciul noului Domn al ţării unificate, oameni veniţi din alte părţi să caute ă – şi o dată cu ea, corolarul ei firesc în acele vremuri: pământul. Se poate deci ipune cu destul temei, că aceste împrejurări oglindesc o acţiune susţinută a Domniei: ei dintâi Basarabi, menită să pună stavilă libertăţilor feudale ale neamurilor legiate, cari nu primeau stăpânirea lor cu destulă bunăvoinţă; totodată, înlăturând sitele vechilor voievodate sau cnezate de văi şi de plaiuri, să aducă în sfatul lor străini, jendenţă mai strânsă de poruncile domneşti. Este în orice caz aci o trăsătură specifică odatului Ţării Româneşti, care îşi va lăsa urmele în evoluţia constituţională a acestui ipat, deosebind-o de împrejurările contimporane din Moldova. Când întâlnim în puţinele documente ale acestei perioade – totuşi atât de însemnate, u că este cu adevărat a „ctitorilor" – noţiunea de Stare, în înţeles de categorie socială ituită, trebuie să o înţelegem ca o treaptă în calea de răspândire a ordinelor Domniei, organ auxiliar de guvernământ, pe care voinţa Domnitorului îl foloseşte, împotriva locul anarhiei feudale, biruite de el. Astfel ni se înfăţişează Vlaicu Vodă, în nentul pe care l-am amintit, din 20 ianuarie 1368, privitor la negoţul braşovenilor se adresează „tuturor credincioşilor noştri, marilor dregători, pârcălabilor, ătorilor, vameşilor, slujbaşilor şi oamenilor din orice stare constituită în ţara noastră ialpină". Tot astfel trebuie să interpretăm categoriile amintite într-un act din anul tor, 1369, în care acelaşi Voievod scrie fidelibus [.] universis, civibus, populis, tibus cuiuscunque nationis seu idiomatis existant – dar aci e vorba de locuitorii ici, îndemnaţi să dea ascultare noului episcop de ritul lor, trimis de Ţara înească5. Categoriile enumerate, chiar când primesc denumirea semnificativă de i constituite", reprezintă pentru autoritatea domnească un instrumentum regni, aşa e privea, cu aproape un secol în urmă, regele Eduard I al Angliei în parlamentul său6. I afară de aceste rosturi de colaborare administrativă, nu avem la noi nici o menţiune, a dată, a unor adunări mai numeroase, în care delegaţi ai acestor categorii să fi fost iltaţi şi să-si spună cuvântul asupra chestiunilor la ordinea zilei. Pare că într-adevăr

1 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 66: trecerea a 12 000 de bulgari menţionată de cronica lui Wavrin.

2 Cf. Hurmuzaki, Doc. 1,2 no CCCXXV şi CCCXXXIX, p. 389,408, doc. Din 1397 şi 1399 privitoare la din Macedonia" aşezaţi în Banat. V. şi II, 2, no CCCXCI, p. 490-91 şi XV, 1, no Cil, p. 58: sâibi aşezaţi iebeşul săsesc la 1464.

3I. C. Filitti, Evoluţia claselor sociale, ibid., VI, p. 341. «

4 P. P. Panaitescu, ibid., p. 68.

5 Hurmuzaki, Doc. 1,2, no CXII, p. 148-49.

6 V. memoriul II, Anal. Acad. /tom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, XXVIII, p. 330 şi urm., se găsesc în minoritate şi nu la locul cel dintâi în înşirarea mărturiilor. În afară de ban aşezat la loc de frunte, ceilalţi sfetnici sunt amintiţi numai cu numele lor şi titlul de „jupan", iar acei cari îmbracă demnităţi de vistier, logofăt, stolnic, vin la urmă, într-o poziţie vădit inferioară celor dintâi1. În această vreme, slujba sau demnitatea de curte nu e încă factorul precumpănitor, astfel că sfatul domnesc sau „divanul", cum va fi numit mai târziu, apare ca un compromis între formula feudală, care aşază pe vasali în consiliul suzeranului, în virtutea feudelor lor şi cea bizantină, care adună pe marii demnitari, foşti şi prezenţi, în junii suveranului. Nu poate fi vorba în acest stadiu de o organizare de Stări în Ţara Românească, decât cel mult în formă embrionară. Progresele puterii domneşti, în paguba senioriilor locale, lămuresc îndeajuns această situaţie. În contrast cu voievodul Moldovei, care menţionează în mod expres asentimentul boierilor săi „mari şi mici", Mircea cel Bătrân încheie la 1389 şi 1390 tratatele sale cu regele Poloniei prin trimişii săi, Manea, Roman Herescul şi Radu, prin autoritatea sa şi în numele său2. Titlul însuşi, foarte lung şi falnic, pe care şi-l însuşeşte acest domnitor, de inspiraţie bizantină şi sud-slavă, pune accentul pe noţiunea „de Hristos iubitor şi autocrat". Desigur aceasta nu exclude sfatul boierilor, nici rosturile lor în judecăţi şi în interpretarea obiceiului ce ţine loc de lege, după cum nu înseamnă înlăturarea principiului alegerii, la înscăunarea unui nou voievod, din neamul domnesc; dar nu se poate contesta o afirmare mai hotărâtă a puterii Domnului, care înseamnă tot veacul al XlV-lea în Muntenia, cu pecetea ei caracteristică. Împrejurările încep să se modifice cu începutul secolului următor. Chiar domnia lui Mircea, care înseamnă un moment de apogeu al stăpânirii voievodului din neamul Basarabilor, fusese întreruptă, în timpul războiului cu turcii şi a dezastrului creştinilor de la Nicopole, de uzurparea lui Vlad, sprijinit de ostile sultanului; era ca o prevestire a îndelungatelor lupte ce erau să urmeze, în cari rivalitatea dintre turci şi unguri era să se complice, pe teritoriul Ţării Româneşti, prin războiul civil între pretendenţii la domnie. Rezultatul a fost împărţirea boierimii în facţiuni opuse, al căror sprijin câştiga în valoare, pentru voievodul care nădăjduia să se înscăuneze. Fireşte, toată această evoluţie era atunci de abia în faza ei de început, dar semnele prevestitoare se întrevăd: întărind, la moartea marelui stareţ Nicodim, daniile făcute mănăstirii Tismana, Mircea vesteşte pe săteni să dea ascultare urmaşului său, iar „care s-ar ispiti să umble printre voi dintre boierii domniei mele, ca să vă ia ceva sau să vă tragă la alte munci, oricui să-i daţi la cap"3. Această încurajare la autorezistenţă e semnificativă şi cu drept cuvânt observă Dl. P. P. Panaitescu: „domnul nu avea autoritate deplină şi prevedea cazul când boierii, împotriva hotărârii sale, ar pune mâna în chip abuziv pe satele mănăstireşti [.] E o scrisoare care dezvăluie o interesantă pagină a moravurilor sociale şi a anarhiei nobiliare"4. La data ce o atribuie documentului (1407) se poate deci constata o scădere a unei autorităţi, ce fusese atât de puternică în veacul precedent. E deasemenea de observat că la înnoirea privilegiului pentru

1 Cf. P. P. Panaitescu, Doc. Ţării Româneşti, pass.

2 Hurmuzaki, Doc. 1,2, no CCLVHI şi CCLXIII, p. 315,323. Cf. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p.232.,

3P. P. Panaitescu. Doc. Ţării Româneşti, I, no 17, p. 73. – '

4 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân. P. 70. *

1 ban, acum mare vornic, Şerban, Andrei, Radu fratele lui Cazan şi Baldovin 'ătul, dar că şi „alii noştri barones et milites terre nostre mulţi, qui cum hec agerentur ' presentes", şi-au dat asentimentul la hotărârea luată1. Sunt aci două trăsături; teristice: e vorba de o adunare numeroasă (mulţi), alcătuită din nobili de două orii: „baroni şi cavaleri", sau în termenii româneşti ai unei perioade mai târzii: „boieri jitori".

Această constatare contrazice acea pe care o făcuse Nicolae Iorga, cu prilejul altei ri a privilegiului braşovenilor, din 1437, sub Vlad Dracul, că luau parte la ea „numai ii în funcţiuni şi nu roiul de «viteji» sau «riteri» pe cari îi găsim în Moldova"2. Iată în Muntenia avem acest exemplu al unei adunări de reprezentanţi mai numeroşi ai i nobiliare – cu cele două trepte ale ei, pe cari le vom regăsi în vremuri mai recente iri sunt consultaţi şi aprobă un act important al politicii externe şi economice a codului. Este întâia menţiune pe care o cunosc a unei asemenea adunări, în Ţara înească şi e desigur de subliniat că ea se ţine sub domnia unui voievod de prestigiul ălucirea lui Mircea cel Bătrân. E deci de necontestat că s-a produs o schimbare în ibrul lăuntric al vieţii de stat, care a dat mai multă greutate cuvântului nobilimii.

Ar fi desigur temerar să tragem de aci concluzia existenţii la această dată a unui i de Stări, organizat după modelul Europei Apusene şi Centrale. Nu se poate însă lui că măcar unul din elementele sale alcătuitoare îşi afirmă prezenţa şi încă unul din nai însemnate: o adunare a nobilimii.

Acest spirit de corp, care presupune o solidaritate cât de elementară de interese şi iinţa unei comunităţi, se manifestă şi în alte împrejurări în cursul istoriei frământate cului al XV-lea. Dan voievod luându-si, la 2 martie 1460, obligaţiunea de a nu mai: stră mărfurile braşovenilor ca represalii, asigură că a examinat chestiunea „una cum libus nostris et nobilibus pociohbus corpus dictarum parcium nostrarum sentatibuf; se înşiră pe urmă numele a 19 sfetnici, în frunte cu vornicul Bogdan) ka, vistiernicul Albu şi logofătul Radu, dar se mai adaugă „ac ceteris nostris 'bus"3. Aci e vorba de „baronii şi nobilii mai de frunte" cari „reprezintă", în spiritul litera cuvântului, un „corp al părţilor noastre" ce nu poate fi decât „ţara" – evident, egală, a corpurilor privilegiate. Alături de Domnitor şi oarecum faţă de el, se afirmă >i cu acest prilej, celălalt factor constitutiv al oricărui regim de Stări.

De altfel luptele lăuntrice între facţiunea susţinută de turci şi acea sprijinită de regele iriei, între voievozii închinaţi puterii otomane şi „cruciaţii de la Dunăre" nu puteau ne fără urmări asupra organizării statului. Nu mai este acea continuitate şi siguranţă xesiunea la domnie, care a caracterizat întâiul 3ecol al stăpânirii Basarabilor. Anarhia ilă pe care o stăviliseră cu mâna lor energică, reapare în vârtejul nesfârşitelor lupte u scaun şi pribegiri, peste Dunăre sau peste munţi, a unor domnitori cari au mai de i aparenţa unor căpetenii de partide, credincioase Sultanului sau Sfintei Coroane4. În

1 Hurmuzaki, Doc. XV, 1, no X, p. 8.

2 Hist. Des Roumains, IV, p. 67. WS ^

3 Hurmuzaki, DocXV, 1, no XCII. P. 53. «,! 'I "f

4 Cf. N. Iorga, Hist. Des Roumains, IV, p. 45-75. * * ÎS* aceste împrejurări tulburi, în cari multă vreme s-a văzut o luptă de exterminare între două ramuri ale Basarabilor, pe când nu a fost în realitate decât ciocnirea celor două mari sisteme politice opuse, musulman şi creştin – însemnătatea politică a nobilimii, ca factor de conducere şi de hotărâre, a sporit. La 11 noiembrie 1476, comitele Ştefan Bâthory, care se intitulează „Comandant al armatelor regale în Muntenia", scrie sibienilor că a alungat din domnia transalpină pe vicleanul Basarab şi că „ţara însăşi, în cea mai mare parte e cu noi, quia omnes boiarones nobiscum sunt, demptis duobus, qui similiterin breviter sunt venturi"1. Adeziunea boierilor înseamnă deci acea a ţării şi hotărăşte de soarta domniei, împrejurare ce s-a accentuat tot mai mult în a doua jumătate a veacului. „De spre sfârşitul secolului al XV-lea şi până la mijlocul celui următor, un rol de o deosebită însemnătate în istoria'politică a Ţării Româneşti îl joacă o familie care apare deodată ridicată deasupra tuturor celorlalte neamuri boiereşti, cu o influenţă de care până şi Domnii trebuie să ţie seamă şi care ajunge chiar în scaunul domnesc în persoana lui Neagoe Vodă – familia Craioveştilor. Descendenţii de mai târziu ai acestui neam se fălesc cu strămoşii lor, pe cari-i poreclesc chiar Basarabi, confundându-le originea cu aceea a vechei case domnitoare a ţării"2.

Tendinţa se vede din scrisul însuşi al lui Neagoe Vodă, care se intitulează pentru legitimitate „Basarab", deşi nu pare a avea cu vechea dinastie decât legături de „mâna stângă", după expresiunea franceză3. Totuşi, atunci când arată sibienilor, la 1512, că înţelege să păstreze cu ei bunele raporturi pe cari le-a avut cu banul Barbu şi vornicul Pârvu – Craioveştii cu cari se înrudea4 – e caracteristic faptul că nu aminteşte, în acest domeniu de relaţii externe, pe înaintaşii săi în scaunul domnesc, ci pe reprezentanţii marii familii boiereşti, ceea ce învederează îndeajuns importanţa pe care ea o dobândise.

Dar tocmai precumpănirea acestui neam de „magnaţi" ca şi diviziunea adâncă ce opunea facţiunile rivale, era de natură să îngreuieze adunările mai numeroase a Stării nobiliare, aşa cum am văzut că se întruneau la începutul veacului al XV-lea. Ele se pot mai degrabă închipui în această perioadă, în intervalele de linişte, dar în împrejurări deosebite şi cu un scop anumit. Avem astfel o menţiune precisă despre una din ele: cronica mai târzie a lui Stoica Ludescu, a cuprins în compilaţia ei şi Viaţa Patriarhului Nifon, scrise de preotul Gavril de la Athos, care a luat parte sub Neagoe, la târnosirea bisericii mănăstireşti de la Curtea de Argeş (1520). Povestind misiunea Patriarhului în Muntenia sub Radu cel Mare (1495-l508), hagiograful contimporan arată că el „chemă pre toţi Egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungro-Vlahiei şi tot clirosul bisericii şi făcu sobor mare dinpreună cu Domnul şi cu toţi boierii, cu preoţii şi cu mirenii [.] grăia-le de pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuia"5.

1 Hurmuzaki, Doc., ibid., no CLXVII, p. 95.

2I. C. Filitti, Banatul Olteniei şi Craioveştii (extras din Arhivele Olteniei), p. 23.,

31. C. Filitti, op. Cit., p. 49 şi urm., respinge această ipoteză.

4 Hurmuzaki, Doc. XV, 1, no CCCCI, p. 221.

5 Publicat de Haşdeu în Awhiva Istorică, 1,2, p. 137. Penau autorul vieţii, v. D. Russo, Studii istoricegreco-române, I, p. 21 şi urm. Pentru intercalarea în cronică, N. Iorga, Cronicele muntene. Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist, s. 2-*, XXI, p. 305 şi urm. V. şi ediţia Letopisetaluicantacuzinescde M. Simache şi T. Cristescu, Buzău, 1942, p. 71 şi urm.

Fiind vorba de un fragment mai vechiu, intercalat fără schimbare în textul pilatorului, nu e de crezut că această relaţiune se resimte de împrejurările mai recente, veacul al XVII-lea. În acest din urmă sens, interpretează Nicolae Iorga un pasaj al licii atribuite lui Constantin Căpitanul, care la domnia lui „Vădislav Vodă" (Vladislav 1523-l525) arată că „i-au ieşit boiarii înainte şi altă ţară, după obicei". Iorga; hide că „altă ţară" e adausul lui Constantin, care modernizează lucrurile1. Observaţia însă valabilă pentru „soborul" ţinut sub Radu cel Mare, a cărui relaţiune se datoreşte martor apropiat de evenimente.

Dar sub presiunea rivalităţii turco-ungureşti la Dunăre, care va deveni, după Mohaci, i între Otomani şi Habsburgi, situaţia lăuntrică a Ţării Româneşti a evoluat, nu spre librul între puterea domnească şi nobilime, pe care se întemeiază regimul Stărilor, ci încleştarea a două partide învrăjbite, cari îşi ridică pe rând, căpeteniile la domnie, fârşitele războaie ale lui Radu de la Afumaţi, sfârşitul său tragic, ca şi acel al altor vozî cari l-au precedat – Mihnea, ucis la Sibiu – sau l-au urmat – cei doi Vlad, atul şi Vintilă2 —, arată o stare de haos, în care orice organizare se destramă, nentul extern precumpăneşte în aşa măsură, încât sub Moise Vodă (1529-l530), râi sunt legaţi prin jurământ de regele Ferdinand al Ungariei, gata să se întoarcă jtriva Domnitorului3.

Această din urmă domnie înregistrează de fapt o luptă aprigă dusă împotriva rimii, de voievodul, care primise întâi dorinţele ei, pentru a căuta în cele din urmă i afirme autoritatea prin represiune şi să o ridice astfel împotriva sa. Se întrevăd pectivele unei adevărate lupte de exterminare, care izbucneşte două decenii mai u.

Dar în toate aceste războaie lăuntrice şi alternativa, ce se repetă aproape regulat, de luire şi pribegie, când a unora, când a altora, nu găsim încă exemplele unor Adunări tare – necum de Stări mai variate şi mai numeroase. Organul de guvernământ pare fătul sau „divanul" domnesc, a cărui evoluţie se poate urmări în documentele interne îi aduc mărturia4. În linie generală, se poate spune că el lasă un rost tot mai mare în uirea sa, boierilor investiţi cu slujbe şi demnităţi, „jupanii" fără titluri, cari umpăneau la început, lăsând tot mai mult locul lor, acelor cari deţin funcţiunile şi rea.

Pe la jumătatea veacului al XV-lea, mărturiile înşiră în frunte pe marele vornic, irul şi logofeţii, urmând apoi boierii fără slujbe şi se încheie cu al doilea spătar, icul, paharnicul, comisul şi stratornicul5. În ultimul sfert al aceluiaşi secol, obiceiul încă statornic: când apar mai toţi martorii cu slujbe6, când stau iarăşi în frunte boierii

1 Ed. N. Iorga, p. 49, n. 3.

2 Cf. St. Nicolaescu, Domnia lui Vlad Ventilă Vodă dela Slatina, Bucureşti 1936, p. 15 (extras din ele Olteniei, no 83-85).

3 Em. Gr. Nicolaescu, Moise Vodă, Craiova, 1939, p. 18 (extras din Arhivele Olteniei, no 104-l06).

4 Cf. G. D. Florescu, Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea, Revista Arhivelor, II, 1927, s P. P. Panaitescu, Doc. Ţării Româneşti, I, no 85, p. 215.

6 Ibid., no 140, p. 318-l9. V iară aemnuau. Un act solemn, încheiat la 13U/intre Kadu cel Mare şi magistraţii Sibiului, aduce însă din nou formula pe care am mai întâlnit-o: „împreună cu boierii şi nobilii acestii ţări a noastre Transalpine, am hotărât şi am încheiat". La sfârşit întăresc cu peceţi 16 demnitari, printre cari se aşează în frunte puternicii Craioveşti, Barbu banul şi Pârvu vornicul, toţi fără excepţie desemnaţi cu slujbele lor, cari reprezintă aci pe „Boyarones praedictae terrae transalpinenstâ'2. Lipsind însă preciziunile pe cari le-am întâlnit în documentele mai vechi, e greu să ne dăm seama cu certitudine, dacă acest grup restrâns – adevărat consiliu de înalţi funcţionari – e o delegaţiune a ordinului mai numeros, a cărui voinţă o exprimă, sau dacă este numai obişnuitul sfat al marilor demnitari cu cari lucrează Domnitorul, aşa cum îl întâlnim şi la Bizanţ şi în statele slave cari au moştenit tradiţia bizantină. Sigur este însă, că din veacul al XV-lea spre cel următor, alcătuirea sfatului domnesc dă precădere dregătoriei. Lăsăm la o parte indicaţii, de natură mai îndoielnică, ce păreau a desemna vârsta înaintată drept un criteriu în compunerea divanului: documentul amintit de Dl. G. D. Florescu, specificând în dreptul fiecărui membru al Sfatului o etate nu numai venerabilă, dar uneori chiar matusalemică, ceea ce ne-ar îndreptăţi să socotim această instituţie drept cea mai desăvârşită gerontocraţie, nu pare totuşi a înfăţişa destule garanţii de autenticitate, în forma în care ni s-a păstrat3.

O nouă întorsătură o aduce, la jumătatea veacului al XVI-lea, înscăunarea lui Mircea Ciobanul. Acum, la 1545, stăpânirea otomană se consolidase în întreaga regiune dunăreană: la Buda se aşezase paşalâcul, Moldova era îngenunchiată, raiaua împărătească cuprinsese la 1538 Tighina şi Bugeacul, la 1541 Brăila4; în Ardeal domnea, din voinţa sultanului, fiul lui Ioan Zapolya sub regenţa mamei sale, Isabela. În mod firesc, împrejurările din Ţara Românească erau să se resimtă de această încercuire politică. Voievodul trimis de la Constantinopol „începu Domnia sa «ca un paşă» şi i se răspunse, în această vreme clasică a pribegiei, printr-o puternică emigrare a boierilor. Bârsa se umplu de fugari, pe cari acest jurător emerit se grăbi să-i recheme, promiţând cea mai sigură amnistie"5. Ştim cum a fost ţinută făgăduiala. Cronicele înseamnă cu groază că la două săptămâni a început a tăia din boierii de frunte „muncindu-i întâi pentru avuţie"6. La întoarcerea pribegilor urmează un nou măcel de două sute de boieri, din cari patruzeci şi opt din cei mari, cu familiile lor. Împotrivirea marelui vornic Vintilă e înfrântă; „micul Neron oriental" îşi taie până şi ginerele7. Alte ucideri urmează: vistierul Udrişte de Mărgineni, banul Teodosie. De rândul acesta nu mai e continuarea luptei între partidele adverse, ci o acţiune sistematică de înlăturare a elementului de opoziţie şi de cumpănire a autorităţii domneşti, singură mandatară a poruncilor Porţii. Mircea Ciobanul, ca şi

1 Ibid., no 147, p. 337.

2 Hurmuzaki, Doc. 11,2, no CCCCXLV, p. 555.

3 G. D. Florescu, op. Cit, 1927, p. 35 şi urm. A extrasului. Nu se găseşte în volumul de Doc. al D-lui P.

P. Panaitescu.

4 Cf. St. Nicolaescu, Domnia lui Radu Vodă Paisie, Craiova, 1938, p. 20 (extras din Arhivele Olteniei, no

5 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Doc. XI, p. II.,;

6 Constantin Căpitanul, ed. N. lorga, p. 61.

7N. Iorga, i6/(/.

Upuiaiiui sau, ivau uiudziuuu, pare a u unnani uc ganuui ue a-si uoveui mereu ca ian şi nu întâmpină potrivnic; el şi urmaşii săi vor cârmui, lăsând – cum mă nam puţin cam romantic acum treizeci de ani: „pe filele îngălbenite ale cronicelor, eagră dâră de sânge boieresc"1.

Tn vădit contrast cu acesta stăpânire de teroare, se înscrie în analele ţării domnia lui cu cel Bun, care şi „acesta au venit Domn de la turci", dar „au domnit bine ţara şi i fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi, precum tuturor place"2. E fapt că „în tot cursul iei lui Pătraşcu, un singur cap de boier nu căzu"; subliniind această caracteristică, ie Iorga a simţit însă că ea vădeşte deosebiri mai adânci: el aşează faţă în faţă neamul traseu, cu fiii săi, Petru Cercel şi Mihai Viteazul şi acel al lui Mircea Ciobanul, a politică va fi continuată de vajnica sa văduvă, Doamna Chiajna şi de fiul său ndru, căsătorit cu o levantină. „în faţa acestui neam de feodali războinici şi luminaţi, ştii sunt smeriţii, mai mult inculţii domni de modă veche, cari-si aduc aminte în toată

; atea lor, că «împăratul» i-a pus să guverneze «săracii» "3. De s-ar fi statornicit ui reprezentat cu un atât de desăvârşit amestec de perfidie şi de cruzime de Mircea nul, absolutismul turcesc ar fi înlăturat şi în ţările noastre orice urmă şi chiar orice litate de organizare a Stărilor şi a Adunărilor lor.

3. PACTA ET CONVENTA SUB MIHAI VITEAZUL | ieacţiunea boierimii împotriva asupririi turceşti şi a oamenilor ei, va aduce însă la ui secolului, transformarea ce a dat altă îndrumare împrejurărilor şi a determinat, în de rândul acesta mult mai precise, instituirea regimului Stărilor în Ţara tiească. Pentru înţelegerea deplină a acestei revoluţii, trebuiesc însă socotiţi trivă factorii interni şi cei externi. La circumstanţele politice, cari lămuresc o mai i solidaritate a stării nobiliare şi îi dau prilejul de a se afirma cu mai mare putere în: erea statului, trebuie să adăugăm necesităţile de a se adapta relaţiilor cu Principatul lului, cari intră într-o fază nouă şi creează, pentru voievodatul vecin, probleme de iţă şi de penetraţie, mult mai accentuate decât în trecut. Cum Ardealul este cârmuit egim de Stări, e firesc ca nobilimea munteană, cunoscând mai de aproape instituţiile a vecină şi strângând cu ea legături de o natură neîncercată până atunci, să fi năzuit ne politice şi constituţionale asemănătoare. Cuvântul însuşi de „Stare" (status sau pentru a desemna colectivitatea în acţiune, capătă astfel, dacă nu chiar un înţeles ar în orice caz un relief mai puternic.

Desfăşurarea evenimentelor a fost determinată* de o creştere a presiunii fiscale din turcilor, care a dus în toate ţările aflate în sfera lor de influenţă la situaţii ce nu mai i fi suferite. Am mai avut prilejul să le amintesc, în ce priveşte Ardealul lui mnd Bâthory4; în Moldova, împrejurările sub Aron Vodă nu erau mai uşoare, oricât

În studiul amintit mai sus. Tf

Constantin Căpitanul, ibid., p. 63.

N. Iorga, Prefaţă, în Hurmuzaki, Doc. XI, p. XI.

V'. Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor, lV'. —» " ar fi de pornit cronicarul împotriva acestei domnii, iar în Ţara Românească, noul voievod Mihai, fostul ispravnic al băniei Craiovei, era înfruntat de aceleaşi greutăţi, când veni să se înscăuneze la sfârşitul anului 1593. Cronica, vădit inspirată de faptele şi isprăvile celor mai de seamă sfătuitori ai săi, boierii Buzeşti, atribuie rolul principal în această împrejurare boierimii, pe care voievodul o urmează doar în acţiunea ei': „într-acea vreme împresurase turcii Ţara Românească, cu datorii multe şi cu nevoi foarte grele, cât nu mai avea să se plătească ţara şi să scape din gurile vrăjmaşilor [.] Şi se strânse toţi boiarii mari şi mici, din toată ţara şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din mâinile păgânilor. Şi dacă văzură că într-alt chip nu se vor putea izbăvi, de acee ei ziseră, numai cu bărbăţie să ridice sabia asupra vrăjmaşilor"2. Astfel începe răscoala, prin care se deschide epopeea lui Mihai Viteazul. Nobilimea munteană porneşte deci la luptă într-un spirit corporativ, manifestându-si într-un mare consiliu solidaritatea de interese şi de năzuinţe; ea este însufleţită în acţiunea ei de aceleaşi sentimente xenofobe, cari ridică pretutindeni Stările împotriva amestecului străinilor în treburile ţării şi în deţinerea slujbelor. Un raport veneţian contimporan dă acestei iniţiative caracterul unui adevărat „pogrom" îndreptat împotriva tuturor creditorilor, turci, greci şi evrei, cari umpluseră Bucureştii cu cerinţele şi ameninţările lor3.

Se ştie cu câtă energie şi cu ce rezultate strălucite a fost dezlănţuită lupta împotriva puterii otomane; era însă uşor de văzut că ea nu se putea susţine numai cu oastea şi mijloacele Ţării Româneşti. Se pare că încă înainte de a începe atacul, voievodul îşi asigurase sprijinul ardelean: năzuinţele boierimii muntene se întâlneau cu acele ale Stărilor din Ardeal şi cu ambiţiile lui Sigismund Băthory, dornic de a deveni, în ochii lumii catolice, campionul Sfintei Ligi împotriva turcilor4. Alianţa cu Ardealul era o necesitate politică de neînlăturat: ea trebuia concretizată într-un tratat formal şi urma să capete aspectul unei subordonări a celor două principate româneşti faţă de principele ardelean, care dispunea de o necontestată superioritate în bani, în oameni şi în legături diplomatice, în acest scop a plecat la Alba Iulia o solie munteană în frunte cu mitropolitul Eftimie şi principalii boieri, Teodosie Rudeanu şi Radu Buzescu. Rezultatul misiunii lor e documentul intitulat pacta et conventa din 20 mai 1595, întărit de o diplomă a lui Sigismund din aceeaşi zi, care îl întregeşte5.

Citirea clauzelor acestui act, încheiat cu Mihai Vodă şi „toate ordinele şi boierii acestei ţări [.] " arată însă limpede că îr^leşul său depăşeşte cu mult scopul iniţial. Nu e vorba numai de o alianţă, sau de o recunoaştere a unei suzeranităţi, formă obişnuită a hegemoniei politice; este o integrare a Ţării Româneşti în posesiunile principelui ardelean, care înseamnă de fapt desfiinţarea suveranităţii ei de stat deosebit.

1 Cf. N. Iorga, Cronicele muntene, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXI, p. 313 şi Istoricul

Constituţiei Româneşti, p. 11.

2 Magazinul Ist., IV, p. 277.

3 Hurmuzaki, Doc. III, 1, Apendice no XXXII, p. 465, Raportul lui Marco Venierdin 29 noiembrie 1594.

4 Cf. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 109 şi urm. Î';

5 Textele în Hurmuzaki, Doc. III, 1, no CLXVI, p. 209-213 şi Apendice, XI, p. 472-476. I;

Lepădându-se de orice legături faţă de Poartă, voievodul acestei ţări nu va mai fi: un locţiitor al principelui Transilvaniei; el va cârmui „după vechea libertate şi: iul acestei ţări şi după aceste pacte et conventa". Va fi înconjurat de un sfat de 12 i, oameni de vârstă şi experienţă, cu cari se va sfătui în toate împrejurările, atât cele ătoreşti, cât şi cele administrative; nici un grec nu va face parte din acest consiliu ins, nici nu va obţine vreo slujbă.

De câte ori se va ţine dieta în Transilvania, va lua parte şi o delegaţie din Muntenia, sptul de vot, care va stabili cu principele ardelean impozitele, ce vor fi percepute de nii pe cari el îi va desemna. Toate daniile anterioare se vor întări, iar cele viitoare i hărăzite cu pecetea principelui ardelean; ele însă nu vor fi atribuite decât ntenilor. Judecăţile se vor face după vechiul obicei şi legea ţării, cu drept de apel la ipele ardelean, în sentinţe capitale sau de confiscare a averii. Teritoriul Ţării ineşti se delimitează cu preciziune „din partea Moldovei şi a munţilor până la cui cursului Dunării şi de la cetatea Brăilei la oraşul Orşovei". Principele va lăsa: aga Stare bisericească şi monastică, sau a călugărilor" în folosinţa vechilor ei iuri, slujbe şi libertăţi, ca şi a veniturilor ei obişnuite. Toate bisericile valahe din toată îirea serenităţii sale vor fi supuse Mitropoliei din Târgovişte – realizându-se astfel ea bisericii ortodoxe din Ardeal cu acea a Ţării Româneşti. Se specifică titulatura pelui Transilvaniei, Moldovei şi Valahiei Transalpine, voievodul muntean fiind doar al ţării noastre transalpine", fără a putea folosi formula „din mila lui Dumnezeu" şi ecete decât a neamului său; acea a ţării Va fi la dispoziţia principelui ardelean, işii vor fi ai acestuia, nu ai voievodului; nici o convenţiune niwe va mai încheia fără sa. O clauză specială prevede judecarea pricinilor ce s-ar ivi între ardeleni şi; ni, dar „oricine ar ataca persoanele şi curţile boierilor, împotriva dreptului şi a iţei, să-si piarză capul". Diploma eliberată de Sigismund mai adaugă şi hotărârea de lare reciprocă, a acelor coloni etiobagiones cari ar fi trecut hotarul pe furiş dintr-o i alta, fugind de pe moşiile unde se aflau aşezaţi.

„Niciodată, scrie Dl. P. P. Panaitescu, turcii nu puseseră asemenea condiţii şi nici în cele mai negre zile de decădere politică din veacul al XVIII-lea ţara noastră n-a condiţiile ce fură iscălite de boierii lui Mihai Viteazul. În schimb, ei obţineau cele lari avantajii [.] "'.

Aceasta a fost de altfel şi impresia contimporanilor. Mihai Vodă însuşi s-a plâns i polon Lubieniecki că boierii trimişi în Ardeal „n-au făcut ce aveau în instrucţiunile ceea ce era spre folosul lor, obţinând privilegii pentru dânşii [.] Nu au tratat cu pele Ardealului, aşa cum îi însărcinasem eu"2. Cronica, inspirată de izvoarele lui, păstrează aceeaşi notă: „Dintr-aceşti boieri ce-i trimisese Mihai Vodă pentru ală, învrăjbitorul diavol umblase în mijlocul lor, de se apucară unii ca aceia mai mult ă vrajbă decât pace, cum să scază pe Mihai Vodă din ţară; iar ceilalţi boieri ce se i să slujească Domnu său în dreptate, de neprieateni fură biruiţi şi scăzură pre Mihai

1 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 114.

' Isopescu, Documenti inediţi, Diplomatarium italicum, I, p. 396-399. Cf. P. P. Panaitescu, ibid., p. 82.

Vodă despre domnia ţării şi despre venitul ei, numai să fie tocmai cu căpitanii lui. Şi alease Bator Jigmon 12 boieri juraţi munteni, puindu-i ispravnici preste tot venitul ţării şi să fie supt porunca lui"1. Iar un raport veneţian din 15 august 15952 ştie şi el de nemulţumirile provocate de acest tratat în Muntenia, ca şi de cel asemănător în Moldova, fruntaşii cari l-au încheiat fiind socotiţi că au fost sau înşelaţi, sau cumpăraţi de principele Transilvaniei, ceea ce ar putea deveni sămânţă de tulburări – „un seminario di scăndăli!".

Se poate să se fi ivit unele deosebiri de păreri între solii cari au iscălit la Alba Iulia şi nu este exclus ca măcar unii din ei să fi fost câştigaţi de politica ardeleană. Dar privit în totalitatea dispoziţiunilor sale, tratatul urmăreşte un scop bine definit şi are linia lui logică: este temeiul tipic al unui regim de Stări, reprezentat de cele două ordine ale clerului şi ale nobilimii. Totul corespunde acestei directive fundamentale: îngrădirea puterii domneşti, mergând până la anihilarea ei în folosul unui suveran străin, care însă va respecta autonomia şi privilegiile locale; asigurarea acestor privilegii, sub cele mai severe sancţiuni şi excluderea străinilor de la orice concurenţă la slujbe; reprezentarea în dietă, cu dreptul de vot şi facultatea de-a hotărî în privinţa dărilor. Sfatul de doisprezece nu e nici el neobişnuit: destule adunări de Stări au recurs la o delegaţie restrânsă, cu caracter permanent, pentru a îndeplini cerinţele lor. Am amintit aiurea ştirile contimporane cari vorbesc despre „Ies etats" ale voievodului muntean3.

Fapt este că o iniţiativă cu atât de însemnate consecinţe nu poate fi numai rezultatul unei intrigi politice sau a unei improvizaţii de moment. Nu avem decât să privim alcătuirea delegaţiei muntene care a încheiat tratatul: mitropolitul Eftimie, episcopii Luca de Buzău şi Teofil al Râmnicului, vornicul Mitrea, vornicul Chisar, logofătul Dimitrie, vistierul Dan, vistierul Teodosie, clucerul Radu, postelnicul Radu, logofătul Borcea, clucerul "Vintilă, postelnicul Stănilă şi logofătul Preda „cu deplină instrucţiune şi mandat general de la voievodul Mihai şi toate Stările acelii ţări"4. Orice divergenţe ar fi fost între ei şi oricât s-ar fi depărtat – ceea ce este evident – de instrucţiunile domneşti, rămâne faptul de netăgăduit că şi-au luat răspunderea acestui act şi că au trebuit deci să împlineascămăcar instrucţiunile Stărilor. De altă parâe, ţinând seama de dorinţa de a se asimila în totul Stărilor şi ordinelor ardelene, nu se poate să nu fi fost pregătită hotărârea boierilor, de o mentalitate şi de o concepţie proprie, potrivite ei. Acest regim de Stări, care răsare deodată în Ţara Românească, nu poate fi efectul unei generaţii spontane. La acea dată, o astfel de organizare de stat nu se transpunea dintr-o ţară în alta, ca o constituţie modernă copiată după un model cunoscut; ea trebuie să-si găsească un reazăm în tradiţii şi obiceiuri băştinaşe, pe cari le întăreşte şi le precizează. Actul de la 1595 aruncă astfel o îndoită lumină asupra condiţiilor interne prealabile, cari l-au făcut posibil, ca şi asupra evoluţiei ulterioare ce se leagă de el.

Într-adevăr, cu toată strădania lui Mihai Vodă, de a-i înlătura sau măcar de a-i atenua efectele, o parte a dispoziţiunilor sale a rămas în vigoare. Instrucţiunile date la 1600 solilor

1 Magazinul Ist., IV, p. 280-281.?

2 Hurmuzaki, Doc. III, 2, no CXLVIII, p. 127-l28.

3 V. memoriul IV, Adunările de Stări m ţările Europei de Răsărit dunărene.

4 Hurmuzaki, Doc. III, 1, p. 209: Krizar trebuie să fie Chisar, mai târziu logofăt. „Ztomila" poate însenW»

Stănilă.

Ii ae ei ia împăratul Kuaoii, sunt caracteristice pentru dorinţa lui tirească, de a se ze de tutela care îl stânjenea: „Alta pohteaşte să poată da şi milui pre cine va vrea cu şi cu sate şi cui va da moşie, să-i fie moşie şi cine va ieşi vinovaţi, au neameş, au au sărac, toţi să se judece, cum le va ajunge legea, aşa să piară"1. Totuşi, sfatul de ieri îl găsim în funcţiune sub urmaşul său, Radu Şerban, instrumentând în numele ir boierilor Ţării Româneşti2. Clauza ce se referă la iobagii fugiţi, o vedem înnoită jheorghe Râkoczi şi Matei Basarab, „în ce priveşte darea, atât acelor iobagi şi ţigani rec din ţara Măriei Sale în ţinuturile acestea, cât şi a celora cari trec de la noi Io"3; iar la 1714 se înregistrează plângerea lui Matei Filipescu, pentru „Rumânii cari sunt pen Săceale"4. Desigur nu s-au putut menţine clauzele, în virtutea cărora patul muntean era ca şi anexat Ardealului, dar privilegiile politice ale Stărilor,: eşti şi nobiliare, au rămas întregi şi au intrat în conştiinţa beneficiarilor lor, ca un definitiv câştigat. Cu adevărat s-a putut scrie că „Mihai Viteazul a fost braţul care a căpitanul învingător şi glorios, dar în spatele său stau în umbra gloriei lui boierii, ideau directivele politice, hotărau cu sau fără voia stăpâni torului. Era o clasă bogată, ită şi luptătoare"5. Se poate spune cu acelaşi temei: o Stare bogată, hotărâtă şi oare. Din boierimea nouă, tânără, în mare parte olteană6, s-a alcătuit acel partid os şi puternic care ţinea cu creştinii şi a fost reazemul principal al domniei lui Mihai sul şi a lui Radu Şerban.

D dovadă a acestei mentalităţi nouă o constituie fără îndoială şi expresiunea ei ă. în studiul său despre începuturile literaturii în limba română, Dl. P. P. Panaitescu s la concluzia că scrierile cu subiect istoric au precedat pe acele de caracter religios; i numai un contrast de limbă, între analele slavone din veacul al XV-lea şi al XVI-cronicile româneşti cari încep să apară după 1600. Letopiseţului domnesc, scris la voievodului şi la îndemnul său, i se opune cronica alcătuită de un boier, adesea cu orit personal sau chiar de partid. „Originea literaturii istorice în limba română stă i intrarea unei nouă clase sociale, la începutul veacului al XVII-lea, în literatură, zare a căutat o nouă formă de expresie potrivită cu gradul ei de cultură adică limba ală'q. Scrierile istorice în limba română nu fac decât să oglindească transformarea iţii şi statului românesc în veacul al XVI-lea. „Istoriografia în limba română este i boierimii, pe când cea slavonă era a domniei. Trecerea de la istoriografia; ască în limba slavonă la cea boierească în limba română, coincide, în lumina celor mai sus, cu epoca trecerii statului şi societăţii româneşti de la perioada voievodală aristocratică"8. Contrastul e mai sensibil în Mpldova, unde ni s-au păstrat vechile

N. Iorga, Doc. Româneşti dela Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s.

, p. 48-50. Cf. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 82.

Monum. Comitialia Regni Trans., V, p. 232:11 iunie 1603. V. şi Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor, IV.

Hurmuzaki, Doc. XV, 2, noMMCXXXVII, p. 1148,1 iunie 1646.

Ibid., no MMDCCCCXXXIII, p. 1557.

P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 85.

Lbid., p. 73 şi urm.

P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 244-245.

Anale oficiale scrise slavoneşte, oferindu-ne astfel un termen de comparaţie cu letopiseţele în graiul vorbit al ţării, cari le urmează. Dar şi în Ţara Românească, cel mai vechiu fragment de cronică românească, cuprinzând tocmai domnia lui Mihai Viteazul este atât de vădit inspirat de isprăvile şi interesele unei familii boiereşti, încât a şi fost numit „cronica Buzeştilor"1. Mereu fraţii Buzeşti, Preda şi Stroe, se află în primul plan, vitejiile lor sunt pomenite în chip deosebit şi chiar de la început, cum s-a putut vedea, acţiunea voievodului se înfăţişează ca o îndeplinire a voinţei boierimii, care se adună şi hotărăşte în momentele importante. Atunci când se produce în Ardeal schimbarea de domnie şi Andrei Bâthory îi trimite vorbă „să iasă din ţară cu pace, că apoi va încăpea în mâinile turcilor [.] Mihai Vodă, dacă auzi acel sfat rău şi amar el încă îşi strânse toţi boiarii şi făcură sfat foarte de folos"2.

Dar manifestările literare în limba română, dacă din punct de vedere social confirmă atmosfera unei solidarităţi de Stare aristocratică, care a cuprins şi clerul, mai au şi un alt înţeles, care întregeşte şi întăreşte această interpretare. Mentalitatea de Stare este pretutindeni, nu numai conservatoare a privilegiilor şi păzitoare a prerogativelor de clasă, dar şi exclusivistă, nu numai pe tărâmul social dar şi pe cel naţional, în măsura în care se poate folosi acest termen la această dată. Ea se arată vrăjmaşă a străinilor, indiferent de loc şi de timp, în Anglia ultimilor Plantageneţi ca şi în Franţa celor din urmă Valois, în Cortes ale regatelor spaniole ca şi în dietele ţărilor germane. Şi în ţările noastre, reacţiunea boierimii şi revendicarea ei hotărâtă a răspunderilor cârmuirii nu e îndreptată numai împotriva domniei, instrument al asupririi otomane, dar cu deosebire contra creditorilor străini, executori ai monopolului impus de Poartă asupra produselor ţării, „gealepi" în căutare de oi, „balgii." veniţi după miere, dar mai ales intermediarii obligaţi ai turcilor – grecii. Sub acest nume se confundă de altfel toţi „veneticii" sosiţi din Răsărit, sprijinitori interesaţi ai Domnului investit la Constantinopol şi pentru aceasta aspiranţi la slujbe şi venituri remuneratorii: levantini, arnăuţi, rumelioţi, exercitându-si capacităţile negustoreşti şi financiare în serviciul Porţii şi spre câştigul lor. Cu mult înainte de vremea Fanarioţilor – atât de huliţi şi adesea pe nedrept – s-a produs în ţările româneşti o imigrare masivă de orientali, cari folosesc în general limba greacă şi stârnesc adversitatea hotărâtă a băştinaşilor. Folosirea limbii române e mai puţin rezultatul unei aversiuni faţă de vechea limbă oficială slavonă, ea însăşi pătrunsă de particularităţi locale, ca şi latina diplomaticei medievale apusene, cât o apărare împotriva invaziei unui element alogen, care nu e o amintire istorică, ci o realitate vie şi incomodă. Este sigur că începuturile literaturii în limba ţării corespund şi unei mişcări împotriva „grecilor", de toate categoriile, care nu e altceva decât iaturea xenofobă a wanifestării spiritului de Stare privilegiată. Ambele nuanţe îşi află expresiunea în tratatul de la 1595 şi se pot urmări în dezvoltare paralelă. Este aproape întocmai procesul care va duce la răspândirea şi dezvoltarea literaturii de limbă maghiară, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, în cercurile nobilimii ungureşti, nu atât pentru a înlocui vechile formule latine ale limbajului oficial, cât mai ales ca o reacţiune împotriva introducerii zilnice a limbii germane, de către

1 N. Iorga a desprins fragmentul din compilaţia Iui Ludescu şi l-a publicat deosebit sub acest titlu.

2 Magazinul Ist., IV, p. 292.

Jtul iosii al n-iea1. Am aminul mai sus lista principalilor demnitari ain ceie aoua pate – 27 în Muntenia, 15 în Moldova – întocmită pe la 1590 de raguzanul nni Marini Poli, începând cu marele ban al Craiovei în Ţara Românească şi cu; vornic în Moldova, care se încheie cu observaţia semnificativă că „toţi aceştia ăştinaşi. Astăzi însă slujbaşii mai mari sunt străni şi în cea mai mare parte greci i"2. Patru ani mai târziu izbucneşte răscoala de la Bucureşti, iar tratatul lui îund Bâthory prevede anume excluderea grecilor din funcţiuni. Când după 1611, a lui Radu Mihnea va însemna din nou porţi deschise grecilor şi levantinilor, cu) omnul se înrudea, va porni din partea elementelor „de ţară" o energică ivire, care dă un colorit accentuat istoriei Ţării Româneşti în toată prima jumătate ului al XVH-lea, prefaţă a înfloririi culturale în limba română, din timpul lui Basarab.

Roate aceste împrejurări lămuresc rosturile sporite ale clerului înalt şi ale boierimii le publice ale domniei lui Mihai Viteazul. La 9 iunie 1598, actul de supunere către iţul Rudolf al H-lea este întărit de „Consiliaţii et officiales noştri, totamprovinciam xlpinensem repraesentantes" în frunte cu mitropolitul Eftimie, vornicul Dimitrie şi Vlihalcea3. Un an mai târziu, la 26 iunie 1599, boierii confirmă cu 15 peceţi ale lor, e credinţă către noul principe al Ardealului, Andrei Bâthory4. Noţiunea de Stare a n vocabularul curent; ea este necesară, pentru a uşura înţelegerea situaţiei din ţară lor, obişnuiţi cu aceste instituţii şi răspunde în acelaşi timp aspiraţiunilor ce le-am t. Astfel, la 1604, boierii din partidul opus lui Mihai Viteazul şi urmaşului politicii Ladu Şerban, refugiaţi în Moldova, de unde continuă a sprijini domnia lui Simion S, folosesc, pentru a se defini, într-o scrisoare în limba maghiară, cuvântul rendek – ntr-o versiune românească se înşiră „arhii Episcopii, duhovnicii, boiari mari şi mici, >ri ce am fost aceii ţări rumâneşti"5.

I de altfel caracteristică această împărţire a nobilimii în două trepte, care e foarte dar a căpătat un accent mai categoric în perioada războinică prin care se încheie al XVI-lea şi se deschide cel următor. Alături de boierii „mari" pământeni, itori de latifundii şi adesea creditori ai Domnului – ca Buzeştii – apar şi riile de mici proprietari, cari îşi revendică şi ei scutiri şi privilegii şi alcătuiesc ii oştilor, în special roşii şi călăraşii. În septembrie 1612 se îndreaptă către Radu î, pribeag, scrisori ale boierilor (a nobilibus) şi ale „căpitanilor şi ostaşilor" (a leis etmilitibus) cari se vor numi de acum înainte „slujitori", pentru a-l îndemna să iarcă în ţară, deoarece i-a părăsit pe ei, tot nobiles et tot milites6. E nu mai puţin ant faptul că semnatarii arată şi unde se găsesc: * „suntem în spre Mehedinţi" adaugă

Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor, IV. Hurmu/aki, Doc. III, l, nocCXXII, p.287-288. Ibid.

Ibid., no CCLV, p. 329-331.

Hurmuzaki, Doc. IV, 1, no CCCXXVH, p. 382-383 şi CCCXLVIII, p. 405-406. Traducerea S: „Wir der geistliche Stand, Monche, Pfarrer, Adelige der Walachei und die Einwohner anderen

Ibid., no CCCCIX şi CCCCX, p. 409-410.

Ti ia aiaifii. Wnviuu, oi iu JJ^V^JCII JUVJVJUI *-» *, >wx *» * u^iv „,.

Rezistenţă al Stării boiereşti pământene, în lupta îndârjită pe care o va purta sub domniile următoare.

4. REGIMUL DE STĂRI ÎN VEACUL AL XVII-LEA

O altă consecinţă a revendicărilor nobilimii muntene, aşa cum şi-au găsit expresiunea în faimosul act de la 1595, a fost desigur şi ţinerea unor adunări, în care reprezentanţii ei să-si spună cuvântul în împrejurările însemnate, începând cu succesiunea la domnie. Erau în prezenţă două concepţii asupra cârmuirii ţării: acea a Porţii, care investea pe candidatul la domnie ce îi părea mai potrivit, pentru a-si păzi interesele şi a-i scoate birul, spre a-l trimite pe urmă cu alaiul respectiv, lăsând Stărilor din ţară doar grija de a-l primi şi de a i se închina; şi acea a Stării boiereşti, care apăra vechiul ei drept de alegere a domnitorului, trecut acum cu totul în mâinile ei, după stingerea neamului Basarabilor, dar cu preferinţe pentru acei cari puteau invoca o cât de depărtată legătură de rudenie cu aceşti întemeietori ai statului. Investirea padişahului urma în acest caz să ratifice voinţa factorilor de răspundere ai ţării. Lnptardin veacul al XVII-lea va fi conflictul între aceste două concepţii.

Desigur împrejurările tulburi nu îngăduiau întrunirea regulată a unor diete, după modelul acelor din Ardeal, la cari semnatarii tratatului de la Alba Iulia voiau să ia parte. Dar principiul unor adunări deliberative, în situaţii cari cereau o hotărâre a colectivităţii privilegiate, a rămas în picioare, oricât de grele s-ar fi arătat împrejurările. Şi în Ardeal de altfel, se puteau ţine diete „în tabără", la vreme de război1.0 asemenea adunare a fost ţinută de munteni, după spusa cronicii, chiar la alegerea lui Radu Şerban în 1601: „Iar boiarii câţi au fost cu Mihai Vodă, după ce au murit domnul lor, au venit aici în ţară pre la Câineni, cu toate ostile româneşti şi s-au tăbărât la un sat ce-i zic Cristieneşti, ce este din sus de mănăstirea den Argeş. Acolo şi Buzeştii cu dânşii s-au împreunat şi mare sfat făcură, socotind pre cine ar pune domn, ca să poată oblădui Ţara Românească, ca să nu mai intre într-însa răutăţile şi robiile, cum au fost mai nainte"2. Din această adunare, de caracter ostăşesc, la care au luat parte boierii mari – Buzeştii – şi slujitorii ostaşi – nobiles etmilites – a ieşit alegerea lui Radu Şerban; se vede limpede scopul ce s-a urmărit şi condiţia pusă noului domnitor: a împiedeca „răutăţile şi robiile", adică a păstra privilegiile şi a înlătura intervenţia străinilor şi a apăsării lor fiscale. Acesta rămâne pentru multă vreme programul constant al Stărilor muntene.

Poarta nu putea însă lăsa lucrurile în voia lor. Pentru îndeplinirea scopurilor ei, ea află în Radu Mihnea omul de experienţă şi de prestigiu care îi trebuia. Cronica întocmită de Ludescu aminteşte, după pribegirea – definitivă – a lui Radu Şerban în 1611, cu toată frumoasa sa izbândă ce o câştigase în vară asupra lui Gavriil Bâthory, cum „Radul Vodă Mâhnii viind Domn de la Poartă, la scaunul lui din Târgovişte, începu a-si tocmi ţara cum

1 Statele şi ordinele Transilvaniei în castrensi eorum congregacione sub Andrei Bâthory, la 7 iunie 1599.

Cf. Afon. Comitialia Regni Tmns., IV, p. 288.

2 Magaz. Ist., IV, p. 302.

Aue., /AI; CSI uuinn, sene cronica zisa a iui constantin eapitanul^, întregind astfel 4iron Costin, cum am auzit den bătrâni, au fost înţelept foarte şi învăţat, greceşte, este, frânceşte; carele la Padova au învăţat, fiind fugit de frica Turcilor. Că, după ce turcit tată-său [.] mumă-sa l-au trimis la Sfetagora, la mănăstirea Iverilor şi de acolo, gării l-au trimes la Vineţiia"3. „Şi veniră, reia cronica lui Ludescu, inspirată de: ştirea lui Matei al Mirelor, toţi boiarii şi toţi roşii şi toţi slujitorii de se închinară lui, cură mare jurământ ca să-i slujească cu dreptate şi se odihniră toţi cu pace". E vorba ceiaşi „boiari şi roşii şi mai mari şi mai mici", cari urmaseră, câteva luni mai de ie, chemarea lui Radu Şerban împotriva lui Bâthory4. Jurământul de credinţă făcut de lui Radu Mihnea, a fost deci un compromis, pentru a a/iigura împăciuirea între nul desemnat de turci şi nobilimea ţării – poate obosită de multele războaie şi liri, ce urmaseră aproape fără întrerupere de două decenii.

Dar această înseninare trebuia să fie de scurtă durată. Cronica înregistrase aproape ă o conspiraţie împotriva voievodului, condusă de Bărcan, fostul stolnic al lui Radu an, pe care însă Radu Mihnea a putut-o răpune. Dar se adaugă totdeodată: „Adastă: are ce au fost să să ridice n-au fost pentru alt (cum se aude den Istorii) ci pentru inia şi răotatea grecilor. Că adusease Radul-Vodă pre mulţi, de-i cinstise şi-i miluia; iarii rumâni, aceştia văzând, nu le-au fost pre voie [.] "5. Se vede din aceste explicaţii u ce echilibrul politic s-a rupt din nou şi pacea lăuntrică nu a putut fi menţinută. Din lungul şir de frământări care a urmat şi în amănuntele cărora nu e locul să m aci, se pot reţine două trăsături esenţiale: rolul „slujiitorilor", treapta a doua a imii, cari îşi susţin cu tărie privilegiile, dar şi năzuinţa de a-si spune cuvântul în rile ţării, la nevoie cu arma în mână; şi acel al Olteniei, ca bază a rezistenţei anale" – în realitate a Stării boiereşti pământene – împotriva dregătorilor greci sau zaţi şi a domnilor cari îi susţin. Împotriva lui Alexandru Iliaş se ridică astfel la 1618, 1 Paharnicul din Mehedinţi, care, pribegind în Ardeal „cu o seamă de boieri", au at capul la Crai" – adică a jurat supunere lui Gavriil Bethlen şi cu sprijinul acestui nic şi iscusit stăpâni tor, l-? Alungat din scaun pe Alexandru Vodă „numai cu dulama up", după care „începu a tăia pre boiarii greci şi pre slugile lor carii jăhuise ţara"6, eavând la îndemână destule mijloace financiare, nici măcar pentru a plăti pe lefegiii ini, mişcarea nu putea izbuti. Zadarnic, paharnicul mehedinţean „trimisease în ţară uzdugan Căpitan, fiind om rău, ca unde va găsi greci neguţitori, geleapi, pre toţi îi

1 Magnz. Ist., IV, p. 306.

2 De fapt e atribuită lui Radu Popescu, cf. N. Cartojan, Ist. literaturii române vechi, p. 250. Pentru a nu nfuzii cu cealaltă cronică a acestuia, o cităm tot sub numele lui Constantin Căpitanul.

3 Const. Căpitanul, ed. N. Iorga, p. 107. Iorga se îndoia de „învăţătura la Padova"; dar cu Veneţia a avut i financiare.

4 Magaz. Ist., IV, p. 305-306. Versiunea în proză a lui Matei al Mirelor; N. Iorga, Manuscripte din xistrăine. Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXI, p. 14 şi 23.

5 Const. Căpitanul, ed. N. Iorga, p. 101. Aceste amănunte nu se găsesc în cronica Iui Ludescu.

Tăia şi le lua toată marfa, făr-de nici o milă"1; Skender Paşa sosi cu noul domn, Gavml Movilă şi trase în ţeapă pe capii răscoalei.

Focul mocnea însă sub cenuşe. Sub a doua domnie a lui Radu Mihnea (1620-l623) pare a fi fost iarăşi un interval de linişte. Când voievodul îşi mută scaunul în Moldova, lăsând la Bucureşti pe fiul său încă nevrâstnic, Alexandru Coconul, cu un consiliu de „boiari foarte credincioşi de căuta toate pre binele domniei şi al ţării" – „călăraşii de Măneşti, de la Gherghiţa, de la Ploeşti, den Ruşii de Veade ca nişte nebuni (precum de multe ori au făcut) s-au sculat asupra domnului, să-l scoată din domnie"2. Boierii regenţi se dovediră mai bine pregătiţi şi răsculaţii au fost risipiţi. E însă semnificativă această mişcare de la 1623 a slujitorimii din Prahova şi Teleorman, care probabil a fost înfrântă, pentru că n-a ştiut să-si coordoneze acţiunea cu acea a „lotrilor de peste Olt"3 cari au ridicat puţin în urmă un alt pretendent la domnie. Lipsite de înţeles ca fapte izolate, toate se leagă când le privim sub unghiul intereselor de Stare şi al revendicărilor pe cari acestea le determină.

Un moment culminant al acestei desfăşurări de evenimente a fost atins câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Leon Vodă, supranumit, nu se prea ştie de ce: Stridie, deşi îşi proclama descendenţa din al doilea Ştefan Tomşa al Moldovii. Şi atunci, mişcarea a început ca o reacţiune împotriva unei prea mari apăsări fiscale; şi atunci, împotrivirea a pornit din Oltenia. Cronica înseamnă, la anul 1630, că „pentru multele biruri grele ce au fost asupra săracilor, neputând să mai biruiască, spartu-s-au toate judeţele de preste Olt fugind care încătro au putut; iar boiarii carii ţinea judeţele păţia mare nevoie de la domnie, că-i punea să plătească judeţele cu sila; şi ce avură, deaderă tot şi se-ndatoriră pre la turci şi pre la balgii; că aprozii lui Leon Vodă nu mai înceta de la casele lor tot pentru bani [,.] "4. Avem şi o scrisoare a unui contimporan către logofătul Paraschiv, care povesteşte întâlnirea sa cu boierii olteni, în fuga lor spre Ardeal. În fruntea lor călăreau Aga Matei din Brâncoveni, Aslan vornicul şi Gorgan spătarul, „şi alţi mulţi de la Olt şi de la Romanaţi şi de la Jiul de Jos şi de la Mehedinţi". În zădar încearcă oamenii domniei, cu cari se găsea şi martorul, să-i oprească „la gura plaiului", pribegii au trecut peste ei şi au intrat în munţi. Şi aşa, era prea târziu: „că acum ţeara fuge toată, că le-au zis acei boieri răi: «Fugiţi toţi după noi, nu mai daţi nemic», ce acum nu rămâne nime. Ca să ştiţi dumnevoastră [.] Rumânii nu vor să dea nemic, ei bat feciorii şi le iau banii şi trăsurile şi zic că le-a zis boiarii să nu dea nemic, că le vine alt Domn"5. E cazul clasic al „plăţii birului cu fugiţii", pentru a dezorganiza fiscalitatea şi prin aceasta, însuşi aparatul de stat.

Urmările sunt însă de un deosebit interes. Pribegii, adăpostiţi în Ardeal, află bună primire de la Gheorghe Râkoczi, noul principe „şi de la toţi neamişii"6. Impresionat de aceste ştiri, Leon Vodă trimite trei solii după ei, ca să-i îndemne la întoarcere; nici a patra,

1 Ibid., p. 309.

2 Constantin Căpitanul, ed. N. Iorga, p. 108.

3Magaz. /sf., IV, p.311.

4 Ibid.

5 N. Iorga, Studii şi Ekx: IV, p. 20.

6 Magaz. Ist., IV, p. 311.

Episcopul Teofil şi Hrizea vornicul, n-a reuşit să-i convingă. Domnul se hotărăşte atunci) manevră politică, la care guvernele recurg uneori: îşi însuşeşte programul opoziţiei şi upralicitează. Faptul important e însă convocarea marii adunări a Stărilor, bisericeşti şi) iliară, la Bucureşti. Hrisovul din 23 iulie 1631 ni s-a păstrat în două redactări, din care L e mai dezvoltată'.

Această „carte" domnească, menită să ajungă la cunoştinţa „tuturor popilor şi eonilor de pre în oraşe şi din toată ţara", trebuie să pună capăt obiceiurilor rele, aduse Dameni străini, „care obiceie nimenilea nu le-au mai putut obicni [.] Pentru aceea mnia mea am socotit de am strâns toată ţara, boiari mari şi mici şi roşii şi mazâli şi slujitorii de am sfătuit cu voia domniei mele". Este hotărât mai mult decât simplul sfat oierilor2, iar „elementele populare purtând uniforma militară" nu schimbă caracterul nării3. Este iarăşi o tipică adunare de Stări, o dietă a tuturor categoriilor privilegiate, de Ierul înalt şi boierimea mare, la preoţime şi slujitorii ostaşi. Cum s-au făcut convocările ie este cunoscut, nici numărul exact al celor ce s-au adunat; e însă de presupus că s-a at şi acum pilda apropiată a „comiţiilor generale" din Ardeal.

Din hotărârile Adunării se desprind două tendinţe, deopotrivă de semnificative. Una xprimă prin măsuri împotriva „grecilor străini", de la care se încep „toate nevoile şi cia ţării", pentru că ei „amestecă domniile şi vând ţara fără milă". E un adevărat lizitoriu: „deacă vin aici în ţară ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ce strică î lucrurile bune şi adaog legi rele şi asuprite şi alte slujbe le au mărit şi le au rădicat seamă"4. Deci, acei „carii sunt însuraţi în ţară de au luoat române şi au moşii, ei să se iscă la roşii şi la alte ceate să tragă la nevoia ţării ca şi moştenii locului [.] " Cei ce nu 3r conforma, având moşii în ţară, dar femeie şi casă aiurea, vor trebui să opteze: ori se î cu totul în ţară, să tragă la nevoile ei „iar carii nu se vor scrie, ei să fie lepşiţi de ţară li se ia moşiile şi bucatele pre seama domnească"5.

Apoi Domnul confirmă cu mare jurământ: „cu tot sfatul ţării călcat-am acele obiceie şi le-am pus Domnia mea toate jos şi am scos greci străini din ţară afară, ca pre nişte ieteni ţării fiind şi am tocmit Domnia mea şi alte lucruri bune care să fie de folos

Apare acum al doilea obiectiv al hotărârilor Adunării: câştigarea categoriilor legiate inferioare, a popilor şi a slujitorimii. Popii se scutesc de cele mai multe dări şi) lati birul lor în două rate. Vor fi feriţi de „bir de lună, de găleată cu fân, de bou, de seacă şi de cal, de miere şi de ceară, de împrumut, de bani de cununie şi de mâncături nt preste an". Roşii vor fi în pace „de dijmă, de gorştină şi de vinăriciu" şi ei vor da lor numai de două ori pe an6. Dispoziţii speciale pun la adăpost moştenirile: „după

1 Magaz. Ist., I, p. 122-l25. Mai dezvoltat în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, V, p. 72 şi urm.

2 N. Iorga, Hist. Des Roumains, VI, p. 39.

3 N. Iorga, Istoricul Constituţiei Româneşti, p. 13.

4 Arh/va, V, p. 75-76.

5 Se păstrează o iertare de dăjdi a satului Poieni (Vlaşca) din 1630, închinat de Leon Vodă Sfântului înt. Cf. Hurmuzaki, Doc. XVI, p. 130-l31.

6 Magaz. Ist., I, p. 124.

Moartea boiarului său fieşce om să nu i se ia bucatele domneşti, ce să rămâe la sânge sau unde va lăsa mortu să fie". Boierii nu mai trebuie să răspundă personal de încasări: judeţul să nu se mai arunce cu sila asupra boiarilor"; nici roşii nu urmează să mai dea „cai împărăteşti, nici să li se tragă bucatele pentru sat sau pentru alţii". Nu se vor mai asculta „închinăciunile pizmaşilor"; se vor opri abuzurile, prin cari cei puternici îşi întind moşiile în paguba celor mici: „alta, judecata de ocină şi de alte moşii sau orice judecată să nu se facăpre mită sau pre făţărie sau pre voia a boiari, ce să se facă cu dereptate după pravila creştinească"1.

Adunarea a stabilit deci o reformă a impunerilor şi măsuri pentru a ocroti Stările mărunte, alcătuite din platnici mai nevoiaşi şi mai numeroşi. S-ar putea folosi pentru această tendinţă epitetul „democratică", cu rezerva firească ce deosebeşte o democraţie de privilegiaţi. Greul birului, împărătesc sau altul, a rămas în sarcina „sărăcimii", care nu avea cuvânt printre Stări2.

Efectul politic al acestei iniţiative, căreia nu i se poate contesta un simţ de oportunitate şi o înţelegere reală a situaţiei, s-a făcut simţit în curând. În vara aceluiaşi an, pribegii din Ardeal, împrumutaţi cu bani „să ne luom ţara şi să scoatem grecii şi duşmanii noştri cari au spart casele noastre"3, coborau din munţi, respingând ultima solie a lui Leon Vodă şi straja trimisă în drumul lor. „Iar când au fost la august 21. Ieşit-au şi Leon Vodă cu ostile în tâmpinarea lui Matei Aga şi mearse pân-la sat la Prisiceani, acolo făcură sfat mare cu boiarii şi cu slujitorii şi deade dorobanţilor lefi şi iar se-ntoarse îndărăt la Scaun"4. Împotriva unei mişcări a Stării, voievodul recurge el însuşi la un regim de Stări, ţinând adunări ale lor şi avantajând elementul ostăşesc. Politica lui s-a dovedit în cele din urmă rodnică: a strâns îndeajuns solidaritatea în jurul Domnitorului, pentru ca, în bătălia dată în preajma Bucureştilor, lângă drumul Giurgiului, la 3 septembrie, biruinţa să fie a lui. Să reţinem deci aceste două date: 23 iunie şi 21 august 1631, ca însemnând manifestări caracteristice ale organizării de Stări din Ţara Românească.

Izbânda lui Leon Vodă nu înlăturase însă primejdia: cu toate că o parte a răsculaţilor fusese prinsă, iar alţii au fost tăiaţi, cei de frunte, cu Aga Matei, şi-au făcut drum de întoarcere în Ardeal, prin Tismana şi Isvarna. Abil, Leon Vodă a convins totuşi o parte din ei să revie, primindu-i în slujbe; însuşi Aslan vornicul ajunge mare ban al Craiovei. Dar Poarta se săturase de atâtea frământări şi, probabil, de noua înfăţişare „naţională" a politicii mandatarului ei. În anul următor (1632), îi sosea mazilia.

Suna acum de abia ceasul lui Matei din Brâncoveni, omul Stărilor, moştenitorul politicii boiereşti din zilele lui Mihai şi Radu Şerban. Cu o nuanţă totuşi: deşi se legase în timpul pribegiei de „Craiul" Râkoczi, care îl sprijinea, nu se mai putea susţine o atitudine antiturcească; nici poziţia principelui ardelean nu ar fi îngăduit-o. Trebuia căutată soluţia, care să împace năzuinţele de Stare cu necesităţile externe şi pretenţiile Porţii.

1 Arii/va, V, p.76.

2 Cf. porunca domnească din 5 martie 1631 pentru popa Gavriil de la biserica din Bucureşti a lui Ghiorma

Banul, să poată „sparge case şi goni de pe ocină" pe oamenii din Obileşti cari nu-i vor plăti dijma. C. Giurescu, Despre Rumâni, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXXVIII, p. 218 în n.

3 N. Iorga, Studii şi Doc. IV, p. 103; cf. Hist. Des Roumains, VI, p. 40.

4 Cronica lui Stoica Ludescu, Magaz. Ist., IV, p. 312. – '

/consiuerauum lămuresc etapele drumului lui Matei, din refugiul său ardelean

: Domnie. Un contimporan, ale cărui însemnări, la zi, au trecut în cronica ţării, le înşiră >reciziune. Poarta dăduse domnia Ţării Româneşti lui Radu, fiul lui Alexandru Iliaş,

; domnea acum în Moldova – acelaşi care peste un an, va fi alungat de răscoala otriva grecilor. E deci mereu aceeaşi problemă, care opune aceiaşi adversari. „Iar ei Aga trecând muntele aici în ţară, scrie cronica, prinzând de veste boiarii şi roşii şi i ţara câţi era preste Olt şi toţi strânseră şi merseră de se întâmpinară cu Matei Aga, icură mare sfat, socotind cum este ţară perită şi mâncată de străini şi mai vârtos de i şi cum nu vor mai putea aştepta pre Radul Vodă cu atâta datorie de multă, ca să-i ance şi să-i prade ca şi mai dinainte"1. Avem deci iar o manifestare a Stărilor ilegiate, cu precădere a oltenilor, pe aceeaşi linie de apărare a drepturilor lor şi cu aşi mijloc de a le exprima: adunarea pentru alegerea Domnitorului. Căci rezultatul ului" a fost aducerea lui Matei, „neajuns la casa lui", la Nicopole, la puternicul Abaza, cu al cărui sprijin noul Domn primeşte caftanul şi pleacă să-si ocupe scaunul la îreşti. Astfel se câştigă, în parte, bunăvoinţa turcească şi se împacă şi voinţa Stărilor.

Rămâne însă partida boierească a lui Radu, care şi ea se întemeia pe cuvântul Porţii.

Începe atunci – şi faptul e semnificativ pentru întreaga domnie a lui Matei, care de icolo, îşi ia numele de Basarab, pentru a avea şi temeiul tradiţiei – o rivalitate între unile boiereşti, spre a câştiga sprijinul slujitorilor, al treptei inferioare a Stării liare. Boierii cari ţineau cu Radu – Nicola vistierul, Papa logofătul, Cartagiul, ÎSCUI şi alţii încearcă „să coprinză slujitorii cu lefi" – era un mijloc de ademenire u oameni cari serveau „în scuteală", întreţinându-se singuri. Dar slujitorii „n-au vrut mul" şi resping cărţile trimise de pribegi: Matei Basarab adună deci în jurul său le, atât acea a boierilor mari cât şi ostăşimea privilegiată, care dusese lupta împotriva iilor. Sprijinit pe aceste puteri organizate, el poate înfrunta armata vrăjmaşă, pe care,

: înd „hasnaua" Arhanghelului Mihail, o biruieşte lângă Plumbuita la 25 octombrie.

Icestei bătălii militare îi urmează alta, pe tărâm diplomatic şi politic: ajutat de ctorul său, Abaza Paşa, după ce primeşte pe capugiul împărătesc cu steagul destinat idu – recunoscându-se astfel faptul îndeplinit, „purces-au Matei Vodă la împărăţie liman Aga imbrohorul şi mulţi boiari mari şi mici şi Părintele Vlădica Grigore şi

1 Episcopul şi roşii şi călăraşii şi dorobanţii şi popii"2. Domnul Stărilor merge t de reprezintanţii lor, pentru a vădi în jurul său consensul „ţării legale". Argumentul în cumpănă cu destulă greutate, pentru că toate intrigile pribegilor şi ale grecului

Helebi nu reuşesc să împiedice hotărârea definitivă a Porţii în favoarea lui Matei: al cuvânt îl au boierii săi3, cari în faţa Divanului împărătesc „au făcut jalbă mare

1 greci cum au spart grădina împăratului cu jahurile şi cu toate răutăţile şi iau tot ce

: până ce s-au pustiit ţara. Atuncea n-au cutezat să se ivească nici grec, nici pribeag, îoldovean, ci au şezut toţi ascunşi prin găuri". Cu o nouă căftănire solemnă a lui

Vodă, admis să sărute mâna padişahului, se încheie acest interesant episod, [Magaz. Ist., IV, p. 315.

! /Wt/., p.318. ';

1 Se pare însă că a intervenit şi o înţelegere pentru sporirea hameiului. V. raportul ambasadorului olandez istantinopol către State, din 16oct. 1632, N. Iorga, ibid., p. 194.

Consfinţind în fond, cu respectarea formelor protocolare, izbânda ce încununează iarăşi, după un sfert de veac, tenacitatea Stărilor muntene. Pribegii trag consecinţele şi se închină şi ei noului Domnitor, petrecut de la serai cu alaiul pe care nu-l mai avuseră alţii înaintea lui. Domnia, întemeiată pe hotărârea Stărilor, începea sub auspicii favorabile şi era să se dovedească trainică. Ea beneficia de altfel şi de o conjunctură externă deosebit de prielnică; cu simţul său al împrejurărilor de ordin general, Miron Costin a scos în evidenţă această lăture, stăruind asupra lungimii acestor domnii contimporane şi rivale în strălucire, a lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu: „să ştii că ţările aceste pre atunci nu erau aşa supuse, ce într-altă voie vegheată; şi se temeau turcii să nu deie ţara Moldovei în partea leşilor, carii erau pre acele vremi foarte tari [.] şi ales atunci, având început şi războiul cu perşii [.] Ce erau bucuroşi că se sfădeau aceste ţări între sine şi poţi pricepe şi pre Domniile aceste aşa de îndelungate: 19 ani Vasilie Vodă Domn, iară Matei Vodă până la moarte, aproape de 30 ani, la Domnie. Alte vacuri socoteşte ţărilor acestora pre atunci"1.

Dar este evident că la această potrivire fericită a politicii externe, se adaugă în principal pentru Domnitorul Ţării Româneşti, reazemul lăuntric pe care i-l dă, de la început, solidaritatea Stărilor, laice şi bisericeşti. Nicolae Iorga a înţeles-o, definind în una din paginele sale magistrale contrastul celor două domnii, din Muntenia şi din Moldova: „Matei înfăţişează deci o putere şi un trecut. El e Domn al Ţării Româneşti pentru că trebuie să fie, pentru că are dreptul şi pentru că acest drept i-a fost recunoscut de fiii ţarii, de clerici, de boieri şi de ceilalţi locuitori din neamul său. Omul isteţ şi vrednic care strânge birurile, pentru multe visterii, pe lângă a lui, dincolo de Milcov, e cu totul altfel de stăpâni tor decât acest bun părinte de familie, îndreptând cu blândeţea graiului pe nişte fii cu iubire şi ascultători. E un «tiran» în sensul antic şi italian al cuvântului, un cuceritor de noroc, un vânător de bogăţie şi putere"2. E prea puţin de adăugat la această definiţie paralelă: se poate cel mult preciza că Matei se întemeiază pe regimul Stărilor, după inspiraţia şi modelul Ardealului vecin, prin care primeşte oglindirea concepţiei apusene a acestei instituţii – pe când Vasile e suveranul oriental, care înţelege să cârmuiască, folosindu-se doar de sfatul divanului său domnesc.

Căci cu Stările a mers Matei la Constantinopol şi tot cu ele şi prin voinţa lor, se înfăţişează aliatului şi protectorului său ardelean, Gheorghe Râkoczi. Avem de la 24 iulie 1635 actul prin care, cu toată solemnitatea cuvenită, jură credinţă lui Matei Basarab şi lui Gheorghe Râkoczi „noi toţi slujătorii Târai Rumâneşti, căpitanii, iuzbaşăi, ceauşăi, vătăşăi să toţi cetaşăi, călărime şi pedestrime"3. Ei făgăduiesc că nu vor strica cu nimic Măriei Sale, nici coconilor, nici credincioşilor săi. La aceasta se adaugă darul anual al unui cal turcesc şi al unui cal de călărie către principele Ardealului şi plata a 5 000 de florini, ca dijmă pentru oile ce trec munţii. Boierii au întărit deosebit, trimiţând însă la 1640 o solie pentru înnoirea legăturii, „aşa de strălucită în ceea ce priveşte numărul şi însemnătatea celor ce făceau parte dintr-însa, încât Râkoczi nu-si aducea aminte să mai fi văzut alta asemenea ca dânsa. Era „Vlădica" Teofil, Hrisea marele vornic, Radu vistierul, clucerul

Ler.2Lp.3O6.

2 N. Iorga, Stadii şi Doc. IV, Prefaţă, p. CLXXIII. Sublinierea noastră.

3/6; d., p. CLXXVIII.

,. „, j, ~.». IŁ, u <xxi a* auauglld CCI VCI11U inte: logofeţii de sloveneşte şi ungureşte Marco şi Sava. Ei dădură scrisorile lor în dietă zbutiră, mulţămita şi unui ambasador polon, trimis cu acelaşi prilej, să aducă încheierea ii nou tratat, care hotăra pe scurt, ţinerea vechilor îndatoriri din 1636. Statele ardelene miră printr-un act deosebit de al principelui aceleaşi condiţii de alianţă împotriva zui"^. Ni s-a păstrat şi textul unguresc al acestui act, încheiat cu „Domnul Ţării năneşti [.] şi marii boieri ai ţării şi Staturile mai bune"2. Nu mai e nevoie să subliniem >ortanţa acestui acord – în realitate un pact de asistenţă mutuală – încheiat nu numai e principele ardelean şi voievodul muntean, dar între Stările Ardealului şi acele ale ii Româneşti. E o dovadă hotărâtoare, nu numai a existenţei, dar şi a însemnătăţii mului de Stări în principatul muntean, la această dată; se vede în acelaşi timp evoluţia >r patruzeci de ani, cari despart actul încheiat de boierii lui Mihai Viteazul, peste capul nnului lor, cu Sigismund Bâthory, de acel consfinţit de voievod şi Stări în zilele lui: orghe Răkdczi şi lui Matei Basarab. Din înţelegerea lăuntrică între Domnitor şi Stările ilegiate, poziţia ţârii a ieşit întărită, îngăduindu-i şi faţă de Poartă şi faţă de Ardeal, o; ranitate mai deplină şi o mai mare libertate politică.

Cum e şi firesc, aceleaşi atribuţiuni ale Stărilor le întâlnim şi în chestiunile interne.

17 noiembrie 1641, Matei Vodă, voind să readucă la rosturile lor, aşezate de ctitori, ăstirile închinate lavrelor străine, se adresează „locuitorilor ţerei noastre rumâneşti, mândouă rândurile, aşa duhovnicilor, ca şi mirenilor prea luminaţilor Domni, prea ţiţilor Mitropoliţi, de Dumnezeu iubitorilor Episcopi, prea cinstiţilor Arhimandriţi, tiţilor Egumeni cu bună mândrie, protopopi şi preoţi şi diaconi şi a tot cinul icesc, aşijderea şi celor de bună rudă boieri mari cinstiţi şi socotiţi sfetnici, dregători, ccători şi a toată meseria tocmitori ţerei şi tuturor boierilor mari şi mici ai terii noastre

: eşti de acum carii sunteţi de faţă şi cari vor fi după aceea în anii de veac". Lipsa de i a acelor închinări, de lăcaşuri bisericeşti şi mănăstireşti, cade tot în vina unor îeni străini nouă [ ] adecă greci", gata să strice obiceiurile cele bune, fiind făcute,

: asupra „fără de ştirea Sfatului şi fără de voia Soborului". De aceea noua tocmeală se către Domn „den naintea adunării a toată ţara cu Sfatul şi cu voia a tot Soborului"3.

Ui din puţinele texte în cari apare nuanţa de deosebire între „Sfat" – sfatul sau iul domnesc, al boierilor de frunte, „Soborul" feţelor bisericeşti şi „Adunarea a toată

(mai târziu se va spune: adunare de obşte), care cuprinde pe reprezentanţii tuturor or privilegiate şi prin aceasta îndreptăţite să ia parte.

Fiecare din aceste organe are astfel atribuţiunile sale, mai mult sau mai puţin iţe. Marile adunări se ţin în faţa Domnului; acele cari privesc anumite chestiuni de >dărie publică pot fi prezidate de mitropolit. O asemenea întrunire, cu un obiectiv estrâns, e acea ale cărei hotărâri au fost publicate de Bălcescu, împreună cu actele irilor mai mari de la 1631 şi 16694. Aci însă, e vorba numai de examinarea unei rele

1 N. Iorga, op. Cit. Prefaţă, p. CCI Sublinierea noastră.

2 Ibid., Documente, p. 220.

3 T. Codreşcu, Uricariul, V, p. 157 şi urm.

4 Magaz. Ist., I, p. 126-l30.

Gestiuni financiare, de care s-au făcut vinovaţi vistierul mare Stroe, al doilea vistier Radu din Fărcaş şi Tudor cămăraşul. Pentru judecata lor, Ştefan mitropolitul „împreună cu amândoi fraţii Episcopi" de Râmnic şi Buzău, cheamă la sfat pe toţi egumenii şi „cei de bună rudă boieri, cinstiţi şi socotiţi vrednici dregători şi judecători", amintind anume pe cei mai de frunte, la cari se adaugă „toţi boiarii mari şi mici". E aceeaşi formulă ca în actul pentru mănăstiri de la 1641. Adunarea ia act de cercetarea prealabilă făcută în cămară, de o comisiune de boieri „cu şase neguţători", aceştia desigur ca experţi în socoteli. „Ei au aflat o ladă mare spartă şi banii domneşti lipsă [.] ". Neputând justifica mai mult de trei ani din încasări, nici banii trimişi la împărăţie, cu toată darea de seamă a unor „boieri mari şi mici şi mazili", vinovaţii sunt declaraţi „furi făţişaţi şi de cămară şi de vistierie şi din haraciu şi din banii trimişi la Ţarigrad". Mai întâi a fost vorba să li se taie capetele, dar apoi Domnul i-a miluit, lăsându-i în viaţă, dar legându-se, el şi eventualii săi urmaşi, sub mare jurământ şi cele mai cumplite blesteme, să nu-i boierească nimeni: e o decădere din funcţiunile publice. Adunarea a funcţionat deci ca un divan lărgit, o înaltă Curie de judecată, pentru a pune capăt la ceea ce s-ar numi, în termeni moderni, un mare scandal financiar.

Iau parte 11 ierarhi ai Bisericii; numărul lor cuprinde, pe lângă mitropolit şi episcopi, pe egumenii principalelor mănăstiri. Mirenii sunt în număr de 46, începând cu Ghiorma banul, Dragomir vel vornic şi Radul logofăt, cei mai mulţi cu dregătorii; numai patru figurează numai cu numele. Patru căpitani reprezintă poate în această împrejurare şi cetele slujitorilor. În total, documentul e prevăzut de 60 de iscălituri, din cari 57 sunt aproape complet descifrate.

Alcătuiri asemănătoare – ceva mai restrânse ca număr – arată adunările cari au judecat în 1666 şi 1669, faimosul proces intentat de Cantacuzineşti lui Stroe Leurdeanul şi asociaţilor săi, pe cari îi ţineau răspunzători de pieirea postelnicului Constantin, tatăl lor, sugrumat din porunca lui Ghica Vodă, după pâra ce i-ar fi făcut-o împricinaţii. Cartea din 1666 are 38 de iscălituri (dintre cele descifrate, 13 clerici şi 19 mireni), tot în frunte cu mitropolitul Ştefan1. Acea din 18 iunie 1669 a mitropolitului Teodosie este iscălită numai de clerici (24, din cari 22 semnături descifrate), deşi arată că au fost „cu noi cu toţi boiarii ţării mari şi mici împreună cu toţii"2. Ar fi deci mai aproape de o Adunare de Stări. Aceste alcătuiri se aseamănă şi cu acele, mai bine cunoscute, ale adunărilor întrunite de Constantin Mavrocordat, la 1746.

Pentru vremea lui Matei Basarab, e de accentuat că într-o chestiune de ordin strict administrativ şi judiciar, privind gestiunea unor dregători, e firesc ca instanţa să fie compusă din oameni de un rang potrivit judecăţii unui asemenea caz. Faptul că e mai puţin numeroasă constituie o excepţie şi nu scade cu nimic solidaritatea de Stare în jurul Domniei, ce caracterizează atât de deplin întreaga acţiune politică a lui Matei Basarab.

Acest reazem al Stărilor pentru voievodul, care le dă atâta însemnătate în toate actele publice, îl constată şi un raport veneţian din 20 noiembrie 1639. Prelungirea domniei fiind pusă în discuţie la Constantinopol, Matei a trimis aci „multe arzuri, adică mărturii a întregii

1 lbid., p. 398-401.

2 Ibid., p. 406-411. Se ştie că procesul s-a sfârşit prin călugărirea – de silă – a lui Stroe Leurdeanul.

— J- —. ^u6o ca lamaim VUJCVUU în pnncipat L-J"'.

Eastă solidaritate lămureşte şi succesele militare ale bătrânului: ostaş printre ostaşi, tei strânge în jurul său oastea de ţară, care e de Stări, acea cu care, de două ori, înfrânge 'ălirea lui Vasile Lupu, a moldovenilor şi a cazacilor, la Nenişori şi la Finta. Ba cronica; amnă şi o împrejurare, când Kenan Paşa a trimis pe turcii săi să ameninţe oraşul de un din două părţi, de la Cotroceni şi de la Văcăreşti, „iar Matei Vodă prinzând de veste, ata au strâns toate ostile ţării, stând toţi înarmaţi în zi şi în noapte lângă Domnul lor. Iar: ii dacă au văzut că nu vor strica nimica, ei s-au întors iar înapoi, cinstindu-i şi jindu-i Matei Vodă multe daruri scumpe"2.

5. CRIZA REGIMULUI DE STĂRI

Sfârşitul Domniei aruncă însă o umbră, ce se va face tot mai deasă şi ameninţătoare, >ra înţelegerii pe care s-au întemeiat toate înfăptuirile unei perioade înfloritoare şi ioase în istoria ţării. Solidaritatea Stărilor privilegiate s-a rupt, după al doilea război cu ile Lupu şi aliaţii săi, cazacii lui Timus Hmelniţchi. Cum s-a întâmplat şi aiurea în lenea împrejurări, elementul militar, după victorie, câştigă încredere în puterea sa şi roltă o mai mare conştiinţă a rosturilor sale în stat: se făcuse într-adevăr o legătură mai tsă între „seimeni", lefegii în mare parte sârbi (dar sub acest nume se înţeleg şi bulgari lăuţi), cari alcătuiau un frumos corp de pedestrime şi dorobanţi, slujitorii de ţară, una e categoriile inferioare de privilegiaţi, cu scutiri pentru serviciul militar. Matei Vodă îi o denunţă, în discursul pe care i-l atribuie cronicarul: „mai vârtos zic de acest neam bănţesc, fiind ei tot dintr-acest pământ al Ţării Româneşti şi neavând ei nici o nevoie mine f.] s-au însoţit cu sârbii seimeni, de şi-au măritat fetele şi surorile după ei, şi) aţe nimeni să-i contenească"3.

Tabloul pe care ni-l înfăţişează cronica e lucrat în cele mai întunecate culori: el teste gravurile din aceeaşi vreme ale unui Jacques Callot.

Folosind boala bătrânului Domnitor, care suferea şi de rana la genunchi, din bătălia Finta, ostăşimea nedisciplinată porneşte la un adevărat pronunciamento. Cronica te în indignarea ei accente de poezie populară4: „Iar ei toţi se îndrăciră, de se liră"; arată cum nu-l mai băgau în seamă pe voievod „şi în toate zilele sbiera în curtea lua tunurile de le scotea afară la câmp şi intra în casă unde zăcea, de-l pedepsea şi da că ei au bătut războiul cazacilor, cerşindu-i să le dea câte trei lefi, iar de nu, vor e cămara şi singuri îşi vor lua". Neobrăzarea lor mergea până la somaţiuni făcute lui Vodă „să-si lase de acum scaunul şi să se facă călugăr şi zicea că au îmbătrânit şi ieşit din fire". Fatal trebuia să se ajungă la violenţe: socotind pe doi dintre boieri,: a Ţucala şi Radu Vărzaru, vel-armaş, vinovaţi de întârzierea de a li se satisface iţiile, „turbaţi ca nişte porci făr-de nici o ruşine", năvălesc în casa unde Domnul

1 Hurmuzaki, Doc. VIII, no DCLXXXVIII, p. 485.,

! Magaz. Ist., IV, p. 322. – ~

1/«</., p. 329.

1 Poate vor fi fost şi versuri cu privire la aceste întâmplări?.

Îi târăsc cu ei, ca să-i ucidă „la câmp [.] în faţa tuturor oştilor". Şi Socol Cornăţeanul, vel-clucer, a căzut victimă aceleiaşi dezlănţuiri de patimi. Mai mult, când Matei Vodă s-a simţit mai bine şi a ieşit să se plimbe „către Argeş", dorobanţii şi seimenii îi închid porţile Târgoviştei şi aşază tunurile la şanţul cel mare, îndreptându-le asupra escortei domneşti, somând pe voievod să abdice şi să iasă din ţară, sau să se călugărească. „Deci aşa au şezut cu toţi boiarii lui obidit, din josul oraşului trei zile şi nici pâine nu-l lăsa să-i aducă, să mănânce din averea lui şi din toată cinstea domniei lui", până ce răsculaţii obţin făgăduiala că li se vor plăti banii pe cari îi cereau. Dar nici aceste concesiuni nu-i potolesc; ei continuă să ameninţe pe boieri, se dedau la jafuri şi tâlhării. Cronicarul atribuie lui Matei gândul de-a chema în ajutor pe „Craiul cu ungurii" şi pe tătari, ca să stârpească această pacoste, dar moartea îl apucă înainte şi îi încheie truda în mijlocul frământărilor primăverii tulburi a anului 16541.

Din toată povestirea, care păstrează accentul viu al unui martor direct al evenimentelor, se poate deduce un fapt cu foarte grave consecinţe: ruperea solidarităţii de Stări, pe care se întemeiase de mai bine de jumătate de veac întreaga orientare politică a Ţării Româneşti. Treptele inferioare de slujitori se ridică împotriva stratului superior al boierimii, cu care făcuseră până atunci cauză comună: la acţiunea tuturor Stărilor împotriva amestecului străinilor, se substituie acum, după ce aceştia fuseseră îndepărtaţi sau îngrădiţi, lupta între privilegiaţii mărunţi şi cei mari, a slujitorimii ostăşeşti împotriva boierimii de sfat. Elementul dizolvant îl constituie însă şi de rândul acesta străinii, dar sub forma lefegiilor de neam balcanic, cari aduc cu ei mentalitatea soldaţilor de aventură ai secolului, contimporană cu acea a armatelor din războiul de Treizeci de Ani. Oamenii aceştia nu se simţeau legaţi de nici o tradiţie; ei nu cunoşteau decât câştigul prăzii şi argumentul forţei. Amestecul lor în treburile statului trebuia să dărâme regimul Stărilor, clădit pe privilegii, pe drepturi moştenite, pe ierarhia tradiţională a categoriilor sociale. Criza, amânată de schimbarea de domnie, va izbucni cu şi mai mare vehemenţă sub urmaşul lui Matei Basarab, Constantin Şerban.

Avem în privinţa alegerii noului Domnitor, însemnările unui martor atent şi informat: Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei. Care tocmai se afla în trecere prin ţările noastre şi a lăsat cunoscuta relaţiune a călătoriei sale2. El a văzut funcţionând cu acest prilej regimul de Stări. La moartea lui Matei Basarab, crainicul adună pe locuitorii Târgoviştei, cari se îngrămădesc înjurai curţii. Adus – probabil de boieri – viitorul Domn păşeşte spre Mitropolie, după ce fusese găsit anevoie, deoarece se ascunsese. Dar Nicolae Iorga observă cu acest prilej că şi aceasta făcea parte din ritual: vom vedea repetându-se această ezitare a candidatului la domnie, la alegerea lui Brâncoveanu. Ca şi în alegerea Papei, se cuvenea ca aparenţa să fie a unei constrângeri:

1 V. pentru toate aceste împrejurări cronica lui Stoica Luclescu, Magaz. Ist., IV, p. 327 şi urm şi N. Iorga, Răscoala Seimenilor împotriva lui Matei Basarab, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXXIII, p. 207 şi urm.

2 Tradusă după o versiune engleză de Haşdeu în Archiva Ist. 1,2, p. 59 şi urm. şi în ed. D-rei Cioran, Bucureşti, 19(X), după textul sirian de Păr. Radu în Voyages du Patriarche Maca/re d'Anlioche.

— C.- I —»., uuga aa lailiaim VUicVUU în eastă solidaritate lămureşte şi succesele militare ale bătrânului: ostaş printre ostaşi, iţei strânge în jurul său oastea de ţară, care e de Stări, acea cu care, de două ori, înfrânge 'ălirea lui Vasile Lupu, a moldovenilor şi a cazacilor, la Nenişori şi la Finta. Ba cronica jamnă şi o împrejurare, când Kenan Paşa a trimis pe turcii săi să ameninţe oraşul de un din două părţi, de la Cotroceni şi de la Văcăreşti, „iar Matei Vodă prinzând de veste, ata au strâns toate ostile ţării, stând toţi înarmaţi în zi şi în noapte lângă Domnul lor. Iar: ii dacă au văzut că nu vor strica nimica, ei s-au întors iar înapoi, cinstindu-i şi jindu-i Matei Vodă multe daruri scumpe"2.

5. CRIZA REGIMULUI DE STĂRI

Sfârşitul Domniei aruncă însă o umbră, ce se va face tot mai deasă şi ameninţătoare, >ra înţelegerii pe care s-au întemeiat toate înfăptuirile unei perioade înfloritoare şi ioase în istoria ţării. Solidaritatea Stărilor privilegiate s-a rupt, după al doilea război cu ile Lupu şi aliaţii săi, cazacii lui Timus Hmelniţchi. Cum s-a întâmplat şi aiurea în lenea împrejurări, elementul militar, după victorie, câştigă încredere în puterea sa şi roltă o mai mare conştiinţă a rosturilor sale în stat: se făcuse într-adevăr o legătură mai isă între „seimeni", lefegii în mare parte sârbi (dar sub acest nume se înţeleg şi bulgari lăuţi), cari alcătuiau un frumos corp de pedestrime şi dorobanţi, slujitorii de ţară, una e categoriile inferioare de privilegiaţi, cu scutiri pentru serviciul militar. Matei Vodă îi o denunţă, în discursul pe care i-l atribuie cronicarul: „mai vârtos zic de acest neam bănţesc, fiind ei tot dintr-acest pământ al Ţării Româneşti şi neavând ei nici o nevoie mine f.] s-au însoţit cu sârbii seimeni, de şi-au măritat fetele şi surorile după ei, şi) aţe nimeni să-i contenească"3.

Tabloul pe care ni-l înfăţişează cronica e lucrat în cele mai întunecate culori: el teste gravurile din aceeaşi vreme ale unui Jacques Callot.

Folosind boala bătrânului Domnitor, care suferea şi de rana la genunchi, din bătălia Finta, ostăşimea nedisciplinată porneşte la un adevărat pronunciamento. Cronica te în indignarea ei accente de poezie populară4: „Iar ei toţi se îndrăciră, de se liră"; arată cum nu-l mai băgau în seamă pe voievod „şi în toate zilele sbiera în curtea lua tunurile de le scotea afară la câmp şi intra în casă unde zăcea, de-l pedepsea şi da că ei au bătut războiul cazacilor, cerşindu-i să le dea câte trei lefi, iar de nu, vor e cămara şi singuri îşi vor lua". Neobrăzarea lor mergea până la somaţiuni făcute lui Vodă „să-si lase de acum scaunul şi să se facă călugăr şi zicea că au îmbătrânit şi ieşit din fire". Fatal trebuia să se ajungă la violenţe: socotind pe doi dintre boieri,: a Ţucala şi Radu Vărzaru, vel-armaş, vinovaţi de întârzierea de a li se satisface iţiile, „turbaţi ca nişte porci făr-de nici o ruşine", năvălesc în casa unde Domnul

1 Hurmuzaki, Doc. VIII, no DCLXXXVIII, p. 485.,

! Magaz. Ist., IV, p. 322. —

1'toi/., p. 329.

—

1 Poate vor fi fost şi versuri cu privire la aceste întâmplări? j.

— J, 3j< j < îi târăsc cu ei, ca să-i ucidă „la câmp [.] în faţa tuturor oştilor". Şi Socol Cornăţeanul, vel-clucer, a căzut victimă aceleiaşi dezlănţuiri de patimi. Mai mult, când Matei Vodă s-a simţit mai bine şi a ieşit să se plimbe „către Argeş", dorobanţii şi seimenii îi închid porţile Târgoviştei şi aşază tunurile la şanţul cel mare, îndreptându-le asupra escortei domneşti, somând pe voievod să abdice şi să iasă din ţară, sau să se călugărească. „Deci aşa au şezut cu toţi boiarii lui obidit, din josul oraşului trei zile şi nici pâine nu-l lăsa să-i aducă, să mănânce din averea lui şi din toată cinstea domniei lui", până ce răsculaţii obţin făgăduiala că li se vor plăti banii pe cari îi cereau. Dar nici aceste concesiuni nu-i potolesc; ei continuă să ameninţe pe boieri, se dedau la jafuri şi tâlhării. Cronicarul atribuie lui Matei gândul de-a chema în ajutor pe „Craiul cu ungurii" şi pe tătari, ca să stârpească această pacoste, dar moartea îl apucă înainte şi îi încheie truda în mijlocul frământărilor primăverii tulburi a anului 16541.

Din toată povestirea, cire păstrează accentul viu al unui martor direct al evenimentelor, se poate deduce un fapt cu foarte grave consecinţe: ruperea solidarităţii de Stări, pe care se întemeiase de mai bine de jumătate de veac întreaga orientare politică a Ţării Româneşti. Treptele inferioare de slujitori se ridică împotriva stratului superior al boierimii, cu care făcuseră până atunci cauză comună: la acţiunea tuturor Stărilor împotriva amestecului străinilor, se substituie acum, după ce aceştia fuseseră îndepărtaţi sau îngrădiţi, lupta între privilegiaţii mărunţi şi cei mari, a slujitorimii ostăşeşti împotriva boierimii de sfat. Elementul dizolvant îl constituie însă şi de rândul acesta străinii, dar sub forma lefegiilor de neam balcanic, cari aduc cu ei mentalitatea soldaţilor de aventură ai secolului, contimporană cu acea a armatelor din războiul de Treizeci de Ani. Oamenii aceştia nu se simţeau legaţi de nici o tradiţie; ei nu cunoşteau decât câştigul prăzii şi argumentul forţei. Amestecul lor în treburile statului trebuia să dărâme regimul Stărilor, clădit pe privilegii, pe drepturi moştenite, pe ierarhia tradiţională a categoriilor sociale. Criza, amânată de schimbarea de domnie, va izbucni cu şi mai mare vehemenţă sub urmaşul lui Matei Basarab, Constantin Şerban.

Avem în privinţa alegerii noului Domnitor, însemnările unui martor atent şi informat: Paul de Alep, însoţitorul patriaihului Macarie al Antiohiei, care tocmai se afla în trecere prin ţările noastre şi a lăsat cunoscuta relaţiune a călătoriei sale2. El a văzut funcţionând cu acest prilej regimul de Stări. La moartea lui Matei Basarab, crainicul adună pe locuitorii Târgoviştei, cari se îngrămădesc în jurul curţii. Adus – probabil de boieri – viitorul Domn păşeşte spre Mitropolie, după ce fusese găsit anevoie, deoarece se ascunsese. Dar Nicolae Iorga observă cu acest prilej că şi aceasta făcea parte din ritual: vom vedea repetându-se această ezitare a candidatului la domnie, la alegerea lui Brâncoveanu. Ca şi în alegerea Papei, se cuvenea ca aparenţa să fie a unei constrângeri:

1 V. pentru toate aceste împrejurări cronica lui Stoica Ludescu, Magaz. Ist., IV, p. 327 şi urm. Şi N. Iorga, Răscoala Seimenilor împotriva lui Matei Basarab, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXXIII, p. 207 şi urm.

2 Tradusă după o versiune engleză de Haşdeu în Archiva Ist. 1,2, p. 59 şi urm. şi în ed. D-rei Cioran, Bucureşti, 19(X), după textul sirian de Păr. Radu în Voyages du Patriarche Macaire d'Antioche.

C, povesuna întâmplări asemănătoare din istoria Moldovei: „se făcea a |f -i place să primească domnia, ca şi fata ceea ce «se unui voinic: Fă-te tu a mă trage şi oi merge plângând"2. Căci speriosul Constantin se lasă îmbrăcat, în hainele scumpe, uneşti şi primeşte, ca un lucru cuvenit, defilarea ierarhilor bisericeşti, a boierilor şi a «teniilor de oaste, cari îi sărută mâna, iar la sfârşit urările şi aclamaţiile mulţimii. „Era ru de mirare, scrie Paul de Alep, că din atâtea mii de oameni, toţi într-un glas erau lţumiţi de el şi niciunul nu zise: nu!"3. E vădit însă că această solemnitate încheie mal procedura, care se îndeplinise după moartea lui Matei Vodă. Ea a fost precedată igur de „marele sfat" în care toţi demnitarii cari au venit pe urmă să-si depună omagiul, u dat asentimentul pentru noua domnie; e cu atât mai probabil cu cât o delegaţie aleasă boiari şi roşii şi popi"4 pleacă peste câteva zile la Poartă să roage împărăţia să firme pe noul „bei" al Valahiei, prin trimiterea steagului, ceea ce se şi întâmplă la; puţul lui iunie. Împrejurările externe erau iarăşi favorabile: nici turcii, nici ardelenii nu au vreo împotrivire.

Rămânea însă conflictul nerezolvit care întunecase cele din urmă zile ale lui Matei arab. Sfătuit de boierii de frunte, hotărâţi să restabilească ordinea şi să oprească «rea rezervelor financiare din vremea strângătorului Matei, greu încercate prin plata teiului către Poartă şi daniile de domnie nouă, Constantin Vodă încercă să desfacă iţa turburătorilor. Cronica ni-l arată chemând la sfat „pre toţi căpitanii de dorobanţi, aşii şi ceauşii, vătaşii şi cetaşii, de s-au sfătuit cu dânşii". Se reproduc chiar cuvintele te de Domn, în această adunare de Stări mărunte: „Feţii mei! Tuturor am făcut ce s-au şi roşiilor şi tuturor cetelor şi vouă, încă una mai trebuie să facem, să scoatem din acul nostru pe seimenii sârbi, că nu este ţării de nici un folos"5. Se vede încercarea de na politica lui Leon Vodă şi a lui Matei Basarab, câştigând elementul ostăşesc băştinaş

: stabilind astfel în jurul domniei unitatea întregii Stări nobiliare. La început, îectiva de a încasa lefile seimenilor se arată atrăgătoare şi Vodă cinsti pe căpetenii, ru înţelegere, cu „masă mare [.] coftirii [.] atlaze şi cu postave bune". Dar a doua ind acest neam dorobănţesc încuscraţi cu seimenii", aceştia din urmă i-au întors de la hotărâte şi împreună au pornit asupra boierilor, pe cari îi socoteau urzitori ai acestei uri. Se dau numele a unsprezece boieri, începând cu banul Ghiorma, cu vistierul la – un grec, cu Papa, fiul vornicului Preda Brâncoveanu şi cu patru căpitani cari au jertfă noii răscoale militare, „după care ispravă, se începu un straşnic jaf, care nu se nici la uşile bisericilor"6. Mai ales boierii au fost urmăriţi şi prădaţi cu înverşunare, nd Domnul, luat de valul răscoalei, „numai ce căuta cu ochii ca un dobitoc şi la unii alţii"7. Nu trebuie să uităm că trecuse peste'tot Răsăritul furtuna marii răscoale

1 N. lorga, Istoricul Constituţiei româneşti, p. 14.

2Lef.2, II, p.279.

3Atchivalst., l, 2, p.2.

4 Magaz. Ist., IV, p. 355. Cf. fragmentul publicat de N. lorga în Studii şi Doc. IV, p. 268-269. IR

5 Magaz. Ist., IV, p. 337. /(,

6 N. lorga. Studii şi Doc. IV, Prefaţă, p. CCLXII.

— Mrt-i

7Magaz. Ist., lV, p.339. „, v t„, v.; v„JVfl polone, trebuie să fi stârnit multe pofte şi găsit destui imitatori.

Dar sfârşitul tragediei se apropia. Constantin Vodă, îngrozit, trimise în primăvara următoare o solie în frunte cu mitropolitul Ignatie şi marele logofăt Preda Brâncoveanu să ceară ajutorul „Craiului" ardelean, Gheorghe Râkoczi al II-lea, amintindu-i de vechile legături. Misiunea avea caracterul unei manifestări de Stare, ca în vremea lui Matei. Documentul din 20 mai 1655, iscălit la Iernut pe Mureş, unde se găsea principele ardelean, începe cu formula de acum obişnuită, accentuând calitatea „de ţară" a trimişilor: „noi toţi boiarii carii suntem moştneanii Târai Rumâneşti, împreună cu roşii şi cu alţi slujitori, carii suntem moştneanii pământeni târâi, păhărnicei şi spătărei şi cu alte ceate birnici". Ei pomeneau de „neşte oameni streini, carii vineră dentru alte tarei în pământul nostru, de începură a îngreuiarea şi a stricarea raiaoa prea luminatului şi prea puternicului împărat cu jacuri şi cu hoţii [.] ", de omorârea „atâta samă de boierime" şi cereau ajutorul prea puternicului Crai şi al oştirii sale încercate, pentru a înlătura această mare şi cumplită nevoie1. Se ştie urmarea: cum Vodă Constantin s-a prefăcut că porneşte împotriva armatelor lui Gheorghe Râkoczi şi lui Gheorghe Ştefan al Moldovei, în fruntea seimenilor şi dorobanţilor cari îl terorizaseră şi cum i-a părăsit la mijlocul drumului, fugind la Silistra. Răsculaţii, rămaşi de capul lor, au ridicat atunci ca un fel de domn al oastei pe fiul lui Hrizea, supranumit, pentru a-l deosebi de tatăl său: Hrizica. Sub comanda lui, ei înfruntă la Şoplea pe Teleajen, pe lefegiii unguri şi nemţi ai lui Râkoczi, alături de cari luptă şi călărimea boierilor pribegi. Izbânda rămâne a acestora, iar cronica aminteşte, cu vădită satisfacţie, pedeapsa prigonitorilor boierimii: cum acei scăpaţi din măcelul de la Şoplea „de umbra lor se spăimânta, şi-si lepăda hainele lor cele dorobănţeşti şi se îmbrăca în ferfeniţe caliceşti şi se jura că n-au fost dorobanţi"2. Constantin Şerban biruitor, prin protectorul său, asupra propriei sale oştiri, primeşte răvaşele de credinţă ale slujitorimii pocăite: pe rând călăraşii, păhărniceii, până şi lefegiii rămaşi, arată că „n-am păzit credinţa noastră cătră Măriia Sa cum s-au căzut, ce am umblat după cuvântul unora şi altora din boieri şi din slujitori". Fiind însă milostiviţi şi iertaţi, ei se leapădă de „jurământul care am avut cu darabanţii şi cu călăraşii şi cu alte ceate ale târâi, carele era spre lucrurile ceale reale, hiclene şi vătămătoare [.] "3.

Voievodul schimbase însă tirania dorobanţilor şi seimenilor, pentru atârnarea mai strânsă faţă de ocrotitorul său, Gheorghe Râkoczi: o strajă de unguri rămase să-l păzească. Ajutorul ce i se dăduse, îi crease totdeodată şi o ipotecă: el trebui să o plătească peste doi ani, trimiţând o parte a oştirii ce-i rămăsese, să piară în nefericita expediţie din Polonia a „Craiului" ardelean. În frământările cari urmară se prăbuşi şi domnia lui: era sortit să-si isprăvească zilele în pribegie. Organizarea de Stări a Ţării Româneşti primise o lovitură care o zdruncinase. Politica nesocotită a lui Mihnea Vodă, investit de Poartă, care încercă însă să repete isprăvile lui Mihai Viteazul, cu al cărui nume se împăuna4, nărui şi mai mult aşezămintele constituţionale ale ţării. Pornirea Domnului întâmpină împotrivirea hotărâtă a boierimii, care era de părere că timpurile se schimbaseră şi că „sabia împăratului este

1 N. Iorga, Studii şi Doc., IV, p. 33-36.

2 Magaz. Ist., IV, p. 341. Cf. şi Miron Costin, Ut? I, p. 352.

3 N. Iorga, op. Cil, p. 37-43.

4 Luase numele de Mihai Radu.

Ronanţiior, pe can ii umplu cu tot felul de avantaje, îmbrăcându-i „în haine spahieşti" şi Jăjduind în ei, înseamnă cronicarul cu amară ironie, „ca Irod împăratul în Irodiada, când i capul sfântului Ioan Botezătorul pentru dragostea ei"1. Cu ajutorul lor, puse la cale nou măcel de boieri, aruncându-le trupurile pe fereastră, pe când tabulhaneaua acoperea sunetul ei vaerele celor ucişi şi „zicea până i-a isprăvit pe toţi"2; tot cu dorobanţii făcu alt măcel al turcilor, aflaţi în cetatea-de Scaun, după chipul şi asemănarea acelui de la)4 şi lovi raielele Brăilei şi ale Giurgiului3.

Imperiul Otoman încăpuse însă în mâna puternicilor viziri din neamul Koprulii şi nu ea îngădui această cutezătoare sfidare. În faţa armatelor turceşti pornite peste Dunăre i Ardeal şi a tătarilor cari năvăleau dinspre Răsărit, aventura lui Mihnea luă sfârşit; ea rise doar un prilej de răzbunare „neamului dorobănţesc", după strivirea sa sub istantin Şerban. O nouă zvâcnire a acestei mişcări a slujitorimii se produse totuşi în ii acestuia din urmă. Întors o clipă din pribegie, în mai 1660, după fuga lui Mihnea şi îgând pe Ghica Vodă, pus de turci, îndată „s-au adunat toţi dorobanţii şi seimenii lângă sul şi veniră din roşii şi din toate cetele de se închinară Iui şi se apucară iar de hoţiile cele obicinuite, stricând şi jăhuind bucatele boierilor şi tot ce găsiră"4. Iarăşi, rvenţia puterii turceşti puse capăt turburării, aşezând din nou pe Gheorghe Ghica, anul, în scaunul Ţării Româneşti. Tonul însuşi folosit de cronică arată cât de adâncă acum spărtura între treptele Stării nobiliare; regimul de Stări se prăbuşea prin ninarea ce se ivise între boieri şi slujitori. Folosind această învrăjbire, elementul: esc, pe care îl alungase reacţiunea Stărilor, îşi luă acum revanşa pe care o aştepta, pariţia concurenţei străine va strânge însă încă o dată solidaritatea desfăcută a Stărilor itene. Ea se reface sub domnia lui Radu Leon, fiul lui Leon Vodă de la 1631, în forme ape identice cu acele de atunci.

Cronicele povestesc în mod deosebit evenimentele, al căror interes pentru subiectul e preocupă se concentrează asupra împrejurărilor din anul 1669. Între timp însă s-a rşit una din tragicele întâmplări ale unei vremi, totuşi bogate în fapte sângeroase şi istuiri, ale cărei consecinţe se pot urmări peste jumătate de veac şi a cărei impresie Jneşte istoriografia munteană: uciderea samavolnică, din porunca lui Grigore Ghica ă, în preajma Crăciunului din 1664, a bătrânului postelnic Constantin Cantacuzino.; ăi, printre cari se ridică mai cu deosebire puternica personalitate a lui Şerban, viitorul in, n-au avut alt gând decât să-l răzbune: adversarii lor, să le întoarcă loviturile şi să-i agă. Acest război între două partide, cu Cantacuzinii sau împotriva lor, şi-a întipărit tea nu numai acţiunii politice, dar şi relaţiunii istorice a faptelor petrecute în acest: compilaţia lui Stoica Ludescu, trecând la partea în care „bătrâna slugă" a neamului şi dezvoltă amintirile proprii, devine o apologie a Cantacuzinilor. Memoriile lui Radu seu şi cronica, ce i se atribuie tot lui, a lui Constantin Căpitanul, constituie dimpotrivă

1 Măgar. lst., p. 352.

2 Constantin Căpitanul, ed. N. Iorga, p. 145. '

;'N. Iorga, Stu (/HşiD () C.lV, Prefaţă, p. CCXCIX. *>"

4 Magax. Ist., lp. 355. —., Ull îi/Uiui. Ii'jiiu iiiipuuiva unanimul şi Luiuuiaiuui uvoiaiaiii., yu i_aii 1^ auu yv. JjaiiiaLiiui ţării purtătorii tradiţiilor bizantine1.

Şi expunerea evenimentelor ce ne interesează, se colorează astfel deosebit, după teza pe care o reprezintă cronicarul. După Ludescu, toată vina cade asupra lui Radu Leon, investit de Poartă cu domnia Ţării Româneşti la 1665, întărit din nou la stăruinţa boierilor, trei ani mai târziu, care se întoarce însă de la Ţarigrad, însoţit de greci hrăpăreţi, cărora le dă pradă toate veniturile ţării. Sfetnicii cari îl duc pe calea pierzării sunt rumeliotul Nicola Sofialăul, căruia voia să-i încredinţeze vistieria şi Balasache „grec ţarigrădean". Din îndemnul lor „Radu Vodă încă se schimbă de bunătăţile ce făcea întâi şi se porni cu rău asupra tuturor, ca să strângă bani şi porunci boiarilor să scoată biruri grele în ţară, zicându-le prihăni, că ei ştiu bine pre cei ce au bani"2. Nici mănăstirile nu scăpau: „toate arginturile câte au găsit la dânsele le au topit toate", până şi inelele de aur din degetele Sfântului Nicodim de la Tismana şi moştenirile rămase de la egumeni, boieri, sau chiar de la negustori şi jupânese sărace, intrau în cămara domnească. „Ci nu ajunse cu aceasta, ci făcea sfat în taină cu Sofialăul şi cu Balasache, cum ajungând în iarnă să prade pre boiari şi să puie în ţară nişte sămi nemilostive, că nu le ajungea câtu-i mânca şi-i jăhuia grecii". Cronicarul face să intervie şi aci duhul rău al lui Stroe Leurdeanul, urzitorul pieirii lui Constantin Postelnicul, la sfatul căruia Radu Vodă, cu seimenii, ar fi pregătit altă baie de sânge boieresc, după pilda încă recentă a lui Mihnea, cu un deceniu în urmă.

Cronica adversă, pusă sub numele lui Constantin Căpitanul, atribuie însă rolul nefast intrigii cantacuzineştî: „iar au început Cantacozinii a amesteca lucrurile, precum au fost învăţaţi şi a turbura pre unii din boiari, zicându-le că au auzit că s-au sfătuit oamenii Radului Vodă, Sofialăul clucer şi cu Balasache paharnic şi cu alţii ca să-i omoare, şi-i îndemna să se scoale asupra Radului Vodă şi asupra oamenilor lui, să-i scoată afară din ţară"3. Dacă nu se înţeleg asupra cauzelor, povestitorii sunt însă de acord asupra desfăşurării evenimentelor: Boierii, scrie Ludescu, „grăbiră de ieşiră toţi afară din casele domneşti şi alergară la Mitropolie, la părintele mitropolit Teodosie, trăgând clopotele. Aciiaşi se strânseră toţi slujitorii la Mitropolie, jăluinde-se boiarii către dânşii de toate ce li s-au întâmplat.

Atuncea şi slujitorii fură toţi într-un gând şi strigară că de acum nu vor mai lăsa ei să piară neamul boieresc, ci să iasă grecii din ţară afară, că nu-i mai pot sătura cu bani. Atuncea toţi boiarii cu mare şi mic, cu toate gloatele slujitorilor ieşit-au de la Mitropolie, de au mers cu toţii la sat la Cotrăceni; acolo făcură sfat mare, socotind că de acum înainte nu vor mai putea trăi cu grecii, ci se găti toată boierimea ţării şi cu slujitorii din toate cetele până la 200 de oameni"4. Cronica adversă adaugă însă că „nu trecu vreame multă, veni şi Radul-Vodă şi multă pricină au avut cu boierii [.] "5. E singura aluzie la faptul însemnat, a cărui amintire ne-a păstrat-o hrisovul din 9 decembrie 1669 al lui Radu Leon, care, cu

1 Pentru atitudinea politică a cronicarilor, v. bibliografia mai recentă la N. Cartojan, Ist. Literaturii române vechi, p. 239-250.

2 Magax. Ist., IV, p. 369. V. şi N. Iorga, Hist. Des Roumains, VI, p. 327 şi urm.

3Ed. N. Iorga, p. 160.

4Maga*. /sf., IV, p.371.

ŞEd. N. Iorga. P. 160. '"'."' " ' cjuitui, icpcia uin cuvani în cuvam iormuiele de Ja 1631 ie tatălui său1. Şi aci Domnitorul se adresează tuturor Stărilor şi categoriilor sociale, de stă dată depăşind chiar sfera privilegiaţilor: „cinstiţilor arhierei, prea cuvioşilor rhimandriţi şi egumenilor de pre toate sfintele mănăstiri şi tuturor boierilor celor mari i al doilea şi tuturor slujitorilor, popilor, diaconilor şi tuturor ţăranilor câţi se află ieţuitori în ţara Domniei mele [.] ". Se arată că pentru a înlătura obiceiurile rele aduse de reci, oameni străini „care lucruri şi obiceiuri arhiereii şi tot sfatul Domniei mele şi toată ira nu le-au putut obicni", Domnul a strâns „toată ţara, boieri mari şi mici, roşii şi mazili i toţi slujitori, de am sfătuit cu voia Domniei mele pentru atâta pustiire şi sărăcie ţării". Ste formula obişnuită a Adunării Stărilor muntene, a cărei iniţiativă şi-o însuşeşte lomnul, deşi ştim din relaţiunile paralele ale cronicelor, că adunarea de la Cotroceni s-a tcut din îndemnul însuşi al boierilor şi al slujitorilor: a fost în realitate „o mare lanifestaţiune a boierimii indigene [.] cu Mitropolitul Teodosie în frunte"2. Măsurile npotriva grecilor repetă pe acele luate cu 38 de ani în urmă, cu o nuanţă mai radicală: nu jr mai fi egumeni greci la mănăstiri, nici călugări greci cari să slujească la biserica jmnească, iar obiceiurile rele – întocmai ca Ia 1631 – „le-am pus Domnia mea toate s şi am scos pre acei greci străini din ţară afară; de Nicola Sofialăul şi Balasache se meneşte doar ca „foşti clucer şi paharnic".

Întregind texti'l hrisovului cu arătările cronicelor, e uşor de a reconstitui 'enimentele. Întoarcerea lui Radu Leon Vodă, cu sfetnici greci şi noua ofensivă a ementului străin, sprijinit de partidul potrivnic Cantacuzinilor, a determinat o nouă acţiune a Stărilor şi refacerea solidarităţii între boieri şi slujitori. Cantacuzinii, stabiliţi um mai de mult în ţară şi învrăjbiţi cu partidul care susţinea politica de stoarcere fiscală, identifică cu Stările pământene3 şi par a fi în spatele acţiunii lor; ei sunt acei cari iruiesc pentru trimiterea soliei boiereşti la Ienişer în Tesalia, unde se găsea sultanul, spre) bţine mazilirea lui Radu Leon şi înlocuirea lui cu omul lor, bătrânul Antonie Vodă din peşti. Hrisovul de la 9 decembrie a fost deci ultima încercare a lui Radu Leon de a se snţine în scaun, repetând manevra ce reuşise atât de bine tatălui său, prin adoptarea agramului opoziţiei şi realizarea năzuinţelor ei. Cu o deosebire totuşi: Leon Vodă ştiuse câştige la timp, pentru el, slujitorimea şi clerul inferior, prin noul regim al impunerilor, când măsurile luate de fiul său veneau prea târziu: ele n-au mai putut opri acţiunea; epută pentru răsturnarea sa şi mazilirea ce i-a urmat. Oricum, împrejurările de la 1669 înscriu în seria manifestărilor interesante şi caracteristice ale regimului de Stări din Ţara imânească, la capătul unei epoci de mai deplină dezvoltare.

6. CĂTRE REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT într-adevăr domniile următoare deschid o fază nouă, în care organizarea politică a râi Româneşti suferă adânci transformări. Este perioada în care supremaţia turcească,

1Magaz. Ist., l, p. m – l34. ' "

2 N. Iorga, Cronicele muntene, ibid., p. 358.

3 De aceea, probabil, hrisovul insistă asupra grecilor „străini" considerându-i „de ţară" pe Cantapnrfni ţi în situa (ia lor.

Ei asupra principatelor tributare şi le impune, nu numai sarcini fiscale mult sporite, dar şi sistemul de guvernare menit să asigure strângerea la timp şi fără lipsuri, a dărilor şi contribuţiilor de orice fel. Contimporanii au avut conştiinţa limpede a acestei schimbări: raportul misionarului catolic pe care l-am mai amintit, despre împrejurările din Muntenia în vremea lui Şerban Cantacuzino, începe chiar prin această constatare: „Când era Valahia sub Coroana Ungariei, tot astfel domniau principii peste valahi, ca şi regii peste unguri. Dar din vremea în care s-au depărtat de unguri şi s-au supus turcilor, principii au început să cârmuiască după chipul turcilor şi al tiranilor"1. Este aci o recunoaştere cât se poate de precisă, că în timpurile mai vechi fiinţa aci un regim de Stări, ca în Ungaria, pe când acum stăpâneşte absolutismul oriental.

Şi personalitatea Domnitorilor investiţi de Poartă, la trecerea în ultimul pătrar al veacului al XVII-lea, a contribuit desigur la această nouă orientare. Duca Vodă, rumeliotul, îşi făcuse printre turci o reputaţie de iscusit administrator şi straşnic strângător de biruri2. El va visa pentru sine şi neamul său, domnia mai multor ţări, va stăpâni efectiv, ca Domn al Moldovei şi în Ucraina căzăceasca supusă sultanului, depăşind astfel cu mult orizontul mărginit al Domniei tradiţionale de Stări boiereşti. În Ţara Românească, va căuta să lovească pe Cantacuzini, fără a-i putea dărâma, după cum şi aceştia îl duşmănesc fără însă a-l putea înlătura cu totul din calea lor.

Iar domnia lui Şerban Cantacuzino, înconjurată de prestigiul deosebit pe care i-l dau mândria purtătorului ei, întinsele sale legături de la Constantinopol şi de aiurea şi ambiţiile sale aproape împărăteşti, apasă asupra Ţării Româneşti cu întreaga greutate a unei autorităţi necruţătoare. Emisarul lui Leopold, iezuitul Antide Dunod, elaborând la 1685 planul unei alianţe cu Imperiul a Ardealului şi a principatului muntean, se referă atât ia Stările din Ţara Românească, cât şi la acele ardelene, pentru a lua hotărârile trebuincioase3. În realitate însă, el ştie prea bine, din constatările proprii, ca şi din relaţiunile ca acea amintită mai sus, că puterea domnească este acea care joacă rolul determinant.

Trebuie fireşte să ţinem seamă, într-o vreme în care patimi aprinse însufleţesc şi deformează până şi scrierile istorice, de accentul polemic şi părtinitor al unora din izvoare, ca şi de caracterul apologetic al altora. Nu se potriveşte desigur totul cu descrierea plină de amărăciune a lui Radu Popescu în Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, ce par a fi scrise de mâna lui: „Mare şi întunecat nor şi plin de fulgere şi de trăsnete, au căzut pre Ţara-Rumânească Şărban Vodă, carele, ca cu neşte trăsnete, cu răotatia lui au spart şi au dezrădăcinat nenumărate case de boiari şi de slujitori şi de săraci şi pre mulţi au omorât cu multe feliuri de cazne şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse [.] " Primit la început cu un sentiment de uşurare, după aspra stăpânire a lui Duca, de se bucurau toţi şi „care nu avia vin, bia apă pentru sănătăţia lui Şărban Vodă şi juca şi chiuia, atât îi amăgise pre toţi în boieria lui", arătându-se „cu blândeţe" pentru a aduce înapoi pe cei pribegiţi de frica

1 Magaz. /sf., V, p. 35.

2 N. Iorga, Hist. Des Roumains, VI, p. 373 şi urm.

3 Mon. Hang. Historica, Dipl. XIV, p. 5 şi urm. Cf. şi memoriul precedent IV, Adunările de Sfări ale

Europei de Răsărit dunărene.,

: amnă cronicarul: vistierul Hrizea, tras în ţeapă; vistierul Radu, spânzurat „în poarta îi lui"; fiul sărdarului Drosul, aruncat „în ocnă pustie"; fata lui, ucisă de seimeni, ntru dăjdi, ce să zic? Care mai nainte, fără cât ştiu foarte bine că în anul de-ntăi au luat ară 2 000 de pungi de bani, iar al doilia 3 000, al treilia şi mai mult – cât răsuflu boerii, itorii, birnicii nu mai avea: bătuţi, căzniţi în toată vremea, îşi vindea moşiile, ţiganii,; şi tot ce avia, de le cumpăra Şărban Vodă şi ai lui"1. Este procesul de descompunere chii proprietăţi şi de întindere a latifundiilor, în plină dezvoltare. Aceste ştiri pot părea >ecte din acest izvor; dar Historica relaţio de Stătu Valachiae amintită mai sus, le firmă şi le întregeşte2. Ea ni-l arată pe imperiosul Domnitor ca „leul între fiare", ind „până la treizeci de ori" cărarea asupririlor pe care o trăsese Duca Vodă: tiran, hrăpăreţ, darnic însă pentru oamenii lui şi faţă de turcii de cari se teme. Şi aci desigur î în cumpănă duşmănia misionarului catolic pentru Domnul, susţinător al ortodoxiei; procedeele descrise au prea mult aparenţa realităţii, ca să le putem nesocoti. Boierul; încărcat cu o dregătorie şi nevoit a împrumuta dinainte banii pe cari trebuie să-i seze, e adus la ruină şi căznit până îşi spune toată averea; boierii mai mici, făcuţi jnzători de dările unui judeţ, sunt aduşi la sapă de lemn. Se observă procesul de cădere răcire a slujitorimii, pe care se întemeiase în deceniile trecute mişcarea Stărilor: roşii, ioară bogaţi, sunt acum „cei mai săraci"; călăraşii au scăzut la vreo 4-6 000, banţii nu mai reprezintă decât 1 000 de „cruci" (unităţi fiscale alcătuite din mai multe Iii)3. Oastea „de ţară", care mai cunoscuse o scurtă perioadă de înflorire sub Ghica î4, scade la cifre tot mai neînsemnate, până se va reduce la servicii de pază şi de port în spatele oştilor turceşti. În astfel de condiţii şi sub semnul luptei deschise între acuzineşti şi Băleni, între cari se desparte boierimea, Stările muntene au tendinţa de restrânge la treptele lor superioare, slujitorimea privilegiaţilor mai mărunţi mdându-se tot mai mult cu ţărănimea în mijlocul căreia trăieşte. Ea va juca un rol din ce mai şters, lăsând răspunderile politice în sarcina grupului mai restrâns de ierarhi iceşti şi de boieri în slujbe. Pe aceştia îi va privi de acum înainte, noţiunea politică ări.

Totuşi şi acele mai mărunte au încă prilejul să se manifeste, dar numai în împrejurări are însemnătate. Un asemenea prilej îl oferă la 1688, după moartea neaşteptată a lui m Cantacuzino, alegerea urmaşului său Constantin Brâncoveanu. Căci a fost o re după toate regulele consacrate; continuatorul cronicei cantacuzineşti scrie că ipolitul Teodosie – acelaşi din vremea lui Radu Leon – şi stolnicul Constantin icuzino s-au dus la Mitropolie „şi porunciră ie strânseră toţi căpitanii de la toate: şi mulţime de boiari, mari şi mici şi din slujitori, carii se tâmplase atuncea veniţi

1 Constantin Căpitanul, ed. N. lorga, p. 196 şi urm.

2 Le confirmă în oarecare măsură şi contimporanul cronicii cantacuzineşti: „pre turcii îi biruia cu bani t toţi vrăjmaşii lui i-au supus, pre unii cu moartea pre alţii cu închisoarea". Apud N. lorga, Cronicele ie, ibid., p.323.

3 Magaz. Ist, V, p. 37 şi urm.

4 Const. Căpitanul, ibid., p. 174.

UUpic 111 uua, Şl IUL1 llcgulcuUIU L-J °" Ituiiuil ÎU^UUUIICC! DtCMUld Ulii Ulilia. C una wju puţinele amintiri ale Stării orăşeneşti într-o manifestare politică. Este însă probabil că ei au avut aci mai mult rolul de-a aclama hotărârea, luată mai înainte de factorii de adevărată răspundere. Cronica atribuită lui Radu Popescu ne înfăţişează ezitările de rigoare ale candidatului la Domnie: „dar ce aş vrea eu Domnia, de vreme ce ca un Domn sunt la casa mea" – şi stăruinţele boierilor cari „îl luară de mâni şi-l împingea de spate", precum şi intrarea noului Domn în curte „cu gloatele"; el ţine să-si precizeze poziţia: „D-voastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus Domn în vremi ca acestea turburate", la care i se răspunde: „Toţi voim, toţi pohtim" şi urmează consimţământul celui ales: „Dacăpohtiţi toţi, mi e voia şi mie" şi jurământul boierilor2. Oricari ar fi dedesubturile, alegerea Domnului respectă formele regimului de Stări, fără a exclude niciuna din cele chemate. După acelaşi principiu, se strâng pe urmă peceţile egumenilor şi a tuturor boierilor, mari şi mici, pentru a trimite „arzmazarurile" către paşă şi vizir, spre a le aduce la cunoştinţă hotărârea luată şi a le cere sprijinul pentru firman. E una din ultimele manifestări ale regimului de Stări cu prilejul alegerii domneşti: după domnia lui Brâncoveanu, Poarta îşi rezerva dreptul desemnării, iar ceremonia primirii celui investit va fi doar îndeplinirea formei precise de ceremonial.

În timpul domniei de peste un sfert de veac al celui din urmă Domn „de ţară", care îşi poate însuşi, după pilda lui Matei, străvechiul nume de Basarab, nu lipsesc menţiunile unei acţiuni a Stărilor. Trebuie însă de acum înainte să le înţelegem mărginite la adunarea căpeteniilor bisericii şi la boierii în slujbe, sau foşti în atari demnităţi şi deci susceptibili de a fi din nou „căftăniţi" cu ele. E interesantă descrierea, din cronica lui Radu Greceanu, a „coronaţiei" lui Thokoly în Ardeal, după biruinţa de la Zărneşti (1690) la care a contribuit Brâncoveanu. Voievodul Ţării Româneşti asistă la ceremonie cu boierii săi; cronicarul înseamnă că în biserică se găseau „toţi boierii ardeleni şi altă ţară adunaţi" – localizare potrivită pentru a descrie o adunare de Stări ardelene. Iar în jurul principilor „şezut-au toţi boiarii ardeleni şi munteni, unii de o parte, alţii de altă parte"3. E deci vădit că pentru protocol, Starea nobililor munteni are acelaşi rang ca acea a nobilimii ardelene. Rosturile boierimii ca corp politic, se vădesc şi prin intervenţiile colective ce se fac în numele ei pe lângă Poartă, pentru a protesta împotriva cerinţelor excesive şi a cere uşurarea dărilor; o asemenea misiune ne e semnalată la 16944. Alta mai numeroasă, de se îngrijorează chiar vizirul de „atâta gloată de boieri din ţară", merge la 1700 să risipească pârele îndreptate împotriva voievodului de Grigore Băleanu şi alţi vrăjmaşi ai săi5, în anul următor, întărit de acest demers, „şezând Măria Sa în Scaun, făcut-au socoteală şi s-au sfătuit cu toată boierimea pentru dăjdile şi nevoile Ţării". Aşezământul făcut „cu sfatul boierilor" împarte „ruptorile" în patru termeni de plătit într-un an, spre uşurarea birnicilor6.

1 N. Iorga, Cronicele muntene, p. 320.

2 Magaz. Ist., V, p. 95-96. Cf. N. Iorga, Cronicele muntene, p. 368. V. şi relaţiunea lui Del Chiaro, Istoria delle modeme rivoluzioni della Valachia, ed. Iorga, p. 144.

3 Ed. St. Greceanu, p. 39. (

4 Ibid., p. 61. F s/6ie/., p. 103. – '

6Ibid., p. 105.

— Tea din Bucureşti, „şi alt norod mult", pentru citirea hatişerifului împărătesc1, jrodul" e aci spectator; participarea politică este a „toată boierimea".

Alături de boieri, stau în toate ocaziile solemne şi clericii înalţi, pe cari nu lipsesc arate descrierile de ceremonial2. Ei au cuvânt şi în sfat, deşi în privinţa mitropolitului im şi a atitudinii sale în momentul apropierii armatelor lui Petru cel Mare, în 1711.

— Îgătură cu defecţiunea spătarului Toma Cantacuzino – cronicarul găseşte accente n favorabile iniţiativelor ierarhilor Bisericii în cele lumeşti: „O cât iaste fără de cale şi de cuviinţă părţii cei bisericeşti a se amesteca în lucrurile cele politiceşti şi în politia jarhia ce se află a se arăta zavistnic şi turburător [.] "3. În nici un caz nu le îngăduie 1 de opozanţi.

Peste tot deci, boierii sunt acum în primul plan, laolaltă cu înaltele feţe bisericeşti.

: goriile inferioare de privilegiaţi, al căror rol a fost atât de însemnat în marile adunări veacului al XVII-lea, dispar cu încetul de pe scenă. Rostul lor politic încetează o dată cel militar, ce îi constituia temeiul. Dar şi apăsarea fiscală contribuie să le înlăture.

R-o carte de porunci şi socoteli a lui Constantin Brâncoveanu, se desprinde un ordin

11700 către „căpitanii za slujitori" dintr-un judeţ, în care li se lămureşte că „s-au mărit a şi la birnici şi la voi de cum au fost an – că am socotit Domnia Mea ca să nu fiţi stecaţi cu ţara [.] ci să vă daţi voi birul deosebit"4. E deci nevoie de măsuri speciale ru a menţine deosebirea între vechile „cete" privilegiate şi masa ţărănească plătitoare ţara" fiscală. Printre învinuirile aduse domniei brâncoveneşti de Radu Popescu, este iasta: „slujitorimea care era de rădica numai ea haraciul împărătesc, pe toţi i-au strâns au făcut podani prin satele lui şi ale rudelor lui Cantacuzinii"5. Podani, adică rumâni,

; ni în dependenţă: este urmarea procesului de descompunere socială, care nu poate ne fără consecinţe politice. Concluzia o va trage reforma lui Constantin Mavrocordal.

Era altădată o părere împărtăşită de cei mai mulţi din istoricii noştri, că îndoita die, ce încheie domniile lui Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino, acel care l-a rnat, înseamnă o nouă eră în istoria Ţării Româneşti, prin începutul stăpânirii iote. Aducătoare a celor mai grele urgii şi umilinţi. Se socotea că şi în ordinea ituţională această epocă deschidea drumul hatârului turcesc, potrivnic vechiului i de cârmuire al ţării. Dar aceste păreri s-au modificat în urma cercetărilor, cari au inat de la începutul secolului nostru progresele istoriografiei române. S-a recunoscut trunderea influenţei greceşti în principate e un fenomen mult mai vechiu, că domni sau grecizaţi, numiţi de la Ţarigrad, se numără destui şi în secolul precedent, că mea fiscală pricinuită de exigenţele Porţii s-a făcut simţită, cu mult înainte ca marii imani, de obârşie din Fanar, să primească firmane de investire la Bucureşti şi la Iaşi.

Pt, ceea ce s-a statornicit este modul de succesiune la Domnie. Alegerea de către

1 Radu Greceanu, op. Cit, p. 129; cf. şi p. 212.

2 Cf. Del Chiaro, Ist. delle moderne rivoluzioni delta Valachia, ed. Iorga, p. 60 şi urm.

3 Radu Greceanu, op. Cit., p. 206. '

4 N. Iorga, Studii şi Doc., V, p. 348.

5 Magax. Ist., IV, p. 29. Pasajul a fost semnalat de C. Giurescu în studiul său Despre Rumâni.

Practica în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, face acum loc definitiv şi formal numirii de către padişah, care consideră domniile Ţării Româneşti şi Moldovei ca demnităţi ale Imperiului său. Chiar Ştefan Cantacuzino, la 1714, în ziua mazilirii lui Brâncoveanu, este căftănit de imbrohorul turc, care se dezbracă de haina sa proprie, în lipsa alteia, pentru a i-o aşeza pe umeri1.

Dar în celelalte împrejurări administrative şi politice, Stările continuă săfuncţioneze în calitatea lor de corpuri constituite şi privilegiate. Ştefan Cantacuzino ţine o mare adunare la care adună „toată nobilimea, clerul mănăstiresc şi de mir şi tot poporul", pentru a proclama cu toată solemnitatea cuvenită desfiinţarea dării odioase a vacantului şi a scuti preoţimea de bir2. Ciudată este menţiunea acestor Stări într-o scrisoare a sultanului, care hărăzeşte iertare pentru turburările ce au avut loc în această „grădină" a sa, atunci când trupele austriace au surprins pe Nicolae Vodă Mavrocordat în curtea domnească şi l-au dus prins în Ardeal. Acest document, după Del Chiaro, care îi dă versiunea italiană, se adresează „a voi, nobili, a voi căpitani, a voi, Odda-Basci, a voi chiausci, a voi, saimeni che mangiate ii pane del vostro Gran-Sultano"^. El pare deci a privi, pe lângă boierime şi capii vechilor categorii de „slujitori" ostaşi, la cari adaugă şi lefegiii de pază ai Curţii.

Dar cele mai categorice afirmări ale existenţei Stărilor nu le găsim, cume şi firesc, în documentele ce privesc relaţiile cu împărăţia otomană. Înaintarea Imperiului habsburgic, care a cuprins acum Ardealul în posesiunile sale şi îşi va întinde în curând stăpânirea asupra Banatului şi a Olteniei, nu putea rămâne fără serioase repercusiuni în viaţa politică a Ţării Româneşti. „Din iubitorii de cultură europeană, din amatorii de titluri străine, din poftitorii de schimbări, se formă o partidă creştină, imperialistă, nemţească, cum i se zicea atunci"4. Era natural ca, tinzând să ajungă sub stăpânirea unui suveran care recunoştea regimul Stărilor în statele ce se aflau sub cârmuirea sa, oamenii acestui partid să folosească termenii unui vocabular cunoscut în ţările europene şi să se înfăţişeze ca reprezentanţi ai unei Stări, sau corp privilegiat, aşa cum de altfel erau şi în realitate. Adresa din 23 septembrie 1717 către principele Eugeniu de Savoia, marele comandant al armatelor imperiale în războiul cu turcii, prin care aceşti boieri munteni îi cer să intre în ţara lor şi să îndepărteze pe Ioan Mavrocordat, care înlocuise la Bucureşti pe fratele său Nicolae, este întocmită de „tutto ii Corpo della Nobiltâ del Paese con tutte ii Popolo congiuntamente" – ceea ce s-ar traduce, în termeni autohtoni, prin „boierii şi ţara"5. Mai caracteristic este însă memoriul înaintat Consiliului aulic de război la 27 mai 1718, prin care se susţine integritatea teritorială a Munteniei şi revenirea la alegerea unui Domn pământean. Delegaţii, cari sunt duhovnicul Curţii Ioan Abramios, marele spătar Radu Golescu şi marele vistier Ilie Ştirbei, cer ca demnitatea voievodului, libertatea şi privilegiile clerului, ale boierilor şi altor particulari să rămână după vechiul obicei, iar

1 Del Chiaro, Ist. delte moderne rivolu/Aoni della Valachia, ed. Iorga, p. 175.

2 lbid., p. 183-l84

1/6/d., p.212.

4 N. Iorga, Cronicele muntene, p. 383.

5 Hurmuzaki, Doc. VI, nocXXVIII, p. 197.

Nvoace Stările (die Stănde zusammen berufen) şi să se asculte părerea lor1. Consiliul, considerând îndreptăţite aceste revendicări, le recomandă împăratului u a fi ţinute în seamă în cursul tratativelor de pace, ce urmau să aibă loc cu turcii, în iunie 1718, o nouă adresă a unei deputaţiuni de boieri se îndreaptă către Carol al a „a nome del Clero e staţi della Provincia", cerând, în eventualitatea în care totuşi Românească ar rămâne în dependinţa Porţii: domn pământean, tributul să rămână la stabilită înainte de sporirea sa sub Constantin Brâncoveanu, iar cerinţele Porţii să fie nişe prin boieri ce ar fi rezidenţi la Constantinopol, fără să mai vie trimişi turci în Boierimea a păstrat deci mentalitatea şi năzuinţele unei adevărate Stări. Anexarea Olteniei la Imperiu, după pacea de la Passarowitz, a pus administraţia ărească" a noii provincii în faţa unei probleme încurcate. Obişnuită cu regimul de din Ungaria şi din Ardeal, ea a căutat în mod firesc să-i găsească şi aci cadrele, în ura socială a acestei „Valahii cis-alutane". Un lung raport, întocmit de un ofiţer ac în al doilea deceniu al veacului al XVIII-lea despre situaţia din Oltenia, arată a deosebită a clerului (Caluger undPope), enumerând mănăstirile; „ceilalţi locuitori i se împart în Starea Boierilor, adică a nobilimii şi a ţăranilor, căci de oraşe şi ezi nu se ştie acolo"3. Boierii din Oltenia şi-au făcut de îndată cunoscute iicările, întâlnim astfel la 1720 „boieri depotaţi" cari le reprezintă interesele pe lângă stăpânire4. În frunte cu Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodă, care din lat la Domnia munteană a ajuns ban al Craioviei sub austriaci – „din cal l-au făcut ", scrie Radu Popescu5 – boierimea olteană şi clerul se străduiesc să-si consolideze: giile. Ei au de luptat şi cu negustorii bulgari din Chiprovăţ, numeroşi în Oltenia şi i; un memoriu al boierilor din 1719 le admite rosturile comerciale şi activitatea în anie, după metoda nouă, dar „să nu facă politică". Prea mare e gura lui jupan Lilea, de staroste al lor, care „ţipă la deputăţie zilnic, când pentru una, când pentru alta ci nu vrea să-si descopere capul în faţa sus-amintitei deputaţii"6. Administraţia imperială în Oltenia constituie în sine un capitol interesant care a fost el cercetat, în urma publicării unui bogat material documentar7. În cei 21 de ani de ire a ei, năzuinţele de Stare n-au ajuns la prea mari rezultate; încetinelile şi lările aparatului birocratic, grija de a evita prea multe scutiri de impozite pentru a dea veniturile fiscului, au constituit atâtea piedici. Dar tendinţa de a se manifesta xiri constituite şi de a pretinde respectul privilegiilor este cât se poate de limpede.; agă corespondenţă oficială din 1731 ne-o arată. O petiţie a clerului, în frunte cu pul Inochentie al Râmnicului şi cu toţi egumeriii, cere aceleaşi drepturi şi scutiri, Hurmuzaki, Doc. VI, no CXLV, p. 218.

/6ic/., nocLV, p.230.

Hurmu/. Aki, Doc. IX, I, no DCCLI, p.635-636.

N. Iorga, Studii şi Doc., V, p. 315.

Magaz. Ist., lV, p. 106.

N. Iorga, Studii şi Doc., V, p. 138. '

C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub Austriaci, I, Bucureşti, 1913. Cf. N. Iorga, Hist. Des

M, VII, p. 89 şi urm.

Pe cari le au preoţii neuniţi din Ardeal şi din alte provincii; la 27 septembrie, contele Wallis intervine pentru scutirea popilor de dări'. Un rescript imperial cere preciziuni în privinţa privilegiilor boiereşti, pe cari le dă un memoriu semnat de Dositei Brăiloiu, Ilie Ştirbei, Staicu Bengescu şi Constantin Strâmbanul. În această întâmpinare, boierii cer a fi scutiţi de „contribuţie", după cum sunt şi vecinii lor, nobilii Transilvaniei. Ei cer să se respecte scutirile lor şi ale mănăstirilor, după catalogul întocmit de Contele de Konigsegg: dijmăritul, vinăriciul şi tutunăritul sunt în sarcina exclusivă a ţăranilor birnici, mănăstirile şi boierii plătind doar o mică parte a oieritului. În schimb, pretind să li se atribuie pentru întreţinerea moşiilor respective un număr de scutelnici, dintre păstorii de oi, de vite, cai şi porci, vieri, morari, grădinari, stupari etc, în ce priveşte contribuţia personală, urmând însă a-si plăti partea cuvenită din celelalte dări pentru părţile de moşie pe cari le folosesc2. Toate aceste revendicări sunt interesante, nu numai pentru împrejurările locale, dar fiindcă anticipează asupra reformei pe care o va înfăptui în curând Constantin Mavrocordat. E de-asemenea de remarcat că sub imperiul unor preocupări asemănătoare, se produce şi sub cârmuirea austriacă de pe ţărmul drept al Oltului acelaşi fenomen de restrângere aJ noţiunii de Stare nobiliară la păturile ei superioare, în legătură cu demnităţile şi slujbele pe care le-a deţinut sau le deţine fiecare familie. Aceeaşi situaţie se va ivi peste jumătate de secol în Bucovina, anexată la 1775.

Dar năzuinţa de a menţine, fie şi în această formă mai restrânsă, un regim de Stări privilegiate cu adunările sale ocazionale, se manifestă deopotrivă şi în Muntenia rămasă sub suzeranitatea sultanului. Întorcându-se în scaun, pentru o lungă domnie de unsprezece ani, Nicolae Mavrocordat – incontestabil un spirit luminat, cu concepţii moderne – încearcă să lucreze cu acele „corpuri constituite" cari sunt în spiritul vremii, fiind considerate de scriitorii politici ca cel mai sigur temei al unei monarhii. Când Poarta ia iniţiativa la 1724, a unei revizuiri generale de socoteli, spre a-si stabili mai bine încasările şi posibilităţile financiare şi se verifică „sămile" pe decenii în urmă, începând de la Şerban Vodă, Domnitorul cheltuieşte „până la 160 de pungi de bani" din averea proprie, până să se lămurească toate chestiunile: „de care, când au aflat Domnul că s-au isprăvit, au chiemat toată boierimea şi le au spus şi s-au bucurat toţi [,.] "3. Această expunere a bugetului, cu venituri şi cheltuieli, o aflăm tot sub Nicolae Vodă în timpul Domniei sale din Moldova: este de altfel una din atribuţiunile esenţiale ale Adunărilor de Stări contimporane, din celelalte ţări ale Europei.

La moartea lui Nicolae Mavrocordat, la 1730, întâmplată în scaun, avem chiar o încercare de a reveni la vechile prerogative ale ţării în ce priveşte desemnarea noului Domnitor. S-a întrunit din îndemnul Doamnei Smaranda şi a lui Gheorghe Creţulescu o „adevărată Adunare Naţională"4 în genul aceleia ţinute la 1688, la înscăunarea lui Constantin Brâncoveanu, în care a fost ales, după vechiul obicei, fiul voievodului răposat,

1 Hurmuzaki, Ekx: VI, no CCXLVI, p. 409-410 şi CCLI, p. 417.

2 Hurmuzaki, Doc. VI, no CCLXXXIV, p. 510-511 şi C. Sassu, Ţările române spre sfârşitul veacului al XVHI-lea, Rev. Arh/Ve/or, VI, 2,1944-45, p. 188.

3 Magaz. Ist., IV, p. 122. Cf. N. Iorga, Hist. Des Roumains, VII, p. 85-86: „iau parte toţi ierarhii, toţi egumenii, boierii mari şi cei de al doilea".

4 N. Iorga, op. Cit., VII, p. 114.

* ci casc cu un bccui 111 urma ul local, naţional al Munteniei şi care stăpânise tendinţele politice a aproape trei aţii"1.

Desigur, Poarta nu era să admită ceea ce considera acum ca o încălcare a dreptului l luase, de a numi pe „beii" ţărilor dunărene. În locul moştenitorului ales de boierime atât firmanul Mihai Racoviţa. Dar lupta dusă împotriva lui la Constantinopol de tentanţii boierilor din ţară şi-a ajuns totuşi scopul, Constantin Mavrocordat găsindu-estit, în cele din urmă, în anul următor.

Cu un asemenea început de domnie, tânărul care moştenise interesul ce-l arăta şi ău pentru împrejurările politice şi sociale din Apusul Europei, trebuia să se manifeste apărător al regimului Stărilor. El este de fapt acel care i-a dat în ţările noastre forma tivă, acea în care va rămâne până la desfiinţarea sa. Tot sub el, s-a făcut, prin pacea 3elgrad din 1739, reintegrarea Olteniei în hotarele Ţării Româneşti; în cursul unor ii cari l-au purtat aproape neîntrerupt, timp de şasesprezece ani – fără a socoti şi erioade mai scurte – din Muntenia în Moldova, între 1733 şi 1749, el a putut şte nevoile şi năzuinţele în special ale boierimii, din ambele principate, ale căror jlarisme şi deosebiri tindeau tot mai mult să se niveleze, sub apăsarea uniformă a râi otomane. El a putut folosi deopotrivă şi informaţiile, pe cari ştim că le primea e ţari, cu cari întreţinea „corespondenţii", fiind „prea silitor spre veşti" şi experienţa istrativă a regimului austriac din Oltenia şi acea pe care i-o indicau realităţile ce le ea din principate. Nicolae Iorga l-a aşezat, în unul din ultimele sale studii, în galeria) ţilor luminaţi"2, cari au imprimat secolului pecetea caracteristică a operei lui ic al II-lea, a lui Iosif al II-lea sau a Ecaterinei.

Ntr-o măsură, domnul fanariot aparţinea acestei serii: dar numai în acea în care i se aplica şi lui definiţia lui Henri Pirenne: „despotismul luminat este naţionalizarea i"3. Cu mijloacele ce le avea la dispoziţie şi în împrejurările ce i le ofereau ţările eşti, acţiunea sa se caracterizează în primul rând printr-o raţionalizare şi o făcare a aparatului de stat, care este fără îndoială în spiritul vremii. Prin „reformele": agă de numele său, se poate constata că a tras concluzia procesului de transformare, ultimele două veacuri substituise funcţiunea proprietăţii, ca criteriu de deosebire al îobiliare şi despărţise tot mai adânc boierimea din fruntea acestei Stări, de treptele ărunte ale micilor privilegiaţi, ce se manifestau altădată alături de ea, pe planul ca şi pe acel militar. „Sub Constantin Mavrocordat evoluţia în acest sens e ata: boieri sunt numai aceia care deţin sau au deţinut slujba. Împărţirea pe care o dă ii boierimii ţine seamă exclusiv de acest criteriu. Sunt boieri mari sau veliţi,) râi de la ban până la clucerul de arie; ceilalţi sunt boieri de clasa a doua, Urmaşii întâi se numesc neamuri, a celorlalţi mazili. Fiecare categorie se bucură de anumite fiscale"4. Calitatea fiecăruia, într-o categorie sau alta, se stabilea prin prezentarea

N. Iorga, op. Cit., p. 115.

Le ilespotisme eclaire dans Ies pays roumains, Bull. Internat. Committee ofHist. Sciences, IX, 1 (1937), Citat de M. Lheritier, Le despotisme eclaire de Frederic II î la Revolution franţaise, ibid,. P. 193.

C. C. Giurescu, Ist. Românilor, III, 2, p. 718.

Documentelor, din cari reieşea că părinţii sau bunicii fuseseră dregători în slujbe. Boierii de clasa întâia, veliţii, de la ban la clucerul de arie, precum şi neamurile ce coborau din ei, erau scutiţi de orice dare; boierii de clasa a doua şi urmaşii lor mazili erau scutiţi de dijmărit şi vinăriciu. Mănăstirile şi preoţii erau scutiţi de darea anuală a dajdiei. În schimb, toate categoriile, toate „breslele" de mici privilegiaţi sunt confundate în masa plătitoare a ţărănimii. „Se poate spune că Mavrocordat, prin această măsură, a pus, de fapt, capăt existenţii acestor bresle care avuseseră un important rol în armătura militară, administrativă şi fiscală a ţării. Dezagregarea lor înseamnă în acelaşi timp dezagregarea elementului de căpetenie al vechilor noastre armate – curtenii"1. Şi pe această lăture, se punea acum accentul pe prioritatea problemei fiscale, cea militară nemaifiind actuală.

Aceste măsuri cari reprezintă, cum am mai amintit, o nouă stabilizare administrativă şi socială, se întregesc prin unificarea impozitelor – la sfârşit se vor întruni toate în aşa-zisele „socoteli generale" —; împărţirea lor în sferturi, cu tendinţa – din nefericire, imposibilă de menţinut – de a le încasa numai la termenele hotărâte; în sfârşit, prin faimoasele reforme, cari desfiinţează „rumânia" în Ţara Românească şi „vecinia" în Moldova, unificând toate categoriile de muncitori ai ogoarelor, într-un regim asemănător al condiţiilor de muncă şi al îndatoririlor faţă de proprietarii moşiilor2.

Dar modul de a realiza şi de a introduce în legislaţie toată această organizare, care nu e nouă decât prin formularea ei oficială, deoarece în fapt, ea statorniceşte şi legalizează situaţiile existente, nu se mai potriveşte conţinutului politic, pe care îl cuprinde noţiunea „despotismului luminat". De altfel şi Nicolae Iorga îşi dăduse seama că prin consultarea unor adunări mai numeroase, cu ajutorul cărora se examinează şi se soluţionează marile chestiuni ale unei nouă aşezări a impunerilor şi ale dezrobirii rumânilor şi vecinilor, Domnitorul reformator aparţine altui regim decât al absolutismului, fie el al secolului „Luminilor" şi al Raţiunii. „La Iaşi mai întâi, capitala moldovenească, unde pătrundeau mai de vreme şi prin Polonia vecină, nouăle idei apusene, pe urmă la Bucureşti, Constantin Mavrocordat cheamă pe reprezentanţii clasei privilegiate pentru a le propune marea schimbare la care de mult s-a gândit. Nu este o adunare puţin amestecată şi frământată, cum era obiceiul de veacuri în ţările româneşti, oastea de caracter popular şi mulţimea de pe stradă luând parte la ea. Nu e nici Sfatul domnesc la care s-ar fi adăugat boierii ce nu veneau în mod obişnuit şi stareţii mănăstirilor. S-ar putea crede că deoarece e vorba de o jertfă şi de compensaţie, Domnitorul a chemat pe toţi cei interesaţi şi numai pe ei. Dacă ne amintim că în aceeaşi "eme, era vorba să se înfiinţeze chiar în Imperiul Otoman un corp deliberativ, chestiunea se schimbă. Este deci de admis că reformatorul a voit să aibă în faţa sa ca un fel de State Generale ale naţiunii sale. Poate învăţase şi de la sfetnicii săi, iezuiţii unguri, ce era în Ungaria imperială una din acele diete pe cari Casa de Austria le ocolea, pe cât îi era cu putinţa"3.

Ceea ce a funcţionat aci, în adunările întrunite la 1740 şi 1746 în Ţara Românească, în 1742 şi 1749 în Moldova, nu e altceva decât regimul de Stări, alcătuit din cele două

1 Ibid., p. 644.

2 Cf. G. I. Brătianu, Două veacuri dela reforma lui Constantin Mavrocordat, Anal. Acad. Rom., Mem.

Secţ. Ist., s. 3-a, XXIX, p. 391 şi urm.

3 N. Iorga, op. Cit., p. 109- 110.

Mic aic ciciuiui şi aic iiuuimuii – acesie ain urma inir-un înţeles mai restrâns în intenia şi încă ceva mai larg în celălalt principat.

Aci ne interesează deocamdată acela din Ţara Românească. La „Constituţia" jlicată în 1742 în Mercure de France, care reproduce aşezământul din 7/18 februarie 10, s-a adăugat o listă a celor cari au participat, alcătuită – ceea ce este iarăşi acteristic —, nu pe nume, ci pe demnităţi1. Rezultă că au luat parte 82 de clerici, în ţâţe cu mitropolitul şi cei doi episcopi, precum şi cei opt „procuratori" desemnaţi dintre eţi, pentru a administra averile mănăstireşti şi 51 de mireni, dintre cari 22 în slujbe, de: aimacanul ce înlocuieşte pe banul Craiovei, la marele cămăraş din ocnă şi marele neş, iar ceilalţi, foşti demnitari în funcţiile respective. Protocolul aşezământului arată dispoziţia privitoare la sferturi a fost introdusă printr-un „discurs al clerului şi al) ilimii", deci o iniţiativă a Stărilor, acceptată de Domnitor2. „Constituţia" care a fost [oscută şi comentată în Apus, nu e deci un act de autoritate al Domnului, ci rezultatul rdului dintre el şi reprezentanţii categoriilor privilegiate. Astfel cum e alcătuită această; ta", asemănătoare.ca structură socială acelor ungureşti şi ardelene, ea îndreptăţeşte i, pentru această epocă, observaţia D-lui Boldur: „După caracterul său Sfatul era mai rabă o consfătuire a Domnitorului cu funcţionarii săi, decât o adevărată reprezentanţă râi, compusă din stările sociale"3. Întăritura domnească care s-a dat hotărârilor de la 1 ţie şi 5 august 1746 de la Bucureşti, pomeneşte totuşi de „toată obştea bisericească" şi, toţi boierii ţării". Pe primul act sunt patruzeci şi şapte de iscălituri; pe cel de-al doilea t 65. Cartea Adunării de la 1 martie o iscălesc 12 feţe bisericeşti, în frunte cu ropolitul Neofit al Ungrovlahiei, cea de la 5 august e semnată de 14 reprezentanţi ai; râcii, tot în frunte cu mitropolitul. Mulţi din ei iscălesc greceşte şi sunt în cea mai mare: e egumeni de mănăstiri. Ceilalţi semnatari sunt toţi boieri şi dregători, din toate amurile" cunoscute în istoria Ţării Româneşti: Văcărescu, Greceanu, Brâncoveanu, etti, Cantacuzino, Dudescu, Filipescu şi unele nume cu mai puţină strălucire, dar toate iţite de calificativul unei demnităţi mai mari sau mici, de la vel logofăt, vel ban sau vel lic, la şătrari, cluceri de arie, aprod, postelnicel sau căpitan de dorobanţi4. Este formula ică a unei Adunări de Stări privilegiate, în care nu figurează însă decât cele două îne ale clerului şi nobilimii. Ea continuă tradiţia adunărilor mai restrânse, pe cari le-am Jt întrunindu-se, într-o alcătuire asemănătoare, în veacul al XVII-lea, pentru judecăţi; rificări de socoteli. Din textul hrisovului de la 1 martie 1746 desprindem şi o ordine ^zbaterilor; aflăm astfel că discuţia a fost deschisă „cu mare glas" de mitropolitul ifit, care pune categoric problema eliberării'din rumânie a celor ce se întorc din egie. După el ia cuvântul episcopul Râmnicului şi „toată obştea boierilor" se alătură irârii. Chestiunea fusese pusă de Domnitorul însuşi, nu numai ca o problemă de stat,

1 Lista a fost copiată după Mercure de France în Ms. 2550 al Academiei Române, de unde am reprodus-o îmoriul amintit mai sus: Două veacuri dela reforma Iui Constantin Mavrocortlat, anexă, p. 441 —442.

2Cf. IWi/., p.44O. '

3 Contribuţii la studiul Istoriei Românilor I, p. 28.

4 G. I. Brătianu, op. Cit., p. 422-423.

Dar ca un caz de conştiinţă creştinească1. Nu pot decât să repet aci concluziile pe cari le-an formulat într-un alt studiu asupra aspectului social al reformei.

Rămâne faptul ca recurgând la consultarea corpurilor constituite şi încercând să 1< definească mai bine rosturile în viaţa statului, Constantin Mavrocordat se îndepărtează d (concepţia despotismului luminat. El nu e nici „despotul legal" al fiziocraţilor contimporanii săi. De este să căutăm o apropiere sau o inspiraţie ideologică, mai degrabi o află în scrierile lui Montesquieu, deşi l'Esprit des Lois a văzut lumina tiparului în 174Î şi n-a putut influenţa direct gândirea şi acţiunea voievodului reformator. Sunt însă ide cari n-au neapărată nevoie, pentru a circula şi a pătrunde, să capete de la început o formi literară desăvârşită şi prestigiul unui scriitor ilustru. Opera însăşi a lui Montesquieu en expresiunea unui curent de gândire, răspândit în multe ţări ale Europei, iar definiţia ce i dă Monarhiei va fi fost împărtăşită de mulţi cari nu cunoşteau termenii în care o formulase Ea se oglindeşte în programul de reforme ca şi în concepţia de cârmuire a lui Constantir Mavrocordat. Pentru el ca şi pentru marele gânditor francez, „lespouvoirs intermediaires subordonnes et dependants constituent la nature du gouvernement monarchique, c 'esi-â dâre de celui ou un seul gouveme par des lois fondamentales. J'ai dit Ies pouvoin intermediaires, subordonnes et dependants: en effet, dans la monarchie, le prince est h source de toutpouvoirpolitique et civil. Ces lois fondamentales supposent nâcessairemem des canaux moyenspar ou coule lapuissance: car, s'ii n'y a dans 1 'Etat que la volontt momentanee et capricieuse d 'un seul, rien ne peut etre fixe, etpar consequent aucune Io, fondamentale"2. Toată străduinţa Domnitorului de-a organiza Ordinele privilegiate, în principal cel al nobilimii, de-a ridica nivelul clerului, de-a afla un echilibru sănătos al sarcinilor care să uşureze „ţara", mulţimea celor fără scutiri şi privilegii, îl aşază nu printre despoţi, ci în rândul reprezentanţilor autentici ai regimului de Stări şi ale temeiurilor sale constituţionale'.

Cu epoca lui Constantin Mavrocordat se încheie un capitol însemnat din evoluţia regimului de Stări în Ţara Românească. Structura lor socială s-a menţinut de aci înainte până la sfârşit, în forma ce a căpătat-o atunci. Adunările vor suferi însă, în jumătatea a doua a secolului, oarecare eclipsă, pe care Bălcescu o recunoscuse de acum un secol: „Aceste acte, scrie el cu privire la hrisoavele din 1746 şi 1749, fură cele din urmă făcute de obşteştile Adunări alcătuite de toate stările, astfel cum era în vechime şi cum de atunci n-au mai fost, căci Divanurile ce fură după aceea până la Regulament, deşi urma a se numi pe sine obştească Adunare, dar era tare deosebite de cele dintâi şi prin compoziţia şi prin atribuţiile lor"4. Cu unele rezerve, observaţia îşi păstrează valoarea.

De altă parte, unificarea ce se realizase din punct de vedere politic şi chiar administrativ, între instituţiile celor doua principate, deschidea perspective nouă. Acţiunea Stărilor şi revendicările lor vor îmbrăca forme asemănătoare, până a se confunda în marea mişcare naţională, ce pune capăt regimului şi se încheie prin actul Unirii. Ea cere a fi cercetată şi expusă deosebit, după ce vom fi putut urmări, în dezvoltare paralelă, aşezările de Stări ale Moldovei.

1 Cf. G. I. Brătianu, op. Cit. P. 411 —412.

2 L 'Esprit des Lois, Cartea IIa, cap. IV.

3 G. I. Brătianu, op. Cit., p. 425-426.

4 Magaz. Ist., II, p. 239-240.