1. Problema în istoriografia romînească mai nouă

Două studii recente au scos în evidenţă rosturile politice ale nobilimii moldovene, în perioadă a existenţei statului. C. Racoviţa, îptr-o documentată expunere despre mturile suzeranităţii polone asupra Moldovei", în care analizează caracterul feudal iţiilor dintre Coroana polonă şi voievodatul român de la graniţa ei de miazăzi, ită că „în Moldova exista o orânduire constituţională, dacă putem s-o numim aşa, şi; nici un act de oarecare însemnătate nu putea fi dat de Domnul ţării fără a purta şi meniul boierilor din divan (sau, mai propriu, consiliu suprem). Chiar actele de

1 Letopiseţul Ţării Moldovei până la Amn Vodî. Ed. C. Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 17 şi Let.2, l, p. 133.! Citat după ms. Acad. Române 5227, p. 141 de Dinu C. Arion în Două studii de ist. a dreptului românesc,.43.

Aonare sau înianre ae moşu treouiau sa ne insouie ae peceţne ooienior. «_; u aiai mai mult actele de valoare internaţională trebuiau să poarte aprobarea boierilor; ba chiar, pentru că actele erau de o deosebită însemnătate, boierii dădeau un act independent". Regele Poloniei, de altă parte, ca suzeran, „nu urmărea atât dobândirea suzeranităţii asupra persoanei domnului, cât asupra întregii ţări, care-l interesa în special şi acest lucru se făcea mai cu seamă prin adeverirea vasalităţii de către boieri [. J"1.

Într-adevăr, actele de omagiu formal, încheiate de voievozii moldoveni faţă de regii poloni, începând de la 1387, sunt întărite de un act deosebit al boierilor, care uneori e transcris în corpul aceluiaşi document în versiunea slavonă, dar în alte cazuri ni se păstrează separat, aşa cum desigur a fost dat în toate împrejurările respective.

Aceste „prerogative ale marilor boieri moldoveni înainte de Ştefan cel Mare" au fost de asemenea cercetate de Dl. Dinu C. Arion, care a relevat între altele, faptul că nu totdeauna boierii însemnaţi cu „credinţa" lor în actele interne, figurează şi în acele de caracter extern şi că, „în actul lor către rege se impuneau aceia, a căror situaţiune de mari stăpâni de „pământuri supuse", era ca atare, precumpănitoare în scopul garanţiei de dat actului domnului lor". El socoteşte prin urmare, că „pe baza situaţiunii lor de mari concesionari feudali ai domnului şi astfel boieri locali prin forţa lucrurilor şi deseori desemnaţi ca atari, cei mai însemnaţi dintre dânşii şi de asemenea, dintre dânşii, acei pe cari alegerea voievodului îi chema în capul unei dregătorii, participau – m-aş încumeta să spun sub preşedinţia lui – la cârmuirea ţării"2.

Este interesant de observat cu acest prilej, că ambii autori cari au arătat o deosebită înţelegere acestei probleme, sunt dintre acei cari nu împărtăşesc „prejudecata împotriva feudalismului", comună altor istorici români3, ci au căutat dimpotrivă să lămurească vechile noastre instituţii, în lumina aşezămintelor structurii feudale, aşa cum a cunoscut-o, în diferite faze şi cu grade diverse de intensitate, întreaga Europă medievală. Dar pornind pe un drum atât de sănătos şi cu rezultatele atât de apreciabile la cari ajung în studiile lor, ei n-au putut totuşi să formuleze ca o situaţie de drept, poziţia aceasta a „ţării" în faţa „domniei" şi să caracterizeze deplin solidaritatea păturii nobiliare, nu numai ca clasă socială, dar şi ca factor politic, ceea ce constituie temeiul regimului de Stări. C. Racoviţa a observat că „două fraze din actele din 1387 şi 1393 ne-ar putea face să credem că în prealabil domnitorul convocase pe toţi pământenii, adică boierii de moşie, le luase aprobarea şi ceruse ca ei să depună în mâinile boierilor de divan împuternicirea de a garanta omagiul. În 1387 boierii lui Petru scriu: „nostro nomine et aliorum omnium terrigenarum terre Valachie, qui în nos ad ipsum faciendum autoritatem omnimodam transtulerunt. Iar în actul din 1393 st spune: (text slavon) „după bunul şi înţeleptul sfat al slugilor noastre şi al boierilor noştri credincioşi". În realitate, probabil se socotea ca de la sine înţeles că boierii din consiliu au împuternicirea tuturor boierilor ţării pentru orişice fel de acte; însă pentru că regele Poloniei putea să nu cunoască această orânduială, lucrul acesta se specifică în acte, ca să se cunoască cum că boierii, garantând, o fac în numele

1 în Rev. Ist. Romană, X (1940), p. 35 a extrasului.

2 Două studii de ist. a dreptului românesc, p. 18,20.

3 V. mai sus.

B.~. – „. -~. I. iui pviguiini. Nu r «11 U «l IU ii din consiliu garantau prin puterea lor de drept, dinainte remisă, chiar prin faptul larii lor în divan"1.

Nici Dl. Dinu Arion nu crede în mai mult decât în împrejurări de fapt, variabile de i la caz. „Această stare de fapt, se întreabă D-sa, a putut oare ajunge a fi normalizată re de drept? Luat-a naştere, mai ales sub influenţa Poloniei suzerane, ce îşi stabileşte rirea, la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, luat-a naştere o instituţiune îizată, o adunare astfel a marilor boieri, ce-si atribuiau în mod constant anumite legii, în anumite prilejuri, în conducerea ţării? Nu cred, în starea actuală a ştirilor, în; nţa unei asemenea instituţiuni, a unui seim, cum s-a scris de curând, cum vorbeşte din 25 iunie 1441 – seim asemănător celui în fiinţă în Polonia epocii. Asemenea uţiuni se nasc şi se stabilesc cu vremea. Noi trebuie să avem totdeauna în vedere ii cel scurt, ce se petrece de la moartea lui Alexandru cel Bun (1432) la advenirea lui n cel Mare (1457). Într-un sfert de veac se pot încerca imitări, sau adopta numiri e, nu se înfiripează instituţiuni. Iar a ne gândi la existenţa de seime înainte de 1432, m nici un motiv la aceasta"2.

Sunt aci două observaţii de făcut, prin cari de altfel se lămureşte şi metoda cercetării re. Cea dintâi este rezultatul unei vechi experienţe şi priveşte raportul în care se află al şi interpretarea3. Unei afirmaţii categorice a unui document contimporan, atunci n-ai alt text de opus, sau serioase motive de a-i pune sinceritatea la îndoială, nu e lată indicat de a-i substitui o interpretare proprie, întemeiată doar pe credinţa sau pe aentul că faptul amintit nu se încadrează în concepţia pe care istoricul modern o are B împrejurările sau instituţiile pe care le cercetează. Menţiunea unei adunări a mii „pământene" e poate mai puţin precisă în actul moldovenesc din 1387, decât în în Ţara Românească din 1413, pe care l-am citat la locul său4.0 procură poate fi i prin culegere de iscălituri şi peceţi, dar însuşi faptul că e necesară presupune nţa unei colectivităţi organizate, al cărei spirit corporativ se manifestă cu acest prilej, seim rămâne un seim, deci o adunare. Faptul că documentul care îl pomeneşte înşiră iţa a douăzeci de boieri (fără a socoti pe copiii lor), cifră de altfel obişnuită şi adesea ită în diplomatica moldovenească a epocii dintre Alexandru cel Bun şi Ştefan cel nu e de natură a contrazice denumirea adoptată. Se poate tot atât de bine să avem a u o adunare de delegaţi, împuterniciţi de „toţi boierii moldoveni, mari şi mici", a nenţiune urmează5. Nu se poate trece nici peste prezenţa a 54 de sfetnici (fără cinci i care încheie actul din septembrie 1455, prin care Petru Vodă Aron, după ce arată sfătuit „cu boierii din sfatul moldovenesc şi cu mitropolitul nostru, Domnul Teoctist, aţi boierii mari şi mici", trimite pe logofătul Mihul la turci, pentru a plăti cei 2 000

C. Racoviţa, op. Cit., p. 46 (extras). Sublinierea mea.

Dinu C. Arion, op. Cit., p. 21 —22.

V. în această privinţă G. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 47.

V. mai sus.

Doc. Publicat de D. P. Bogdan, Acte moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare, no 6, p. 34-37.

De galbeni ungureşti, ce i se cer ca tribut de răscumpărare1. Iar actul solemn de danie al Târgului Şiretului şi al Volhovăţului către cneaghina Ringala, din 13 decembrie 1421, e dat împreună de voievodul Alexandru cel Bun şi de 51 de boieri „toţi mari şi mici", al căror număr subliniază însemnătatea documentului şi garanţia ce i se acordă2. Chiar fără a aminti încă de adunările în care se alegeau Domnii Moldovei, cari par a fi mult mai numeroase, sunt şi aci exemple îndestulătoare de diete mai restrânse, în a căror alcătuire şi convocare se simte desigur influenţa directă a adunărilor asemănătoare din Polonia. Dar faptul însuşi că se poate aduce mărturia unui document din vremea lui Alexandru cel Bun, arată că perspectiva istorică e mai largă şi mai depărtată în timp, decât sfertul de veac ce desparte 1432 de 1457. Problema nu poate fi deplin înţeleasă, decât dacă ne întoarcem la începuturile principatului şi privim împrejurările, nu numai cu cronicarul, de la descălecare – dar chiar dincolo de ea, de la acele formaţiuni nedesluşite cari o precedează şi alcătuiesc atâtea pietre din temeliile ei.

2. FEUDALITATEA ÎNAINTE DE DESCĂLECAT

Se poate spune acum aproape cu certitudine că descălecătorii porniţi din Maramureş, în legătură cu luptele de graniţă dintre unguri şi tătari, au aflat la răsăritul Carpaţilor cel puţin atâtea seniorii şi stăpâniri anterioare lor, câte vor fi fost voivodatele şi cnezatele, ce le aflăm în fiinţă încă din veacul al XlII-lea, pe teritoriul Ţării Româneşti. Trecem peste menţiunile din secolul al Xl-lea şi al Xll-lea, din cari se poate deduce cel mult existenţa unei populaţii româneşti, în ţinuturile de mai târziu ale Moldovei3; rămân însă sigure acele cari înseamnă pe un „duce" sau voievod Olaha la 1247, în tabăra hanului tătăresc4; o luptă la 1277 între valahi şi ruteni, care nu se poate localiza decât la marginele Moldovei; prezenţa în 1307, a unui voievod valah, în dependenţa voievodului Transilvaniei, dar vecin cu Haliciul; sosirea unui contingent tot de valahi, laolaltă cu ruteni şi lituanieni, în expediţia din 1325 a regelui Poloniei împotriva comitelui de Brandenburg. Sunt de adăugat la toate aceste date, pe cari am avut prilejul să le discut mai amănunţit5 şi acele amintite de curând de Dl. P. P. Panaitescu: „Aflăm că, la 1332, pământurile episcopiei de Milcov, episcopie catolică a ordinului minoriţilor, cum spune un raport trimis Papei, fuseseră încălcate de către «boierii (a potentibus illarum partituri)» din acele părţi. Erau deci boieri cu moşii în Moldova de Jos, înainte de coborârea domniei în acele părţi [.] La 1334-35, este pomenit, la Lemberg, Alexe Moldaovic^, adică fiul «moldoveanului», ceea ce nu înseamnă din ţara Moldovei, care nu exista pe atunci, ci din Târgul Moldovei,

1 Hurmuzaki, Doc. II, 2, no DXIII, p. 669-671. P. dată, cf. Fr. Babinger, Cel dintâi bir al Moldovei către

Sultan, Omagiu către fraţii Alexandru şi Ion Lăpedatu, p. 4 şi urm.

2 M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mare, I, no 46, p. 141 —146.

3 Cf. G. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 161 —162.

4 Ibid., p. 156 şi urm. Părerea D-lui Boldur, că ar fi vorba de un principe rus Oleg, Studii şi Cercetări

Istorice, XX, p.312-313, rămâne o simplă ipoteză., «

5 Tradiţia istorică, p. 135 şi urm.

Fa. La 1352, regele Ludovic al Ungariei cercetează pe ruda sa, Cazimir al Poloniei şi: e prin Bucovina, în care sunt menţionate câteva râuri precum şi Târgul Siretuluf'1. În: cronica lui Dlugosz relatează, cu preciziuni de date şi amănunte ce par necontestabile, ediţia nenorocită a polonilor în nordul Moldovei, la 1359, data reţinută oficial pentru călecatul ţării, dar în legătură cu lupta dintre doi voievozi, Petru şi Ştefan, ce îi sunt 1 urmare anteriori. „Era deci şi un alt voievodat şi desigur alteâe pe care nu le ştim"2, această observaţie se leagă şi comentariul – ca totdeauna erudit —, pe care editorul; i mai bogate serii de vechi documente moldoveneşti, Dl. Minai Costăchescu, îl face cu ejul pomenirii, într-un hrisov de la 1419, a „Câmpului lui Dragoş", care se întindea te hotarul judeţelor Neamţ şi Bacău „la nord şi sud de pârâul Nichid şi între Tazlău şi triţa": „Nu e mai vechiu Câmpul lui Dragoş decât satele de pe el, din care unele sunt iguranţă din veacul al XlV-lea? Nu e oare vorba de Dragoş descălecătorul? Nu e vorba; de vreun vechiu cnezat al vreunui Dragoş, găsit aici de descălecători? Sunt întrebări i răspuns. Oricum, la 1419, «Câmpul lui Dragoş» sună ca ceva vechiu tare"3.

Parte din oraşele moldoveneşti sunt sigur mai vechi: o pecete a Baiei, cu inscripţie ia, are data 1300 – întocmai ca şi piatra de mormânt a „comitelui Laurenţiu" din apulungul Munteniei. Saşi veniţi din Ardeal, de bună seamă şi unguri sau secui, se vor; ezat încă de la începutul veacului la poalele răsăritene ale munţilor. S-a presupus chiar: urând, cu argumente temeinice, existenţa unui „coridor" unguresc spre Dunăre, în ile de Jos ale Moldovei4.

La toate aceste menţiuni, cari duc spre izvoare apusene, trebuiesc adause acele ce ntesc legăturile cu Răsăritul. Rămâne enigmatic demnitarul imperiului tătăresc, Ymor îs Molday, al cărui nume apare într-un raport franciscan dela 1286. Dar e ştiut că înirea împărăţiei Kâpciakului – sau măcar hegemonia ei, se întindea până la gurile larii, unde o întâlnesc genovezii la 13435, iar în a doua jumătate a veacului al XIH-lea i jurul anului 1300, în partea de Răsărit a Moldovei de astăzi şi cu deosebire în valea: ului, se găseau alanii sau iaşii, al căror nume a rămas viitoarei cetăţi de scaun a cipatului. În Ungaria, iazigii, de acelaşi neam iranic cu ei, apar amestecaţi cu cumanii, a căror supremaţie vor fi stat cei din Moldova, înainte de a-i supune cucerirea mongolă rilejul marii năvăliri în Rusia, Polonia şi Ungaria, între 1237 şi 1242. Şi de la cumani,

1 Interpretări româneşti, p. 44,104.

2 Ibid., p. 104. V. şi discuţia la C. Racoviţa, op. Cit., extras n. 4 şi urm. Şi I. Nistor, Lucius Aprovianus, ' Ţării Şepeniţului, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, XXIII, p. 143 şi urm. V. acum şi noua îretare a D-lui Şt. Pascu, Contribuţii documentare la istoria Românilor în sec. al XlII-lea şi al XlV-lea, din Cluj, Instit. de Ist. Naţională, p. 53 şi urm. Despre căsătoria Marghitei, fiică a lui Bogdan, cu Ştefan vodul Şepeniţului.

3 Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mare, I, p. 134. Ci. N. Iorga, Histoire des Roumains, III, p. 249 şi urm.

4 E o presupunere a lui Nicolae Iorga, reluată de teza recentă a D-lui Lăzărescu. Cf. G. I. Brătianu, Les le Hongrie et les principautes roumaines au XIVe siecle. Acad. Roum., Bulletin de la sect. Hist., XXVIII.

5 V. G. I. Brătianu, Vicina II, Rev. Hist. Du Sud-Est europeen, XIX, p. 144.

De altfel, sunt urme neîndoielnice în toponimia ţării1, după cum sate de tătari suni încă pomenite în documentele moldoveneşti, în veacul al XV-lea2.

Nu se poate de asemenea nesocoti nici menţiunea, atâta vreme neobservată, a cronicii lui Dlugosz, despre o acţiune războinică a valahilor, de obârşie latină, împotriva rutenilor, a căror stăpânire ar fi înlăturat-o din părţi ale Moldovei prin presiunea lor numerică şi la urmă prin violenţă3. Această tradiţie, care repetă acea mai veche cu trei secole, din cronica lui Nestor, confirmă existenţa unor cnezate slave, desigur ca rămăşiţe ale trecerii popoarelor de această origine prin aceste regiuni, ce au fost înlăturate la un moment dat de români, printr-o acţiune de recucerire, care aminteşte acea a Peloponesului sau a unor ţinuturi ale Greciei asupra altor slavi, în epoca bizantină4.

În sfârşit, dacă pasajele cunoscute ale „Descrierii Moldovei" de Cantemir, în privinţa unor vechi „republici" în Vrincea, la Tigheciu sau la Câmpulungul din Bucovina, pot fi interpretate ca mărturii ale unor autonomii locale în cadrul principatului, care le-a cuprins ca atari în hotarele sale, dovezi despre un asemenea regim de autonomie comunală răsar în veacul al XV-lea la Cetatea Albă, portul de la limanul Nistrului; se ştie că s-au aflat bani de aramă cu capul de bour, dar cu numele oraşului aşa cum îl redau izvoarele greceşti: Asprkastru, iar instrucţiuni genoveze din 1458 şi 1472 arată că s-a tratat cu un dominus et communitas Mocastri, deşi sub domnia lui Ştefan cel Mare, nu e nici o îndoială asupra stăpânirii acestui voievod în (. Etatea unde îşi numea pârcălabii5. E deci foarte probabil că şi acest vechiu centru comercial, unde negustorii genovezi sunt cunoscuţi de la 1290, a păstrat sub domnia Moldovei, în care e cuprins în veacul al XV-lea sub Alexandru cel Bun, dar poate şi mai de vreme6, privilegii de a bate monetă şi de a întreţine legături de negoţ, asemănătoare cu acele ce deosebeau marile Comune medievale din Apusul Europei.

Imaginea ce rezultă din toate aceste informaţii, de obârşie atât de deosebită, ne arată că descălecatul s-a suprapus unui complex de organizări politice mai vechi, unele băştinaşe, altele rezultate din aluviunile năvălirilor şi stăpânirilor străine, cari s-au succedat între Carpaţi şi Marea Neagră în decursul veacurilor, sau ale pătrunderii comerciale, pe căile negoţului internaţional, ce străbat aceste regiuni. „Este clar, scrie în această privinţă Dl. P. P. Panaitescu, că Moldova, înainte de întemeiere, era o regiune bine populată, avea o organizaţie politică cu oraşe, ceea ce arată o viaţă economică de schimb, o armată, ceea ce înseamnă şi şefi militari. Organizaţia anterioară întemeierii, presupune o reglementare a proprietăţii şi clase sociale la fel ca la celelalte ramuri de români, în Ardeal şi Ţara

1 Cf. A. Philippide, Originea Românilor, II, p. 360 şi urm. Cf. G. I. Brălianu, Vicina et Cetatea Albă. P. 43.

2 M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mare, I, n. 31,32, p. 92-96.

3 Dlugosz, Hist. Polonicae. Ed. 1711, col. 1122- 1124. Cf. G. I. Brătianu, Tradiţia istorică, p. 135 şi 245.

4 Asupra acestor împrejurări, expuse de M. Vasmer, Die Slaven în Griechenlaml, Berlin, 1941, v.

Consideraţiunile paralele ale lui E. Petrovici, Daco-Slava, Dacomnwnie, X, p. 235 şi urm. Şi Les Slaves en Grece et en Dacie, Balcania, VII, 2 (1944), p. 465 şi urm.

5 Cf. P. Nicorescu, Monete moldoveneşti bătute la Cetatea Albă; N. Bănescu, Maumcastrum —

Moncastm – Cetatea Albă, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, XXII, p. 171 – 172. Cf. G. I. Brătianu, Vicina II, ibid. P. 160-l61.

6 Documentul contestat din 1374 e totuşi publicat de M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mare, I.nol.

Lăneasca"'. A.m mai avut prilejul de a examina contrastul pe care îl oferă alăturarea tor realităţi cu tradiţia istorică a descălecatului în ţară pustie, aşa cum a fost formulată târziu, înfăţişându-l pe Dragoş Vodă pornind la vânat după miticul bour, pe căi nblate în desişul codrilor, asemănător altor „descălecători" ale popoarelor din stepele ritene, cu a căror legendă se potriveşte această descriere2. A fost desigur o tendinţă a iografiei, aşa cum a fost scrisă la un moment dat, din îndemnul şi porunca Domnului curtea sa, de a nesocoti acest trecut îndepărtat şi de a purcede numai din clipa ălecatului, ca de la un nou Domesday BooksA organizării de stat moldoveneşti3. Dar iul însuşi ce s-a urmărit arată că toate aceste formaţiuni anterioare, integrate în a doua itate a veacului al XlV-lea în întinderea progresivă a voievodatului „din munţi până are", îşi lăsaseră urmele în structura politică a Moldovei, prin existenţa atâtor drepturi ivilegii cari îngrădeau puterile domniei, în virtutea reciprocităţii de obligaţiuni,; ntă sistemului feudal.

Dar şi domnia, coborâtă din Maramureş, a păstrat, în prima ei fază, aspectul de itănie" printre alte cete, în grupul familiilor senioriale cari trecuseră munţii, jmentele ungureşti contimporane opun neamul „credincios" al lui Dragoş şi endenţii acestuia, acţiunii răsculatului Bogdan, care i-a înlăturat din „terra nostra luana" în schimbul căreia capătă moşia Cuhnea din Maramureş, a rebelului care s-a it dincolo de munţi4. Se vede o luptă între două familii de feudatari, dintre care una; les să păstreze legăturile de vasalitate cu Coroana ungară, iar cealaltă-le-a rupt, poate Lai în urma rivalităţii cu oamenii rămaşi credincioşi regelui şi bucurându-se de tirea sa. În viaţa feudală a Maramureşului, unii s-au încadrat în ordinea introdusă de itatea maghiară, luând loc în sfatul seniorilor ei, în care neamul Dragffy a deţinut nnate demnităţi – ceilalţi, apărând vechi privilegii de feudalitate băştinaşă ale laţiei româneşti, au căutat în cele din urmă păstrarea acestor „libertăţi" în sens eval, aşezându-se dincolo de lanţul Carpaţilor5. Nu a fost deci la început nici un ent de ierarhie, care să impună superioritatea dinastică a unui neam asupra altora: îia s-a desfăcut din procesul de rivalitate între seniori învrăjbiţi, din care unul mai nic, s-a făcut „căpitan" de expediţie şi substituindu-se vasalului regelui Ungariei, a îeiat ţara Moldovei, cu ajutorul vasalilor şi „vitejilor" săi proprii. Faptul că vechile mente moldoveneşti arată mai mulţi sfetnici ai domnului purtând aceste titluri – a desigur trebuie să le dăm înţelesul lor medieval unguresc de „cavaleri" şi „servitori jelui": „Dzula capitaneus în 1387 [.], Ionaş Viteazul, Dragoi Viteazul, Costea izul, Dragoş Viteazul, Grozea Viteazul şi Braţul Viteazul"6 – este îndeajuns de

1 Interpretări româneşti, p. 45.

2 Cf. G. I. Brălianu, Tradiţia istorică, p. 215.

3 Ibid., p. 140.

4 Cf. Lukinich, Doc. Valachorum, n. 109, p. 144 şi urm. şi 141, p. 178 şi urm. (20 martie 1360 şi 3 rie 1365).

5 V. I. Moga, Voevodatul Transilvaniei, Sibiu, 1944, p. 55 şi urm.

6 M. Costăchescu, Doc. Mold. in. de Ştefan cel Mare, I, p. 9, n. 4. V. şi Dinu Arion, op. Cit., p. 16, n. 30.

Izaki, DocA, 2. Anexă III, p. 817-l8. Mai e de adăugat Minai Ioniş Viteazul din actul de omagiu de la caracteristic, în 1 ara Komaneasca, nu am imamii aecai un contimporan ai iur, taie poai -i acest titlu: viteazul Neagu sau Neagoe, de la 13691. E un criteriu mai sigur pentru a stabili aportul maramureşean în alcătuirea nobilimii moldoveneşti, decât onomastica, ce indică prea puţine nume cu aspect specific al acestui loc de obârşie, dar „în plus [.] o influenţă rusă apuseană, ce lipseşte în Ţara Românească (nume de boieri moldoveni în veacul XV: Dajbog, Drag, Bratei, Iurg, Dolh, Stravici, Ulea, Clănău, Domăncuş, Moghilă) "2.

Faptul acestei influenţe, la care se adaugă aceea din limba şi formularul însuşi al vechii cancelarii moldoveneşti, în care înlocuieşte pătrunderea bulgară, ce se constată în acea a Ţării Româneşti, deschide încă o problemă: acea a lămuririi ei istorice şi a elementelor cari au transmis-o. Dl. Boldur, în studiul său mai vechiu şi în unele observaţii mai recente ale D-sale în legătură cu „întemeierea Moldovei"3, le atribuie misterioşiloi bolohoveni şi brodnici, pe cari îi socoteşte români, aşezaţi mult mai spre Nord şi Nord-Est de regiunea locuită în med obişnuit de poporul nostru, adică dincolo de Nistru, pe cursul superior al Bugului şi al Stryiului. Aceştia, în urma năvălirilor tătăreşti, cari au zdruncinat principatul de Halici de care depindeau, s-ar fi îndreptat spre Miazăzi şi ar fi dat Moldovei, unde s-au aşezat „un caracter pronunţat nordic şi nici decum vestic, purtând pecetea influenţei politice şi culturale ruso-galiţiene"4. Problema acestor elemente de populaţie din părţile de răsărit ale Galiţiei, în plină regiune etnografică ucraineană, a mai fost discutată şi va mai face încă obiectul altor polemici şi cercetări. Asemănări între numele „bolohovenilor" şi al valahilor nu se pot tăgădui, ca şi unele potriviri toponimice între regiunea locuită de ei şi Moldova. Dar aceste dublete toponimice se lămuresc tot atât de bine prin fenomenul general al expansiunii slave, care şi-a lăsat urmele în toată această regiune geografică, după cum şi influenţele de cancelarie şi numele ruseşti ale boierilor moldoveni, pot fi rezultatul atingerii de hotar a Moldovei cu principatul mai vechiu al Haliciului, în condiţii asemănătoare acelora ce explică, la Miazăzi, contactul Ţării Româneşti cu Bulgaria5. Pot fi şi supravieţuiri ale unor organizaţii politice locale, din partea de Nord – Ţara de Sus – a Moldovei, unde această influenţă, sprijinită pe fenomene constante de întrepătrundere demografică între români şi ruteni, va fi fost mai sensibilă şi mai durabilă. Ea corespunde şi versiunii păstrate de aceeaşi tradiţie a descălecatului moldovenesc, care pretinde că în pustiul în care s-au aşezat întemeietorii, „de sârg s-au lăţit românii în gios şi ruşii în sus", aceştia din urmă fiind colonizaţi din „ţara leşască", prin mijlocirea legendarului „Eţco prisăcariul"6. Reţinem deocamdată din aceste controverse, pentru chestiunea ce ne interesează aci, că domnia întemeiată în Moldova, în condiţiile amintite, s-a găsit de la început îngrădită şi zăgăzuită, atât de reprezentanţii unor numeroase puteri locale, cari au acceptat să-i fie vasali, cât şi de elementele feudale

1 V. mai sus. Cf. A. Boldur în studiul citat mai jos despre „întemeierea Moldovei".

2 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 55. Cf. N. Iorga, Hist. Des Roumains, III, p. 264-265.

3 Contribuţii la studiul ist. Românilor, I, p. 111 şi urm. (V. şi harta la p. 128); întemeierea Moldovei, Studii şi Cercetări Istorice, XIX, p. 185 şi urm.

*Ibid., p. 186.

5 Sunt de acord cu Dl. Boldur că nu e nevoie de a se presupune o stăpânire efectivă a principilor de Halici asupra teritoriului Moldovei de mai târ/. Iu, deşi influenţa lor s-a făcut simţită în aceste părţi în veacul al XH-lea.

6 Gr. Ureche Vornicul şi Simion Dascălul, Let. Ţării Moldovei, ed. C. C. Giurescu, p. 11.

R i. ^ujiu. Iuiw. I ^ a^cai IUIIU ioane vecniu şi foarte larg de oameni şi de instituţii, trebuiesc privite aşezămintele ordinei de stat moldoveneşti, în perioada în care izvoarele ni le fac mai deplin şi mai bine cunoscute.

3. DOMNIA ŞI STĂRILE ÎN VEACUL AL XV-LEA

După cum s-a mai relevat, primul document intern care face cunoscută „credinţa tuturor boierilor moldoveni", dintre cari 14 sunt anume amintiţi, este dania lui Roman Voievod din 30 martie 1392, a trei sate de pe Şiret lui Ionaş Viteazul1. Data relativ târzie, se justifică prin faptul că actele anterioare interne ce ne sunt cunoscute, sunt numai două, din cari unul, acel al lui Iurg Koriatovici din 1374, nu e considerat autentic de cei mai mulţi istorici; totuşi, deşi nu înşiră martorii, el menţionează şi „credinţa boierilor moldoveni"2. Cel de al doilea, dat de Petru Vodă la tfârlău, la 1 mai 1384, poartă şi el iscălitura a trei boieri de sfat, Porucino, Bârla şi Jule; dar e o danie în limba latină, către biserica catolică din Târgul Şiretului, întemeiată de Doamna Mărgărita (sau Muşata), mama voievodului3. Dacă pentru cel mai vechiu din aceste acte – în cazul în care nu l-am înlătura ca fals – s-ar putea invoca o variaţiune în formularul cancelariei, ce nu ar fi fost încă statornicit la acea dată, pentru cel de al doilea este vorba de un caz special, care: omporta desigur şi reguli diplomatice deosebite. Cu atât mai puţin se pot deci trage: oncluzii, în ce priveşte lipsa din ele a înşirării obişnuite a boierilor, ca întărire a unei lotărâri domneşti4.

Că faptul trebuie înţeles astfel, o dovedeşte nu numai menţiunea, dar actul deosebit J mandatarilor boierimii moldovene, care confirmă la 26 septembrie 1387 omagiul de fasalitate al voievodului Petru către regele Vladislav Iagello. Am amintit mai sus mputernicirea pe care au căpătat-o „din partea tuturor pământenilor ţării Moldovei" şi tiţelesul acestui termen, care este echivalentul acelui de regnicolae, folosit de documentele ngureşti. Câţiva ani mai târziu, la 1395, angajamentul e luat de pan Braţul, pan Stanislav, an Minai şi pan Şendrea, că Ştefan Vodă, urmaşul lui Petru, va merge să se supuie regelui cu boierii şi cu panii"5. Şi într-adevăr, actul de omagiu de la 6 ianuarie din acelaşi au, şa cum se află transcris, cuprade formularul a două documente: acel al voievodului şi cel al „panilor şi boierilor ţării Moldovei" – nu numai cei zece numiţi în frunte, dar şi alţi pani, boieri pământeni" – cari jură şi ei credinţă regelui Poloniei, ba chiar se leagă împiedice pe Domnul lor să pună ceva la cale împotriva regelui6. E deci o legătură de isalitate directă de la suzeranul suprem la vasalii vasalului principal (arrierevassaux), în inul aceleia pe care regii normanzi au introdus-o în ierarhia feudală a Angliei, după îcerire7. La 25 martie 1400, Ivaşcu, fiul iui Petru Voievod, jurând credinţă în

1 M. Costăcbescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mate, I, no 3, p. 7.

2 Wid., no p. 1.

3/ta/., no 2, p. 4-5.

4 Dinu C. Arion, op. Cit., p. 4, n. 1 bis.

5 M. Costăchescu, Doc. Mold. În de Ştefan cel Mare, II, no 166, p. 609 ţi urm.

6/6K/.,. Nol67, p.611şiurm.

7Cf. M. Bloch, Lasocietă/&x/a/e, II, p.229.

Eventualitatea că ar ajunge „domnitor şi voievod în ocina mea, ţara Moldovei", cu sprijinul regelui Vladislav şi al marelui cneaz Vitolt al Lituaniei, încheie de asemenea legătura „cu toţi boierii mei moldoveni şi cu toată ţara Moldovei"1. Un caz interesant îl prezintă omagiul din 1402 al lui Alexandru cel Bun; el se află întărit de făgăduinţa lui „pan Costea Valahul", concepută în aceiaşi termeni ca actul boierilor de la 1395, deci prevăzând şi angajamentul de a împiedica orice acţiune potrivnică a voievodului vasal împotriva regelui suzeran2. E de crezut că garanţia lui Costea, fruntaş printre fruntaşii ţării, este şi ea expresiunea unui mandat ce îi conferă, în această împrejurare, o calitate asemănătoare acelei a palatinului în regatul Ungariei3. La 1404, într-adevăr, Alexandru depune omagiul împreună „cu slujitorii noştri, pani valahi, pământeni moldoveni" ale căror 15 peceţi atârnă alături de cea domnească, în josul hrisovului care obligă pe „toţi boierii moldoveni"4. De asemenea pactul din 25 mai 1411, care nu este atât o înnoire de credinţă – inutilă după dreptul feudal, între persoanele aceloraşi contractanţi – cât o alianţă împotriva unei eventuale agresiuni a regelui unguresc, cuprinde de asemenea formula: „împreună cu panii noştri"5.

Nu avem de analizat aci conţinutul politic al acestor documente şi cauzele cari orientează principatul Moldovei către Polonia, după unirea acestei ţări cu Lituania la 1386, prin căsătoria lui Vladislav Iagello cu Iadviga şi revenirea „Rusiei Roşii", adică a Galiţiei orientale, sub stăpânirea polonă. Ne putem referi în această privinţă la cercetările D-lui P. P. Panaitescu6 şi la studiul lui C. Racoviţă7, care a examinat chestiunea în amănunţime şi din toate punctele de vedere, pentru perioada ce se întinde de la 1387 – primul act de omagiu al lui Petru Voievod – la 1432, la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun. Complicaţiile externe ale acestei jumătăţi de veac şi jocul diplomatic al voievozilor moldoveni, între Ungaria şi Polonia, sau, la un moment dat, între Polonia şi Lituania, ne interesează aci mai puţin, decât rolul politic al nobilimii moldovene care apare în această succesiune de acte domneşti ca un corp organizat şi solidar, a cărui continuitate prezintă o mai mare garanţie, decât acea a unei domnii, destul de nestabile în primii cincizeci de ani ai existenţei ei şi care de-abia din timpul lungii stăpâniri a lui Alexandru cel Bun, se găseşte „aşezată" pe temelii mai sigure. E de altfel caracteristică şi formula ce revine chiar în acest timp în documentele interne. „Iar după viaţa noastră, cine va fi Domn în ţara noastră a Moldovei, din copiii noştri, sau pe cine Dumnezeu va alege să fie, acela să nu-i strice fără vina lui [.] "8. Eventualitatea trecerii domniei în alt neam, care în Ţara Românească se exprimă târziu, cu un accent de îndoială în vremuri tulburi, este înfăţişată aci ca o regulă de care se ţine seamă, în plină perioadă de linişte şi înflorire. Peste câteva decenii va reveni mai des acea care restrânge ipoteza la „ori pe cine Dumnezeu va alege

1 M. Costăchescu, op. Cit., II, no 170, p. 619 şi urm.

2 Ibid., no 172, p. 623-24.

3 Cf. IV, Adunările de Stări în ţările Europei de Răsărit dunărene.

4 M. Costăchescu, op. Cit., II, no 173, p. 625-27.

5 Ibid., no 177, p. 637 şi urm.

6 Interpretări româneşti, p. 107 şi urm.

7 V. mai sus.

8 M. Costăchescu, op. Cit., 1, no 38, p. 113 (20 dec. 1414).

J din rraţii noştn sau din seminţia noastră"1, nuanţă de legitimitate care coincide însă cu; rspectiva unei noui dezbinări lăuntrice, sub fiii lui Alexandru cel Bun. Deşi cronicele j menţionează, în scurtele lor însemnări pentru această vreme a începuturilor, demnitatea alegerii la înscăunarea domnului.

— Iarăşi o trăsătură specifică regimului de ări.

— Aceste aluzii, ca şi rostul de corp organizat în viaţa statului, al boierimii, ne lasă i presupunem că ea a avut loc şi atunci, mai ales la schimbările cari înlocuiesc o linie >mnească prin alta.

Despre alcătuirea sfatului domnesc mai restrâns – rada în textul slavon —, sau a vanului cum e numit de obicei, deşi acest termen oriental nu e potrivit pentru regimul udai al veacurilor al XFV-lea şi al XV-lea, iarăşi nu avem a ne ocupa prea mult, ea fiind rcetată şi cunoscută. S-a observat că în Moldova ca şi în Ţara Românească, locurile de inte ale sfetnicilor, a căror credinţă e invocată în mod obişnuit, nu sunt atunci ale acelora vestiţi cu o slujbă sau dregătorie; dimpotrivă, ei încheie şirul, care începe cu alţi „pani",; ăror însemnătate nu se măsoară după funcţia ce se deţine vremelnic, ci după moşiile pe ri le posedă „uric cu tot venitul". Încă de atunci apar în Moldova seniori de întinse menii, ca Mihul Logofătul, ale cărui posesiuni, cu fraţii săi Duma şi Toader, se întind ste 50 de sate şi selişti, sau ruda lor, popa, pe urmă protopopul Iuga, alt potentat teritorial acestei epoci2. Această situaţie în sfat, după numărul şi întinderea „pământurilor puse" care apare şi în documentele externe, este deosebit de limpede în perioada de după îga domnie de consolidare a lui Alexandru cel Bun, sub fiii săi adesea învrăjbiţi, Ilie şi îfan.

Nu e locul de a intra nici în amănuntele acestor certuri pentru domnie, cari ajung la mpromisul unei duble stăpâniri, chiar cu o delimitare teritorială, pentru a isprăvi ntr-un şir de sângeroase tragedii. Ne ajunge să constatăm că întotdeauna, în asemenea airi, în paguba puterii domneşti slăbite de luptele concurenţilor, creşte acea a celorlalţi ton ai vieţii de stat, mai ales când alcătuiesc corpuri constituite, capabile de a-si nifesta voinţa şi de a înclina cumpăna politică într-un sens sau altul.

Specialiştii au deosebit acest caracter al domniei duble a lui Ilie şi Ştefan. „Orice iune a lor se sprijină pe boieri, nimic nu puteau face, fără consimţimântul lor, de aceea nărui mărturiilor în acte ajunge la cifra 30, sau chiar şi 31, iar în omagiul către regele on creşte la 35. Aceeaşi cauză de atotputernicie boierească explică şi faptul că din ilul de 109 acte, date de Iliaş şi Ştefan în cursul domniilor lor, 95 sunt destinate erilor. Şi acelaşi motiv lămureşte şi faptul că de îndată ce Ştefan ajunge să domnească te toată ţara, după orbirea fratelui său, în primul act original cunoscut de la el apar 32 boieri martori, pentru ca numărul lor să ajungă nu după multă vreme, ci numai după luni, la 42"3. Ajunge să amintim numărul mărturiilor din Ţara Românească, ce nu ăşeşte cifra de 16, dar de obicei se menţine între 8 şi 124. Împrejurările tulburi se lungesc prin desele schimbări de domnie, până la 1457.

1 M. Costăchescu, op. Cir., I, no 146, p. 451 (15 iunie 1436).

2 Ibid., p. 501 şi urm.; 165 şi urm.

3 D. P. Bogdan, Acte moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, p. 9.

4 Dinu C. Arion, op. Cit, p. 12, n. 22.

În aceste condiţii, adeziunea boierilor moldoveni la omagiul către regele Poloniei are mai mult ca oricând înţelesul unei garanţii de permanenţă: 31 din ei iscălesc şi 11 pecetluiesc actul din 4 iunie 1433 al lui Ilie1. Şi aci se face menţiune de „toţi boierii moldoveni". Către sfârşitul anului însă, regele Vladislav promite sprijinul său lui Ştefan şi marii sfetnici ai Coroanei întăresc legătura în numele lor2. La 13 ianuarie 1434, boierii moldoveni – în cea mai mare parte aceiaşi!

— Întăresc omagiul lui Ştefan ca Domn al Moldovei3. Mai târziu intervine înţelegerea, care împarte între fraţi Ţara de Sus şi Ţara de Jos, poate urmând limita unor diviziuni mai vechi, dinainte de descălecat.

În afară de numărul mărturiilor, alte trăsături deosebesc rosturile politice ale nobilimii, în perioada domniei comune. Într-un interval de câţiva ani, accentul cade tot mai mult pe „pământurile supuse" ce le deţine ca feude şi pe cari i se întemeiază puterea. Dacă la 1433, în actul de omagiu apăreau numai doi sfetnici cu menţiunea: „de la Dorohoi" sau „de la Frătăuţi", ceilalţi fiind amintiţi doar cu numele4, la 1436 cei mai mulţi îşi adaugă şi domeniul: „pan Vâlcea de la Lipnic şi pan Isaia de la Baia, pan Petru vornic de la Hudineţ, pan Ucleatea de la Zubrouţi, [.] pan Stânciul de la Buhăeşti, pan Stan Bârlici de la Voroneţ [.] "5. E însă izbitoare asemănarea ce o prezintă aceste titulaturi cu acele cari desemnează pe sfetnicii Coroanei polone, în actul prin care confirmă făgăduiala regelui, dată lui Ştefan în decembrie 1433: după cinci prelaţi, în frunte cu arhiepiscopul de Gnezno şi Zbigniev al Cracoviei, urmează într-adevăr: „Micolai din Mihalov, pan şi staroste de Cracovia, voievozii Sudivoi din Ostrorog de Poznania, Spy tek din Târnova de Sandomir, Andrei din Domabor de Kalisz, Martin din Kalinov de Sieradz, Stibor de Lanczycz, Ian din Lihin de Brest, Iarant din Brucova de Vloclav, Ian Muzik din Dubrova de Lwow"6. Obiceiul de a arăta şi domeniul după nume, de modă feudală apuseană, a pătruns deci în Moldova prin Polonia.

Dar nu la această particularitate se mărginesc influenţele şi asemănările din ţara vecină, unde tocmai atunci regimul de Stări prinde a se înfiripa mai temeinic. E o întrebare dacă, în calitatea sa de vasal, domnul Moldovei îşi avea locul în dieta polonă a regatului (care se constituie peste cele locale ale provinciilor, în veacul al XV-lea) sau în senatul marilor demnitari. Există de altfel şi un precedent: în prima jumătate a secolului, despotul sârb, vasal al regelui Ungariei, lua parte la dietă7. Se pare că măcar reprezentanţii Domnului Moldovei au luat parte la alegerile regale din Polonia în 1434 şi 1501; Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, va fi de asemenea chemat la 1506 şi urmaşul său Ştefăniţă invitat să ia parte la şedinţele senatului polon, de către regele Sigismund I8. Ba un raport veneţian

1 M. Coslăchescu, Doc. Mnld. În. de Ştefan cel Mare, II, no 182, p. 650 şi urm.

2 lbid., no 183, A. şi B., p. 652 şi urm.

3 lbid., n. 185, p. 665 şi urm.

4/bid., n. 182, p. 650.

5/foii/., n. 202, p. 702.

6 Ibid., p. 658-59.

7 C. Jirecek, Gesch. Der Seiben, II, p. 269: investirea despotului Gheorghe de către regele Sigismund al

Ungariei la 1427.

8 P. P. Panaitescu, op. Cit., p. 120 – 121. V. şi scrisoarea lui Petru Rareş din 21 februarie 1534 în care arată că nu se simte legat faţă de regele polon, care şi-a asociat fiul la tron, fără a-i fi cerut jurământul către acesta. Hurmuzaki, Doc. Supl. II, I, p. 23.

V-a în vcacui aj A.v-iea, ca urmare a omagiului depus de voievodul Moldovei, i se rezerva acestuia al doilea loc în senatul demnitarilor Coroanei, după arhiepiscopul primat de Gnezno1.

Era deci o situaţie ce semăna într-o măsură oarecare – nu deplin însă – cu acea pe care vor încerca s-o instituie tratatele din 1595 cu principele Ardealului, ale căror consecinţe le-am examinat în privinţa Ţării Româneşti2. E vădită în această epocă o confuzie de graniţe, de noţiuni şi de oameni între Polonia şi Moldova: sunt şi mărturii de legături directe între nobilii poloni şi moldoveni, de o parte şi de alta a hotarului, ca acele pe cari le dovedesc convenţiile între starostele de Sniatin şi Colomeea, Mujilo de Buczacs şi logofătul Mihul, pentru adăpost la nevoie, sau operaţiuni financiare3. Un istoric polon care s-a ocupat în repetate rânduri de relaţiile ţării sale cu principatul vecin şi a adus astfel preţioase contribuţii istoriei noastre, Olgierd Gdrka, a presupus că şi luptele între Ilie şi Ştefan nu sunt străine de rivalitatea ce opunea, la aceeaşi dată.

— Şleahta micii nobilimi magnaţilor din Polonia, conduşi de cardinalul Zbigniev Olesnicki4.

E un fapt că după unirea mai strânsă de la Horodlo, în 1413, care stabileşte legături între nobilimea polonă şi cea lituană, mergând până la „parlamente" comune5, Starea nobiliară din ţările Coroanei iagellone îşi întinde şi îşi sporeşte mereu privilegiile. Actul de la Iedlna (1430) conferă membrilor ei pe acel de a nu putea fi arestaţi fără judecată – neminem captivabimus, nisi jure victum —, iar statutele din Nieszawa, în 1454, vor îngrădi puterile regelui prin cuvântul adunărilor, fiind considerate ca un fundament al regimului de Stări al Poloniei6. E firesc ca aceste împrejurări să fi avut o influenţă directă asupra acelor din Moldova.

Nu e deci numai o coincidenţă că cele mai precise relaţiuni despre rostul Stărilor moldoveneşti sunt din această epocă; după cum s-a văzut însă, ele nu constituie o apariţiune sporadică, sau o simplă imitaţie a unor forme politice străine, ci înseamnă un punct culminant al unei întregi dezvoltări, a cărei obârşie este însăşi întemeierea principatului. Sub voievozii Ilie şi Ştefan, dovezile într-adevăr se înmulţesc.

Am mai amintit actul de omagiu al lui Ilie din 19 septembrie 1436. El este depus la Lwdw „împreună cu întreg sfatul nostru, cu cavaleri (ritetmi), boieri şi nobili din cetăţi, oraşe, cu ţinuturile supuse şi din fiecare stare (stadia) sau rang (riedu) de oameni supuşi nouă"7. Deosebit, dar în aceeaşi zi, „toţi cavalerii (riteri) şi boierii şi sfatul mai înainte numitului şi prea puternicului Iliaş Voievod, Domnul Ţării Moldovei, împreună cu toate pământurile supuse şi cu toţi aceştia, cari vor fi în aceste pământuri" depun şi ei jurământul de credinţă şi ajutor8. E vorba acum în mod neîndoielnic de Stări, iar acea mai numeroasă şi mai puternică a nobililor se împarte în trfeptele distincte ale boierilor (cei din sfat şi vut a?

1 Hurmuzaki, Doc. III, 2 no CCCCLIII, p. 374.

2 V. mai sus.

3 Hurmuzaki, Doc. I, 2 no DCXCI, p. 888-89; II, 2, no CXV şi CXVI, p. 135-l36.

4 Citat de P. P. Panaitescu în cursul său (litografiat) despre Istoria Poloniei (1937), p. 171 —172.

5 O. Halecki, La Pologne, p. 104.

6 E. H. Lewinski Corvin, The Politica! Hist. OfPoland, p. 89,99 şi urm.

7 M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mate, II, no 201, p. 698-699.

8 Ibid., II, no 202, p. 701 şi urm.

Cenani; şi a cavaienior, cari nu mai suni desemnaţi prin termenul unguresc de „vfcjr, adus din Maramureş, ci prin acel german de „ritter", trecut prin mijlocirea polonă. Edeci o reprezentare colectivă de categorii sociale, cari împreună constituie „Ţara Molhd", fără de asentimentul căreia Domnul nu se poate lega. Se înţelege astfel mai bine temui de „seim", folosit de scriitorul actului din 25 iunie 1441, prin care voievozii Ilie şi Ştefan întăresc sate şi selişti slugii lor, „pan Vlad Jicov". E o adunare de boieri, din careDâşi adaugă „credinţa" acelei a celor doi domni; ea se ţine în satul Bulgari „ce era aşezatpeun pârâu Crasna din Roman, sat ce astăzi se numeşte Bătrâneşti". „Din cele expuse, ningă editorul documentului, Dl. D. P. Bogdan, se vede că seimurile se întruneau unfaân provincie, la ţară, pe câmp"1. D-sa face fireşte aluzie la adunarea din câmpia Dirijlâţii, unde Ştefan cel Mare va fi ales Domn al Moldovei; dar şi în afară de acest exemplu apropiat, sunt destule cazuri, mai ales în regimul de Stări din ţările germane, îi cari adunările se ţin sub cerul liber, la un loc anumit, desemnat de tradiţie. Tot astfel seina şi nobilimea maghiară, atunci când membrii Ordinului se înfăţişau viritim, perşii In cazul ce ne interesează aci, e de presupus că nu numai pentru dania către Vlad Jicovseva fi adunat boierimea Moldovei. Ca de obicei însă, în dietele sau „parlamentele" deacest gen, se rezolvau cu această ocazie, pe lângă chestiuni mai importante care consliiau motivul principal al adunării şi o serie de afaceri mai mărunte, judecăţi, scutiritaii, folosindu-se prezenţa într-un singur loc a Domnului şi a celor mai de seamă sfetnici. Întâmplarea face însă să nu ştim de „seimul" de la Bulgari, decât prin acest aspect omeum lăturalnic al său, motivul de căpetenie al convocării rămânând necunoscut. Din «astă cauză, nu se poate de asemenea trage nici o concluzie sigură despre numărul aceloware au luat parte. Pentru actul de danie ce ne-a parvenit, nu era nevoie de adeverinţioai multor boieri, rămânând însă foarte posibil – chiar probabil – ca adunarea în virea unor scopuri mai însemnate, să fi fost mai numeroasă. Se poate de asemenea ca stoicii prezenţi să fi avut o delegaţie, care nu credem că era implicită, ci trebuie în acest cazsăfi îmbrăcat forma unui mandat anumit, în împrejurările tulburi şi schimbăcioastale Moldovei de atunci.

Nu mai puţin interes provoacă, în omagiul de la 1436, menţiunea oraşelor. Cătacea dată şi ele alcătuiau o colectivitate sau Stare deosebită, ne-o dovedeşte porunapiţin anterioară (19 decembrie 1435) a lui Ştefan Voievod, trimisă „tuturor şoltuzilor şi pârgarilor din toate târgurile ce sunt în ţara noastră", pentru a-i opri de a pune piedici negoţului braşovenilor, căruia i se asigurase recent libertatea de circulaţie2. Că târgoveţii, în mare parte străini, erau chemaţi uneori ca specialişti în chestiuni economici sau financiare, să ia parte la lucrările sfatului domnesc, ne-o arată hotărârea de la 5 iunieW9, sub Alexandru Vodă, în procesul intentat de pârcălabul Coste lui Gheorghe Herejiiul, pentru neplata unui împrumut de 800 de zloţi. Dialogul e destul de pitoresc peiiica Nicolae Iorga să-i fi făcut loc în Istoria Românilor: „Şi Gheorghe atunci nu s-aapârat,

1 D. P. Bogdan, Acte moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, no 6, p. 34 şi urm. V. şi comentai, P-

— 11. De fapt e localitatea unde s-a dat mai târziu la 1486, bătălia între Ştefan cel Mare şi Hronoda saitoiot, care poate fi Şcheia (Bulgari-Şchei). Cf. O. Gorka, Cronica epocei lui Ştefan cel Mare, Rev. Ist. RonwHivI, p.67.

2 M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mare, II, no 198 şi 199, p. 693 şi urm. Î * în MI cu uuţjiuiuui, insa eu am oit să-mi fac câştig cu banii tăi, am cumpărat de la Petru Voievod vama şi hereghiea şi 1 aceasta m-am înşelat şi banii tăi i-am mâncat şi acuma sunt vinovat către tine. Şi pan! Oste a spus: ne fiind vinovat faţă cu alţii, dă-mi banii mei. Iar Gheorghe stând a spus: nu m alta în sufletul meu decât satul ce mi-a dat Ştefan Voievod lângă Vaslui, cu moară şi isele mele, ce eu singur am dobândit în Corn, în Suceava, ia, pan Costea, căci alta nimic u am şi ce va fi mai mult, tu, pentru Dumnezeu, iartă-mă. Şi atunci au fost multe cuvinte, întru că lui pan Coste i s-a părut că are puţin pentru banii săi". Până la urmă însă se npacă şi Domnul confirmă înţelegerea, împreună cu 20 de sfetnici, fiind însă de faţă şi dţi boieri mari şi mici". Dar documentul adaugă: „Şi târgoveţi, oameni buni, au fost la; easta, pe numele lor, Vasilcea vameş, Nichil voit, Serchiz voit armean, Toma şi alţi uneni buni, cari au fost la aceasta"'. Fiind vorba de împrumut pentru finanţarea vămii şi monetăriei, arendate de Domnitor, au fost chemaţi la sfatul domnesc ca să dea păreri >mpetente, ca experţi, vameşul, primarul (vogt – voit, ca în Polonia) german al Sucevii, ickel şi cel armean, Sarchiz, adică şefii acestor comunităţi cu interese şi preocupări sgustoreşti.

Starea orăşenească, deşi e menţionată la rând cu celelalte în omagiul către regele >lon din 1436, are deci o situaţie inferioară. Ea nu participă decât indirect la hotărârile >litice, primeşte porunci domneşti, fără a se menţiona că îşi spune cuvântul asupra estora, iar reprezentanţii ei sunt chemaţi în sfatul domnesc, numai pentru acele chestiuni au nevoie de avizul lor. E locul să ne amintim că şi în Ungaria, rangul politic al oraşelor mult inferior, în dietă, acelui al ordinelor principale ale clerului şi nobilimii, iar în lonia, de abia Cracovia singură şi-a putut trimite mai târziu reprezentantul în dietă.

Actele de omagiu nu amintesc clerul moldovenesc printre Stările ţării. Totuşi, petenia bisericii ia parte la hotărârile importante şi numele său e amintit în fruntea uror, atunci când e de faţă: e cazul mitropolitului Teoctist, în adunarea de la Vaslui din 55, atunci când se hotărăşte plata tributului către sultan. Această adunare Dl. D. P. >gdan o consideră ca al doilea „seim" al Moldovei, în ordinea cronologică, dând locul treilea adunării de la 1457, de pe câmpia Direptăţii2; trebuie desigur adăugat, cum face altfel şi D-sa, după menţiunile din izvoare ce au ajuns la cunoştinţa noastră. Între aceste uă din urmă adunări este însă o deosebire însemnată, atât în ce priveşte numărul şi: ătuirea. Cea de la 1455 cuprinde pe mitropolit, 53 de boieri şi cei cinci „pisari", din i unul cu numele turcesc de Soliman – desigur tălmaciu, în afară de Steţco, acel care a scris în Vaslui". Protocolul iniţial distinge trei elemente componente: „panii sfatului ridovenesc", „mitropolitul nostru, Kir Teoctist" şi „toţi panii mari şi mici"3. Erau deci ierii mari, magnaţii, cari făceau parte din sfatul restrâns, divanul de mai târziu; capul ericii, reprezentând clerul; şi „toţi boierii", corpul Stării nobiliare, probabil înfăţişată n delegaţi ai ei. Este o adunare de Stări cu efectiv redus, chemată să delibereze şi să

1 M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan cel Mare, II, no 100, p. 385 şi urm. Cf. N. Iorga, Hist. Des imains, IV, p. 193-l94.

2 Op. Cit., p. 10.

3 Textul în Hurmuzaki, Doc. II, 2, no DXIII, p. 669-671. Cf. M. Costăchescu, Doc. Mold. În. de Ştefan

Mare, II, no 233, p. 797-800.

„v —r.„^. ^VJUVI uv a muuu, sunaiiuiui „unui, prin care moldova se răscumpăra de ameninţare. Se mai adăuga deci şi această legătură acelor anterioare, faţă de Polonia şi mai recente faţă de Ungaria, unde Ioan Corvinul arătase, ca regent, intenţia de a revendica din nou vechile drepturi suzerane, cărora li se substituie omagiul polon. E însă de observat că pluralitatea omagiilor, departe de a fi neobişnuită, mai ales în această perioadă târzie a Evului Mediu, era în unele locuri regulă generală1; de altă parte, „tributul" cerut de turci nu era mai mult, la acea dată, decât o primă de asigurare împotriva năvălirii, care mai bătuse odată la porţile Moldovei, un sfert de veac mai devreme, dar a cărei primejdie părea acum mult sporită. Asemenea plăţi de „răscumpărare" erau efectuate şi de alte state în marginea stăpânirii otomane; coloniile genoveze din Crimeea plăteau mai mult, iar pentru cei 2 000 de galbeni ai acestui început de haraciu, ajungeau – ne-o spune doisprezece ani mai târziu, Ştefan cel Mare însuşi – veniturile unor ţinuturi dintre Neamţ şi Baia2. Nu trebuie deci nici exagerată „umilinţa" Moldovei lui Petru Aron, care întrunea sfatul de la Vaslui, nici importanţa unei hotărâri ce nu constituie o măsură excepţională, la vremea în care a fost luată.

Altfel se înfăţişează adunarea de la Direptate, doi ani mai târziu. Ştefan Vodă, biruitor în două lupte asupra lui Petru Aron „strâns-au, scrie letopiseţul lui Ureche, boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă, dimpreună cu mitropolitul Teoctisl şi cu mulţi călugări, la locul ce se chiamă Direptate şi i-au întrebat pre toţi, este cu voia lor tuturor să le fie domn"3. Răspunsul urmează după ritual, prin aclamaţia: „mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti" – am mai amintit elementele de asemănare cu ce se petrecea aiurea4. E însă interesant de a reveni asupra alcătuirii acestei adunări, a cărei tradiţie înseamnă importanţa principiului alegerii în instaurarea domniei; e de fapt a doua menţiune a lui, după acea relativă la descălecătorul Dragoş, „pre carele cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu de grijă"5. Desigur trebuie să ţinem seamă că lucrurile sunt văzute aci prin prisma cronicarului din veacul al XVII-lea. Nicolae Iorga socotea că „altă curte măruntă" reprezintă aci pe micii slujbaşi ai Curţii domneşti6. E însă de preferat o altă interpretare, sprijinită pe mărturii contimporane: „curte" în vremea lui Ştefan cel Mare, e o noţiune care cuprinde pe toţi ostaşii privilegiaţi, viteji sau „curteni", cum li se spunea în Moldova, nu din cauza unor slujbe la Curtea Domnului, ci a „curţilor" lor proprii, mici reşedinţe senioriale la ţară, pe bucăţile lor de moşii. Este acea minunată „oaste mică" ce se jertfeşte la Valea Albă, despre care voievodul scrie, prin trimisul său Ţamblac, veneţienilor, la 8 mai 1478: „şi m-au aflat singur şi toată oastea mea împrăştiată ca să-si apere casele [ ] Eu cu curtea mea am făcut ce am putut şi s-a întâmplat cum am spus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat fi numele Său [.] "7, pagină admirabilă, care nu se reciteşte fără emoţie. Rezultă însă limpede

1 Cf. M. Bloch, La socie'te'ftodale, I, p. 335.

2 N. Iorga, Hist. Des Roumains, IV, p. 180.

3 Gr. Ureche şi Simion Dascălul, ed. C. C. Giurescu, p. 29. Analele putnene (I. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti, p. 114,194), arată că „s-au adunat toată (ara" cu mitropolitul Teoctist.

4 V. mai sus.

'Gr. Ureche, /Wd., p. 12.

6ti. LoTga, Gesch. DesRumănischen Volkes, ll, p. 19. Îs-îsfc

7 Hurmuzaki, Doc. VIII, no XXVII, p. 24. Cf. I. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, II, p. 348.

„curtea", corp de elită, despre care Nicolae Iorga a scris aceste rânduri inspirate: „boierii se închinară frumos în faţa morţii şi primiră în faţă"1. „Curtea mai măruntă" care ia parte la alegerea Domnului în 1457, e fără îndoială aceeaşi care a luptat la Valea Albă în 1475: nobilimea mică, „cavalerii" ce nu mai reprezintau acum pe puternicii „viteji", credincioşii domnului descălecător, dar adunau toată călărimea slujind în scutire, pentru pământurile primite de la voievod drept feudă militară. Adunarea de la Direptate este prilejul manifestării ei pe tărâmul politic, ca treaptă inferioară a Stării nobiliare. Ea corespunde: orpului de milites din Muntenia, „slujitorimea" de mai târziu.

E de asemenea de observat participarea mai numeroasă a clerului. Călugării înseamnă însă în primul rând stareţii de mănăstiri, pe cari îi aflăm la loc de frunte şi în rara Românească. E deci şi aci o alcătuire tripartită: boierii „mari şi mici", nobilimea mai bogată şi mai puternică, din care se recrutează sfatul domnesc; „curtea" adică vitejii, lobilimea mică a ostaşilor privilegiaţi; clerul. Deosebirea esenţială faţă de adunarea de la Vaslui, pare a fi că aci nu mai vin delegaţi ai Stărilor, ci că, după putinţă, acei ce le alcătuiesc iau parte, ca în Ungaria: viritim, prin prezenţa lor efectivă. De aceea şi adunarea >e ţine într-un câmp, spre a putea cuprinde o mai mare mulţime de oameni; e de presupus; ă la solemnitate se va fi strâns la margine şi mult „norod" din împrejurimi. Este iarăşi exemplul tipic al unei diete de alegere şi de încoronare, cum se practica în aceeaşi vreme în monarhiile de Stări vecine, Ungaria şi Polonia, de unde pătrunseseră în Moldova, în Forme atât de accentuate, influenţele sistemului feudal.

Toate aceste împrejurări ne determină să considerăm epoca ce urmează domniei lui Mexandru cel Bun şi se încheie prin alegerea din câmpul Direptăţii2, ca prima fază istorică în care un regim de Stări, cu categoriile lui privilegiate şi distincte şi adunările sale, întemeiat pe ordinea feudală asemănătoare acelei ungureşti şi polone, a existat în Moldova, jtingând chiar un grad de dezvoltare mult mai accentuat decât în Ţara Românească.

4. POLITICA SOCIALĂ A LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI A URMAŞILOR SĂI DIRECŢI

Contrastul din acest punct de vedere, între cele două state româneşti, se menţine în faza următoare. Evoluţia lor constituţională se îndreaptă în direcţii opuse: în Muntenia,: îrmuirea autoritară a primei serii de voievozi din neamul Basarabilor, a fost urmată de o serioadă de tulburări şi lupte lăuntrice înverşunate, cari au măcinat puterea domnească şi iu deschis drumul boierimii spre realizarea unui regim de Stări. În Moldova, dimpotrivă, jrecumpănirea Stării nobiliare în conducerea ţ&ii face loc, în jumătatea de veac a domniei lui Ştefan cel Mare, unei afirmări tot mai categorice, în drept şi în fapt, a puterii domneşti.

Prezenţa în fruntea ţării a voievodului tânăr, fiul lui Bogdan ucis la Răuseni şi ajuns în scaun în urma unui război, în care cronica contimporană afirmă că a fost sprijinit de

1 Istoria lui Ştefan cel Mare, p. 179.

2 Pentru numele acesta, v. Costăchescu, Doc. Mold. Dcla Ştefan cel Mare, p. 6. E probabil să se uleverească părerea lui N. Iorga, Ist. bisericii române, I, p. 90, că locul se numea astfel pentru că acolo se

: xecutau osândiţii.

„jYlunicni şi uc jaia uc JUS lunuc puaic îşi tivea mai vecin icgaiuu ciucasia laniuiu a familiei domnitoare2), deschide într-adevăr în istoria Moldovei şi a instituţiilor ei o altă epocă, cu alt spirit şi altă concepţie de cârmuire. După cum observă Nicolae Iorga, primul document ce ni s-a păstrat după alegerea de la Direptate – actul de confirmare de danii către mănăstirea Bistriţa din 8 septembrie 1457 – ni-l arată înconjurat de un sfat de 19 boieri, din cari 12 investiţi cu slujbe, cei mai mulţi pârcălabi de cetăţi3. Se înseamnă astfel şi latura militară, pe care tradiţia a reţinut-o, în cuvintele cronicarului: „gătindu-se de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războaie se gătea, că au împărţit oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani"4. „Alţii, urmează Iorga, poartă titluri de dregătorii, ceea ce arată că tânărul, care trăise la munteni, încerca de la început să-si facă un Consiliu ierarhic, organizat ca acolo, sub influenţa slavo-bizantină"5. Această influenţă va pătrunde însă şi pe altă cale, acea a bisericii, care a avut sub domnia lui Ştefan rosturi mult mai însemnate, nu numai în ordinea religioasă, culturală şi economică, dar chiar în cea politică, decât sub înaintaşii săi. Se poate spune că în timpul lui de-abia, o Stare bisericească puternică şi temeinic înzestrată cu privilegii şi bunuri, s-a constituit în principatul moldovenesc; se ştie de altfel bogata înflorire a culturii slavone în mănăstirile moldoveneşti din acea vreme, însemnată nu numai prin scrieri religioase, dar şi prin începutul unei istoriografii6. S-a scos de asemenea în evidenţă nu numai pătrunderea în aceste scrieri, a spiritului bizantin, dar şi copierea, uneori servilă, a modelelor literare ale Evului Mediu grecesc, îmbrăcate în haina traducerilor slavone, cari circulau în Răsăritul Europei. Mai ales în cronicile de formă retorică ale secolului următor – acea a lui Macarie, spre pildă, din vremea lui Petru Rareş – se ajunge la adevărate pastişări anacronice. Ion Bogdan, editorul ei, făcuse mai demult această observaţie: „Vorbind odată de întreg sfatul boieresc al Moldovei, el zice: Jiiparhii, higemonii, hipaţii, satrapii şi tot sinclitul [.] (sub 1523). Ai crede că eşti în Bizanţ"7. Trebuie desigur considerată dorinţa călugărului, de a stiliza cât mai aproape de scrisul înflorit al lui Manasses, de la care se inspiră; dar poate este şi altceva în această înviere a protocolului bizantin şi a denumirilor sale. El nu a fost niciodată aplicat: nici un document nu ne arată că sfatul domnesc al Moldovei s-a numit sinclit, sau că tradiţionalele dregătorii au fost împodobite cu titulaturile unei lumi dispărute. Dar prin strângerea puternică a frânelor, în manile unui voievod hotărât să-si impună voinţa, prin locul pe care îl câştigă în sfatul său chiriarchii ortodocşi, pătrunşi de cultură slavo-bizantină, se simte pătrunderea unei alte influenţe decât a celei feudale, care stăpânise epoca precedentă. Paralel şi simultan, aceleaşi înrâuriri se manifestau în stăpânirile Marelui Principat al Moscovei, care revendica pentru el moştenirea Romei Nouă de pe Bosfor, căzută sub asuprirea păgânului. Ştim că Ştefan cel

1 Cronica epocei lui Ştefan cel Mare, ed. O. Goika, textul german cu trad. Românească în Rev. Ist.

Română, V-VI, p. 44.

2 V. nota lui M. Costăchescu, Doc. Mold. Dela Ştefan celMate. P. 7 şi urm. '&'

31. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mate, I, no II, p. 4.

4 Gr. Ureche şi Simion Dascălul, ed. C. C. Giurescu, p. 29.

5 Hist. Des Roumains, IV, p. 150. Sublinierea mea.

6 Bibliografia mai recentă la N. Cartojan, Ist. literaturii romane vechi, p. 41 —42.

7 Vechile cronice moldoveneşti, p. 89. Cf. textul slavon, p. 152. ' * «* ţ/ii^au oiu muiuova în noua capitală a Rusiei, pentru a discuta propuneri de alianţă împotriva primejdiei turceşti1. Să fi venit şi pe această cale sugestii, cari să fi contribuit a înăspri regimul de autoritate şi a întări poruncile domneşti? În starea actuală a cunoştinţelor, această lăture a împrejurărilor priveşte mai degrabă mentalitatea şi atmosfera timpului, decât o înlănţuire de fapte precise.

Ceea ce este sigur şi se poate desprinde, dintr-o privire cât de sumară asupra jogatului material de documente interne al acestei domnii excepţionale, e o tendinţă a voievodului de a modifica echilibrul lăuntric al vieţii statului şi, fără a înlătura rosturile Stării nobiliare, de a le cumpăni printr-o anumită directivă, a ceea ce s-ar putea numi >olitica sa socială.

În primul rând ne izbeşte însemnătatea ce o capătă de la început biserica şi clerul.

Constatăm, înseamnă un studiu recent, că în cei 100 de ani de Ia începutul domniei lui alexandru cel Bun la sfârşitul acelei a lui Ştefan cel Mare, organizarea bisericii a căpătat orme definitive şi că prestigiul ei a sporit mult. Prerogative, cari în vremea lui Alexandru el Bun, aparţineau puterii laice întruchipate de Domn, nu par a mai fi fost folosite, la fârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, fără asentimentul autorităţilor superioare isericeşti"2. S-a scris mult despre grija domnitorului de a înălţa lăcaşuri bisericeşti, de

: înzestra cu bogate danii şi fundaţiuni. „Printre clădirile religioase înălţate de Ştefan şi e cari le cunoaştem, găsim cel puţin opt mănăstiri şi 15 biserici, fără a socoti acele pe ui alţii le-au construit sub domnia lui. Suntem desigur departe de cele 44 de biserici strivite atâtor biruinţe, pe cari i le atribuie tradiţia populară; dar nu ne vom înşela prea uit, socotindu-l ctitor a vreo treizeci de biserici sau paraclise, ceea ce este un număr

; stul de frumos"3. O statistică a documentelor interne ale domniei, întrunite în două >lecţii, arată ce loc însemnat revenea în lucrările cancelariei moldoveneşti, sub Ştefan odă, daniilor şi confirmărilor pentru biserică şi mănăstiri. Din 378 de acte publicate de n Bogdan, 91 sunt destinate mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor, 6 confirmă danii tre mănăstiri ale boierilor Şendrică şi Iuga, 5 privesc pe preoţi şi proprietăţile lor4. Este arte adevărat că această proporţie e stabilită întrucâtva şi de întâmplare: documentele sericilor şi mai ales ale mănăstirilor au fost mai bine păstrate decât acele ale mirenilor, mai uşoare de găsit, decât hrisoavele ascunse cu atâta grijă prin satele răzeşeşti5. Astfel, i cele 87 de documente adunate de Dl. M. Costăchescu, în complectarea culegerii lui

gdan, numai 6 privesc mănăstirile şi două proprietăţile unor popi de la ţară6. Dar nu e ii puţin adevărat că după date, se pot reconstitui serii de zile, în care această problemă nzestrării ctitoriilor proprii, sau ale înaintaşilor, a fost în primul plan al preocupărilor.

1 Cf. I. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, II, p. 390 şi urm.

2 V. Costăchel, Les immunite's dans Iesprincipautes mumaines aux X/V* et XV* siec/es, Bucarest, 1947,

3 P. Henry, Les eglises de la Moldavie du Nord, Paris, 1930, p. 58.

4 După I. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, voi. I şi II. Nu s-au socotit cele două acte pentru mănăstirea rafu de la Athos.

5 V. notele pitoreşti ale lui Gh. Ghibănescu în prefaţa la Surele ţi Izvoade, voi. VI.

6 Doc. Mold. Dela Ştefan cel Mare, no9,15,35,67,74,81,85,86.

~6U<u., uni puiiicic ij uc acie inierne dintre IZ august 1457 şi 1 iulie

1460, 16 privesc mitropoliile şi mănăstirile; de asemenea cele cinci din anul 1470, de la 1 aprilie la 5 iunie. După unele intervale mai lungi, în cari se răresc, ele se înmulţesc din nou în perioade de sfârşit, ajungând să reprezinte aproape exclusiv activitatea cancelariei domneşti, în 1500 şi 1503'. Dacă pentru această ultimă perioadă, se poate considera şi grija creştinească de mântuire a sufletului, cele de la începutul domniei au însă alt înţeles: ele înseamnă accentul care se pune pe întărirea bisericii, ca organizaţie economică şi socială şi reazem domniei.

Aceste preocupări se oglindesc de altfel şi pe planul politic. Letopiseţul de la Bistriţa înseamnă că după marile biruinţe, la întoarcerea în scaun „îi ieşiră spre întâmpinare mitropoliţii şi preoţii, purtând în mâini Sfta Evanghelie şi slujind şi lăudând pe Domnul (1475) [.] şi acolo făcu Ştefan Voievod mare ospăţ mitropolitului şi episcopilor şi boierilor săi şi oştirilor sale (1481) [.] "2. Mitropolitul Teoctist, a cărui păstorie se prelungeşte, continuă a sta în fruntea sfatului domnesc în împrejurările însemnate: îl aflăm la 1460, întărind privilegiul pentru negustorii din Lwow, sau salvconductul pentru logofătul Mihul, care nu se gândeşte să-si părăsească adăpostul din Polonia, unde a fugit o dată cu Petru Aron. La 1470, o nouă garanţie pentru pribeag e întărită, pe lângă mitropolit şi de episcopul din Roman3. La 1462, mitropolitul Teoctist, „cu toţi boierii moldoveni, cu duhovnici şi cu mireni, cu bogaţi şi cu săraci şi cu toţi sfetnicii domnului nostru" confirmă angajamentul de a înnoi legătura de credinţă către regele polon4. La 1468, făgăduiala se repetă, „cu părintele nostru duhovnicesc mitropolitul şi cu tot clerul şi cu toţi boierii noştri, cu cei bătrâni şi cu cei tineri şi cu toţi credincioşii noştri sfetnici moldoveneşti şi cu toţi supuşii noştri şi cu toată ţara noastră a Moldovei"5. În fine, către sfârşitul domniei, tratatul ce încheie războiul cu regele Ian Albrecht e întărit la 1499 de urmaşul lui Teoctist, mitropolitul Gheorghe şi de episcopii Vasilie de Roman şi Ioanichie de Rădăuţi, pe lângă cei 22 de boieri „sfetnici ai ţării Moldovei", cari îşi atârnă peceţile6.

E vădită tendinţa voievodului, pe de o parte de a întări biserica în rosturile ei de corp organizat, iar de alta, de a-i face un loc mai larg în treburile statului, chiriarhii ei participând efectiv la lucrările sfatului domnesc. Este poate, la acest campion întârziat al idealului medieval de cruciată şi ceva din concepţia carolingiană a domniei sprijinite pe biserică, pe care o moşteniseră în vremuri mai depărtate împăraţii casei de Saxonia sau regii arpadieni ai Ungariei7. Ştefan găsea necesară o îngrădire a puterii marilor feudali, care se dezvoltase peste măsură în perioada de anarhie ce frământase Moldova, după sfârşitul lui Alexandru cel Bun.

Că o parte a marii nobilimi nu se împăca cu această concepţie şi s-a împăcat până la sfârşit, ne-o dovedesc incidentele cari erau în parte cunoscute, dar au căpătat un înţeles

11. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, I, p. 3-39; 143-l55; II, p. 169 şi urm., p. 214 şi urm.

21. Bogdan, Cronice inedite, p. 55,57.

11. Bogdan. Doc. MŞtefan ce/Mare. II, nocXXVIII. P. 271; nocXXVII. P. 269; nocXXXVIII, p. 309.

4 Ibid., no CXXX, p. 288 şi urm.

5/toc/., nocXXXV, p.300şiurm. *

6 Ibid., no CLXXVIII, p. 417 şi urm.

7 Cf. P. von Vaczy, Die erste Epoche des ungarischen Kdnigtums, P&s, 1935, p. 109 şi urm.

Faptelor lui Ştefan cel Mare, făcută fără îndoială de un contimporan.

Povestind cu amănunte nouă luptele în jurul Baiei, în decembrie 1467, cu prilejul; xpediţiei lui Matei Corvin, cronica breviter scripta socoteşte că „Isaia, marele vornic al ui Ştefan Vodă, dacă ar fi fost credincios şi ar fi atacat unde i-a fost poruncit, nici un ungur iu ar fi scăpat cu viaţa. De aceea el cu mulţi alţii trebuia să-si dea capul"1. E o legătură Titre această versiune şi ciudata scrisoare, prin care 13 din boierii de frunte ai Moldovei ecomandă ca trimis al lor pe „fratele nostru Iliaş" sfatului din Braşov, la 10 iulie 1468? Micolae lorga văzuse la un moment dat în acest document o „scrisoare de trădare"2. Fapt; ste că letopiseţul de la Bistriţa ca şi cronica moldo-polonă, înseamnă că la 1471 „s-au ăiat capetele lui Isaia vornicul, Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul"3. Iar vornicul Isaia; ra chiar cumnatul domnului. E foarte posibil ca întârzierea sancţiunii să fi rezultat din levoia de a nu strica legăturile cu regele Ungariei, restabilite după război şi de a folosi jn nou prilej pentru a înlătura pe sfetnicii nesiguri4. Dar şi în alte împrejurări, nuanţa de spoziţie reapare. În clipa cea mai grea a lungului şir de isprăvi războinice ale voievodului,; înd Sultanul însuşi, în fruntea armatelor sale, trece hotarul ţării, la 1476, izvoare polone; red a şti că „toată Moldova, învinovăţind pe domnul ei de tiranie şi cruzime, n-a voit să se adune în jurul său; chiar i-au retras ascultarea, spunând că nu s-a purtat ca un principe,; i ca un călău iubitor de chinuri [.] "5 E poate o lămurire a faptului, pentru ce numai, curtea" a luptat şi a căzut la Războieni. La 1493, se aminteşte confiscarea pentru, hiclenie", a satului vistiernicului Avram, fugit în Lituania6; menţiuni de pribegi în Polonia, în afară de îndărătnicul Mihul, se mai găsesc în instrucţiunile către solii trimişi egelui, la 1502 şi 15037.

Dar la această acţiune de apărare împotriva trădărilor şi defecţiunilor, pe cari le jrovoca modul său autoritar de a cârmui, se adaugă din partea lui Ştefan Vodă o politică x>zitivă de întărire şi dezvoltare a unor elemente sociale mai ascultătoare şi mai sigure, mn faptul dependenţei lor mai strânse de voinţa şi dărnicia domniei.

O tradiţie păstrată de cronica lui Ureche atribuie lui „Iuga Vodă", presupus a fi lomnit după domnii descălecării, iniţiativa de a fi „început a dăruire ocini prin ţară la voinicii ce făceau vitejii la oşti"8.0 confirmare ar aduce, de n-ar fi suspect, documentul ie la 1374 pentru, Jacşa Litavor", namestnic al Cetăţii Albe. Am amintit dezvoltarea ce o luaseră „cavalerii", cari apar ca o treaptă bine constituită în omagiul către regele polon jin 1436. Sub Ştefan cel Mare se vede însă o politică statornică şi conştientă de a întări iceastă clasă de mici feudatari, cu îndatoriri ostăşeşti: Ion Bogdan, în studiul său cunoscut iespre „Documentul Răzenilor" de la 1484, a subliniat importanţa daniei făcute de

1 Ed. Gorka, trad. Românească, ibid., p. 47,78.

2 Hurmuzaki, Doc. XV, 1, no CXVIII, p. 67, n. 7.

31. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti, p. 225; Cronice inedite, p. 58.

4 Of. N. lui Gorka, Rev. Ist. Română, V-VI, p. 49.

5 Apud lorga, Hist. Des Roumains, IV, p. 223.

6 V Costăchel, op. Cit., p. 81.

71. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, II, no CLXXXIV, CXCII, p. 462-482. 8Le «.2, I, p. 136.

Voievoa „irauior Maiuşca, iNeicea, Uosma Kâzan şi Drăguş, ostaşi din ceata boierului Gangur, pârcălab de Orhei, pentru slujbele făcute ţării prin paza împotriva tătarilor"1.

Cronica înseamnă la rândul ei, după izbândă, cum făcu voievodul „mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi"2, subliniind parcă anume cele două categorii sociale pe cari se întemeia puterea sa: clerul şi mica nobilime ostăşească. După bătălia de la Vaslui, aflăm că „multe daruri împărţi atunci oştirei sale întregi"3; iar după dezastrul de la Valea Albă, se arată cu durere „c-au căzut bunii şi vitejii ostaşi şi boierii mari, voinicii cei buni şi tineri, ostile cele bune, viteze şi alese împreună cu husarii cei viteji"4.

Avem astfel şi preciziuni asupra alcătuirii „curţii" ostăşeşti, cu care a fost înfruntată năvălirea turcească: boierii mari credincioşi, „vitejii" sau curtenii, micii feudatari, voinicii, ostaşi de rând şi husarii, deosebiţi, cum se ştie de „hânsarii" de mai târziu5. Iar după biruinţa din 1481 asupra lui Ţepeluş lângă Râmnic, ni se spune lămurit că „mulţi viteji făcu atunci şi multe daruri şi scule scumpe dărui boierilor şi vitejilor şi tuturor ostaşilor săi"6. Era desigur şi nevoia de a înlocui pe cei pieriţi în toate aceste războaie.

O descriere a omagiului depus de Ştefan Vodă la Colomeea regelui polon Cazimir, la 16 septembrie 1485, în care a ţinut totuşi să însemne calitatea sa de „Domn al Moldovei prin mila lui Dumnezeu", încheind legătura feudală doar în virtutea vechiului obicei7, ne dă o imagine vie a Stării nobiliare moldoveneşti, prezentă la această solemnitate în jurul domnului. Se vede voievodul sosind călare, însoţit de boieri, cu steagul mare roş purtat înainte, pe care se desfăceau în ţesătură aurie armele ţării. „Ceilalţi pământeni ai săi, având ocini moştenite în Moldova şi toţi ceilalţi curteni mai de frunte, fiecare pe calul său, ţineau în mână mici steguleţe". După ce Ştefan îngenunchează şi depune omagiul „cum omnibus tenis, baronibus ethominibus meis" şi primeşte sărutul suzeranului, „baronii" şi „vasalii", în picioare, repetă formula de credinţă, iar steagurile se predau spre păstrare, la loc de cinste şi de amintire8. Este şi aci vădită deosebirea celor două trepte: boierii cu moşii ereditare şi curtenii ostaşi, „vitejii" despre care vorbeşte letopiseţul. Pe aceştia şi pe boierimea tânără, mai nouă, disciplinată în necontenite războaie şi încercări, se întemeiază cârmuirea voievodului, care a lăsat atât de puternice impresii contimporanilor şi a ridicat întâia oară existenţa statului său pe marele plan al politicii şi chiar al opiniei publice europene.

O a treia caracteristică a acestei acţiuni, care urmează o linie hotărâtă şi conştientă, este însemnătatea ce o câştigă de atunci dregătoriile. S-a văzut locul pe care titularii lor îl

11. Bogdan, op. Cit., I, no CLVIII, p. 287-88 şi Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXX, p. 364 şi urm.

2 Letop. de la Bistriţa: I. Bogdan, Cronice inedite, p. 54.

4/W</., p.56.

5 V. Gen. R. Rosetti, Ist. artei militare a Românilor.

61. Bogdan, op. Cit., p. 57.

7Cf. I. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, II, p. 373.

8 După Przyluski, în Haşdeu, Archiva ist. 1,2, p. 23-26. Redăm textul latin: „Sui vero omnes terrigenae bona haereditaria în Moldavia habentes, et alii omnes Curienses notabiliores, Banderia parva, quilibet suum equum insedendo mânu tenebant". Relaţiunea adaugă că în urma omagiului, toţi nobilii moldoveni de faţă au fost făcuţi cavaleri de regele Poloniei.

Udatari fără slujbe ai erei precedente. S-a observat şi continuitatea în funcţiuni: doar trei gofeţi mari în 47 de ani de domnie, dintre cari cel din urmă, Tăutu, şi-a păstrat slujba şi b Bogdan cel Orb; marii vornici, arătaţi în urice câte cinci, şase, şapte sau chiar isprezece ani; vistiernicul Iuga, aflat în funcţiune peste două decenii'. S-a amintit rostul osebit al pârcălabilor de cetăţi. Ai impresia că dincolo de vechea generaţie2, al cărei îrşit se înseamnă prin menţiuni în genul aceleia, care aminteşte, în letopiseţul de la striţa, moartea „marelui Stanciu", la 14793, se ridică alta, cu mai puţine ambiţii de inducere, integrată în serviciul ei ostăşesc şi în viaţa de ţară de pe moşiile ei. Acesta e ntimentul vremurilor nouă, aşa cum se desprinde din povestea viteazului Purice, care a borât de curând, din „seama de cuvinte" legendară a lui Neculce, în realitatea istorică a anicei contimporane, unde i se adevereşte isprava4. Adăugăm că faptul nu este izolat; şi an Corvin în bătălia de la Câmpul Mierlii, a fost salvat de cneazul român Teodor, care i încălecat pe calul său5. Răzbate acest spirit şi din rândurile duioase, trimise familiei le de vornicul Tricolici, din prinsoarea în care îl ţinea ferecat Basarab, Domnul potrivnic Ţării Româneşti (ianuarie 1481): „ci îngrijiţi şi vedeţi cu milă de cai şi de iepe şi de oi de porci şi de toate vitele câte sunt. De asemenea să nu mă uitaţi nici pe mine, ci cum se va părea mai bine, aşa să faceţi, ca să nu pier"6.

Ştefan cel Mare nu a desfiinţat deci regimul Stărilor; el intrase în concepţia şi în iceiurile lumii, în mijlocul căreia trăia. Adunări mai numeroase, lăsând la o parte acea i câmpul Direptăţii, s-au ţinut desigur şi sub el, cu deosebire la împrejurări solemne, rbătoriri de biruinţe sau sfinţiri de biserici: ele fac însă parte din decorul domniei, mai uit decât din structura ei. Dintre Stările constituite la jumătatea veacului al XV-lea, îutate mai mare capătă până la sfârşitul secolului acea a clerului, care se afirmă şi ca un itrument de cârmuire, precum şi treapta inferioară a ordinului nobiliar, acea a „vitejilor" ii a „curtenilor"; ei sunt stâlpii pe cari se reazimă puterea domnească. Despre oraşe se de mai puţin pe planul politic. Înflorirea lor economică e cunoscută şi două hrisoave privilegii şi adăugiri de „ocoale" pentru târgurile Vasluiului şi Bârladului, arată eresul ce îl poartă prosperităţii lor7, ca şi numeroasele tratate care deschid drumurile oldovei nu numai negustorilor vecini, dar şi celor de „peste de mări"8. Dar nu le mai sim rosturi în cârmuirea ţării, aşa cum începuseră să se întrezărească, înainte de Ştefan) dă.

Adevăratul organ de guvernământ este sfatul domnesc, restrâns, chiar în ocazii lemne, la 20 sau 22 de sfetnici. Tot mai greu trag în cumpănă slujbele şi demnităţile,

1 C. C. Giurescu, Ist. Românilor, II, p. 103-l04. «

2 V. în acest sens N. Iorga, Hist. Des Roumains, IV, p. 298.

31. Bogdan [Cronicele slavo-mmâne din sec. XV-XVI, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 19].

4Let.2, II, p. 181; Cronica epocei lui Ştefan cel Mare, ed. Gorka, ibid., p. 67. Numai schimbarea din irice" în „Movilă" e mai puţin sigură, deoarece ceaşnicul Moghilă apare în documente, în acelaşi timp cu tarul Purice.

5 Cf. Hurmuzaki, Doc. II, 2, no CCXL, p. 269-270.

61. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, II, p. 358-359.

7 Ibid., 1, p. 476 şi urm.; II, p. 62 şi urm.

8 Cf. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 122 şi urm., 203 şi urm.

Hărăzite de voievod. Acest sfat seamănă acum mai mult cu „sinclitul" bizantin, de la care se inspiră şi Rusia moscovită, decât cu consiliul feudal al voievozilor descălecători; nici domnia nu mai este „căpitănie", ci porunceşte acum cu alt temei şi alt răsunet.

Dar totuşi, elementul de împotrivire feudală nu a fost înlăturat. El stăruie în desele pribegiri peste hotar şi va mai izbucni odată în ceasul din urmă, când boala grea a lui Ştefan îi prevestea sfârşitul apropiat. O descriere a unei relaţiuni străine ne-a păstrat ecoul acestor evenimente; ea ne arată pe bătrânul Domn ridicându-se de pe patul de suferinţă şi dus „în câmp", unde se întruniseră poate chiar în acelaşi loc, ca în vremea de demult, de la începutul domniei, „partidele" boierimii învrăjbite pentru succesiune. Îl vedem intervenind, bolnav cum era, făcând iarăşi să cază câteva capete ale acelora pe cari îi socotea primejdioşi şi determinând hotărârea prin aclamaţiune, ca odinioară, pentru Bogdan, moştenitorul desemnat şi pregătit de el1. Astfel până în ultimul ceas, mâna tare a voievodului a îndreptat voinţa Stărilor şi le-a impus drumul convingerii şi al chibzuielilor sale.

Atât de puternică a fost directiva pe care a dat-o politicii ţării sale, încât ea s-a menţinut sub trei domnii ale urmaşilor săi, în domeniul extern ca şi în acel intern. Încă de la 1468, regele Matei Corvin scrisese despre el senatorilor poloni: „Ştim din propria sa mărturisire că ne este supus, dar de vă măguleşte cu aceleaşi vorbe, face după obiceiul său, căci tot astfel se poartă cu tătarii şi cu turcii, aşa ca printre atâţia stăpâni deosebiţi, viclenia sa să rămână cât mai multă vreme nepedepsită"2. Despre el se poate spune cu mai mult temei, că legăturile de vasalitate sau de închinare reprezintau forme diplomatice, impuse de necesităţile de moment, scopul permanent rămânând acel al independenţei de fapt, pe care o revendica prin însăşi titulatura sa, ce invoca mila lui Dumnezeu ca singur izvor al puterii. Faţă de puterile creştine, el a realizat-o şi formal: tratatele sale din 1499, prin care se restabilesc raporturile de bună vecinătate cu Polonia şi Lituania, se încheie pe picior de egalitate, între suverani3.

Această linie a fost urmată de moştenitorul său, a cărui domnie, tulburată de dese conflicte şi de primejdia năvălirilor tătăreşti, încearcă să menţie, în mare parte cu acelaşi personal de guvernământ, metodele încercate ale marelui înaintaş. Documentele din timpul lui Bogdan Voievod, relativ puţine la număr, adunate de curând într-o culegere sistematică4, lasă să se întrevadă aceleaşi preocupări: Tratatul din 1510, care restabileşte pacea cu Polonia, după războiul dezlănţuit de refuzul Iagellonilor, de a consimţi la căsătoria unei principese din neamul lor cu voievodul Moldovei, urmează în linie generală dispoziţiunile anterioare, menţinând poziţia internaţională a domnitorului şi a ţării. El se încheie „pe credinţa noastră creştină şi pe conştiinţa şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni din sfat şi a celor ce nu sunt în sfat, mari sau mici"5. Şi aci deci, se face menţiune de întreaga Stare, dar factorul activ rămâne sfatul restrâns, cei 13 demnitari, din cari 7 cu răspunderi militare – pârcălabi, starosti, portar de Suceava – cari atârnă

1 Cf. Hurmuzaki, Doc. VIII, p. 48.

2 A. Veress, Fontes Rerum Transsylvanicarum, IV, p. 5.

3 I. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, II, p. 417,442 şi urm.

4 M. Costăchescu, Doc. Moldoveneşti dela Bogdan Voevod, Bucureşti, 1940.

5/bitf., p.475,482.

Jmnesc, în care logofătul Tăutu reprezintă, câţiva ani, elementul de continuitate al jliticii lui Ştefan cel Mare. Tradiţia s-a păstrat a unei stăpâniri autoritare: ea se simte mai rziu în relaţiunea lui Ureche, care adaugă laconicelor notiţe ale analelor slavone, msideraţiuni şi comentarii ce aruncă asupra lui Bogdan o lumină puţin favorabilă, venind n partea unui scriitor, câştigat ideii de cârmuire oligarhică şi adversar al puterii domneşti. Eşi îi recunoaşte „lucruri vitejeşti [.] ca un strejar în toate părţile priveghia, ca să nu se irbească ţara, ce-i rămăsese de la tată-său", totuşi strecoară aluzia că „ce se va fi lucrat lăuntru sau în ţară la noi despre partea judeţelor şi a direptăţii nu aflăm, ci cunoaştem i unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi se fac"1. Sunt aceste nsideraţiuni desprinse din filosofia generală a cronicarului din veacul al XVII-lea, sau referă la ecoul unor anumite întâmplări ale acestei domnii, cari i-au părut „peste avilă", expresiunea unei voinţe arbitrare în conducerea ţării? E desigur greu de precizat.

Mai limpede se desprind însă din chiar mărturiile contimporane, împrejurările >mniei lui Ştefan cel Tânăr sau Ştefăniţă, fiul încă nevrâstnic al lui Bogdan, care îi mează la 1517. Începuturile au fost călăuzite de sfatul domnesc al lui Bogdan în care îca Arbore şi vistiernicul Trotuşan reprezentau o mai îndelungată experienţă; ceilalţi ăeri, mai tineri, printre cari Cozma Şarpe se afirmă ca un factor însemnat, intră acum în ena marii politici2. Noul tratat cu Polonia din 1518 e încheiat pe vechile baze, gajamentele sale cuprinzând „Ţara noastră a Moldovii şi sfetnicii noştri şi toţi supuşii iştri"3. Importantă e menţiunea consiliilor şi „dietelor" periodice, cari urmează a se ţine ntru împăciuirea conflictelor de la graniţă, „într-un an [.] pe pământul şi de partea ţării astre, a Podolii şi a Rusiei, iar în alt an, pe pământul şi de partea Domnitorului Voievod Moldovei, asemenea sub Hotin şi la Colacin"4. Aceste adunări, în care se rezolvă pe le de judecată litigiile ce se vor fi ivit, îşi au ele rosturile, după cum de altfel se pare, mai în chestiunile ce privesc hotarul, sau vor fi însemnat o încercare de a întinde şi în oldova regimul „dietinelor" locale, în care se aduna nobilimea ţării vecine? Simplă şteza, în sprijinul căreia ar veni doar împrejurarea că o asemenea tendinţă nu ar fi logică sub o regenţă boierească.

Fie însă că au existat sau nu astfel de năzuinţe, ele n-au ajuns să se afirme, din cauza zvoltării repezi a personalităţii tânărului voievod, în care retrăiau, mai aprige şi mai uciumate, însuşirile războinice ale bunicului. Marea izbândă asupra tătarilor, în urma reia „Ştefan Vodă s-au întors cu mare laudă şi au dat în învăţătură tuturor boierilor să se îngă în Hârlău la ziua sfântului mucenic Dimitrie şi acolo [.] ospeţe şi bucurie mare fost şi pre toţi vitejii cei buni i-au dăruit Ştefan Vodă"5, învie tradiţia marii domnii din acul anterior. Dar se deşteptaseră forţe, cari erau stăpânite de alt gând şi îşi croiau alt am. Este poate semnificativ, pentru deplina înţelegere a celor întâmplate, să ne referim solia trimisă regelui Poloniei, al cărei scop îl expune atât de lămurit şi cu o atât de largă

1 Gr. Ureche şi Simion Dascălul, ed. C. C. Giurescu, p. 90.

2 Cf. N. Iorga, Hist. Des Roumains, IV, p. 354.

3 M. Costăchescu, Doc. Molii, dela Ştefăniţă Voevod, Iaşi, 1943, no 105, p. 497.

4/Wd., p.521.

5 Gr. Ureche, /to</., p. 91.

Li înţelegere a tuturor evenimentelor din Estul şi Sud-Estul Europei, cuvântarea lui Luca Cârjă; ea a fost datată de ultimele cercetări, către sfârşitul anului 1522, sau începutul celui următor1. Aflăm în această expunere nu numai părerile Domnului, dar şi acele ale sfatului, pus la grea încercare prin presiunile solilor turceşti, cari caută să determine o acţiune a Moldovei în serviciul Porţii şi o îndrumare vrăjmaşă ţărilor creştine. La fiecare nouă somaţiune, fie prin curieri direcţi, fie prin sangeacul de la Dunăre, „divanul" se adună şi caută soluţia care să cruţe ţara de încercările acestor primejdii. Ba la un anumit moment, „Domnia sa întreabă divanul său, pe bătrânii din divanul bunului său, Ştefan, cum s-a ţinut ţara noastră valahă. Şi ei au răspuns aşa Domniei Sale, că ţara noastră valahă s-a păstrat, în legătură sfântă cu Regatul Ungariei şi al Poloniei. Şi răspunse Domnia Sa: «aşa cum a fost în vremea înaintaşilor noştri, în vremea bunului şi părintelui nostru, tot astfel şi Noi vom chema pe Dumnezeu în ajutor şi pe Maica Domnului şi vom ţinea legătura cu creştinii şi vom respinge, cum vom putea pe păgân de la Noi» "2. E de asemenea caracteristică misiunea confidenţială, încredinţată logofătului şi vistiernicului, care destăinuiesc solului otoman greutăţile ţării şi se târguiesc cu el, pentru ca în schimbul a 60 000 de aspri şi 500 de berbeci „afară de alte daruri, caftane aurite, 400 000 de aspri şi cai şi blăni", să primească a învălui în formule acceptabile refuzul sfatului domnesc. „S-a întâmplat, adaugă relaţiunea, ca el să fie prins de război, din ţara noastră, de neam boieresc, din Ţara de Jos". Este aci începutul unui lung şir de mituiri din vistieria ţării, în scopul de a câştiga bunăvoinţa sfetnicilor sultanului şi de a răscumpăra, mai sigur decât pe calea haraciului oficial, liniştea şi securitatea domniei şi a ţării.

Nu mai puţin semnificativă este cealaltă întrevedere, cu solul sangeacului, care după îndeplinirea misiunii sale aparente „rugă pe Domn, ca să rămâie puţini boieri în divan, lângă Domn, căci a zis că are să-i spuie lucruri de taină, din partea sangeacului"3. Erau de fapt întrebări, cari încercau să iscodească legăturile cu Polonia şi sentimentele Domnului şi ale sfatului faţă de Coroana iagellonă. Două trăsături esenţiale se desprind din acest însemnat document, a cărui valoare ca izvor contimporan nu poate fi îndeajuns preţuită: importanţa sfatului domnesc, ca organ deliberativ în marile probleme politice, cu referinţa la părerea „bătrânilor", martori ai tradiţiei lui Ştefan cel Mare şi consultarea, la „lucrurile de taină", a unui grup şi mai restrâns, cuprinzând desigur pe cei mai mari demnitari, sau numai oamenii de toată încrederea; dar se întrevăd şi relaţiile ce se stabilesc de acum între sfetnicii moldoveni şi trimişii Porţii, în atmosfera de târguiala şi corupţiune ce serveşte deocamdată interesului general, dar poate tot atât de bine servi ambiţii personale. Se lămuresc şi două tendinţe: cea războinică, tradiţională, cavalerească a tânărului voievod, păşind cu hotărâre pe linia străbună a luptei pentru Cruce şi alta, mai accesibilă influenţei şi puterii marelui împărat de la Constantinopol, considerând poate că vremea nu mai era a isprăvii vitejeşti, ci a capului plecat, pe care sabia nu-l taie.

Oricum, aceste împrejurări par a constitui preliminariile crizei, ce a izbucnit în primăvara anului 1523. Am mai avut prilejul de a o aminti, aşa cum se oglindeşte în

1 M. Costăchescu, op. Cit., p. 550 şi urm. Cf. Horia I. Ursu, Ştefănifă Voievod, p. 53 şi urm., cu argumente pentru decembrie 1522.

2 M. Costăchescu, op. Cit., p. 542-43.

3/toc/., p. 545. J ţiunile nu numai diverse, dar direct opuse, ale cronicilor din veacul al XVI-lea cari jină domnia şi ale acelei din secolul următor, ale cărui simpatii sunt câştigate irimii1. Cozma Şarpe a fugit în Polonia; bătrânul Arbure a căzut victimă mâniei ineşti, poate fără vina ce i se bănuia. La 8 ianuarie, ei mai întăreau un document al vodului; la 15 martie numele lor nu mai apar, pentru ca la 10 aprilie să-si facă loc în m oameni noi, ca pan Barbovschi, pârcălab de Hotin, sau pan Grozav, pârcălabul ţii nouă (a Romanului)2.

O reacţiune a boierimii înfricoşate se produce în septembrie, dar „văzând că lui an Vodă i-a venit ţara într-ajutoriu"3', răsculaţii se risipesc peste graniţă. Sancţiunile ează: pârcălabului Costea, logofătului Ivaşco şi vistierului Maxim li se taie capetele4, i scrisoare din 9 noiembrie 1523 a voievodului către bistriţeni, le aduce la cunoştinţă >gofătul Trotuşan e la închisoare, deoarece l-a prins ca urzitor de neînţelegeri la acest i şi îl cercetează5. Nu poate fi nici o îndoială că împotriva reacţiunii feudale, noul an Vodă a aflat sprijin în „ţară", adică în aceeaşi categorie de ostaşi privilegiaţi – ji sau curteni – pe care se întemeiase bunicul său şi cu cari ştiuse să înnoiască tura, cu prilejul celui dintâi război cu tătarii. Prin această lovitură, autoritatea inească se găseşte restabilită în deplinătatea ei: politica războinică se afirmă, prin uri militare împotriva turcilor, expediţia în Muntenia, dojana trimisă senatorilor mi, prin care li se arată fără înconjur că „domnii îmi făgăduiesc ajutor, dar ei înşişi nu >ă se lupte cu duşmanii lor, privind la mine, ca eu să mă lupt cu duşmanii lor" (1524)6. Î rândul acesta, moartea neprevăzută —şi chiar bănuită – a lui Ştefăniţă întrerupe o îne în plină desfăşurare.

Scaunul ţării se găsea iarăşi vacant şi acum fără moştenitor desemnat: fratele mai r, Petru, murise înainte. Urmau iarăşi să se rostească reprezentanţii corpurilor; tituite cari constituiau „ţara", aşa cum se făcuse cu şapte decenii în urmă, la Direptate. de altfel s-a şi întâmplat: cronicile mai vechi amintesc că „l-au ales domn în Hârlău", elălalt Petru Voievod, „miruit de mâna prea sfinţitului mitropolit chir Teoctist"7, ru ca acea a lui Ureche să redea mai exact înţelesul constituţional al evenimentului 1527: „După moartea lui Ştefan Vodă cel Tânăr, strânsu-s-au boierii şi ţara, de s-au lit pre cine vor alege să pue domn, că pre obiceiul ţării nu se cădea să dea altuia nia, fără carele nu vrea fi sămânţă de domn"8. Alesul se întâmpla să fie un fiu natural îtrânului Ştefan Vodă, om în puterea vârstei şi încercat de viaţă, de se adevereşte; stea trecutului său negustoresc cu mrejele pescăreşti. Regula e deci aplicată, cu toată rea ce i-o conferă un principiu consacrat: Stărije constituite, clerul, boierimea, „ţara" ilegiată a vitejilor aleg pe voievod, dar dintre acei ce pot dovedi că se trag „din os

1 V.mai sus.

2 M. Costăchescu, Doc. Mold. DelaŞtefăniţă Voevod, no 88, p. 429; no 89, p.432-33; no 92, p. 441.

3Gr. Ureche, /Wi/., p.93.

4 însemnarea lui Ureche, l.c. rectificată de I. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti, p. 285.

5 M. Costăchescu, op. Cit., no 113, p.557- 58. Cf. Horial. Ursu, op. Cit., p. 134.

6 M. Costăchescu, op. Cit., p. 562.

71. Bogdan, Vechile cmnicimoldoveneşti: Macarie, p. 203, cronica moldo-polonă, p. 230. 8Ed. C. C. Giurescu, p.95.

V a, aşa l~uill ac practica în Ungaria şi în Polonia.

Dar această domnie, din consimţământul şi prin alegerea Stărilor, nu deschide un capitol nou: ea continuă tradiţia lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi şi se arată a fi nu mai puţin autoritară, decât acele ce au precedat-o. Războaiele cari umplu cu zgomotul lor cea mai mare parte a ei, sunt iniţiative ale Domnului, care duce la toate hotarele şi în toate direcţiile o politică energică şi activă – prea activă poate, faţă de multele obiective ce şi le înfăţişează şi de combinaţiile diverse în cari se avântă, cu o lipsă de ezitări şi de scrupule, vrednică de un contimporan al lui Machiavelli. Principe al Renaşterii pe planul politicii externe, cumpănind cu iscusinţă pe Ferdinand cu Zâpolya, urmărind cu o stăruinţă mai puţin fericită pământul, ce îl consideră prin drept al său, acel al Pocuţiei, Petru Rareş ne înfăţişează aceleaşi caracteristici în ordinea internă. Cârmuirea şi-a început-o printr-un consens ce pare a fi fost obştesc, aducând poate şi o notă de destindere în situaţia încordată, creată fie acţiunea tumultuoasă a lui Ştefăniţă; boierii săi sunt în mare parte supravieţuitori ai domniei trecute – şi nu puţini dintre ei, ceea ce arată că securea nu tăiase prea adânc1. În cursul unei domnii îndestul de lungi, au apărut însă şi alţi factori politici în sfatul său. Nu avem încă la îndemână culegerea documentelor din această vreme, cu care Dl. Mihai Costăchescu îşi întregeşte seria, ce a adus atât de mari foloase studiilor noastre; cu ajutorul ei, o expunere sistematică şi amănunţită va fi totdeauna posibilă. Dar faptul însuşi că printre marii demnitari ai anilor din urmă, aflăm pe Mihu „Arbănaş de neam"2 sau pe armeanul Vartic3, arată pătrunderea şi în sfatul Moldovei a orientalilor cu legături ţarigrădene, în vremea în care levantinul Gritti începea să uneltească pentru dobândirea unuia din cele trei principate, închinate Porţii.

În afară însă de acest factor nou, a cărui influenţă va creşte mai mult în perioada următoare, domnia lui Rareş se aşază pe o linie de continuitate, ce nu e întâmplătoare, cu acea a părintelui său. Aceeaşi grijă de ctitorii religioase lasă pe pământul Moldovei urmele bogate ale unei a doua înfloriri de monumente bisericeşti, la care contribuie râvna Doamnei Elena; harta fundaţiunilor lor acopere acea a lăcaşurilor înălţate de Ştefan cel Mare4. Însemnătatea Stării bisericeşti reiese şi din însărcinarea istoriografică, dată călugărului Macarie, hirotonisit pe urmă episcop de Roman, de a continua şirul vechilor anale şi de-a descrie isprăvile domniei. Prin acest îndemn şi sub influenţa modelelor sale literare, slavo-bizantine, cronica devine o apologie care înfierează acţiunea trădătorilor şi răzvrătiţilor de la 15385.0 indicaţie indirectă, ce îşi păstrează însă semnificaţia, ni le dau „sfaturile lui Petru, Voievodul valah", pe cari i le atribuie „Plângerea" în limba rusă a aventurierului Peresvetov, îndreptată către ţarul Ivan al IV-lea cel Groaznic. Autorul pretinde a fi stat cinci luni la curtea lui Petru Rareş şi reproduce părerile acestuia, foarte favorabile suveranului moscovit, cu care de altfel se înrudea şi încerca să restabilească

1 N. Iorga, Hist. Des Roumains, IV, p. 395. V. şi în 1533 scrisoarea consilierilor poloni către boierii

Moldovei, spre a-i convinge să încheie pacea. Hurmuzaki-Bogdan, Doc., Supl. II, I, no XXXIV, p. 78-79.

2 Macarie: I. Bogdan, op. Cit., p. 207.

3 N. Iorga, op. Cit, IV, p. 478.

4 P. Henry, Les gglises de la Moldavie du Nord, p. 147 şi urm.

5N. Cartojan, op. C/t., p.38-39.;

Nu» – n-gaLuii uni viEiii^a utunui Mau, sicuiunu uiiiiuiLinc poiuicu poione, ai cărei contnct Moscova se desemna tot mai limpede1. Cât priveşte demnitarii, adaugă scrierea, evodul i-ar fi numit trădători, „fiindcă ei calcă jurământul şi nu apără cu tărie credinţa stâna şi nu-l servesc cu fidelitate pe suveran"2. El este împotriva obiceiului de a se da erilor ruşi oraşe şi ţinuturi pentru hrana lor: sistemul sultanului, de a plăti cu leafă din tieria împărătească, e mult mai folositor şi mai sigur. Dacă scrierea a fost redactată, n cred unii, către 1549, ea ar aduce atunci experienţa celei de a doua domnii a evodului Moldovei, după criza ce încheiase atât de dramatic cea dintâi şi trecerea sa la lta Poartă, unde a putut cunoaşte direct metodele de cârmuire otomane.

Căci reacţiunea marii boierimi, înăbuşită de mâna aspră a lui Ştefăniţă la 1523, s-a dus din nou cincisprezece ani mai târziu, împotriva unui Domn care obosise pe cei ce rmau, cu prea multe întreprinderi războinice şi cu o prea mare dârzenie în susţinerea endicărilor sale. Este probabil că uneltirile începute, încă sub domnia precedentă, şi-au îs acum scopul, deschizând drumul intervenţiei turceşti în cârmuirea Moldovei, aşa n se întâmplase mai de mult în Ţara Românească. După prăbuşirea Ungariei la Mohaci, tiaintarea năvălirii turceşti în valea Dunării, această evoluţie se arătă de neînlăturat: itica de duşmănie împotriva Poloniei, cu înfrângerile ei de la Gwozdziec şi Obertyn, i-a bit deznodământul. La 1538, Petru Rareş se găseşte împresurat din trei părţi: armata onă a lui Tarnowski sub zidurile Hotinului, tătarii năvălind peste Nistru, iar de la jzăzi, marea armată în frunte cu însuşi sultanul Soliman înaintând spre hotarul [dovenesc. Însemnările cronicilor arată oarecare confuzie: doar cronica moldo-polonă, i o povestire mai logică3, relatând o manevră pe linii interioare a lui Petru Rareş, care este pe poloni printr-un act de împăcare şi omagiu, respinge la Ştefăneşti cetele rilor, dar nu se mai poate împotrivi valului năvălirii turceşti, deoarece în faţa acestei ă primejdii, boierii, la îndemnul lui Mihul şi al vechiului intrigant Trotuşan, îşi îsesc voievodul în ceasul cel mai greu al domniei lui. Cronica lui Macarie arată pede de unde a venit lovitura: „sămânţa necredinţei începu a da roade şi boierii useră pe ascuns scrisori la marele împărat turcesc, cerând ridicarea lui Petru Voievod scaun", De abia „păzitorul curţii domneşti", credinciosul Hâra, mai avu timpul să-si iinţeze stăpânul: „Vai voievodule, boierii se sfătuiesc să te părăsească"4. Urmarea e oscută: la 14 septembrie, Rareş apucă drumul pribegiei spre Ardeal, cu gândul de a s adăpost în cetatea Ciceiului, sub paza lui Ioan Zâpolya. Sub călcâiul ocupaţiei străine i vâltoarea unor tragice împrejurări, autoritatea domnească, ridicată la un atât de mare itigiu de marele Ştefan şi urmaşii săi, se prăbuşea sub loviturile din afară şi din lăuntru. Axarea neizbutită împotriva lui Ştefan Vodă, îri anul de la Valea Albă, şi-a ajuns astfel ml, şase decenii mai târziu. Regimul domniei puternice, sprijinite pe Stări ascultătoare,

1 Cf. P. P. Panaitescu, Petru Rareş şi Moscova, în Memoria lui Vasile Pârvan, p. 265 şi urm.

2 V. Şt. Ciobanu, Domnitorul Moldovei Petru Rareş în literatura rusă veche, Rev. Ist. Română, XIV

5), p. 323 şi urm.

3 I. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti, p. 230-31.

4 Ibid., p- 207-208. Confirmare în scrisoarea lui Ştefan Mailath din 18 septembrie 1538. Hurmuzaki, H, l, nocXLIII, p. 188, precum şi în raportul din9oct. Către regele Ferdinand, /bi (/., no CLI, p. 197.

Face loc unor îndelungate şi sângeroase frământări, cari ne arată domnia în luptă cu elementele de frunte ale Stării nobiliare, într-un proces ce se dezvoltă paralel cu acel pe care l-am urmărit în istoria vecină a Ţării Româneşti. În această nouă fază, contrastul ce l-am constatat până acum între cele două principate, din punctul de vedere al evoluţiei constituţionale, s-a atenuat, până a ajunge aproape la adoptarea aceloraşi forme, sub imperiul aceloraşi necesităţi. Răscoala împotriva lui Rareş înseamnă aci punctul de despărţire şi de întoarcere a vremurilor.

Dar evenimentele de la 1538 şi-au avut epilogul, ceea ce ne îndreptăţeşte să socotim că în fapt, termenul ce desparte epoca nouă poate fi aşezat puţin mai târziu. Cronica lui Ureche a cules aci iarăşi o tradiţie mai bogată: „Prădând şi stropşind împăratul Suleiman ţara Moldovei, scrie ea cu acest prilej şi fiind ţara băjenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării la sat la Bădeuţi, de s-au sfătuit cu toţii, ce vor face de acea nevoe ce le venise asupra"1. Avem deci iarăşi un exemplu de „seim", o dietă care întruneşte într-un sat al judeţului Rădăuţi pe fruntaşii clerului şi ai boierimii: trebuie observată lipsa „ţării" sau a vitejilor, risipiţi în pribegia generală în faţa năvălirii. Era de altfel logic ca în urma loviturii date de căpeteniile nobilimii, tot acestea să hotărască asupra împrejurărilor viitoare. Ceea ce se desemnează la Bădeuţi, este regimul unei oligarhii, care cuprinde numai păturile superioare ale Stărilor, ca factori activi de sfat şi de guvernământ. Această dietă a trimis la sultan pe Trifan Ciolpan, care a mijlocit primirea fruntaşilor de către învingător, la Suceava şi aşezarea în scaun a lui Ştefan, alt pretendent din os domnesc, ţinut mai demult în rezervă la Constantinopol.

Se produse însă atunci o nouă întorsătură, care ne dovedeşte cât de adânc fuseseră sădite în mintea şi în inimile tuturor, amintirile unui secol de glorie. Sultanul nu se mulţumise să înlăture din scaun pe Petru Rareş, dar impunea ţării cucerite grele pierderi teritoriale. Tighina trecu sub stăpânire turcească, iar raiaua Chiliei şi Cetăţii Albe se lărgea cu întregul Bugeac, deschis aşezării tătarilor. La aceste dureroase împrejurări, se mai adăuga şi pacostea ce era să lase domnului, investit de sultan, porecla de Lăcusta care îl deosebeşte.

Se pare că înşişi conspiratorii de la 1538 s-au speriat atunci de consecinţele acţiunii lor. „Mai apoi, scrie iar Ureche, de la care aflăm mai multe, urându-l curtea toată, s-au vorovit o seamă de boieri din curtea lui, anume Găneştii şi Arbureştii şi la aşternutul lui, unde odihnia, l-au omorât în cetatea Sucevii. Începătoriu şi aţâţătoriu acestui lucru au fost Mihul hatmanul şi Trotuşanul logofătul"2. Într-o scrisoare din acelaşi an, 1540, boierii îşi lămuresc fapta sângeroasă: ei ar fi primit şi un turc sau un arap, numai să nu fie făcută ţara paşalâc, cum mergea zvonul că ar fi fost intenţia Sultanului. Iar despre Ştefan spuneau doar atât: „Noi nu l-am cunoscut decât după ce a ajuns la domnie, dar l-am văzut că vrea să dea toată ţara împăratului. A făgăduit să-i dea Dunărea până în munte şi Nistrul tot, iar ţara, văzând aceste, s-a prins a-l urî căci l-a văzut pe domn că ţine mai mult cu turcii decât cu noi, creştinii"3. În locul lui, facţiunea care îl înlăturase ridica pe fostul portar de

1 Ed. C. C. Giurescu, p. 104-l05.

2Ibid., p. 109.

3 Textul în Hurmuzaki, Doc. Supl. II, I, p. 139-l41.

: eava, Alexandru Cornea, fiu nelegitim, pe cât se spunea, al lui Bogdan Voievod, cu nirea de-a relua de la turci cetăţile şi ţinuturile pierdute. Încercarea nu izbuti, dar icarea în sine lămureşte mentalitatea şi spiritul boierimii, care, chiar răsculată împotriva nnului şi uneltind împotriva lui cu puterea străină, nu se putea totuşi desface de datoria a păstra vechile hotare ale ţării şi moştenirea lui Ştefan Vodă.

În mijlocul acestor frământări, Petru Rareş, ajuns la Constantinopol şi recâştigând vechea sa iscusinţă, favoarea padişahului, îşi croia drumul de întoarcere. Dar de rândul sta sosea „cu steag de la Poartă" şi cu imbrohorul turcesc care venea să-l investească. Brăila, cei mai mulţi dintre boieri, chiar acei cari îl părăsiseră, îl întâmpinau, cerându-si are. „Fiţi în pace şi iertaţi de greşelile voastre" le răspundea voievodul, primit cu imaţia obişnuită: „mulţi ani să domneşti cu pace"1. Numai pe Mihul şi Trotuşan îi tigea pieirea, ca şi pe cei cari rămăseseră cu Alexandru Cornea. Urmarea se poate ama în câteva cuvinte.

A doua domnie a lui Rareş, prelungită până la 1546, nu a mai însemnat într-adevăr tarea planurilor măreţe din-cea dintâi. Se simţea apăsarea turcească, de care toate daniile sale nu erau să-l mai izbăvească. Dar ordinea dinastică părea restabilită şi la artea sa, alegerea fiului său Iliaş s-a făcut fără greutate.

Pe acesta, continuatorul lui Macarie, Eftimie, l-a poreclit „Iliaş Mahmet"2. Venise nişte afurisiţi de turci" ale căror moravuri le apucase, hotărât a le introduce în ţara sa. Ce opunere era înlăturată: capul lui Vartic hatmanul căzu la Huşi, în aprilie 1548. La ia, porni spre Constantinopol unde se turci, căpătând numele de Mahmed, fără a-si dini însă ambiţiile şi nădejdile. Fratele său Ştefan rămânea domn în locul lui; zelul său tru biserică şi dorinţa de-a şterge amintirea apostaziei lui Iliaş îl determină la o secuţie a armenilor şi ereticilor, aproape singura ce o însemnă istoria principatelor, în aiul războaielor religioase. Dar relele lui obiceiuri, scriu cronicele3, au ridicat asupra jra boierimii, care şi-a răzbunat casele batjocorite, printr-o nouă ucidere de Domn, în tul de la Ţuţora, la 1 septembrie 1552. Lupta între Domnie şi Starea boierimii intră m în faza hotărâtoare.

5. REGIMUL DE STĂRI SUB INFLUENŢA POLONĂ ŞI ARDELEANĂ

Pentru începutul acestei nouă perioade, care în mod logic îşi găseşte punctul de: are în răscoala boierimii moldovene din 1538, celelalte evenimente pe cari le-am ntit fiind doar epilogul şi consecinţa ei, ne pute^ documenta din izvoare ce reprezintă; două tabere opuse. S-au definit aceste tendinţe adverse, a căror succesiune în timp: amnă trecerea de la epoca voievodală la cea aristocratică: „întreaga istoriografie onă din Moldova (pe cea munteană n-o cunoaştem) este [.] o istoriografie domnească, ială, pornind din iniţiativa şi sub directa supraveghere a curţii voievodale [.] Macarie e din porunca lui Petru Rareş, Eftimie din a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Azarie îşi

1 Ureche, ibid., p. 111.

21. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti, p. 214.

3 Ibid., p. 218; Ureche, ibid., p. 118-l9.

Sunt letopiseţe domneşti [.] Cu totul altfel se prezintă în această privinţă, literatura istorică în limba română, care începe după 1600 [.] în Moldova, cronica lui Eustratie şi aceea a lui Ureche, care-l copiază sunt cronici caracteristice boiereşti, nu numai pentru că autorii lor sunt boieri, cari nu scriu din porunca nimănui, dar şi ca spirit. La fiecare pagină aproape răsare spiritul aristocratic, înfierând puterea abuzivă a domnilor celor răi, apărând pe boierii socotiţi ca stâlpii ţării"1. Am arătat mai sus contrastul ce îl oferă relaţiunile despre întâmplările din vremea lui Ştefăniţă2. Asupra tragediei din 1538, părerile se împart la fel: indignarea lui Macarie izbucneşte în accente biblice: „Iar cei ce plănuiseră acestea, adunându-se unii la alţii, îşi dădeau pe faţă îndrăzneala şi drăceasca lor viclenie pe încetul se descoperi. O, minţi de pământeni, rătăcite şi orbite în faţa celor viitoare!"3. Ureche, fără a ascunde „scârba" voievodului în faţa defecţiunii, lasă totuşi să se înţeleagă că acţiunea boierilor nu era fără rost: ei doar „se sfătuia şi unul de la altul cerca sfat, ce vor putea face ca să poată hălădui de atâtea nevoi ce s-au aţâţat prin ţară"4. Numai domnia lui Iliaş, turcitul, are parte de un sentiment general de ură şi de dispreţ: „necuratul Iliaş" la Eftimie5; „din afară se vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuţit", după Ureche6. Cronicarul mai vechiu adaugă însă amănunte, ce nu le găsim aiurea şi cari lămuresc duşmănia Stărilor, prin atingeri mai directe cu drepturile şi interesele lor: „au pus, scrie Eftimie, pe toţi boierii mari şi mici şi pe tot sfatul boieresc bir mare; au mai poruncit şi vătafilor din toată ţara [.] precum şi mitropolitului, episcopilor şi tuturor mănăstirilor din ţara Moldovei, în sfârşit popilor şi diaconilor, să dea toţi haraciu mare"7. Aservirea la politica turcească a dus deci, cum era şi logic, la sporirea sarcinilor financiare8 şi prin aceasta, a impunerilor, cari au lovit şi categoriile privilegiate. Se descopere astfel un substrat economic la aceste împrejurări, aşa cum apare peste câţiva ani în Ţările de Jos, unde regimul ducelui de Alba nu s-a făcut odios numai prin persecuţiile sale religioase, ci şi prin măsurile sale fiscale. Imprudenţa fiului lui Rareş era cu atât mai mare, cu cât în al doilea an al domniei, îl mai vedem semnând un act de supunere şi alianţă către Ioan Zâpolya „una cum Boyaronibus et Nobilibus, totoque regno nostro Moldovienst^. Şi cronicarul Eftimie ni-l arată, înainte de plecarea sa la Constantinopol, adunând „pe toţi boierii de curte şi de ţară şi pe întreg sfatul boieresc în grădina de la Huşi"10. Se păstrase deci obiceiul consultării, măcar în împrejurările însemnate, a tuturor treptelor Stării nobiliare; cu atât mai stranie este politica ce loveşte în toate Stările, în cea bisericească

1 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 243.

2 V. mai sus.

3 I. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti, p. 207-208.

4 Ureche, ibid., p. 101.

5 I. Bogdan, op. Cit., p. 216.

6Ibid., p. 117.

7 Ibid.

8 Ea este adeverită pentru domnia următoare, a lui Ştefan, de un raport francez din 10 august 1551, Hurmuzaki, Doc. Supl. I, I, no XII, p. 7.

9 Hurmuzaki, Doc. II, 1 no CCXXI, p. 249-250.

101. Bogdan, ibid.

Tua iu ^vii^iaiLv, uai uwi*ii^a iui moş ia icg&a musulmana ua umcgii Miuain un caracicr mal şi probabil şi patologic.

Divergenţele apar în relaţiunile cari privesc domnia celui de al doilea fiu al lui Rareş. Î Eftimie e de acord cu Ureche, în a-i descrie „curvăsăriile, hoţiile şi omorurile"1, arie, în încheierea cronicii sale, face să răsune „trâmbiţa cea mare şi în aur ferecată" nstea Domnului care l-a aşezat din nou în scaunul Episcopiei de la Roman, de unde îl iseră „cu straşnică cădere", clevetitorii săi, Mitrofan şi Nour2. Iar Azarie, care scrie i el, vede în omorul săvârşit la Ţuţora, la îndemnul pribegilor din ţara leşească, irea unui miel nevinovat, care îl umple de groază3. Ureche, dimpotrivă, se opreşte ra faptului într-o „certare şi învăţătură", întrebându-se: „Carele mai apoi slujitor şi rin va primi să-si ia femeia spre pofta sa cea neastâmpărată şi nu-i va gândi rău?" ru a încheia după cuvântul proorocului: „moartea păcătoşilor este cumplită"4.

Consensul se restabileşte doar pentru osânda aventurii lui Despot, pe care Azarie îl; şte rău, înconjurat de „sfetnici de altă lege, luterani urâţi de Dumnezeu"5, iar cronica târzie îl descrie, cum „puse pe ţară greutăţi mari; bisericile dezbrăca, arginturile lua şi» bani". Totuşi, în măsura în care acest condottiere, rătăcit pe scaunul moldovenesc, ut seamă de Stări, i se ţine şi lui în socoteală de cronica boierească: „pre slujitori îi Iu cu bani, boierii cu cuvinte bune şi dulci îi îmblânzia [.] la Iaşi [.] au poftit vlădicii, jrigorie mitropolitul şi Anastasie, episcopul de Roman şi Efthimie, episcopul de iuţi şi toţi boierii ţării"6. Dar în privinţa predecesorului şi urmaşului său, Alexandru işneanu, opunerea e categorică. Pentru Eftimie el este „Alexandru Voievod cel Viteaz >u", „om cu minte şi prea înţelept şi milostiv"; a cărui stăpânire pare „un vis", faţă de ii domni necuraţi din neamul lui Petru Voievod". Căderea evlaviosului Domn în apa Iovei de pe calul său, când mergea să întemeieze mănăstirea Slatinei, ctitoria sa, i se

0 încercare diavolească, vrednică de amintire7. Nici Azarie nu rămâne mai prejos: el, pravoslavnicul stăpânitor „a stins tăciunele ce răspândea fumul credinţei cele rele

1 necuraţilor luterani"8, câştigându-si astfel merite nepieritoare. Cât de puţin se vesc cu aceste laude hagiografice însemnările cronicii moldo-polone despre uciderea ilor, prilej pentru vornicul Ureche de-a scrie vestita lui „nakazanie": „în Moldova acest obicei de pier fără număr, fără giudeţ, fără leac de vină; însuşi ghidei, însuşi iţe, însuşi împle legea. Şi de acest noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sunt de li-i a vărsa sânge nevinovat, apoi zic şi dau vina lăcuitorilor că-s vicleni"9. Nu se poate amnare mai hotărâtă a absolutismului, cu privire la o vreme ce era să producă şi în

11. Bogdan, ibid., p.21S. Ureche, op. Cit., p. 118.

2 în a doua versiune a cronicii sale. Cf. 1. Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ.

— A, XXXI, p. 202.

3/6id., p.2O3.

4 Ureche, op. Cit., p. 119.

5 Ed. I. Bogdan, p. 206.

6 Ureche, ibid., p. 125,126. Cf. şi declaraţia lui în favoarea lui Albert Laski. Din 15 ianuarie 1563 „cum îsu episcoporum et ceterorum ordinum" în Hurmuzaki – Bogdan, Doc. Supl. II, I, p. 223.

71. Bogdan, Vechile cronici mold., p. 218 şi urm.

8 Ed. I. Bogdan, ibid., p. 208.

9 Op. Cit., p. 147.

Apus a bogată literatură de apologie a ucigătorilor de tirani, de apărare a drepturilor încălcate. Nu lipseşte nici învinuirea de risipire a cetăţilor Moldovei, din porunca turcului, nici povestea otrăvirii de însăşi mâna Doamnei Ruxanda, ce a dat apoi naştere nuvelei cunoscute a lui Negruzzi. E limpede că în jurul acestei figuri domneşti „de pioasă şi întunecată memorie"1, care aminteşte de asemenea pe Ivan al IV-lea al Rusiei, se înfruntă nu numai relatări, dar şi concepţii deosebite. Contrastul ar continua, de ni s-ar fi păstrat şi după anul 1574, însemnările contimporane, pe cari letopiseţele veacului al XVII-lea le-au prelucrat pe urmă în spiritul lor deosebit.

În aceste versiuni ale izvoarelor narative, se oglindesc realităţile epocii adânc frământate, pe care Nicolae Iorga a aşezat-o în ultima sa operă, sub semnul „vitejilor". În fapt, evoluţia politică arată însă a fi mult mai complexă şi înfăţişează laturi multiple. Tradiţia autoritară, pe care domnia lui Petru Rareş o moştenise de la înaintaşii săi direcţi, se transformă, sub influenţa ambiţioasei Doamne Elena, din sângele despoţilor sârbi, într-un absolutism oriental, de nuanţă slavo-bizantină2, al cărui ultim reprezentant pare a fi fost Alexandru Lăpuşneanu, care mai poate invoca şi îndoita legătură dinastică cu legitimitatea succesiunii domneşti: prin tatăl său, Bogdan Voievod şi prin soţia sa Ruxanda, fiica lui Rareş. Împotriva acestei tendinţe, Starea boierească şi în special fruntaşii ei, continuă acţiunea de împotrivire şi de insurecţie, pornită la 1538: acestei stări de spirit i se datoresc drama sângeroasă de la Ţuţora, ridicarea la domnie a lui Joldea, rivalul Lăpuşneanului, primirea lui Despot, aventurierul străin, prin care, după curentul Renaşterii şi acel al Reformei pătrunde o clipă în istoria Moldovei, în fine trecerea scurtă a lui Ştefan Tomşa pe scaunul ţării, boier din boierime, fără legături măcar presupuse cu vechea ordine dinastică ce stăpânise două veacuri.

Dar sub aspectele acestui conflict între domnie şi aristocraţie şi alte forţe se află îri mişcare. „De acum ţăranii vor fi o „clasă socială". Ei nu mai vor campanii ofensive şi nu înţeleg să iea parte la războiul civil al boierilor"3. Nu e de nesocotit faptul că la ivirea lui Despot, în 1561, „ţara pizmuind lui Alexandru Vodă n-au vrut să sae în oaste", nici acel că la întoarcerea lui Laski din Moldova, tovarăşul polon al lui Despot „se temea de ţărani", cari în multe locuri făceau chiar năvală asupra coloanei sale în retragere4. Este semnificativă acea „împerechere ce era între călăraşi şi între pedestraşi"5 de care încearcă a se folosi Mircea Vodă, Domnul muntean, pentru a se amesteca în treburile Moldovei, atât de adânc turburate. Cearta izbucneşte din plin în dramaticele evenimente, cari înseamnă cariera lui Ion Vodă cel Cumplit, cel mai hotărât vr*şmaş al regimului de Stări moldovenesc din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Se poate subscrie fără rezerve la judecata lui Iorga, că „prestigiul romantic, de democraţie conştientă, pe care Haşdeu îl atribuie acestui domnitor, în care vedea realizarea momentană a propriului său crez politic,

1 P. Henry, Les iglises de la Moldavie du Nord, p. 150.0 încercare de reabilitare în studiul lui N. C.

Bejenaru, A fost, cu adevărat. Alexandru Lăpuşneanu un domn rău? Studii şi Cercetări Istorice, XVIII (1943), p. 207 şi urm.

2 N. Iorga, Hist. Des Roumains, V, p. 9 şi urm.

376K/., V, P. 135.

4 Ureche, op. Cit., p. 144.

5 Ibid., „împerechiere" – dezbinare.

LSO± în vv/iv uuua ICUA; JII uui uă influenţe se fac simţite în concepţiile pe cari le reprezintă: cea turcească, ca al cărei strument apare la început; cea căzăcească, din clipa în care rupe punţile cu Poarta şi se antă în acţiunea războinică ce l-a trecut la nemurire. Amândouă de altfel, sunt opotrivă de opuse unui regim de Stări organizate, păstrătoare de tradiţii şi privilegii 3Ştenite. Poarta nu avea nevoie de corpuri constituite, pentru a discuta poruncile ei, r-un spirit de autonomie ce în mod firesc le era potrivnic, iar „sloboda" cazacilor de la pru ieşise din adunarea oamenilor cari de pretutindeni, dar mai ales din Polonia sau din isia, fugeau de apăsarea păturilor privilegiate. Ca un vrăjmaş al acestora se ridică şi Ion >dă: cronica târzie, ecou al resentimentelor ce au stăruit peste veac, aminteşte mai întâi igonirea clerului: arderea pe rug a vlădicăi Gheorghe pentru sodomie, „auzind că are însură de avuţie", fuga mitropolitului Teofan, „temniţele pline de călugări şi îngropa vii pre Veveriţă şi pre popa Cozma şi pre Molodeţ călugărul". Noul absolutism de; piraţie turcească, asemănător acelui al lui Mircea Ciobanul sau al lui Alexandru în Ţara pmânească, nu mai avea grija de a căuta reazemul bisericii; „iar din boieri şi din cei de iste sabia lui nu mai ieşea"2. „Acest Domn, scrie Azarie, nu voia să asculte de boierii itnici"3.

Iar în clipa în care sprijinul Porţii îi lipseşte şi îl ameninţă mazilia, când îşi dă seama „nu i-a putut sătura" pe patronii săi de la Constantinopol, el cheamă în ajutor căzăcimea lnică de luptă şi de pradă şi „ţara" pe care o umple de nădejde prin cuvântarea sa lăcărată, de strigară „cu glas mare că lângă dânsul vor pieri toţi, cum s-au şi întâmplat"4, vântul pare a avea aci un înţeles mai larg decât acel obişnuit, depăşind sfera categoriilor erioare de „curteni" sau „slujitori", al căror număr de 5 000 se adaugă la 3 000 de meşi sau nobili, după două izvoare contimporane5. Ureche pomeneşte într-adevăr, pe npul de bătălie de la Cahul, de „prostime şi «adunătură, ce era pe lângă Ion Vodă"6. De ii de mult, observatori străini însemnaseră că oamenii de rând ţineau mai mult cu ievodul decât cu boierimea7, a cărei proprietate latifundiară, urmând procesul general reacţiune seniorială al Europei Răsăritene, începea să le încalce obştiile de neam. În isa rurală se cufundă şi o parte a micilor privilegiaţi de odinioară. Ca şi în Ucraina: ină, viaţa liberă şi zbuciumată a cazacilor constituia pentru aceste elemente un punct atracţie şi un exemplu; astfel se lămureşte rostul oamenilor dintre Prut şi Nistru, al leienilor, sorocenilor, lăpuşnenilor, în susţinerea tuturor „domnişorilor", a „roiului de tendenţi"8 care se aruncă asupra Moldovei şi tulbură de atâtea ori domnia, aşezată cu dă, a lui Petru Şchiopul. Nu e lipsită de semnificaţie împrejurarea că în satele aceloraşi iituri a stăruit, până în zilele noastre, o viaţă răzăşească dârză, într-un spirit tradiţionalist

1N. Iorga, j6/d., V, p. 180.

2 Ureche, ibid., p. 154.

3 Ed. I. Bogdan, p. 213.

4 Ureche, ibid., p. 155.

5 V. mai sus şi Cronica moldo-polonă, ed. 1. Bogdan, Vechile cronici rnold., p. 233 şi n. 289.

6 Ureche, ibid., p. 160.

7 Apud lorga, op. Cit., IV, p. 478: un raport polon din vremea lui Petru Rareş.

8 Cf. lorga, ibid., V, p. 111 şi urm.

Şi mândru, care evocă vremurile „vitejilor" grăniceri de odinioară, ale micii feudalităţi sărăcite şi căzute în mazilie, dar păstrând în viaţa ei ţărănească trăsăturile caracterului şi obârşiei ei.

Spre deosebire deci, de evoluţia pe care am urmărit-o în principatul vecin, chiar acum când condiţiile generale de ordin politic şi social ale celor două ţări tind a se unifica şi domnii, investiţi de Poartă, încep a trece de pe un scaun domnesc pe celălalt, persistă totuşi o deosebire, ale cărei efecte se pot urmări în dezvoltarea instituţiilor, ca şi în acţiunile politice de la sfârşitul secolului. În Ţara Românească, unirea marii boierimi care îşi apropie şi chiriarhii bisericii, cu mica slujitorime privilegiată, a constituit fundamentul regimului de Stări, făcând din domnia chiar a unui Mihai Viteazul, expresiunea voinţei şi a năzuinţilor ei. În Moldova, această solidaritate nu s-a putut închega în aceeaşi perioadă: tradiţia vechii politici domneşti, de la Ştefan cel Mare, a legat pe micii feudatari de puterea domnească, opunându-i marii aristocraţii, care tinde la instaurarea unui regim de pură oligarhie, după pilda magnaţilor unguri şi poloni. În epoca luptelor crâncene între domnie şi boierime, a căror descriere ne-o redau în termeni atât de vii izvoarele ce ne stau la îndemână, autoritatea domnului, mai ales când făgăduieşte uşurarea de sarcini şi ridică stindardul libertăţii, se va putea bizui pe păturile inferioare, după cum va întâmpina duşmănia marii nobilimi. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului pe care, cu o netăgăduită vitejie, l-a purtat Ion Vodă cel Cumplit împotriva turcilor: „o seamă din boierii cei mari, anume Murgul, vornicul cel mare şi Bilăi, vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzând atâta putere de oaste turcească ce venise cu Petru Vodă, temându-se ca să nu cază în mreaja vrăjmaşilor, au părăsit pe Ion Vodă şi au fugit la turci"1. Şi în ziua bătăliei, o parte a călărimii ar fi trecut în rândurile turceşti: tradiţia atribuia defecţiunea marelui boier Golia, despre care Azarie scrie că s-a străduit, din dragostea pentru ţară, dar zadarnic să împiedice pe Ion Vodă cel Cumplit să pornească războiul cu turcii2; dar cercetarea mai recentă îl socoteşte mai degrabă printre cei raliaţi la domnia lui Petru, decât în grupul de trădători de pe câmpul de luptă3.

Folosind aceste situaţii turburi şi legăturile financiare necesare pentru a obţine firmanul sultanului, străinii încep a se infiltra în divanul Moldovei, aşa cum au pătruns şi în rândurile demnitarilor Ţării Româneşti. Petru Şchiopul, la început, se înconjoară de pământeni, printre cari doar postelnicul Islan (sau Aslan) poate fi socotit oriental. Dar peste câţiva ani, la 1580, divanul lui Iancu Vodă Sasul cuprinde pe postelnicul Brutti, de neam albanez, figură politică de primă însemnătate în această vreme4 şi pe comisul Iani, probabil un grec din Constantinopol. Pârcălabul Bernarea (sa» – Bernard) poate fi un sas5. Am amintit observaţiile din 1590 ale lui Giovanni di Marini Poli, cari privesc şi Moldova6. Sub presiunea crescândă a Porţii şi în faţa acestei concurenţe ameninţătoare, Stările luptă deopotrivă împotriva puterii domneşti şi a susţinătorilor ei, greci şi levantini. Astfel se

1 Ureche, ibid., p. 159.

2 Ed. I. Bogdan, ibid., p. 213.

3 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Doc. XI, p. XXVII.

4 Cf. Gh. Ghibănescu, în Uricariul, XVIII, p. 510.

5 N. Iorga, ibid., p. XXIX, XLVII.

6 V. mai sus.

Ia pufnii, ntşuiic, mciganu pana ia alipire a ţării de coroana imperială sau de acea a Iagellonilor, ca singura nădejde de a apa de apăsarea turcească.

Asemenea iniţiative nu ne întâmpină numai din partea lui Despot, al cărui trecut îl inima în mod fatal în această direcţie1. Şi fiul şi urmaşul lui Lăpuşneanu, Bogdan, îărul sportiv, căruia bărbile cărunte din divan nu-i iartă prea marea aplecare pentru jocul suliţa din goana calului2, semnează o scrisoare de credinţă către regele Poloniei, ioţită, la 31 ianuarie 1570, de jurământul boierilor, „fiecare în ce priveşte persoana şi ijba sa"3. Petru Şchiopul, fratele domnului muntean Alexandru, trimis de la instantinopol pe scaunul Moldovei, se va strădui, în timpul celor două domnii veşnic liniştite de „domnişorii" de peste Nistru şi întrerupte de mazilirea în folosul lui Iancu sul, să păstreze echilibrul între cerinţele Porţii şi dorinţele boierimii de-a cimenta mai ternic legăturile cu creştinii; se ştie că în cele din urmă, covârşit de poftele hrăpăreţe: vistieriei otomane, va apuca drumul pribegiei în Apus, sfârşindu-si zilele în exilul său iTirol.

În izvoarele ce ni s-au păstrat, chipul lui Petru Şchiopul apare ca exemplul ideal al omului cârmuind cu sfatul şi ajutorul Stărilor privilegiate. Figura omului îmbătrânit inte de vreme, ros de boală, dar „milostiv" şi înfruntând încercările sorţii cu ştinească resemnare, nu e poate în totul potrivită descrierii apologetice a cronicarilor, nici accentului de bănuială duşmănoasă, cu care îl întâmpină unii istorici recenţi4.: otelile lui grijulii ne arată un administrator conştiincios, căutând să-si învingă stângăcia purtare şi de expresiune, pentru a pătrunde tristele realităţi ale unei ţări sărăcite şi mântate. Portretul ce i-l face Ureche, îndrumat de însemnările părinteşti, arată isfacţia Stărilor sub domnia lui: „boierilor le era părinte [.] din sfatul lor nu ieşea; ţării apărătoriu, spre săraci milostiv, pre călugări şi mănăstiri întăria şi miluia [. J"5. Era atât mai mult obligat să-si asigure sprijinul lor, cu cât de la el se rupsese şi ultima ătură, ce mai dăinuia cu vechiul şir de domnitori ai Moldovei6. Ideea de legitimitate astică a dispărut în această ţară, cam în acelaşi timp în care stingerea Iagellonilor a ut să triumfe definitiv în Polonia principiul monarhiei elective; e un paralelism care rămas fără influenţă asupra evenimentelor.

Dar documentele care au rămas, arată totuşi la acest înstrăinat, o noţiune mai largă gimului de Stări, decât acea a unui sfat oligarhic de mari boieri. Privilegiul eliberat la inuarie 1579 negustorilor din Lwdw, arată lămurit că în vederea acestui act au fost uniţi „toţi negustorii noştri moldoveni şi boierii de ţară", cari au fost întrebaţi despre aaroacele de la marginea de miazănoapte a Moldovei7. E încă un exemplu al consultării

1 Hurmuzaki, Doc. II, 1, no CCCXLVI. P. 370, jurământ de credinţă din 1 martie 1560 către împăratul inand.

2 Ureche, ibid., p. 150, după Azarie, ed. I. Bogdan, ibid., p. 210.

3 Hurmuzaki, Doc. II, I, no DLXXVHI-lX, p. 598-600.

4 Cf. C. C. Giurescu, Ist. Românilor, II, p. 220 şi urm.

5 Ureche, ibid., p. 178.

6 N. Iorga, Hist. Des Roumains, V, p. 199.

7 în Haşdeu, Archiva ist., I; Ip. 172 şi urm.

Corporative a orăşenilor, într-o chestiune ce priveşte direct interesele lor; tradiţia din veacul al XV-lea nu se pierduse. În mod obişnuit, desigur, rosturile politice ale Stărilor Moldovei se înţeleg, în această vreme, cu tendinţa de a le restrânge la fruntaşii Bisericii, i ai nobilimii. E însă de observat, pentru lămurirea deplină a problemei, că exemplele din ţările vecine ofereau imaginea unor drepturi mai largi şi a unor adunări mai numeroase, decât aceea a sfatului sau „divanului" de cârmuire al domnului. Am văzut alcătuirea dietelor ardelene contimporane, sub domnia Băthoreştilor1. Şi în Polonia, caracterul „republican" al regalităţii elective s-a întemeiat, de la dieta care l-a ales pe Henric de Valois în 1573, pe faimoasele pacte convente, condiţiile preliminare pe cari noul rege trebuia să le primească. Toţi nobilii luau parte la această manifestare a voinţei Stării lor, inspirându-se nu numai de la vechi năzuinţe ale ordinului, dar şi din pildele istoriei romane, cu cari îi obişnuise literatura Renaşterii. Ian Zamoyski, viitorul cancelar, joacă la începutul carierii s-Je strălucite, rolul unui adevărat „tribun al plebei nobiliare", iar la 1592, în faţa dietei zise de „inchiziţie", regele Sigismund al III-lea Vasa va trebui să se apere de un rechizitoriu îndreptat împotriva politicii sale externe2.

Ca aceste exemple nu rămâneau fără răsunet în boierimea Moldovei, stau mărturie acele capitole ale cronicii lui Ureche, intitulate „povestea şi tocmeala altor ţări ce sunt prin prejur". Pe lângă notiţe geografice, luate în mare parte din cosmografia lui Miinster sau din scrierea lui Patavinus3, găsim acolo şi însemnări despre regimul constituţional al Poloniei sau al Ardealului, cari arată interesul deosebit ce se manifesta pentru aceste instituţii şi izvorul de inspiraţie ce îl puteau constitui. Deşi trecute de Kogălniceanu în seama lui Simion Dascălul*, editorii mai recenţi le intercalează ca operă proprie a lui Ureche, între domnia lui Ştefan cel Mare şi acea a lui Bogdan. Ele au fost însă redactate, împreună cu acele părţi ale cronicii ce i se pot atribui, fie la începutul domniei lui Vasile Lupu, după 1634, fie cel mai târziu între 1642 şi 16475. Se poate vedea totuşi din conţinutul lor, că ele privesc şi epoca mai veche, pe care autorul o cunoştea din relaţiunile tatălui său, folosite de el în scrierea letopiseţului ce-i poartă numele. Iată de pildă ce se poate citi despre sistemul de cârmuire al „ţării leşeşti", cu care începe descrierea: „Şi nemeşii, cărora le zic şleahtă, nu aşa de crai ascultă cum de lege, care le-au făcut ei, de se judecă la scaunele cetăţilor, cine-si la ţinutul său6. De acolo cine nu va să-si ţie de lege, volnicu-i fieşcine să-si îndelunge legea la alt scaun mai marele, ales în două locuri, la Liublin vara şi la Petricov iarna, unde zic acelor legi tribunal. Acolo de va avea şi de crai ceva asupreală, fără nici o frică are voie să-l tragă la judecată, unde procuratorii vor răspunde pentru crai şi de va avea strâmbătate, afla-vă judeţ şi direptate. Nici pre un

1 Cf. memoriul precedent: IV. Adunările de Stări în ţările Europei de Răsărit dunărene.

2 Cf. O. Halecki, La Pologne, p. 167,174 şi urm.

3 Cf. P. P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron

Costin, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, IV, p. 205 şi urm. şi ediţia lui Ureche de C. C. Giurescu, p. LXIV şi urm.

4 Cf. Let.2,1, p. 404 şi urm. V. totuşi aceeaşi părere la N. Iorga, op. Cit., VI, p. 206.

5 Cf. P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 240; CC. Giurescu, Introducere la cronica lui Ureche, p. LIII.

6 Această reformă judiciara a avut loc sub Ştefan Bâthory (1576-l586).

Antici nu-i va putea lega cineva, nici crai singur, până nu-l va birui cu legea1. Aceia nu u bir nimănui, nu ascultă de altul, nici în oaste-i datoria să meargă, fără numai de bună ie, numai când va încăleca craiul şi cu voia tuturora şi cu plată. Şi când le va fi nevoie undeva, aceia este datoria lui craiu, ca să dea ştire la ţinuturi, să se strângă la zi ce le va ita. Şi dacă se vor strânge şi vor sfătui de lucrul ce le vor da ştire, ei vor alege soli şi vor nite la seim, unde se vor împreuna cu toţi solii ţinuturilor, de vor sfătui de toate nevoile, ieosebi şi craiul cu sfatul său deosebi [.] "2. E tot mecanismul regimului de Stări al loniei, aşa cum se dezvoltase la sfârşitul veacului al XVI-lea, cu prerogativele nobilimii toate treptele, ce constituie originalitatea sa şi suprapunerea dietei sau seimului general, linelor locale din diferitele palatinate.

Şi împrejurările din Ardeal sunt descrise de un cunoscător al situaţiei, care dă itorilor săi amănuntele cari îl interesează: „Aşa ţara ungurească, crăie mare ce era, tr-un trup în multe mădulări s-au întors: o parte turcii ţin cu scaunul crăiei cu Buda, nţii altă parte; Ardealul de-i cu stăpân, încă-i supt robia turcească. Ungurii sunt oameni aditori şi necredincioşi [.] judecata lor foarte pe direptate o judecă şi de nu-ţi iubeşti ea într-un loc, volnic eşti să-ţi tragi legea la alt scaun, unde-ţi vei iubi. Încă şi despre iu, de vei fi având ceva asupreală şi nedireptate, ai voie să-ţi întrebi şi cu craiul la unul ţării, unde se adună toţi domnii de se sfătuiesc de trebile ţării şi de vei avea îmbătate, afla-vei direptate. Nici craiul are voie să piarză pre vreun nemiş, fără numai 1 va dovedi de viclenie"3. Şi aci, dietele în care se adună „domnii" la sfat, privilegiile Stare şi legalitatea judecăţilor, sunt trăsăturile cari reţin atenţia cronicarului moldovean.

Acest interes e cu atât mai legitim, cu cât ultimii ani ai veacului al XVI-lea au văzut îrcându-se în Moldova amândouă experienţele, cea ardeleană şi cea polonă. Încă de la iiirea, peste voia lor, a lui Iancu Vodă Sasul, prin care se întrerupea domnia lui Petru liopul, boierii Moldovei împrumutaseră de la vecinii lor munteni calea protestului prin >egie: cei mai de seamă dintre ei, în frunte cu Movileştii, trecură hotarul în ţara iască, la sfârşitul anului 1581. „Această pribegie sub Iancu Sasul începu epoca de mare uenţă politică a Movileştilor, care făcu peste vreo zece ani din această bogată şi ieroasă familie boierească o dinastie de voievozi"4. Gestul a fost repetat zece ani mai iu, când aceiaşi Movileşti, împreună cu doi Stroici, doi hatmani, cămăraşii Hrisoverghi rheorghe, soţul Domniţei Alexandra, egumenul Anastasie de Galata şi „o sumedenie de; ri de mâna a doua şi a treia" însoţiră pe Petru Vodă în exilul său, oprindu-se însă în jnia, unde Luca Stroici şi Ieremia Movilă primesc indigenatul la 15935. Alţii apucaseră de mult să bată drumurile Ardealului. N-a lipsit deci contactul direct cu instituţiile tice ale acestor ţări. Când deci, peste câţiva pni, domnia lui Aron Vodă reia calea iată cu două decenii în urmă, de Ion cel Cumplit – o fază de exploatare la porunca ilor, lăsând chiar pe aceştia să umble cu „dăbilarii" după bir6 şi alta de împotrivire,

1 E traducerea exactă a formulei latine: neminem captivabimus nisijure victum.

2 Ureche, ibid., p. 63. Tatăl scriitorului, Nestor Ureche avea indigenatul polon.

3Ureche, iMe/., p.81.

4 N. lorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Doc. XI, p. LI.

5 Cf. Hurmuzaki – Bogdan, Doc. Supl. II, I, no CLXV, p. 325-26.

5 Ureche, ibid., p. 180.

Iuu-at ia ai^uuca iui îviniai viitorul şi a ţjiuiciţjc; iui UCIIIMIvainci 111 coliliei r'urill

— Hotărârea boierimii a fost luată. Hatmanul Ştefan Răzvan oferea garanţii mai s> are pentru politica alături de creştini, decât Aron care, pare-se, trecuse în tabăra lor, în parte la îndemnul lui. Uneltirea pusă la cale de Sigismund Bâthory şi-a atins ţelul fără prea mari greutăţi şi schimbarea de domnie a fost efectuată (martie 1595) cu ajutorul trabanţilor unguri, în cari Aron îşi pusese o încredere, ce s-a dovedit fără temei1.

Printr-un paralelism desăvârşit cu ceea ce se petrecea în acelaşi timp în Ţara Românească, se încheie îndată după aceste evenimente şi ca o consecinţă a lor, un tratat ce repetă, cuvânt cu cuvânt, stipulaţiunile acelui iscălit de delegaţiunea de boieri munteni, pe care l-am analizat mai sus2. Diploma din 3 iunie a lui Sigismund Băthory, răspunde actului de supunere al lui Ştefan Răzvan, ai cărui mandatari, vistierul Ioan Kalogheras şi Mihail Tolnay, aga şi hatman – doi străini – au deplinele puteri ale voievodului „ac omnium illius Regni Boieronum et ordinum de Stătu et ordine Regni illiuf. Semnatarii se obligă într-adevăr pentru „omnes Episcopi, Calugeri, Vladike, Boetones et alii ordines dicti Moldaviensispatrie nostre"3. Şi aci Stările, desemnate cu toată preciziunea, apar în rolul de factori determinanţi; sunt aceleaşi dispoziţiuni prin cari Moldova se integrează principatului ardelean, Voievodul rămânând un locotenent al principelui, îngrădit de sfatul celor 12 boieri şi de alţi patru cari îi supraveghează gestiunea. Se prevede aceeaşi participare, printr-o delegaţie, la Adunările de Stări ale Ardealului, aceeaşi clauză de restituire a iobagilor fugiţi; doar limitele geografice ale ţării sunt indicate cu mai puţine amănunte decât acele ale principatului vecin.

Mai uşor decât în Ţara Românească, actul îşi găseşte explicaţia în situaţia creată prin răsturnarea lui Aron şi în prezenţa elementelor câştigate direct unei stăpâniri a principelui creştin din ţara vecină, fie ostaşii unguri din garda domnească, cari au aci un rol asemănător acelui al seimenilor din Muntenia, fie boierii, străini de obârşie ca semnatarii tratatului, sau chiar pământeni, câştigaţi de ideea unui regim de Stări privilegiate, sub un principe domnind de departe şi deci prin aceasta nevoit să le asculte sfatul. Este o legătură directă între această iniţiativă politică şi interesul pe care îl manifestă cronicarul pentru instituţiile de Stări; pe lângă aceasta însă, tratatul aduce dovada categorică a împărtăşirii acestor păreri şi a răspândirii acestei concepţii în sferele nobilimii înalte şi a conducătorilor bisericeşti ai Moldovei.

Dacă într-adevăr, în Ţara Românească, ne întâmpină şi nota de opunere la ce părea tuturor a fi „scădere" a domniei, aci anexarea Moldovei la Ardeal a căpătat forme mai precise cari arată cel puţin un început de aplicare efectivă a clauzelor tratatului de la 3 iunie 1595. Descrierea unui contimporan aminteşte că a zărit pe zidurile cetăţii din Suceava, scutul cu cele şapte turnuri ale Ardealului, alături de stema capului de bour4. Avem de la Ştefan Răzvan o monetă cu inscripţie latină; ea poartă însă chipul lui Sigismund Bâthory5.0 scrisoare din Câmpulungul Moldovei către sfatul din Bistriţa, din

1N. Iorga, Hist. Des Roumains, V, p. 358.

2 V. mai sus, partea.

3 Textul în Hurmuzaki, Doc. III, 1, Apendice XLII, p. 477-480. Cf. Iorga, op. Cit., V, p. 364.

4 N. Iorga în Rev. Istorică, 1,1915.

5 V. reproducerea în N. Iorga, Hist. Des Roumains, V, p. 360.

Neguţătorii pnn pan şi prin datorii, că acmu, cu mila lui Dumnădzău, să fie Măria lui Craiu sănătos şi domnu nostru Ştefan Vodă, iaste o ţară ca alaltă^. Dacă timpul ar fi îngăduit, experienţa ar fi putut duce la rezultate interesante, cel puţin în ce priveşte influenţa regimului de Stări ardelean în Moldova. Dar era o putere care nu putea admite o integrare a acestui principat în posesiunile altora şi o întindere a stăpânirii unui principe ungur la Răsărit de Carpaţi; se punea într-o formă nouă, problema vechii rivalităţi între Sigismund de Luxemburg şi Vladislav Iagello, de la sfârşitul veacului al XlV-lea şi începutul celui al XV-lea, în privinţa drepturilor suzerane asupra Moldovei.

De rândul acesta, intervenţia polonă a fost iniţiativa lui Ian Zamoyski. În timpul n care Mihai Viteazul se lupta la Călugăreni cu marea armată a lui Sinan Paşa, cancelarul şi hatmanul Coroanei polone trecea Nistrul, însoţit de boierii pribegi. Răzvan >lecase spre marginea de miazăzi cu oastea sa, în sprijinul muntenilor şi a patronului său irdelean: armata polonă nu întâmpină deci nici o împotrivire. S-a putut ţine astfel, la ifârşitul verii 1595, o adevărată dietă a Moldovei2, în care, „cu alesul boierilor de ţară"3, L fost proclamat Domn candidatul lui Zamoyski, puternicul boier pământean Ieremja doghilă sau Movilă. Un alt tratat înlocuia acum acel semnat în iunie de trimişii lui îtefan Răzvan: el substituia supremaţiei ardelene acea a Poloniei. „Zamoyski împrumută raiului ardelean concepţiile sale anexioniste. Deci Moldova nu mai era, în jurământul lepus de noul domn, ca şi în declaraţia celor mai de frunte ai săi prieteni, Stroici, Ureche, ăharnicul Grigorie, postelnicul Avram, logofătul Toma şi în sfârşit în discursul rostit e însuşi protectorul polon, o ţară deosebită, legată de Imperiul Otoman, dar un palatinat olon ca oricare altul. Condiţiile păreau chiar mai aspre, din punctul de vedere al crupulelor naţionale. Sigismund nu admitea nici amestecul străin, nici schimbarea adiţiei religioase a ţării, pe când, după pactul cu Ieremia, polonii puteau avea moşii în loldova şi religia catolică urma să fie ocrotită de Domn. În schimb, un spirit mult mai irg împiedica de a se introduce în noul regim moldovenesc restrângerile aduse

Jtorităţii domneşti şi exerciţiului puterilor ei [.] Ambasadori solemni ai Moldovei ebuiau să meargă la rege, în mijlocul Dietei polone, să-i aducă omagiul deplin şi îfini tiv al ţării, ce se păstrase până atunci fără pătrundere străină în treburile ei untrice"4.

Dar acestei păreri a lui Nicolae Iorga, i se poate obiecta că însăşi asimilarea cu un datinat şi procedura „dietală" a alegerii, urmăreau să instituie şi în Moldova echilibrul tre suveran şi Stări, care apărea acum temeinic aşezat în regatul vecin şi al cărui impion principal fusese Zamoyski însuşi. „Care ţară, scrie formularul jurământului depus

1 Nouă ediţie în Al. Rosetti, Scrisori romaneşti din Arhivele Bistriţei, Bucureşti, 1944, p. 30. Dar văzută lumina tratatului de la 3 iunie, fraza are alt înţeles decât numai „relaţii normale". V. şi scrisoarea lui Korniş tre bistriţeni din 2 iunie 1595, Hurmuzaki, Doc. XV, 1, p. 731, cu privire la Moldoviţa: „acum când Dumnezeu mit ţările noastre".

2 Astfel o califică Dl. P. P. Panaitescu în cursul său litografiat despre „Istoria Poloniei", p. 341.

3 Miron Costin, Letl, I, p. 250.

4 N. Iorga, Hist. Des Roumains, V. p. 375-376.

De voievod şi de boieri la 27 august, la Iaşi, trebuie să fie un membru credincios şi nedespărţit al Coroanei, în acelaşi chip ca toate celelalte ţări şi palatinate ale CoroanefGrija pentru veniturile şi proprietăţile Domniei Moldovei, ce se exprimă mai jos, se justifică prin faptul că „această ţară nu e aşezată în mijlocul celorlaltor ţări ale Coroanei, dar la margine în preajma unor vecini puternici"1. E prevăzut de altfel cazul în care regele şi Coroana Poloniei n-ar primi supunerea voievodului şi a ţării şi ar urma să întreţie mai departe relaţiile de bună vecinătate.

Şi aci însă, e vorba mai degrabă de un proces de intenţii sau de posibilităţi, decât de o aplicare totală şi reală a dispoziţiunilor tratatului. Iscusinţa voievodului Ieremia ştiu să tragă folos, din chiar împrejurările critice în care fusese încheiat. Profitând de lupta nehotărâtă de la Ţuţora, între oastea lui Zamoyski şi acea a hanului tătăresc, care năvălea din ordinul Porţii, el „îndată au ajuns la hanul şi de atunci cele şapte sate de ţară, ce se zic Hăneşti, le-au dat Ieremia Vodă hanului şi au legat şi miere să dea hanului în toţi anii şi alte daruri. Şi aşa, cu nevoinţa lui Ieremia Vodă, au stătut între hanul şi între Zamoyski tractate, adecă legături de pace"2. Noul tratat din 22 octombrie, ce se suprapunea acelui încheiat cu prilejul alegerii, când. Depindea în totul de sprijinul polon, restabilea echilibrul: Domnul Moldovei îşi redobândea deplina autonomie, fiind iarăşi „birnic împărăţiei din an în an", tătarii şi leşii urmând a evacua simultan teritoriul principatului. Prin mijlocirea hanului, i se făgăduia de la Poartă „uric neschimbat de Domnie în zilele lui, care uric în limba lor se chiamă berat"3. Numai o strajă puternică polonă rămânea în serviciul voievodului, pentru a-l apăra împotriva întoarcerii lui Răzvan şi a ungurilor săi. La 5 decembrie, oastea acestuia se încaieră cu acea a lui Ieremie Vodă lângă satul Areni, la ieşirea din Suceava în drumul spre Baia. Izbânda rămase a Domnului din neamul Movileştilor, iar candidatul lui Sigismund Bâthory îşi plăti încercarea cu capul. Numai de la această biruinţă care îl consolida definitiv, începu Ieremia Vodă „domnia cu pace", polonii apărându-l de reacţiunile – de altfel neputincioase – ale lui Sigismund Bâthory4, iar legăturile reluate cu Poarta, de o integrare totală în stăpânirile Coroanei polone.

Astfel în cursul aceluiaşi an, 1595, Moldova trecuse în virtutea a trei tratate – 3 iunie, 27 august, 22 octombrie —, prin trei regimuri deosebite, în ce priveşte situaţia ei internaţională. Dar în toate aceste împrejurări diverse, se vede conlucrarea elementelor de conducere ale boierimii, cari într-o formă sau alta, caută, prin alesul lor, să-si asigure aşezămintele unui regim de Stări privilegiate, după modelul ce îl aflaseră în ţările creştine din imediata vecinătate a Moldovei. Ca şi domnia lui Petru Şchiopul, acea a Movileştilor poate fi considerată ca un nou moment însemnat în evoluţia politică a Stărilor moldoveneşti.

1 Textul în Hurmuzaki – Bogdan, Doc. Supl. II, I, no CLXXV1, p. 344-345.

2 Miron Costin, Ut? 1, p. 251.

3 Ibid. Cf. Textul Convenţiei în Hurmuzaki, Doc., ibid., no CLXXXU, p. 353-54 şi scrisoarea lui

Zamoyski către rege, ibid., p. 355 şi urm.

4 Scrisoarea lui Ieremia Vodă către Ian Zamoyski, 16 dec. 1595, în Hurmuzaki – Bogdan, ibid., p. 373.

Veacul al XVII-lea aduce şi în istoria Moldovei aceleaşi aspecte, pe cari le-am ţaminat în acea a Ţării Româneşti. În materia ce ne interesează, lupta între absolutismul amnesc şi năzuinţele boierimii la preponderenţă în cârmuirea ţării ia şi aci o nouă itorsătură, prin interesele opuse ale puterilor ce întăresc fiecare din aceste formule: epublica regală" a Poloniei va sprijini o aristocraţie, legată prin înrudiri, interese şi iucaţie de sistemul ei politic. Poarta va căuta dimpotrivă să se întemeieze pe domni îpuşi poruncilor ei, dar hotărâţi a le aplica fără şovăială, fără a se lăsa stânjeniţi de voinţa tor factori, sau de piedicile pe cari le ridică „obiceiul ţării". Ceva mai mult decât în incipatul vecin, persistă totuşi, în ce priveşte Moldova, respectul vechii proceduri a egerii domneşti, chiar atunci când îndemnul vine de la Constantinopol. Investirile directe în firman împărătesc, consensul boierimii fiind doar o confirmare a desemnării craiului, nu vor fi regula totdeauna, nici în perioada de politică ofensivă a Imperiului toman, sub impulsiunea energică a vizirilor din neamul Kopriilii. Paralel însă, cu iprejurările ce ne sunt cunoscute din Muntenia, pătrunderea în demnităţi şi slujbe a ientalilor, greci sau grecizaţi, e tot mai accentuată încă din primul sfert al secolului; ea i provoca în Moldova aceleaşi reacţiuni, în forme nu mai puţin violente decât acele din ra vecină, confundând într-o singură acţiune lupta Stărilor împotriva domniei absolute, a pământenilor împotriva „veneticilor"; dar în această fază, accentul va cădea pe laturea laţională" a mişcării, grăbind procesul de dezvoltare a culturii în limba română, ce va da Moldova roadele minunate ale epocii lui Miron Costin şi Dosoftei.

În primele două decenii ale veacului al XVII-lea, tendinţele antagonistice în rmuirea ţării sunt reprezentate de Movileşti, susţinuţi de ceea ce se poate numi acum lartidul polon" al boierimii – asemănător aceluia care ţinea cu împăratul creştin în untenia – şi de aprigul lor duşman, al doilea Ştefan Tomşa. Domnia lui Ieremia Movilă, cepută în condiţiile amintite, el fiind încuscrit cu familii ale marii nobilimi polone,: buia să-si caute reazemul în împăcarea Stărilor privilegiate; solii de boieri mergeau la eta polonă1; Domnia apare atât de lămurit ca expresiunea acestei voinţe, încât în tervalul în care Domnul a fost nevoit să se retragă la Hotin, în faţa năvălirii victorioase lui Mihai Viteazul, din primăvara anului 1600, Stările ardelene se adresează direct derimii şi slujitorimii moldoveneşti, spre a obţine cooperarea lor împotriva voievodului untean, a cărui stăpânire o contestau2. Greutatea pentru cuceritor de a găsi boieri 3ldoveni spre a-si alcătui sfatul, arată solidaritatea nobilimii cu Ieremia Vodă, care tepta la graniţa polonă întoarcerea favorabilă a împrejurărilor3. Se pare însă că însuşirile măsură şi de cumpătare, nelipsite de energia de care acesta dăduse dovadă de la început, asigurat ctitorului Suceviţei o autoritate personală, care i-a păstrat prerogativele în tot rsul celor aproape unsprezece ani în cari a domnit.

1 Cf. Scrisoarea din 15 aprilie 1598, prin care Ieremia Vodă le scuză întârzierea: Hurmuzaki-Bogdan, v. Supl. II, I, no CCXXXIX. P. 450.

2 P. P. Panaitescu, Doc. Privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, no55, p. 130 —131.

3 N. Iorga, op. Cit, V, p. 425 şi urm. Cf. VI, p. 9: „un adevărat preşedinte al boierilor săi".

Sub urmaşii săi, însă, o astfel de situaţie n-a mai putut fi menţinută. „Doamna lui Iremia", ambiţioasa Elisaveta, înlăturând pe cumnatul ei Simion şi descendenţa lui în folosul copiilor ei, deschidea o sângeroasă paranteză de lupte civile, în care poloni, cazaci, tătari şi turci erau să se amestece, pentru mai marea pagubă a ţării. Împotriva tânărului Constantin, prea infeodat alianţei polone, Poarta a scos atunci la iveală, de pe lângă capuchehaia, pentru treburile ţării, pe Ştefan care îşi zicea fiul lui Tomşa, adversarul de odinioară al lui Despot Vodă. „N-au folosit, scrie Miron Costin, lui Constantin Vodă uricile ce avea de la împărăţie, date tată-său Ieremia Vodă, de domnie veşnică lui şi feciorilor lui; că turcul cu vreme dă, cu vreme ia; precum este vremea, aşa lasă: blând când este vreme de blândeţe, sumeţ şi ager, cându-i vreme de sumeţie"'. Noul voievod nu pare a fi avut legătură cu acel, a cărui ascendenţă o revendica: întâiul Ştefan Tomşa fusese din boierimea Orheiului, pe când pe al doilea, Miron Costin, care avea de unde să afle, ne arată că „dirept moldovan au fost, din sat din Oteşti, de pre valea Răcătăului, din ţinutul Putnei". Era căsătorit cu o grecoaică2. La această obârşie modestă se adaugă cariera aventuroasă a unui „soldat al norocului" după moda timpului, care duce pe vechiul lefegiu de la graniţa spaniolă, unde a ţinut cândva garnizoană, la marginea Persiei unde a stat în rândurile armatei turceşti. De aci şi favoarea ce o arată gărzii de darabani unguri, cari erau la el „foarte îmbrăcaţi bine [.] cu haine tot de feleandrăş, cu nasturi şi cu ceaprage de argint, în pilda haiducilor de ţara leşească, cu pene de argint la comanace şi cu table de argint la şolduri pre lădunci"3. Anticipând asupra evenimentelor din Muntenia de la jumătatea veacului şi urmând tradiţia lui Aron Tiranul, el se ridică în faţa Movileştilor şi a boierimii care îi sprijinea, ca domnul seimenilor, al mercenarilor străini, al căror devotament îl plăteşte din banii vistieriei4.

Nu se poate într-adevăr sublinia îndeajuns contrastul ce îl oferă cele două tabere, cari se războiesc acum pentru scaunul Moldovei. Miron Costin, reproducând amintirile contimporanilor din generaţia părinţilor săi, zugrăveşte în culori întunecate întâia domnie a lui Ştefan Tomşa: „precum s-au început în vărsări de sânge (măcelul boierilor susţinători ai Movileştilor, după bătălia de la Cornul lui Sas, în 1612), tot aşa s-au ţinut. Avea un ţigan călău, adecă pierzător de oameni, gros şi mare de trup; acela striga de multe ori înaintea lui, arătând la boieri: „Doamne! S-au îngrăşat berbecii, buni sunt de junghiat?". Ştefan Vodă la aceste cuvinte râdea şi dăruia bani ţiganului"5. Atmosfera aceasta de groază şi de nesiguranţă determină în cele din urmă chiar pe sfetnicii divanului său, logofătul Beldiman, vornicul Bărboi, hatmanul Sturdza şi vistiernicul Boul să conspire împotriva „tiranului": ei câştigă de partea lor slujitorimea, în special cetele de ostaşi ale „Mrăzeştilor", căpitanii lui Mihai Viteazul, cari intraseră în leafă la noul domn al Moldovei şi somează, din satul Cucuteni, unde se retrag, pe Ştefan Tomşa „să iasă din

1 Lef.2, I, p.261.

2 N. Iorga, fflst. Des Roumains, V, p. 488.

3Lef.2, I, p.265.

4/6id., p.286. 5/b/d., p. 263.

Lauu, tait ia. – x. uaiu Duiciiiini uin toamna anului 1613, de care am avut prilejul să mă cup altă dată mai amănunţit1.

Împotriva acestei acţiuni a Stării nobiliare, voievodul recurge atunci la mijloacele ari îi stăteau la îndemână: cu fondurile ce le avea la dispoziţie, întoarce pentru dânsul pe ărăbani, cari treceau şi ei la răzvrătiţi, găseşte la porţile Iaşilor „steaguri de călăraşi" din ara de Jos, veniţi la „căutare" (revistă ce li se făcea la anumite date), „şi au strigat şi irgul în leafă; şi s-au strâns din târgoveţi şi din slugile neguţătorilor şi oameni nemernici, îtăva gloată şi la Ştefan Vodă"2. La răscoala Stării privilegiate superioare, Ştefan Tomşa sune, în cadrul restrâns al posibilităţilor şi al scenei cu totul secundare pe care îşi joacă ►Iul, mijloacele monarhiilor erei moderne: puterea financiară a capitalului monetar, apelul celelalte Stări, mai accesibile argumentului bănesc, ale căror interese nu se opuneau irmuirii absolute şi sprijinul unei forţe militare permanente3, a acelui miles perpetuus: care se vor întemeia suveranii din epoca lui Ludovic al XlV-lea. Toţi aceşti factori sunt ieste de considerat aci în proporţii foarte reduse şi mai mult ca germenele unei dezvoltări >sibile, decât ca o realitate istorică deplin formulată şi dovedită; cursul evenimentelor a st prea repede, pentru a da loc unei evoluţii, ce ar fi putut ajunge la schimbări atât de dicale. Dacă menţionăm totuşi aceste împrejurări, e pentru lumina ce o aruncă asupra jptelor inferioare ale structurii de Stări moldoveneşti – slujitorii cu privilegii de scutiri îndatoriri ostăşeşti – în speţă, călăraşii – şi breslaşii din târguri, des pomeniţi în toate iprejurările de ordin economic şi financiar, dar ale căror rosturi politice sau militare se irevăd mult mai rar în izvoarele timpului.

Peste câteva luni, o nouă năvălire polonă, cu lefegii străini, organizată de rudele Dvileştilor, Wisznewiecki şi Korecki, sfărâma trupa de elită a darabanilor domneşti pe aiul de la Tătăreni şi alunga spre hotarul de Miazăzi pe domnul lor. În cele din urmă, arta interveni direct la marginea tulburată, prin puterea lui Skender Paşa şi a ostaşilor. E tragedia care pecetluieşte soarta „casei lui Ieremia Vodă", prin cuvintele pe cari >amna Elisaveta, luată de turc, le-a strigat în deznădejdea ei, boierilor întâlniţi în drum: oieri, boieri ruşinatu-m-au păgânul!"; amintire dureroasă, căreia stă mărturie şuviţa ei păr în capsa de argint, ce se păstra până dăunăzi la mănăstirea Suceviţei. Dar înlăturarea lastiei boiereşti a neamului Movilă nu se mai putea face în folosul lui Ştefan Tomşa. Arta nu avea nevoie la acest hotar de nouă frământări şi trebuia să găsească o putinţă de păcare a spiritelor învrăjbite şi de gospodărie aşezată. O află în înţelepciunea lui Radu hnea, domnul muntean, cu care începea astfel şirul schimbărilor de domnie între cureşti şi Iaşi, ce caracterizează perioada finală a vechiului regim în ţările noastre, dar dovedeşte mai veche, aproape cu un secol, decât epoca fanarioţilor.

Boala de ochi, de care suferea acest domnitor, puse însă capăt mai repede întâii sale pâniri în Moldova. Mazilirea sa, după propria cerere, dă prilej unei numiri făcute de-a ptul de Poartă, ca experienţă a unei domnii străine, în persoana morlahului sau croatului

1 Cf. G. I. Brătianu, O oaste moldovenească acum trei veacuri, Rev. Istorici, II (1916), p. 56 şi urm.

2Lef.2, I, p.264.

3 Cf. N. Iorga, /isf. Des Roumains, VI, p. 9.

Italianizat Uaspar Uratiani. Cronicarul comentează cu durere aceasta aducere a unui „om neştiutor rândului şi obiceiurilor ţării, fără limbă de ţară [.] ", din aceia cari „nu caută să agonisească sie nume bun la ţară, ce caută, desfrânaţi, numai în avere să strângă"1.

Totuşi străinul, odată aşezat cu firmanul Porţii, calcă pe urmele lui Ion Vodă cel Cumplit sau ale lui Aron Tiranul: el pregăteşte trecerea în tabăra creştină, punându-se în serviciul politicii războinice a hatmanului polon Z61kiewski. Cronica lui Miron Costin, povestind aceste întâmplări, se face ecoul îngrijorării ce cuprinsese atunci boierimea Moldovei, în mintea căreia dăinuia politica de echilibru, prevăzătoare şi cumpănită, a lui Ieremia Movilă: „De lăudat este fiecare Domn, să hie spre partea creştinească, că această ţară, căci trăieşte în statul său2 aşa până acmu, pentru ţări creştineşti stă până astăzi în rândurile sale; însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temei, ca în loc de folos ţării, să aducă peire [.] "3, admirabilă şi cuprinzătoare definiţie, despre care se poate spune fără îndoială că este „şi peste veacul cronicarului trecătoare". Ea oglindeşte rezerva cu care a primit Starea nobiliară din Moldova, totuşi atât de pătrunsă de influenţa polonă şi atât de legată de cultura ca şi de politica regatului vecin, iniţiativa aventuroasă a străinului, care nesocotea obiceiul, după pilda lui Despot. Simţindu-si izolarea şi temându-se de o eventuală reacţiune, Gratiani loveşte în fruntaşii boierimii, căutând pricină lui Vasile Lupu, pentru treburile vistieriei şi încercând să scape de vornicul Bucioc prin otravă dar fără a izbuti. Aventura expediţiei lui Zolkiewski s-a sfârşit însă în dezastrul retragerii de la Ţuţora, sub loviturile tătarilor: în timpul când fugea spre graniţa polonă, Gaspar Vodă a fost ucis de doi boieri cari îl însoţeau, hatmanul Şeptelici şi postelnicul Goia. Comentarul lui Miron Costin lămureşte toate aspectele acestei drame şi a consecinţelor ei: „Spurcată şi groaznică faptă şi neauzită în toate ţările creştineşti! Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile lui ferit trebuieşte [.] Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă şi Şeptelici şi Goia, de la Alexandru Vodă (Iliaş, urmaşul numit de Poartă) pre lege direaptă; că le-au tăiat capetele, iară trupurile le-au aruncat în ieşitoare. Şi cu cale au făcut; că după spurcată faptă, scârnavă moarte vine [.] numai munca ce au făcut femeelor lor şi numai lui Şeptelici, pentru avuţie, aceea au fost peste pravilă; că pre lege direaptă, nice fecior pentru fapta tătâne-său, nice tatăl pentru fapta feciorului de vrâstă, nu-i platnic"4. Aceste rânduri de o clasică conciziune, arată foarte limpede echilibrul regimului de Stări în concepţia vremii, care se opune domniei absolute şi fără legături cu ţara, o vreme însă respectată şi la adăpostul violenţei.

Domniile următoare se află sub influenţa tot mai puternică a Porţii, sultanul Osman mergând în persoană, în vara anului 1621, să asedieze Hotinul, ocupat de poloni, cari îl apără cu vitejie şi succes, prin iscusinţa lui Chodkiewicz. Radu Mihnea, reaşezat pe

1 Let.2, p. 268. E semnificativ că la 1619 conducătorii politici ai Moldovei cereau să se înţeleagăân limbi lor (românească) cu Domnul ţării. Numai vornicul Bucioc mai ştie destul slavoneşte, ca să traducă vorbele sârbeşti ale lui Gratiani, ibid., p. 269. Cf. şi P. P. Panaitescu, Inteipretări mmăneşti, p. 254.

2 Stat = stare, situaţie, după statos. E încă un exemplu de adăugat la acel din notele lui Nicolae Costin, amintit mai sus.

3Let2, I, p.268. 4 Ibid., p. 273,276.

—- -v- *'-» -"- «. W bulbului ui/UUJIUVIIUI [A/UUU i^^wiumi*^a pacli ai îşi ireşte astfel prestigiul; el va urma într-a doua domnie moldovenească, lui Alexandru ş, ţap ispăşitor al eşecului turcesc sub zidurile Hotinului şi unui Ştefan Tomşa) ătrânit şi pocăit, „cu mult schimbat într-alt chip, după patimi ce-i venise şi lui la cap". Iese doar „mare vărsător de sânge, gros la hâre, prestaţie, cât îi părea că aşa este bine"1 ntăia lui domnie, de cruntă amintire – dovadă că atitudinea sa de atunci îi fusese tată de împrejurări şi socoteli politice, mai mult decât de temperamentul său. Reiese, aceste caracterizări, că a căutat, în cursul acestei stăpâniri din urmă, în care grija de; sufleteşti se arată prin ctitoria mănăstirii Solea2, să trăiască în pace cu Starea îrească şi să nu mai încerce soluţii de răsturnare a ordinei stabilite.

Dar cel care a ştiut cu mai multă iscusinţă să concilieze năzuinţele Stărilor rilegiate cu fastul şi prestigiul domnesc de inspiraţie orientală, a fost desigur Radu mea însuşi, căruia i se acordă epitetul, atât de rar în vechile noastre anale, de „cel re". Am amintit paginile din cronica lui Miron Costin, cari ne descriu atât de plastic Juiala acestei monarhii de Stări şi Ordine privilegiate3, în toată puterea cuvântului, ind totuşi să se înţeleagă, sub aparenţele de „zburdată podoabă" şi de îndemn la Ituială şi lux, o tendinţă de a crea o viaţă de Curte şi de a strânge în jurul reşedinţei ineşti şi a slujbelor ei, tot ce se manifesta ca autonomie feudală pe domeniile itenite. Un moment ce trebuie să reţină atenţia noastră, e solemnitatea neobişnuită a ţii lui Alexandru Coconul, fiul lui Radu Vodă, pe care tatăl său îl lăsase domn în itenia în locul lui, cârmuind însă în realitate ambele ţări. Protocolul fastuos îşi serbează în adevărat triumf, asemănător doar cu primirea făcută ambasadorului polon, cneazului razski în drumul său spre Constantinopol, sau cu pompa ce va însoţi prohodul de ormântare al lui Radu Mihnea, de la Hârlău la Bucureşti, în 16264. „Radul Vodă, scrie licărul, domnia aice în ţară la noi. Iară fiul său Alexandru Vodă, în ţara Muntenească; această domnie au făcut şi nunta la Tecuci, feciorului său cu fata lui Scărlat, om vestit 5 ţărigrădeni, la care veselie erau adunate două ţări, ţara noastră şi ţara Muntenească, anele boierilor de Moldova din a dreapta domnului de Moldova; iară din a stânga, râi munteneşti ţineau dvorba şi aşa şi capi teniile de slujitori"5. În loc de „două ţări", uie să înţelegem „două Stări", fiecare cu treptele ei, ierarhic deosebite: boierimea de n şi moşie şi reprezentanţii ostăşimii privilegiate, curteni moldoveni şi roşii munteni.

Ca un ideal al regimului de Stări moldovenesc ne apare însă, din toate domniile iei jumătăţi a veacului al XVII-lea, acea a lui Miron Barnovski. Ea realizează de fapt ţică pe care se va întemeia în Ţara Românească lunga cârmuire a lui Matei Basarab. I Matei, voievodul moldovean este alesul Stărilor: „au ales cu glasurile tuturor pre îovski hatmanul la Domnie"6. Cu el se restabileşte astfel tradiţia alegerii Domnului 'Lef.2, I., p.286.

2D. OnciuBukowinain Wortu. Bild, p. 109. V. şi mărturia Divanului Moldovei din 1623 pentru daniile ului, UricariulXVIII, p. 348 şi urm.

3 V. mai sus.

4 N. Iorga, op. Cit., VI, p. 12-l3.

5tef.2, I, p.288.

6 Ibid., p. 289.

De „ţara" legală, întreruptă de la sfârşitul Movileştilor, cu care de altfel noul stăpânitor se înrudea. Pe urmă numai, o delegaţie de boieri merge la Poartă, să ceară întărirea şi steagul.

Începută domnia sub aceste auspicii, „au venit fără zăbavă ţara la hârea sa". În legături prieteneşti cu Cantemir Paşa din Bugeac, Miron Vodă avea de asemenea vechi şi statornice relaţii în Polonia; o solie, în frunte cu viitorul mitropolit Varlaam, va pleca la Kiev, la mitropolitul Petre Movilă şi la Moscova, cu daruri bisericeşti'. Echilibrului în afară îi corespunde şi cel lăuntric: cârmuirea acestui om „de ţară" înseamnă o oprire a pătrunderii orientalilor, ce luase sub Alexandru Iliaş şi Radu Mihnea un mare avânt. Cronica şi documentele se întregesc în descrierea unei acţiuni de reorganizare şi de uşurare a sarcinilor fiscale, cari loviseră atât de greu categoriile inferioare ale Stărilor privilegiate. Grija domnitorului se manifestă astfel pentru curteni, cărora nu li se mai cere decât o singură plată de bir într-un an; se reaşază în drepturile lor, adunând pe acei cari decăzuseră din Stare „la sat boieresc sau domnesc" – adică îşi înstrăinaseră feudele, ajungând oameni în dependinţă2. Şi clerul este obiectul grijii domneşti. În două hrisoave (20 septembrie 1626,20 martie 1627), voievodul elaborează un adevărat „statut de ordine şi moralitate" pentru tagma călugărească, stabilind în toate amănuntele rosturile vieţii mănăstireşti, a slujbei de egumen, a administraţiei bunurilor de tot felul şi a disciplinei ce trebuie păstrată; nu se vor primi străini, nici măcar „ungureni" de peste munţi3. Opera aceasta se adaugă la numeroasele ctitorii la Iaşi, Dragomirna, Bârnova, care învie şi ele o tradiţie de construcţii pioase şi de griji artistice.

În favoarea boierimii, intervin măsurile menite să-i asigure mâna de lucru pe moşiile pustiite de războaie: „şi săliştilor unde se pustiise au dat slobozenie, chemând oameni den ţara Leşească; şi aşa, în puţină vreme, s-au împlut ţara de oameni"4. Încă de la Ieremia Vodă, era obicei să se cheme în astfel de împrejurări, oameni de pretutindeni „fie ruşi, munteni, unguri, sârbi, vlahi (ţărani moldoveni), cari să fie scutiţi pe trei ani de iliş şi de alte biruri"5.

Dar mai cu deosebire, în urma trecerii pustiitoare a armatei sultanului spre Hotin, la 1621, porniseră să fugă în toate părţile vecinii, oamenii aşezaţi pe moşiile boiereşti, ale căror „cisle", sau părţi de bir, rămâneau neîmplinite. O confuzie generală se produsese în socoteli şi jalbele nu mai conteneau. Încă de la 1622, în a doua lui domnie, Ştefan Tomşa oprise pe târgoveţii din Roman de a urmări pe vecinii lor, fugiţi în „bejenie" înainte de domnia lui Constantin Movilă; acum însă, neorânduiala şi haosul erau mult mai mari. La divanul domnesc se jeluiau „rugătorii noştri episcopii şi egumenii de prin toate mănăstirile şi mazilii şi feciorii de boieri de ţară şi giupânese sărace", arătând că „li s-au pustiit satele şi li s-au răşchirat vecini prin slobozii şi prin satele boiereşti", dar că păfăcălabii, deşugubinarii, slugile hătmăneşti şi giuzii ţigăneşti, toţi agenţii fiscului, îi pradă şi îi

1 Cf. N. Cartojan, Ist. literaturii române vechi, p. 109. P. legăturile cu Polonia, soliile menţionate în

Hurmuzaki-Bogdan, Doc., Supl. II, p. 540 şi urm.

2 Let.2,1, p. 290. Menfiune de curteni voind să fugă peste munţi în 1626, în Hurmuzaki, Doc. XV, 2, no MDCCCXXXV, p. 955. Alte cazuri (1624-25) în Iorga, Studii şi Documente V, p. 16.

3 Cf. N. Iorga, op. Cit, VI, p. 29-30.

4Let.2, I, p.29O.

5 27 martie 1603: Haşdeu, Archiva ist., 1,1, no 166 p. 117.

I tun nu meu jjuicau îiii^c iaia. La aceste cerinţe; gitime ale Stărilor, Domnitorul răspunde prin convocarea unei Adunări de Stări la 16 inuarie 1628: „într-aceea domnia mea am sfătuit cu tot sfatul nostru: cu mitropolitul şi u alţi episcopi şi cu egumeni şi cu boiarii cei mari şi al doilea şi a treia şi cu mazilii şi u feciorii de boiari de ţară şi cu slugi domneşti voinici dinnainte şi cu toată ţara; şi aşa -au tocmit şi s-au rupt de-nnaintea domniei mele [.] "'. Mai mult încă decât soluţiile ioptate, cari de fapt reproduc acele din Muntenia sau din Rusia, vecinii putând fi urmăriţi ie la împăratul încoace" (deci după 1621), dar mutaţi în acest caz cu cisla, partea lor de ir2 —, ne interesează aci alcătuirea acestei Adunări, care cuprinde, după cum se vede din işirarea lor, toate ordinele privilegiate, de la cel mai mare la cel mai mic, toată „ţara gală". Şi aci voievodul s-a străduit – şi a reuşit – să adune la un loc şi să împace marea jierime de sfat şi de latifundii, cu mici feudatari sărăciţi (mazilii şi „voinicii dinnainte"), aţe treptele Stării nobiliare, aşa cum era să le strângă în jurul său şi Matei Basarab, câţiva ii mai târziu. Biserica era reprezentată prin toţi chiriarhii ei. Această adunare de la Iaşi te echivalentul moldovenesc al acelei, pe care mai mult de nevoie, dar nu fără izbândă, va ţine Leon Vodă3 în Ţara Românească, la 1631. Din textul însuşi al documentului se: sprinde că nu a fost vorba numai de o ratificare prin aclamaţii, a măsurilor dinainte itărâte. Cuvintele atât de expresive: „s-au tocmit şi s-au rupt", arată limpede că au fost scutii şi controverse, că diferitele interese au fost expuse, soluţiile dezbătute şi că zultatul final a ţinut seamă de cerinţele şi nevoile tuturor. Ecoul favorabil al acestor isuri îl păstrează o scrisoare din vara aceluiaşi an, a călugărilor de la Moldoviţa către cinii lor de peste munte, bistriţenii: „cu nărocul Măriei Sale Domnu nostru Barnovschi jevodă iaste pace bună şi s-au bucurat toţi oamenii de Măria Sa"4. E o mărturie ntimporană care se adaugă astfel la impresiile favorabile, culese de letopiseţul lui Miron «tin. Vedem astfel funcţionând în Moldova un adevărat Parlament de Stări, asemănător: tei polone care chema pe toţi şleahticii; desigur nu se aduna la intervale regulate, dar ea căderea de a discuta şi a rezolvi problemele importante de ordin administrativ şi: ial. Miron Barnovski se dovedeşte deci, pe această lăture, urmaşul politicii lui Petru hiopul, din timpul căruia avem de asemenea dovada unei Adunări de Stări cu jumătate veac mai devreme.

Tot de exemplul lui Petru Şchiopul se lasă călăuzit Miron Vodă, când refuză, în anul nător (1629) să sporească birul ţării, cu patruzeci de pungi ce i le pretindea viziritf. Nu. cu neputinţă să se plătească, mai ales după îmbunătăţirea situaţiei economice şi zarea mai dreaptă a sarcinilor fiscale; mulţi îl sfătuiau „să dea aceşti bani să nu-i vie o primejdie. N-au vrut nice într-un chip să primească, adaugă cronicarul, să nu se facă ipra ţării obiceiu, urmând pe Petru Vodă care au făcut mănăstirea Galata, carele având leială totdeauna de la turci cu dările, au strâns boierii şi ţara şi le-au zis că nu mai poate

1 Haşdeu, Archiva ist., 1,1, no 259, p. 175-l76.

2 V. p. acestea G. I. Brătianu, Etudes byzantines d'histoire economique et sociale, p. 247 şi urm.

Ortanla „cislei" în sistemul fiscal reiese şi din documentul lui Barnovski din 10 aprilie 1629 pentru satul ileştidin ţinutul Bacăului: Aichivaist., l, l.no 171, p. 119-l20.

3 V. mai sus.

4 14 iunie 1628: Hurmuzaki, Doc. XV, 2, no MDCCCXLVII, p. 965.

Sătura panieceie iurtiior cei iară îunu L-J i-» cci se cunuaşic ca aceşu uumni au îosi matce direpte ţării, iară nu maştehe, când pentru obicei să nu se facă în zilele lor cu greul ţării, Domniile şi-au lăsat şi asuprelele ţării n-au primit să fie de la dânşii"1. E o atitudine de principiu, care se încadrează cu desăvârşire în concepţia legalistă şi tradiţionalistă a regimului de Stări. Cu acest prilej se poate răspunde ipotezei ce o fonnulasem într-un studiu precedent2: prin iniţiativele ce o determină, ca şi prin modul ei de constituire şi deliberare, Adunaiea de Stări în ţările româneşti e în această vreme, mai aproape de dieta polonă sau ardeleană, decât de „soborul ţării" (zemski sobor) al ţarilor ruşi, emanaţiune a voinţei suveranului, din care se dezvoltă doar în unele împrejurări, năzuinţa de a juca rolul unui corp reprezentativ.

Gestul lui Miron Bamovski şi retragerea sa pe domeniul său de la Ustie, dincolo de hotarul polon, deschidea o nouă paranteză de vremuri tulburi. Cele trei domnii următoare, impuse de Poartă – a lui Alexandru Coconul, fiul lui Radu Vodă, a lui Moise Movilă şi a lui Alexandru Iliaş, Miron Costin le „închide sub un cap", fiind, în părerea sa şi scurte şi lipsite de însemnătate. Moise Movilă, fiul lui Simion, ar fi dorit să urmeze politica lui Bamovski: „multe case de gios lipsite a lăcuitorilor ţării au rădicat, ales pe Ciogoleşti"3. Dar era „strânsoare şi silă" de datornicii turci, cari îl urmăreau de aproape; erau să rămână şi sub domniile următoare destule gâlcevi de pe urma acestor angajamente oneroase4, împotriva lui Alexandru Iliaş, a cărui trecere dintâi lăsase proaste amintiri, Starea boierească încearcă însă o împotrivire făţişă: o delegaţie de „80 de capete numai den boieri, fără alte căpitenii din ţară" porneşte la Ţarigrad în frunte cu vornicul Vasile Lupu, vornicul Cehan, hatmanul Savin, postelnicul Costin, „cu jalbă la împărăţie, pentru greul ce petrecea ţara de domnii neştiutori rânduielii"5; trebuie fireşte, înţeles: „nerespectând ordinea şi dorinţele Stărilor". Începuse intrusiunea masivă a creditorilor din Constantinopol; un document din 15 martie 1630 aşeza în fruntea divanului pe grecul cu nume turcesc, Curt Celebi, pe când unchiul lui Alexandru Coconul, levantinul Minetti apăruse ca locţiitor al voievodului6. Aceste numiri erau împotriva „rânduielii" pe care o apăra acum nobilimea băştinaşă.

La Constantinopol însă, se pregăteau delegaţiei moldovene „răutăţi [.] şi fără ştirea oamenilor mai mari". Înţeles cu chihaia vizirului, poate chiar fără să ştie stăpânul lui, Alexandru Iliaş puse la cale închiderea boierilor „şi numai ce au căutat boierilor a facere tocmeală cu Alexandru Vodă şi legături". O lovitură, cum se întâmplau des în capitala sultanilor, înlătură pe vizir, în clipa în care unii din boieri, „ieşiţi din opreală", se pregăteau să ajungă cu plângerea până la el. Nu mai era altceva de făcut decât să primească numirea ce le era impusă şi jurământul legiuit a fost depus la Patriarhie. Cu mâhnire, se întoarseră în ţară, pentru ca „lucrurile să purceadă" ca şi în întâia domnie: „ce cârpiau boierii cum

1 Let.2, l, p. 290.

2 Două veacuri de/a reforma lui Constantin Mavwcordat, ibid., p. 425. Cf. A. Boldur, Contribuţii în studiul ist. Românilor, I, p. 28-29.

3 Let.2,1, p. 291. În versiunea latină a cronicii (ed. Barwinski. P. 74) „lipsite" e tradus prin depaupentas.

4 Cf. G. I. Brătianu, O carte de judecată a lui Vasile Vodă Lupu, Rev. Istorică, V (1919), p. 3 şi urm.

5Lef.2, I, p.292.

6 N. lorga, op. Cit, VI, p. 32.

Eau trebile ţarii, iară Domnia mai mult îşi petrecea cu Batiste Vevelli"1. Acest cretan,: ligent şi ambiţios, ajunge în ciuda pământenilor, primul sfetnic al noului Domn. Din i, uşile erau deschise orientalilor, în. Setea lor de câştig şi de putere.

Dar în anii aceştia în care se aşezase cu sila în Moldova o domnie înstrăinată.

— Ii, 1632 —. Fierbea în Ţara Românească mişcarea împotriva grecilor, care impunea ii lui Leon Vodă faimosul său hrisov, iar apoi ridica pe scutul ei pe capul pribegilor din leal, aga Matei din Brâncoveni. În toamna anului 1632, Alexandru Iliaş, cu sprijinul otitorilor săi de la Poartă, trimisese pe fiul său Radu, cu oaste, să ocupe scaunul ntean; dar în lupta de lângă Plumbuita, Matei Vodă îşi risipi vrăjmaşii. Puternic susţinut htreaga Stare boierească a Munteniei, Domnul „de ţară" fusese pe urmă recunoscut şi urci. Nu se putea ca aceste evenimente să nu-si găsească răsunetul în Moldova.

Aci, tensiunea ajunsese la culme: Vodă şi boierii se bănuiau de cele mai negre ltiri; umbla zvonul că se pregăteşte uciderea acelora, cari făcuseră parte din delegaţia lisă la Ţarigrad. Costin (tatăl cronicarului) care era mazil la ţară, se văzu chemat dată la Curte, spre a i se oferi hatmania – „ce văzând Costin lucrul îngroşet între mie şi între sfat, de gânduri spurcate şi foarte rele", a preferat să se retragă la ţară.

— Un târziu, Constantin Aseni, om de casă al voievodului, destăinui boierilor „cum că în i de Paşte era să-i omoare, cu sfatul lui Batiste". Măsura era acum plină şi reacţiunea icni fără zăbavă. „Văzând boierii cu adevărat urzită peirea lor de Alexandru Vodă, ca: e se înneacă se apucă de sabie cu mâna goală, s-au vorovit cu toţii şi au dat ştire ţării; hierbând în greutăţi şi în netocmele2, pre lesne s-au pornit şi nu numai curtea, ce şi nimea; şi atâta mulţime s-au strâns den toate părţile, cât nu încăpeau în târg, ce împluse ii pe subt Miroslava pretutindenea, strigând pre greci de pren toate uliţele".

Este extrem de interesantă povestirea acestei răscoale, pe care, cu înţelegerea sa lină despre oameni şi împrejurări, ne-o dă Logofătul Miron în cronica sa. Ea ne arată lişcarea a luat proporţii ce depăşeau intenţiile acelor cari o porniseră. Dintr-un protest ţărilor pentru apărarea privilegiilor încălcate, se dezvoltase o mişcare populară,: înd împotriva străinilor masele rurale, cari nu aveau cuvânt în conducerea ţării, icandru Iliaş încearcă o împotrivire – „dacă se rădică pre greci, pre mine se rădică" centru ca în faţa ameninţării să nu mai caute decât scăparea lui şi a casei sale. Nota de ijorare a rămas în rândurile cronicei: „şi la purcesul Domniei, să nu se hie pus cu toţii prească desfrânata prostime, pozna mare şi abia în vreo ţară de s-ar hi întâmplat. Ce ire lângă Domnie au mers boierii, oprind şi domolind ţărănimea; iară mai nu era putere la boieri a oprire grosimea ţărănimii pornită"3. În această primăvară a anului 1633, n înainte de revoluţia engleză, cu ani înaintea Frondei franceze, fenomenul 'luţionar şi-a făcut apariţia în istoria Moldovei. El aruncă o lumină trecătoare şi fugară, licărire de fulger, asupra altei „ţări" ce se putea ridica, dincolo de aceo_a Stărilor şi nelor, adâncind, în domeniul social şi naţional, conflictul de atribuţiuni între Domnie etnicii ei. De fapt, dezlănţuirea patimelor n-a putut fi potolită fără jertfe. Vasile Lupu,

1 Miron Costin, ibid.

2 Cf. scrisoarea judelui Rodnei către bistriţeni din 3 iulie 1632, Hurmuzaki, Doc. XV, 2, p. 989; în ova „iau mare dare de la sărăcime, pentru care se tulbură săracii".

* Leo, l, p.293.

VU111JV-U1, wu IW aruncat din mulţime, fiind socotit şi el dintre greci, ca un albanez ce era. Batiste Vevelli, în şesul Bahluiului, a căzut în mâna mulţimii, care l-a făcut bucăţi. Lăpuşneanul Bosie – regăsim totdeauna pe aceşti ţinutaşi din Răsărit, printre cei mai îndârjiţi – a ajuns să zmulgă şi mantaua din spinarea lui Vodă1. Cu greu, boierii l-au scos din învălmăşeală şi l-au pornit spre Galaţi, de unde calea îi era deschisă la împărăţie, ca oricărui domn mazilit.

Pasajul din cronică ce urmează, este însă de un şi mai mare interes, pentru că dezvăluieşte gândul autorilor răscoalei şi adevăratele lor intenţii, la a căror realizare se puteau întoarce, după ce furia mulţimii, pe care n-o prevedeau, îşi atinsese ţinta şi se liniştise. „Mântuindu-se boierii şi ţara de Alexandru Vodă, scrie Miron Costin, au stătut cu toţii după alesul Domnului nou. Strigau cu toţii, să ne hie Domn Lupul Vasilie Vornicul; însă, îi dau şi legături cu tocmala, ce va lua den ţară; ce s-are lega pentru dări atunci la acel ales, iară mai mult să nu ia den ţară'2. Cu drept cuvânt observă Nicolae Iorga că este „ceva analog cu „promisiunea ducală" de la Veneţia, unde, când se alegea dogele, i se ' fixau anumite condiţiuni de cârmuire şi „promisiunea" se repeta de la o stăpânire la alta. În Moldova secolului ai XVII-lea, tot aşa"3. Dar mai degrabă trebuie să ne gândim, cu Dl. P. P. Panaitescu, la cunoscutele pacta conventa, pe care seimul polon le înfăţişa noului rege, cu prilejul alegerii sale4; regele Vladislav al IV-lea fusese tocmai ales la 1632 şi amintirea acestor împrejurări era proaspătă în mintea boierilor moldoveni, cari urmăreau cu atât interes întâmplările din „ţara leşească". E un fel de Chartă, îngrădind fiscalitatea domnească şi întărind desigur, în acelaşi timp, privilegiile Stărilor, pe care reprezentanţii acestora au încercat s-o obţie, trăgând astfel folos din zguduirea revoluţionară, în care se prăbuşise domnia lui Alexandru Iliaş şi a „grecilor" săi.

Dar Vasile vornicul nu era dispus să primească asemenea condiţii; temperamentul ca şi concepţiile sale îl mânau pe alt drum. Ori „acele legături văzând", ori că simţea că simpatiile se îndreptau spre pribeagul Barnovski, el socoti, ca un bun calculator politic, că ceasul său nu sunase încă. Se dădu deci în lături, pentru a deschide calea lui Miron Vodă, rechemat din liniştea sa de la Ustia în vâltoarea frământărilor din Moldova. Peste câteva zile, „boierii şi slujitorii" îl întâmpinau la graniţă.

Alegerea lui nu putea însă conveni Porţii, care nu uitase gestul de sfidare ce pusese capăt întâii sale domnii; două argumente l-ar fi putut întări: solidaritatea Stărilor în jurul său şi o concesiune oportună în materie financiară. Cel dintâi îl putu folosi, după pilda şi asemănarea lui Matei Basarab, care pleca la Constantinopol în acelaşi scop: „Purces-au Barnovski Vodă cu mulţime de boieri şi fruntea curţii, preuţi şi călugări cu un gând şi cu un glas cu toţii [.] "5. Se arăta deci înconjurat după cum se vede, de reprezentanţii tuturor treptelor din cele două Stări. Partea a doua însă a programului, pe care, după cât se spune, Matei o împlini, el nu putea s-o realizeze: atitudinea sa anterioară îl oprea de a primi, acum, sporul de bir pe care îl refuzase atunci, iar firea lui mândră nu înţelegea să se abată

1 V. epilogul la 1668,.sub Iliaş Alexandru, Let.2, II, p. 197.

2 Ibkl., p. 295.

3 Istoricul Constituţiei româneşti, p. 16.

4 Mi'rcea ce/Bătrân, p. 113.

5tef.2, l, p.296.

N arumui pe care şi-i irasese. I rageaia care a urmat, e cunoscuta: ia ^onstantinopoi, ăerii şi slujitorii au fost închişi, iar nefericitul voievod decapitat în faţa sultanului. Boierii i aşteptau şi ei pieirea „din ceas în ceas". Muftiul însă socoti că vărsarea de sânge «nnesc era de ajuns: „Capul să se piarză, se vor potoli gloatele". Iar peste câteva zile, ltanul Murad, ieşind la plimbare spre Seu tari, dincolo de Bosfor, întreba pe vizir: Uezat-au Domn la Moldova în locul ghiaurului ce au pierit?" La răspunsul negativ al zirului, padişahul urmă: „Să nu stea acea ţară fără Domn. Chiamă pre ghiaurii ce sunt ieri acei ţări şi pre cine ar vrea ei să-si aleagă Domn, să le hie dat"1. Sub aceste forme it de dispreţuitoare, nu se poate totuşi ascunde faptul că sultanul recunoştea principiul; gerii domneşti, pe care de atâtea ori Poarta îl ocolise sau îl nesocotise. Astfel s-a făcut îgerea – a doua şi ultima – a lui Moise Movilă.

Dar firea acestui om paşnic şi blând nu se putea împăca, nici cu expediţia lui Abaza işa care pornea să lovească cetatea polonă a Cameniţei, susţinut cu foarte slabă inimă moldovenii şi muntenii, cari ţineau cu creştinii, nici nu se putea măsura cu puterea de trigă şi agitaţie, veşnic în mişcare, a lui Vasile Lupu. În primăvara următoare acesta îşi dea visul cu ochii şi căpăta firmanul din mâna sultanului; el venea însă, aşa cum voise, e la Constantinopol, nu prin hotărârea ţării"2.

7. DOMNIA AUTORITARĂ A LUI VASILE LUPU

Domnia lui Vasile Lupu, care a lăsat contimporanilor amintirea unei epoci de fericire de belşug, înseamnă desigur o oprire a dezvoltării regimului de Stări, aşa cum l-am putut mări până acum în trecutul Moldovei. Restricţiunile aduse autorităţii centrale, de corpuri nstituite şi adunările lor, nu se împăcau cu „hârea înaltă şi împărătească mai mult decât mnească" a voievodului, pe care nici „Moldova nu-l încăpea". Aceste tendinţe ce se mifestă în toate actele însemnate ale lungii sale stăpâniri, în rolul său de patron al sericii Răsăritului, căruia i se potriveşte atât de bine titlul cărţii lui Iorga: Bizanţul după zanţ, în ipostaza de legiuitor şi dătător de pravile, iarăşi după chipul împăraţilor drept-îdincioşi.

— Coincid cu oboseala ţării, bântuite de frământări şi năvăliri şi dorind, mai ssus de orice, liniştea. „Iară Vasilie Vodă domnia cu mare linişte şi cu pace, fără grijă a de toate părţile; stau toţi de neguţitorii şi de agonisite; însă, lăcomia nice atuncea nu sia cu dări grele; ce având lăcuitorii ţării vreme de agonisită, biruiau toate acele greutăţi spre Domnie"3. Buna stare economică a unei perioade excepţionale de pace, în regiunile nărene şi în Polonia, departe de războiul de Treizeci de Ani care pustia Germania, sau luptele sultanului Murad cu perşii, îndepărta interesul chiar şi al claselor privilegiate, chestiunile politice, pentru a-l concentra asupra folosului, ce îl puteau trage din asperitatea generală: „că de au fost cândva vremi fericite acestor părţi de lume, atunce fost. Plină ţara Leşească, voi zice, de aur, la care pe acele vremi izvoria din Moldova, boi de negoţ, cu cai, cu miere şi aducea din acea ţară tot aur şi argint. Putea-voi zice că "Lef.2, p.298.

2 Iorga; Ist. Constit. Româneşti, ibid.

3Le «.2, I, p.3O3.

U av ana piv atkiL vişini, uuai vcui/im-oi via aa aiua – i^usiai^ia v, iuiui<aiuiuj, scriind într-o perioadă mult mai aspră şi tulbure, aminteşte acea a generaţiei care a mai apucat viaţa lumii înainte de 1914.

Am reprodus definiţia pe care Nicolae Iorga a dat-o concepţiei politice a lui Vasile Lupu, opunând-o, în cel mai desăvârşit contrast, acelei a lui Matei Basarab2. Şi împrejurările cari îi aduceau la cârmă, erau fundamental deosebite. Cu Matei izbândea o mişcare, aceea a Stărilor muntene, cari îşi apărau de patru decenii dreptul lor, ce se confunda cu acel al ţării. Cu Lupu triumfa iscusinţa unui om, hotărât să domnească şi să guverneze, după ideile mediului oriental în care crescuse. „La mazilia lui Vasile, chiar învins, chiar împrietenit cu creştinii, nu s-au gândit niciodată în chip serios turcii; acest răsăritean de limbă grecească, acest proprietar de averi la Constantinopol, soţul, de la o vreme, al unei cerchese şi rudă al hanului tătarilor, era de ai lor"3. Un asemenea Domn se putea înconjura de un divan de dregători şi de sfetnici, dar nu era dispus să admită controlul sau colaborarea adunărilor mai numeroase de Stări; se văzuse din clipa în care nu primise „legăturile cu tocmeală", ce i le pregăteau alegătorii domneşti din 1633.

Şi martorii străini cari au trecut prin Moldova în timpul acestei domnii au lăsat în însemnările lor impresiunea unui regim, nu numai autoritar, dar chiar absolutist. Arhiepiscopul catolic Marc Bandini, care a vizitat parohiile moldovene în 1646, descrie pompa impunătoare a Curţii4 şi divanul de judecată, la care iau parte cei mai de seamă boieri şi asistă o mulţime de curteni şi ostaşi, uneori până la 2 000 de oameni: dar e vorba de şedinţele tribunalului suprem, în care Domnul împarte dreptatea. Această funcţiune c exercită cu cea mai mare severitate, mai ales în ce priveşte pedepsele capitale: la obiecţiunea că împinge prea departe rigorile legii, el ar fi răspuns că dreptatea e deasupra oamenilor şi mai bine să piară jumătate din Moldova, dacă aceasta e înrăită şi să rămână cea bună5. Ştim din alt izvor, că unele osânde se întemeiau mai puţin pe ideea justiţiei, cât pe mâniile şi supărările momentului6. „Soarta baronilor şi a nobililor atârnă de voinţa Principilor", scrie mai departe călătorul, care consideră stăpânirea voievodului drept un „absolutum dominium". Pe orice nobil îl poate pedepsi sau scoate din slujbă, pe orice ţăran îl poate ridica la oricare demnitate7. E o vădită legătură între aceste împrejurări, descrise de prelatul catolic şi „Descrierea Moldovei", compusă şapte decenii mai târziu de Dimitrie Cantemir8. Concepţia absolutistă a învăţatului Domn moldovean nu reprezintă deci numai preocupări contimporane, transpuse în trecut, cum cred unii din comentatorii

2 V. mai sus.

3 N. Iorga, Prefaţă la Studii şi Doc. IV, p. CLXXIV.

4 V. şi o relaţiune engleză: Fr. Babinger, Robert Bargrave, un voyageur anglais dans Ies pays roumains du temps de Basile Lupu (1652), Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, XVII, p. 164 şi urm.

5 Codex Bandinus, ed. V. A. Urechia, Anal. Acad. Rom., s. 2-a, XVI, p. 321.

6 Raportul misionarului Lainieri către ducele de Modena din 14 iulie 1645, Iorga, Studii şi Doc. IV, p. 231: „con questepolitiche şi mentiene nel dominio, questo tiranno, assaipiu crudele del Ţurco medesimo [.] ".

1 Codex Bandinus, ibid., p. 325-326.

8 Descripţio Moldaviae, ed. Acad. Rom., p. 37-38; v. şi mai sus.

Impresii le-a cules un alt observator străin, care a apucat zilele din urmă ale domniei, Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei: fastul Curţii şi solemnitatea primirilor, împreună cu asprimea ucigătoare a judecăţilor, menite, după părerea lui, a stârpi aplecarea înnăscută a locuitorilor ţării pentru jaf şi tâlhării, sunt trăsăturile caracteristice ale stăpânirii „beiului" Vasile2.

Miron Costin, în capitolul lung pe care îl consacră acestei domnii, ale căni greşeli le ascunde cu atât mai puţin, cu cât părinţii săi pribegiseră în Polonia de frica ei, socoteşte totuşi absolutismul temperat prin consultarea sfatului domnesc; e vorba, bineînţeles, nu de o adunare mai numeroasă a Stării boiereşti, ci de divanul restrâns al dregătorilor, a cărui alcătuire mărturiile din documente au permis a o reconstitui3. Un incident în special i se pare caracteristic în această privinţă şi dă prilej uneia din acele caracterizări de ordin general, cari deosebesc scrisul său, în care se oglindeşte de atâtea ori experienţa omului de îtat. La un moment dat, Vasile Lupu, crezând într-un război apropiat între Poartă şi poloni, se hotărâse să treacă de partea acestora: socotind apropiat începutul războiului, apucase: hiar să trimită înapoi pe aga venit după haraciu, fără a-i face plata cuvenită. „Ce dacă au stătut la voroavă cu boierii pentru opritul birului şi într-un rând şi într-altul, spun să fie zis Petriceicu, vornicul de Ţara de Sus, pre care-l ţineau ei mai prostatic dintre alţii la sfat: Eu aş zice să nu oprim noi birul, până nu vom vedea că trec leşii Dunărea". Şi acela: uvânt au intrat îndată în gândul lui Vasilie Vodă şi au răpezit după aga birului şi l-au oprit la Galaţi până au gătit birul şi l-au încărcat şi l-au pornit. Aşa feresc, urmează cronicarul, 5re Domni şi ţările voroava cu sfatul de primejdii; că pentru aceea au dat Dumnezeu împăraţii, Craii şi Domnii, cârmuitori ţărilor, să aibă sfetnici pre lângă sine, cu cari/orovind o treabă, să frământe cu voroava lucrul; şi unul una, altul alta răspunzând, se ămureşte lucrul cari-i mai spre îndemână. Iară ce face Domnii singuri din gândurile sale >au din şoapte, rar lucru este de folos; că încă în lume n-au născut om până astăzi ca acela, >ă nu-i trebuiască voroava cu sfat. Că de şi gâceşte cârmuitoriul câte o treabă, încă tot să iu se încrează ce au gâcit, până nu se întăreşte părerea lui cu voroava şi altor păreri"4. Consideraţiuni înţelepte, ce ar trebui recitite de toţi dictatorii trecuţi, de faţă şi viitori, reproduc de altfel – desigur fără să o ştie – acele în totul asemănătoare ale altui xmtimporan ilustru al vremii lui Vasile Lupu: Richelieu, care în ziua în care i se încredinţa; onducerea guvernului, demonstra regelui Ludovic al XHI-lea că afacerile Statului „se loivent/a/re par concert, et non par un seul a l'oreille"5. Miron Costin cunoaşte de iltmintrelea cazuri, în care şi sub Vasile Vodă nu s-a „vorovit" îndeajuns: aşa s-a întâmplat

1 Cf. A. Boklur, Contribuţii la studiul ist. Românilor, I, p. 237 care compară aceste vederi cu acele ale storicilor ruşi din sec. XVIII, Tatişcev şi Lomonosov.

2 Călătoriile, ed. Cioran, p. 14 şi urm., 18 şi urm., 30. De observat creşterea numărului celor osândiţi în impui domniei, în diferitele relaţiuni: Lainieri (1645); 15.000; Bandini (1646): 20.000; Paul de Alep (1653):

10.000! Făcând partea exagerării, e totuşi posibil ca în ultimii ani regimul să se fi înăsprit.

3 Lista lui Gh. Ghibănescu, Uricariul, XVIII, p. 444 şi urm. se opreşte la 1634.

4Leţ.2, I, p.312.

5 H. Mariejol în Lavisse, Hist. de France, VI, 2, p. 357.

„den nesocoteala de la masă"1, cu porunca pripită de a strânge oameni în dobândă pentru a lovi, la Brătuleni, pe tătarii cari se întorceau cu pradă din Polonia, fără însă a jefui ţara Moldovei, împrejurare din care s-au tras pe urmă destule nenorociri.

Se pot totuşi deosebi, înlăuntrul sfatului puţin numeros cu care „voroveşte" Domnitorul2, două partide, între cari politica domnească ţine cumpăna. Ele se manifestă cu prilejul căsătoriei Domniţei Măria cu cneazul polon Radziwill, alianţă strălucită, dar cu mare răsunet politic, care a fost îndelung dezbătută în sfatul dregătorilor, mai ales că ginerele domnesc era de credinţă calvină. „Şi multă vreme s-au frământat acest lucru la sfat şi câţiva pre atunci apărau acest lucru să nu fie, ales Toma vornicul şi Iordaki vistiernicul, care capiţe ca acele abia de au avut ţara cândva, sau de va mai avea. Ei ziceau lui Vasilie Vodă şi pentru legea rătăcită şi un lucru nu fără de grijă, despre împărăţia turcului. Iară Todiraşco logofătul şi Urechiă vornicul stau asupra acestei nunte să se facă"3. Se vede aci opunerea Cantacuzineştilor, Toma şi Iordache, fraţii postelnicului din Muntenia, cari susţin politica Porţii, la tendinţele apropierii de Polonia, între partizanii căreia aflăm pe cronicarul Ureche. Curentul acesta, ale cărui antecedente ne sunt cunoscute, s-a dovedit mai puternic şi nunta s-a făcut, în mijlocul unor serbări ce întruneau la Iaşi pe Petre Movilă, mitropolitul Kievului, mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, „Domni din ţara Leşească, singuri cu chipurile sale" şi Kemeny, trimisul Craiului ardelean Gheorghe Râkoczi. E un punct culminant al stăpânirii lui Vasile Lupu.

E totuşi ciudat că această reluare a legăturilor mai strânse cu Polonia, pe care se întemeia altă dată rostul mai accentuat al Stărilor în cârmuirea Moldovei nu pare a fi influenţat sistemul de guvernare al acestei domnii de mână puternică şi necruţătoare. Cronica face chiar aluzii la o înăsprire a regimului în ultimii ani şi la abuzuri, de cari Domnitorul însuşi şi casa lui nu erau străini. „Şi care ţări se suie prea la mari bilşuguri, sburdează hârea omenească şi sburdaciunea naşte păcatul şi pre păcat îl urmează mânia lui Dumnezeu. Aşa ţara Leşească era la mare sburdăciune, aşa şi ţara Moldovei. Şi însuşi Domnul Vasilie Voievod, cu silă a câteva case de boieri luându-le fetele, peste voia părinţilor, la ţiitorie; iară oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasilie Vodă, mai mare silă făceau [.] '"*. De aceste blestemăţii a auzit şi Paul de Alep, care le-a notat, adăugând ca motiv principal de nemulţumire şi chiar de ură, prea marea favoare arătată grecilor, împotriva cărora întreţineau o agitaţie crescândă acei cari unelteau împotriva voievodului în frunte cu logofătul Gheorghe Ştefan5. La capătul a două decenii de domnie quasi-absolută, regăsim în acţiune aceleaşi forţe de opoziţie ce se manifestau la începutul ei: dorinţa Stărilor de a se afirma în viaţa statului şi sentimentul de xenofobie care dezlănţuise răscoala împotriva lui Alexandru Iliaş.

1 Miron Costin, ibid., p. 319.

2 Definit mai târziu (1676) de un observator străin, Fr. Pe'tis, sieur De la Croix: Le conseil secret de

Moldavie. Cf. Fr. Babinger, O relaţiune neobservată despre Moldova, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3- a, XlX, p. 131.

3 Miron Costin, ibid., p. 311.

4Let.2, p.31O.

5 Călătoriile, ed. Cioran, p. 42,44.

Dar aceste tendinţe nu s-ar fi ivit în politica Moldovei, cu puterea de a se opune

Irmuirii lui Vasile Lupu şi chiar de a urmări răsturnarea ei, dacă „mânia lui Dumnezeu"

11 s-ar fi descărcat asupra „sburdăciunilor" şi păcatelor timpului, prin grozava încercare năvălirii cazacilor lui Bogdan Hmelniţki. „Potopul" ce era atunci să înece Polonia, sub ilurile mişcării, care pornea din fundul Ucrainei, să zdruncine din temelie „republica gală" şi regimul ei de Stări aristocratice1, a acoperit şi Moldova cu trecerea oştilor sale

ădătoare. În faţa urgiei, mândrul Domnitor care prezidase la Iaşi soborul Bisericilor todoxe din tot Răsăritul, a trebuit să se plece; a doua fiică, Domniţa Ruxanda, a primit

: mire pe fiul şi moştenitorul hatmanului căzăcesc Timus, „ginerele numai singur chip de n, iară toată firea de hiară". Nu era însă numai acea „mare netocmeală în de potriva iselor şi firilor" pe care o simţise cronicarul: „această parte [.] o domm'e de optsprezece ii şi împărăţiei cu bielşug şi cu cinste semănătoare; iară cea altă parte de doi ani ieşită n ţărănie"2. Era o răsturnare a întregului echilibru politic pe care, până atunci, Vasile xlă îl ţinuse cu destulă iscusinţă, cu toate eşecurile înregistrate în rivalitatea sa cu Matei isarab, între Poartă, Polonia şi Ardeal. Încuscrirea cu hatmanul răscoalei căzăceşti îl otea dintr-o dată din concertul acestor puteri, făcându-l să apară, cu sau fără voie, drept strumentul acestei forţe revoluţionare, a cărei expansiune sălbatică înspăimântase toată iropa de Răsărit. Sprijinul ardelean şi muntean a fost câştigat la 1653, partidei mulţumirilor din Moldova, care se înmulţise. Când logofătul Gheorghe Ştefan ipundea lui Iordache Cantacuzino, care îl vedea stând cu toiagul în gură, şi-l întreba ce eră, că „zicea în fluer să coboare caprele de la munte", el se gândea la oastea ardeleană ui Kemeny3; iar când şi-a luat „ziua bună" din divanul domnesc pentru presupusa boală upânesei sale, el ştia că această oştire şi cea munteană a spătarului Diicul, trecuseră tarul.

Câteva luni, Moldova s-a găsit iarăşi aruncată în frământările de domnie nouă şi de >te lăuntrice: fuga lui Vasile Lupu, întoarcerea sa cu cazacii, noul război cu Matei sarab, pribegia sa definitivă după pieirea lui Timus şi stăpânirea lui Gheorghe Ştefan,) hegemonia lui Gheorghe Râkoczi al II-lea, se îngrămădesc în decursul unui an. Se iţe însă în cârmuirea logofătului ridicat la domnie, o reacţiune a Stărilor de pământeni, ta vreme reduse la tăcere. De ar fi numai portretul ce i-l face în câteva cuvinte Miron stân: „Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni. La ăţăturile solilor, a cărţilor la răspunsuri, am auzit pre mulţi mărturisind să hie covârşind Vasilie Vodă"4.

Se adaugă însă grija pe care o avea pentru categoriile inferioare de privilegiaţi, cari iţiseră în timpul lui Vasile Lupu apăsarea mai grea a fiscalităţii şi începuseră să decadă la rosturile lor, în faţa extinderii marilor domenii ale boierimii de frunte şi de divan, ujitorii mila şi cinstea care au avut la această domnie n-au avut nice la o domnie" ne

1 Cf. O. Halecki, La Pologne, p. 194 şi urm.

2Lef.2, I, p.32l.

3 Anecdotă la Neculce, O seamă de cuvinte, Let.2, II, p. 287.

4Lef.2, I, p.356.

Spune cronica1. Se vede de asemenea un rol mai activ al boierimii în relaţiile cu domnitorii şi puterile străine. În 1655, mitropolitul Ghedeon, cu cei trei episcopi de Roman, Rădăuţi şi Huşi „aşijderea şi noi tot Sfatul Ţării Moldovei, anume Ionaşco Rusul Vel Logofăt şi Ştefan Boul Vel Dvornic de Ţara de gios, Vasilie Hatman: pârcălab Suciavscăi, Dabija vel Dvornic de Ţara de sus şi Ilie Şeptilici, Gligoraşcu Rusul Vel Spătariu şi Mogâldea Vel Paharnic şi Solomon Vel Vistearnic şi toţi alţi boiari şi lăcuitori ţării Moldovei" dau în scris că s-au împrumutat de la Măria Sa Racoţi Gheorghe, cu mila lui Dumnezeu crai al Ardealului, cu banii de trebuinţă pentru bir, cari nu se puteau strânge dintr-o ţară secătuită de război2. Vechiie formule: „noi, Sfatul ţării" şi „toţi lăcuitorii ţării" au reapărut după prăbuşirea atotputernicei domnii a lui Vasile Lupu.

Se simte o fierbere în toate clasele sociale: în timpul războiului în care ardelenii şi cazacii se luptă pe pământul Moldovei, amestecându-se în cearta dintre Lupu şi Gheorghe Ştefan, până şi târgoveţii se mişcă. Cei din Hotin jefuiesc carăle ce transportau peste Nistru avuţia Domnului pribeag, ba merg cu înverşunarea până a „slobozi un săcăluş" (a descărca o piesă uşoară de artilerie) asupra lui Vasile Vodă, care sta pe celălalt mal. Nu e nici o mirare că la întoarcerea lui, „nice într-un chip n-au vrut să dea cetatea"3, ţinând-o cu îndârjire pentru Gheorghe Ştefan. Mai mult se frământa însă slujitorimea măruntă, cu deosebire mazilii şi răzăşii dintre Prut şi Nistru, pe cari îi tulburau isprăvile căzăceşti. Chiar după ce noua domnie s-a consolidat, trecând de la Roman la Iaşi în scaunul ţării, agitaţia din ţinuturile răsăritene nu se liniştise încă deplin: „o seamă de lăpuşneni, ales Hânceştii, nu erau deodată aşezaţi şi fugise Mihalcea Hâncul la turci"4. E întâia menţiune în letopiseţ a unui nume, care va mai strânge în jurul său revendicările şi răzvrătirile micilor privilegiaţi, cu scuteli de serviciu ostăşesc.

Nu se putea de asemenea să nu fi pătruns în Moldova, o dată cu atâtea alte influenţe, în ritmul viu de schimburi materiale şi sufleteşti ale vremii, ceva din mişcarea care cuprinsese Stările polone şi era să împingă până la ultimele consecinţe, până la absurd, practicile constituţionale ale regimului dietelor. Tocmai în aceşti ani se statorniceşte acolo faimosul sistem al lui îiberum veto, în care opunerea unui singur deputat putea opri în loc lucrările Adunării, sau aduce chiar „ruperea" sau împrăştierea ei. O tradiţie atribuia lui Vladislav Sicinski, deputat în dieta de la 1652, tristul merit de a fi creat precedentul acestei proceduri, care era să reducă la neputinţă guvernul regal şi să determine, în ultimă analiză, desfiinţarea statului polon însuşi; s-a dovedit însă că există şi exemple mai vechi: în 1639, Gheorghe Lubomirski zădărnicise prin opunerea sa lucrările unei Adunări şi încă din 1607, minoritatea condusă de vestitul predicator catolic Petre Skarga, reuşise să „rupă" dieta, care voia să asigure egalitate de drepturi disidenţilor confesionali5. „Dar niciodată aplicarea lui Îiberum veto nu fusese mai revoltătoare. Niciodată de asemenea nu fusese mai limpede că nobilul care se ridica drept campion al libertăţii democratice, nu era decât

/Wd. —

2 Iorga, Studii şi Doc. IV, no XLVII, p. 44-45.

3 Lef.2, I, p. 328,331.

4lbid., p. 347.

5 E. H. Lewinski-Corvin, op. Cit., p. 247. Cf. L. Konopczynski. LeMwnim Veto, Vaisovke/Cracovie. P. 198.

Iloasa unealta a marilor senion, can, cu toată dogma egalităţii absolute în sânul Diurnii, exercitau în fapt o influenţă din ce în ce mai covârşitoare asupra „fraţilor" lor i puţin avuţi"1. Astfel de exemple nu puteau trece neobservate de boierimea Moldovei.

La curentul ce venea de aci, se opunea însă concepţia turcească a absolutismului, t cum se realizase în zilele lui Vasile Lupu. Moldova devine în a dovte jumătate a olului un îndoit câmp de bătălie, la propriu şi la figurat: între annatele polone şi turceşti i se vor război pe teritoriul ei, între influenţele politice ale acestor stăpâniri, cari se nifestă în viaţa ei lăuntrică şi în organizarea statului.

Ar fi să lungim prea mult această expunere, urmărind pentru fiecare din numeroasele nnii ce îşi împart perioada, care se încheie de obicei cu bătălia de la Stănileşti în 1711 ribegia lui Dimitrie Cantemir în Rusia, relaţiile schimbătoare dintre voievozi şi boieri, legăturile unora şi ale altor cu slujitorimea măruntă, aflată acum în pragul declinului; conomic, dar care îşi apără încă rosturile politice, ca şi acea a Ţării Româneşti. În toarea acestor războaie şi necurmate frământări —,. Cumplitele vremi de mare tipănă" —, pe cari le trăieşte Miron Costin – nu mai este loc pentru organizarea unui im de Stări, care cere altă stabilitate şi continuitate, decât i le puteau oferi împrejurările juri ale Moldovei. Putem, din bogatul material de fapte pe care îl culegem din vestirea amănunţită a cronicelor, să desprindem totuşi câteva exemple, cari lămuresc car tendinţele ce se opun, în rivalităţile şi luptele oamenilor.

Instrumentul domniei, după placul Porţii, apare aci rumeliotul Duca Vodă, mai mult i doua lui stăpânire de la 1668, decât în cea dintâi, care fusese prea scurtă ca să se poată ma. Venit cu firman de la Ţarigrad, el se arată „la fire mai aspru" ca înainte şi se onjoară de sfetnici greci, printre cari „Cupăreştii", sau Roseteştii, oameni cu iscusinţă xperienţă, ajung repede la locuri de frunte. Împotriva fiscalităţii opresive şi a străinilor i îi împlinesc cerinţele, izbucneşte atunci din nou o mişcare, în genul acelora, ce caşera şi altă dată elementele sărăcite ale Stării nobiliare împotriva unor domnii xăinate. Ea porneşte din acelaşi colţ al furtunilor, ţinutul de la graniţă dintre Prut şi tru. „Duca Vodă, scrie letopiseţul care continuă pe acel al lui Miron Costin, au început: oate multe şi grele dări pre boieri şi pre ţară. Însă pre o seamă de boieri lăpuşneni şi eiani ne lipindu-i de curte ca să-i boierească, iară cu dările şi cu asupririle vistieriei i uita în toată vremea." „Rădicatu-s-au, înseamnă la rândul său Ion Neculce, Hânceştii oţi orheienii şi lăpuşnenii, cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor ce adusese pre Iţi de la Ţarigrad şi mai ales pentru Cupăreştii ce erau aice în ţară. Deci, viind Hâncul u Durac Sărdarul aice în Iaşi, cu toate ostile, strigau să-i prinză pre greci să-i omoare, ţit-au toată boierimea, care în cotro au putut"2. Era deci, în toamna anului 16713, o litare a răscoalei din 1633, a cărei amintire fusese împrospătată de curând, prin bunarea încercată de fiul lui Batiste Vevelli, sub domnia anterioară a lui Iliaş xandru, împotriva ucigaşilor de atunci ai tatălui său, din cari unul mai trăia; era şi

1 O. Halecki, La Pologne. P. 206-207.

2 Let.2, II, p. 7 (continuarea atribuită lui Vasile Damian, Tudosie Dubău) şi 197 (Neculce). Pentw turile răsculaţilor cu polonii, v. raportul din 11 febr. 1672, Hurmuzaki, Doc. XVI, p. 8 şi 11.

3 Iorga, Hist. Des Roumains, VI, p. 334.

Acesta un „Lăpuşnean"1. Spre deosebire însă de răscoala veche împotriva grecilor lui Alexandru Iliaş, boierimea mare nu lua parte acum la o răzvrătire, a cărei iniţiativă aparţinea exclusiv „castei" alcătuite din slujitori, micii feudatari de odinioară, pe cari noul sistem de impuneri îi ruina. E una din manifestările caracteristice ale acestei interesante categorii sociale, care îşi număra elementele mai dârze în regiunea de Miazănoapte-Răsărit. Tătarii din Bugeac, la ordinul Porţii, au intrat atunci în Moldova şi au înfrânt, la Epureni, oastea răsculaţilor. „Numai numele Hânceştilor au rămas întru pomenirea oamenilor, de atunce până astăzi" scrie cronicarul vreo şaizeci de ani mai târziu2. Zicătoarea populară: Vodă da, dar Hâncu ba! A rămas într-adevăr ca un simbol al acestei opoziţii de '„ţară", la poftele despotismului de investire otomană. Într-o scrisoare a vornicului de Câmpulung, din 29 decembrie, fusese vorba şi de o adevărată delegaţie de Stări, care să meargă la Poartă: boieri, slujitori, târgoveţi şi câte doi călugări de mănăstire3.

La mazilirea lui Duca Vodă, principiul alegerii a fost însă restabilit de marele vizir Ahmed Kopriilu: boierii au fost invitaţi să desemneze ca domn „pre care vor pofti ei dintru dânşii". Ilie Sturdza, asupra căruia căzuse alegerea, avea însă despre colegii săi de sfat o părere deplorabilă, care îl îndemnă să refuze cu încăpăţânare: „ci boierii poftindu-l şi văzând că-l trăgea ceauşul, îndată s-au jurat că de va fi Domn să ştie bine că pre toţi boierii îi va pune sub sabie. Ci boierii auzind au şi contenit, că au fost om aprig"4. Sufragiile s-au îndreptat atunci asupra medelnicerului Ştefan Petriceicu, pe care îl ştiau „om blând şi slab la Domnie". Episodul arată ce ajunsese pentru vizir alegerea de altă dată, la care luau parte reprezentanţii Stărilor: o desemnare printr-un grup restrâns al boierilor de frunte, de „divan".

Cu Ştefan Petriceicu, începe criza cea mai gravă a istoriei moldoveneşti din această vreme. Se ştie cum, în timpul bătăliei din 1673, sub zidurile Hotinului, el a trecut în tabăra polonă, ascultând fără îndoială, de îndemnurile partizanilor acestei orientări şi a stăruit în ea, nu ca vecinul său muntean, Grigore Ghica, care s-a grăbit să se împace din nou cu Poarta. În tabăra lui, care cuprindea pe boierii cu legături mai strânse în ţara vecină, se produce iarăşi solidarizarea nobilimii de toate treptele, după exemplul polon; e caracteristic incidentul, pe care în scrisul său viu şi curgător, îl relatează Ion Neculce; el aruncă o lumină deosebită asupra relaţiilor dintre domnie şi boierime, sub înrâurirea acestor din urmă împrejurări: „Iară boierii Moldovei, carii erau cu dânsul, văzând că Grigorie Vodă s-au despărţit şi s-au dus la turci, sfătuitu-s-au şi ei, în de ei şi s-au agiuns şi cu toate capetile, căpitanii slujitorilor, să ţie la un cuvânt şi s-au dus cu toţii la Petriceicu Vodă şi au început a se rugare [.] să-i lase acasă să-si iee femeile şi copiii să-i dee în laturi, să nu-i iee tătarii şi iarăşi vor veni întru întâmpinarea lui Petriceicu Vodă". Dar acesfa, „neştiind că şi slujitorii sunt cu dânşii la un cuvânt, oarecum cu sumeţie le grăia şi nu-i credea şi nu vrea să-i sloboază, zicând că şi oaste leşească vine multă. Iară Miron 'Cf. Le (.2, II, p. 197.

2/b/d., p. 198.

3 Apud Iorga, op. Cit., VI, p. 335.

Igoiatui au răspuns: «un sa ţie voia JVlăriei Tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsa casele le iee tătarii»; şi s-au închinat şi i-au zis: «să fii Măria Ta sănătos» şi au ieşit afară. Şi a, toţi boierii şi căpitanii au purces cela după cela, pre rând, a se închinare şi au ieşit iră; şi cum au ieşit afară, au început a încălecare pre cai şi au purces cu toţi în gios"1, sându-l pe Vodă Petriceicu singur, „numai cu Hăbăşescul Hatmanul şi cu casa lui".

Se poate spune că în acest moment, boierii şi slujitorii au faţă de Domn o atitudine şleahtici alcătuind o „confederaţie", cum se întâmpla atât de des în politica din acel ip a Poloniei2. Acesta ar fi fost desigur stilul pe care l-ar fi adoptat cârmuirea ţării >ldoveneşti, de s-ar fi menţinut această tendinţă, sau de s-ar fi realizat planul regelui în Sobieski, urmărit prin expediţiile sale în această ţară, de a crea aci un principat pentru 1 său3.

În directă legătură cu aceste preocupări, sunt dorinţele înfăţişate câţiva ani mai târziu îluiaşi rege, la Zolkiev, de boierii moldoveni din partidul polon.

— Cu Ştefan Petriceicu ari veneau să-i ceară protecţiunea, la 25 iulie 1684. Din punctele dezvoltate în aceste dderate, cel dintâi priveşte libertatea cultului şi prerogativele bisericii. Al doilea este mai semnificativ: „Se cere eliberarea tuturor Stărilor şi emanciparea a tyrannico et ipotico regimine a boierilor, curtenilor, hânsarilor, darabanilor şi a tuturor acelor cari it aşezaţi pe ocinele lor moştenite; liberarea de toate dările şi dăjdiile, cu aceleaşi; rtaţi ca acele de cari se bucură nobilii Coroanei Poloniei şi Lituaniei, afară de cazul în e ar fi nevoie pentru necesităţile de război ale Majestăţii Sale Regele şi ale Republicii, i după cum se face în celelalte state şi provincii ale Majestăţii Sale Regale"4. Nu se iţe exprima mai precis şi mai clar dorinţa Stării nobiliare din Moldova, de toate treptele e înşiră anume principalele categorii de slujitori ostaşi – de a fi în totul asimilată, în pturi şi îndatoriri, cu nobilimea polonă.

Era în aceste manifestări reacţiunea împotriva regimului de asuprire, care se făcea tot i aspru, cu prelungirea războiului între Poartă şi liga statelor creştine. În Moldova, nitraşcu Cantacuzino, după pribegirea lui Petriceicu (1674), dar mai ales bătrânul Duca dă, în a treia lui domnie (1678-l684), au introdus sistemul de exploatare nemiloasă în jsul vistieriei otomane, care a grăbit procesul de descompunere al vechilor Stări şi de iturare a privilegiilor lor tradiţionale. Întoarcerea lui Duca Vodă din Constantinopol, 681, cu încrederea înnoită şi purtând înaintea lui trei tuiuri, ca semn al hătmăniei ainei, care se adăuga la domnia Moldovei, a mai însemnat o clipă de răgaz. Nunta fiicei; cu fiul lui Radu Vodă a fost una din acele serbări, cari au rămas în amintirea ţării; iseră soli din Muntenia, din Ardeal, din Polonia şi „din ţara Căzăcească cea mare, de te Nistru [.] Şi s-au veselit două stăpâniri cu^feluri de feluri de muzici şi de giocuri, e pelivani şi cu puste; şi giucau două danturi prin ograda curţilor domneşti şi pe uliţe, oţi boieri şi giupănesele, împodobiţi şi toţi neguţitorii şi tot târgul; şi un vornic mare ta un cap de danţ şi alt vornic mare purta alt cap de danţ, îmbrăcaţi cu şarvanale

1 Let.2, U, p.2Q5.

2 E de notat şi verbul „a se rocoşi" (Lef.2, III, p. 49). Cf. ung. Râkos, dar aci în înţeles de „confederaţie", Jală.

3 Halecki, op. Cit., p. 220.

4 Hurmuzaki, EXK. Supl. II, III, 1, no LXXVIII, p. 15l-l52. Cf. lorga, op. Cit., VI, p. 431.

Domneşti [. J cât nu era nuntă şi era minune"1. Dar a doua zi după această veselie, în care dănţuiseră toate Stările în cinstea domniei, începură zilele grele. Duca Vodă luase în serios hătmănia lui ucraineană; începuse a clădi curţile sale la Niemirow pe Bug şi la Tiganăuca în faţa Sorocăi, investiţii a căror valoare urma să o scoată tot din Moldova; de fapt, el cheltuia „nu ca un Domn, ci ca un Crai". Cronicele se întrec în a descrie dezlănţuirea urgiei fiscale, care s-a abătut atunci asupra ţării, lovind cu egală cruzime în toate interesele şi în toate categoriile sociale. Despotismul lui Şerban Cantacuzino în Muntenia, era de natură mai mult politică şi urmărea înlăturarea adversarilor: acel al lui Gheorghe Duca era de-a dreptul economic2, o tiranie de zapcii strângători de biruri. „Strânsoare mare pentru bani făcea tutulor şi boierilor şi neguţătorilor şi a toată ţara, muncindu-i şi căsnindu-i pre toţi în toate chipurile, pre unii cu închisori pedepsindu-i, pre alţii cu munca şi bătăi cu buzduganul până la moarte, ucigându-i [.] nu cruţa nici boier, nici sărac, nici ţăran, nici femei". Se dau şi exemple: Toader Palade vel vornic, Tudose Dubău vel spătar, Chiriac Sturdza biv vel spătar şi alţi mazili, închişi la seimeni; Ursache, fostul mare vistiernic „cel vestit de bogat", legat la stâlp în gerul iernii, sau bătut la tălpi în temniţă; Ioan Isar vistiernicul şi Andrei Şipoteanul, vornic de poartă, legaţi în pielea goală şi unşi cu miere, vara „de-i mâncau muştele şi albinele"; în sfârşit, trei jupânese văduve, ale lui Ştefan Brăiescu, Bucium şi Sandul Stamati, neputând plăti „hârtiile" pe cari domnia le scosese asupra fiecăruia, „le-au legat şi pre dânsele la puşti, de sta ziua legate, iară noaptea stau închise la odăile seimenilor"3. Iar numai când Iani Hadâmbul îndrăzneşte să arate lui Vodă că nu s-a mai pomenit nicăieri „să se lege la puşti femeile boierilor, dacă mor", Duca se preface că atunci află de aceste nelegiuiri: „Să-i bată Dumnezeu, păgânii" şi porunceşte să le dea drumul.

Un alt pasaj al acestei relaţiuni merită a fi reprodus, pentru că rezumă o întreagă evoluţie ce se dezvoltă atunci într-un ritm precipitat: „Blestemat era boierul de pe atunce ce avea sub ascultarea lor breaslă, cumu-i la vel logofăt curtenii, la vel vornic hânsarii, la hatman călăraşii, că şi ţinuturile istoveau şi breslele ce avea sub ascultarea sa, cari de atunce s-au stins casele boiereşti mai toate şi au încăput la mari datorii, de au rămas vânduţi şi feciorii lor până astăzi [.] "4. Rapacitatea fiscului „istovea" astfel deopotrivă, pe micii privilegiaţi grupaţi în corporaţiuni, pentru solidaritatea lor în faţa birului şi pe marii demnitari, cari răspundeau de împlinirea acestor plăţi. Nu e nici o mirare că fugeau „boieri şi mazili, de groaza lui, printr-alte ţări"5; cu deosebire în Polonia aflau adăpost şi nădăjduiau ca de acolo să vie războiul mântuitor. Dar a doua incursiune a lui Ştefan Petriceicu (vara 1684) nu a putut statornici regimul de libertăţi şi privilegii, pe care pribegii îl ceruseră de la regele Ioan Sobieski, biruitorul de la Hotin şi din faţa Vienei.

Tirania cumplită a lui Duca Vodă, urmată în totul de Dumitraşcu Cantacuzino într-o nouă domnie (1684-85), în care s-au repetat aceleaşi scene de împilare şi de groază, a determinat totuşi o reacţiune, până şi la acei cari rămâneau credincioşi politicii turceşti.

'Neculce, Lef.2, II, p.216.

2 Cf. Iorga, op. Cit., VI, p. 410.

3Ler.2, II, p.27.

4 IbiJ. P. 28. Cf. pentru aceste bresle fiscale mai sus.

5Neculce, Ler.2, II, p.216.

DSi mai iniai u noua î^oucnire a vecnn auşmanu împotriva „grecilor", învinovăţiţi de e prigoanele unei domnii, ce le încredinţase slujbele cele mai de seamă. Povestirea lui; ulce este deosebit de pitorească, atunci când descrie plecarea domnului mazilit de la ea din Iaşi, împreună cu sfetnicii şi slujbaşii săi: „la ieşitul din curtea domnească, arăta asie, de ziceau surlele şi trâmbiţele şi băteau dobele. Dară noroadele tot îl suduiau şi itcăiau şi aruncau cu pietre şi cu lemne după dânsul; şi cu această cinste frumoasă au t Dimitraşcu Vodă din Moldova! [.] Aşijderea la acea gâlceava, urmează sfătosul licăr, prins-au Fliondor armaşul la gazdă pre un grec, anume Mavrodin paharnicul", pe: ni-l arată, purtat numai cu cămaşa, şezând pe un cal cu faţa la coadă, „prin mijlocul ului la Copou, la primblare, şi-l privea tot norodul ziua amiazăzi mare, şi-i ziceau orii ce-l duceau: «Zi, Grece, cal murg la fântâna Bordii». Iară el nu putea zice [.], ce a: «Ologo murgo şto funtina Bordi». Iară slugile lui Fliondor îi dau palme şi-i ziceau: Grece, bine, nu zice aşa!» " Acest fel de zaefet frumos i-au făcut – ceea ce nu iedică pe Mavrodin să se întoarcă şi să mai ţie slujbe sub alte patru domnii, „până ce aurit bătrân şi nu s-au mai putut curaţi ţara de dânsul!" Prilej pentru Neculce de a-si a focul împotriva grecilor: „Aşa socotesc eu cu firea mea această proastă: când a vrea nnezeu să facă să nu fie rugină de hier şi turci în Ţarigrad să nu fie şi lupii să nu ance oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în ţara Muntenească; or fi boieri, nici or pute mânca aceste două ţări cum le mănâncă [.] "', deşi în această răciune se amestecă poate şi resentimente personale şi se uită sângele grecesc care; ea în vinele scriitorului însuşi. Dar în Moldova ca şi în principatul vecin, familiile eşti aşezate mai de mult se socoteau pământene şi făceau cauză comună cu băştinaşii Dtriva „veneticilor" proaspeţi2.

Dar totdeodată se simţea nevoia ca puterea domnească, chiar supusă Porţii, să nu se neieze numai pe teroarea seimenilor, sau pe ajutorul distrugător al oardelor tătăreşti, rma expediţiilor în cari Sobieski străbătuse Moldova, luând cu el şi pe mitropolitul aftei, toată partea de Nord rămăsese ocupată de poloni, iar „podgheazurile" lor şi ale iovenilor cari ţineau cu dânşii, nelinişteau cealaltă parte a ţării3. Bătrânul Constantin temir, care îşi începea domnia după alaiul de plecare al lui Dumitraşcu Vodă, trebuia iute un sprijin în ţară. Împotriva boierimii mari pe care o bănuia de simpatii polone,: întemeiază tot pe pătura inferioară a Stării, care suferise atât de mult de urgia ilor; „Că erau, scrie Neculce, boierii prea supăraţi de Cantemir Vodă; că erau la curtea nească boierinaşi tot feciori de mojici, Codreni şi Gălăţeni; şi zice Cantemir Vodă, omnul face neamurile, Domnul le stinge; şi-i erau urâţi feciorii de boieri, să nu-i vază: hi, după cum îi era natura lui. Şi era în cinste turnai hatmanul Bogdan ginere-său şi >rdaki vistiernicul Ruşeţ; aceşti doi schiverniseau şi mâncau ţara cum li era voia. Deci, râi pe acea vreme nu mai puteau suferi să fie călcaţi de acei doi boieri şi de mojicia

1 Ut.2, ll, p.229.

21. C. Rlitti, Evoluţia claselor sociale în trecutul Principatelor, Arhiva p. ştiinţă şi ref. Socială, VI, p. 34l-342.

' Neculce precizează că s-au ars atunci „multe curţi boiereşti la ţară şi la laşi". (Let.2, II, p. 233). În lista pe

) dă, figurează Ruginoasa, Stolnicenii şi Paşcani, ceea ce confirmă existenţa acestei din urmă curţi cuzineşti la acea dată şi refacerea ei la începutul sec. XVIII. La 1733, după acelaşi izvor, o vizitează reGhica (/Wd., p.371).

Celor alţi mai mici ae curte [.] când ieşeau la ţara cu slujbe boiennaşn, tăceau multe necazuri caselor mari a boierilor"1. Se poate vedea cum se reflectă această concepţie despre puterea Domnului în scrierea mai târzie a lui Dimitrie Cantemir, de la care ne-a rămas şi o biografie a tatălui său; dar este în acelaşi timp o încercare de a reveni la o tradiţie mai veche, care căuta să afle în micii privilegiaţi, un reazem împotriva preponderenţii marii nobilimi. Prin aceste împrejurări, noţiunea Stărilor, ca factor organizat şi de răspundere în guvernarea Moldovei, redobândeşte oarecare actualitate şi temei politic în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.

Nu fără a da loc, desigur, la nouă şi sângeroase frământări: în duşmănia aceasta dintre Cantemir bătrânul şi fruntea boierimii, au fost jertfiţi, cu „tiranie şi năpastă", la 1691, Miron Costin şi fratele său Velicico. Dar asistăm, a doua zi după moartea voievodului, care a răposat în scaun, la o alegere după vechiul obicei al ţării: „Deci au gătit divanul cel mare şi s-au strâns toată boierimea şi Mitropolitul şi slujitorii la curte, ce slujitorii au şi început a strigare că altul nu le trebuie să fie Domn, ce numai Dimitraşcu Beizadea, feciorul lui Cantemir Vodă. Ce, boierii şi ţara nu cutezau să zică într-alt chip, că se temeau de slujitori"2. Tot aceştia impun deci prima stăpânire a viitorului Domn cărturar, care a ţinut numai câteva săptămâni ale anului 1693. Dar Poarta nu mai voia să primească asemenea iniţiative şi alesul slujitorimii trebui să lase scaunul lui Constantin, fiul lui Duca Vodă, care sosea cu firmanul de la Constantinopol. Reacţiunea se simte de îndată: „început-au a prindere pe boierinaşii lui Cantemir Vodă cei rădicaţi din neamuri proaste, ce zicea Cantemir Vodă că i-a face neamuri şi începură a-i batere şi a-i închidere în temniţe şi pe la siimeni şi-i sărăciră, de rămaseră precum le au fost postrigul, mojici [.] şi cu cale le-au făcut, încheie boierul Neculce, că vai de boierul, ce se roagă mojicului"3.

Antagonismul între marea boierime şi slujitori nu împiedică însă revenirea la un sistem de consultare a Stărilor, în împrejurări mai însemnate. În a doua sa domnie, după 1700, acelaşi Constantin Duca, folosind metode cu totul deosebite de acele cari făcuseră ultima domnie a tatălui său, atât de odioasă, s-a străduit să mai pună stavilă pacostei de biruri şi să oprească în viitor dările grele ale vacantului şi ale „cearacului" mierii. „însă au făcut sobor în divanul cel mic, strângându-se ţara şi boierimea şi s-au îmbrăcat toţi arhiereii în vestmintele sale cele arhiereşti şi întâi s-a sculat Domnul Constantin Vodă în picioare, luându-si gugiumana din cap, plecându-si capul cu chip smerit spre ţară, de şi-au cerut iertăciune, căci în domnia lui s-au isvodit aceste obiceiuri de mare neputinţă a ţării. Şi aşa ţara cu toţii cu dragoste au strigat până în de trei ori: «Dumnezeu să-l ierte» "4. Este mai mult îndeplinirea unei forme cu de^rul cuvenit, dar faptul însuşi îşi are înţelesul.

Obiceiul se menţine şi sub domniile următoare: Antioh Cantemir, la 1705, confirmă prin mare blestem privilegiile fiscale ale mănăstirilor, „împreună cu arhiereii ţării şi cu tot sfatul său de la mare până la mic iscăliţi, cum să nu mai fie amestecate la dări cu ţara, ce să-si plătească rupta pe sferturi"5. Şi Mihai Racoviţa, în a doua domnie de la 1707, se

1Łer.2, H, p240. 2/Wd., II, p.244. 3 Ibid., p. 247. 4/b/d., II, p. 46. 5/Wd., p.52.

Uc uungai sa se icgc tu marc uiesiem, sa nu mai aea aeseuna ţărăneasca mitropolitul, scopii, boierii, mănăstirile şi breslele, „ce vor fi cineşi după statul său în scuteala cea tăi"1 – făgăduiala călcată, înainte încă de a o fi iscălit episcopii. Preocuparea de a ţine îşi seamă de privilegiile de Stare şi de a asigura diferitelor categorii măcar avantaje teriale, în lipsa unor rosturi mai precise de ordin politic, apare ca un rezultat al îrinţelor şi al luptelor din epoca precedentă. De altfel, Neculce observă că „Mihai Vodă putea deplin să stăpânească cum se cade, că şi boierii Moldovei pre aceea vreme erau e boieri mai ţapeni, mai putincioşi, se iubiau unul cu altul şi se învoiau la sfat"2.

9. TEORIE ŞI PRACTICĂ POLITICĂ SUB DIMITRIE CANTEMIR ŞI NICOLAE MAVROCORDAT

Două atitudini politice trebuie să reţie interesul cercetării în privinţa acestei perioade, tivă la chestiunea Stărilor din Moldova şi a relaţiilor lor cu Domnia: acea a lui Dimitrie itemir şi acea a lui Nicolae Mavrocordat. Despre amândouă, avem norocul de a fi rmaţi prin mărturia a trei contimporani, ale căror cronici capătă pentru împrejurările; -au trăit şi în cari doi din ei au avut şi rosturi însemnate, valoarea unor memorii, opere în gen atât de rar în istoriografia noastră, mai veche sau chiar mai nouă: e vorba de olae Costin, Ion Neculce şi Axintie Uricariul3, fără să mai amintim şi scrierile lui îitrie Cantemir însuşi.

Am mai avut ocazia să examinez aci concepţia despre cârmuirea Moldovei a celui învăţat dintre Domnitorii acestei ţări, aşa cum ne-o redă capitolul I din cartea a Ii-a a scrierii" sale4; ea este hotărât şi categoric absolutistă, făcând să decurgă totul din iţa şi bunul plac al Domniei. Acest mod de a vedea continuă astfel tradiţia începută de 'asile Lupu şi, desigur mai direct, sistemul de guvernare al bătrânului Cantemir: imnul face neamurile, Domnul le stinge". El se întregeşte cu importanţa pe care o Stă în această scriere, ca şi în altele mai vechi ale călătorilor (Bandini sau Paul de p), sau mai nouă – problemele de protocol şi de ceremonial. Prin aceste capitole din scriptio Moldaviae" ca şi prin alte opere asemănătoare, ia fiinţă în această vreme o atură românească de ceremonial, ce a făcut obiectul unui studiu amănunţit al D-lui Simonescu5 şi în detaliile căreia ar fi de prisos să intrăm aci. Impresia de căpetenie e desprinde din ordinea precisă şi impunătoare a tuturor solemnităţilor de la curte, pând cu alaiul domnesc la sosirea în ţară, până la toate slujbele religioase şi obiceiurile

1 Let.2, II, p. 56. Încă un exemplu de folosire al cuvântului stat în înţeles de „Stare".

2 «>/</., p. 289.

3 Critica lui Constantin Giurescu a dovedit mai de mult (Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, icad. R6m., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXX, 1907) că din letopiseţul publicat de Kogălniceanu sub numele lui lae Costin, numai partea care priveşte domniile lui Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie1 Cantemir este opera eaialtă fiind compilată din „izvoade" mai vechi. Pentru Axintie Uricariul, v. acum introducerea la noua

: a D-lui Ioan St. Petre, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.

4 V. mai sus.

5 Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, Bucureşti, 1939.

De peste an, este acea a unei ierarhii de vădită inspiraţie bizantino-otomană1, aşezată ca un decor bogat şi sclipitor, în jurul figurii centrale a Domnitorului, de la care purced hatârurile şi urgiile. Interesează cu deosebire, în ce priveşte Starea boierească, împărţirea ei în trei clase sau „trepte", ce pare desăvârşită încă din veacul al XVII-lea, dar mai sufere oarecari modificări în decursul secolului următor, cum ne-o arată „condica" mai târzie a logofătului Gheorgachi, de la 1762. Ea cuprinde după Cantemir, 18 slujbe în prima clasă, de la marele stolnic la marele căminar, 13 în clasa a doua, de la spătarul al doilea la uşierul al doilea şi o ierarhie de zece grade în clasa a treia, de la al treilea postelnic la vornicii de poartă. Se mai adaugă 18 slujbaşi mai mici, cinci dregători ai Doamnei şi un număr de slujitori de serviciu zilnic, camerieri, aprozi, păhărnicei, postelnicei, stolnicei, armăşei şi uşieri, dar tot funcţionari nobili cari se pregăteau „pentru demnităţi mai mari". Este însă

0 ordine de Curte mai mult decât de Stare şi dovedeşte precumpănirea totală a demnităţilor şi slujbelor, în stabilirea gradului de consideraţiune şi influenţă de care se bucură boierii moldoveni. Vom căuta însă zadarnic, în afară de rosturile de judecată amintite cu prilejul Divanului, curtea superioară de justiţie a ţării, o expunere a drepturilor politice ale ordinelor privilegiate, sau o aluzie la adunări mai numeroase ale Stărilor, cari ne-au amintit de atâtea ori dietele ungureşti sau polone. Ar fi tot atât de nepotrivit să căutăm o adunare a Stărilor Generale ale Franţei în maiestuoasa orânduire a Curţii Regelui

Soare, model pe care generaţia lui Dimitrie Cantemir îl avea mereu în faţa ei, laolaltă cu pompa orientală a Seraiului.

Un oarecare contrast cu aceste date, pe cari le culegem din scrierile eruditului Dimitrie Cantemir, îl oferă acele' ce le înfăţişează acţiunea sa politică. Este adevărat că Nicolae Costin prezintă gestul, cu cele mai mari consecinţe, al Domnitorului: alianţa ca Petru cel Mare şi chemarea armatelor ruseşti, ca o iniţiativă personală, împărtăşită la prea puţini: „ştiindu-se el pre sine foarte a fi învăţat, n-au socotit ca să întrebe sfat de boierii cei bătrâni; ce cu mintea sa cea crudă, au socotit de au trimes pe Pricopie Căpitanul [.] la împăratul Moscului." Mai departe e vorba de trimiterea, tot în taină, a logofătului Ştefan Luca, cumnatul lui Neculce, pentru încheierea tratatului şi nu lipseşte nici aluzia la acesta din urmă, proaspăt investit cu comandamentul oştirii: „au purces Dumitraşcu Vodă de cu seară, cu Ion Neculce hatmanul, sfetnicul său [.] "2.

Ştim însă de altă parte că Neculce s-a apărat, atât în cronica sa, cât şi la judecata ce

1 s-a făcut mai târziu pentru moşie şi ale cărei acte ni s-au păstrat, de învinuirea de a fi sfătuit pe Domn să apuce drumul, care i-a dus pe amândoi în pribegie: „măcar că mulţi zic că eu l-am îndemnat să se închine la moscali, dară g^iiesc cu năpaste şi ca nişte oameni ce nu se pricep şi nu ştiu, că atunce erau toţi creştinii bucuroşi moscalilor, nu numai eu; că scriau alţii mai înainte vreme de chiemare pre moscali, mai înainte de cât

Dumitraşcu Vodă: muntenii, sârbii, moldovenii cu câţi ani mai înainte t.] "3. Iar la judecată, scoate „un vraf de cărţi" ale Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolitului, chir Ghedeon, ale lui Antoni hatmanul şi ale lui Savin banul şi ale altor mulţi, toţi chemând pe ruşi cu

1 Descripţio Moldaviae, Cartea a H-a, cap. III şi urm. Cf. D. Simonescu, op. Cit., p. 55 şi urm.

2Let.2, II, p.92,99. '

3/6id., p.31O.

LjuLimuu uuş^iiv. Luauşi vunutui I^UJJU, ttuc picuuuca cu a îoiiict^ singur ţii, „când au început a trece vizirul Dunărea în această parte, îndată au repezit la lăratul Moscului de i-au dat de ştire [.] Dacă au fost dumnealui drept Porţii, pentru i au dat de ştire moscalilor că trec turcii Dunărea?"1. De altfel în momentul în care aţia se limpezeşte şi Domnitorul poate arăta boierilor rămaşi pe lângă el, că a chemat însul straja înaintată a ruşilor, îl întâmpină aprobarea lor: „Bine ai făcut, Măria Ta, de i închinat, că noi ne temeam că te-i duce la turci şi aşa aveam gând [.] să te părăsim î ne ducem să ne închinăm la moscali". Numai Iordache Ruşeţ are o notă de prudentă; rvă: „Te-ai cam grăbit, Măria Ta, cu chematul moscalilor, să fi mai îngăduit Măria Ta ă li s-ar fi văzut puterea cum le-a merge". Dar Dimitrie Vodă îi răspunde că „nu mai vreme a mă mai chivernisi, temându-mă ca să nu mă apuce turcii; iată că şi din ineavoastră m-aţi părăsit o seamă şi nu sunteţi într-un cuvânt şi într-o credinţă cu e"2. Rezultă din toate aceste destul de limpede, că doar alegerea momentului a stat în; rea Domnitorului; orientarea spre Rusia era dorită de cea mai mare parte a Stării; reşti şi era în sentimentul opiniei publice: după declinul Poloniei, ridicarea unei mari; ri pravoslavnice ca vrăjmaşă a Porţii, deşteptase iarăşi nădejdile şi năzuinţele spre o ă mai liberă.

Mai precis însă se delimitează conlucrarea între Domnie şi nobilime în „poncturile" iţului încheiat în prealabil cu ţarul, înainte de începutul războiului. Neculce rezumă îl acele cari privesc situaţiile respective: „[.] Pre Domn să nu-l mazilească împăratul î Ia moarte; şi pe urmă din fiii lui să fie, pre carele şi-ar alege ţara. Neamul lui să nu din Domnie; numai când s-ar haini, sau când şi-ar lepăda legea, atunce acela să sască şi să puie din fraţii lui. Pre boieri să nu-i mazilească Domnul din boierie până la irte, sau cu mare vină să-l scoată [.] Mazilii şi mănăstirile să-si stăpânească ocinele, iiile şi vecinii săi; şi să-si iee şi desetină de stupi şi de mascuri şi goştina de oi de pe iile sale [.] Domnul pre boieri să nu fie volnic a-i pierde, ori-ce greşeală ar face, fără jl tuturor şi fără iscălitura Mitropolitului [.] "3.

Clauza de ordin dinastic reproduce acea din tratatul pe care bătrânul Cantemir îl leiase, la vremea sa, cu celălalt împărat creştin, acel al Austriei; ea reprezintă deci îinţele mai vechi ale familiei4. Ea răspunde de altă parte şi unei anumite metode a tâcâi ruseşti: condiţii asemănătoare vor fi prevăzute pentru Georgia şi regele ei chtang, câţiva ani mai târziu5. După însemnările lui Neculce, această clauză a fost cea discutată atunci când, după sosirea ţarului la Iaşi, miniştrii săi Golovkin şi Raguzinskii xpus condiţiile tratatului „tuturor boierilor mari ai Moldovei" pe cari îi chemaseră la nsfătuire: „Iară Iordaki Ruşeţ Vornicul cu cea^a lui [.] iară au început a strigare că

1 Citat de N. Cartojan, op. Cit., p. 191.

2 Le».2, II, p. 311. Pentru încercări anterioare de a stabili legături cu ruşii, încă din timpul lui Mihai Vodă viţă (1707-l709), cf. ibid., p. 291.

3 Let.2, p. 306. Aceste din urmă condiţii lipsesc din textul publicat în Gh. Petrescu, D. A. şi D. C. Sturdza şi documente relative la Renaşterea României, I, p. 15-l8 după Polnue Sobnuiie Zakonov, IV, p. 659.

«1 să fi fost două redactări, din care numai una a rămas în arhivele ruseşti.

4 Cf. Raportul Iezuitului francez Philippe A vrii, în Arhiva ist., 1,2., p. 15.

5Cf. N. lorga, Gesc/i. Des Osmanischen Reiches. T. IV, p. 400-408. > nu-i bine să fie tot de un neam Domn, ce să se schimbe Domnii. Deci o samă de boieri ţineau în partea lui Dumitraseu Vodă şi ziceau că nu-i bine să se schimbe Domnii, ce, să fie pre neam, să iasă zavistia şi cheltuiala din ţară [.] şi se priciau ei în de ei, înaintea lui Golovkin şi nu socoteau că este lucru cu ruşine". Cancelarul rus pune capăt discuţiei, arătând tuturor că „într-alt chip nu se poate [.] Atunce, adaugă cronicarul, au priceput Golovkin pre boierii Moldovei, ce fel de oameni pismătareţi sunt şi cum nu se iubesc"'. A urmat şi surghiunirea lui Rosetti, care a trebuit să stea doi ani în Rusia. Erau şi acum, cum a văzut Nicolae lorga, două tendinţe: una dinastică a Domnului şi alta oligarhică a marilor boieri, cari nu voiau stabilitate în succesiunea domnească, având desigur şi ei ambiţiile lor2. Poate erau îngrijoraţi şi de recrutările masive ce se făceau pentru oaste, cu lefi plătite de ruşi, cari atrăgeau sub steaguri nu numai pe slujitorii cu menire ostăşească, dar şi altfel de lume: „ce şi ciobotarii, croitorii, blănării, cârcimarii; slugile boiereşti lăsau pre stăpânii săi şi alergau de se scriau la steaguri, oaste de strânsură din târg", aşa cum fusese odinioară, cu un secol în urmă, pe vremea lui Ştefan Tomşa. Se răspândise vorba că acela „carele n-ar veni la oaste, va rămânea podan şi lipsit de moşiile sale"3. Cei ce apucaseră domnia lui Constantin Cantemir, îşi aminteau avântul pe care îl luaseră, rab el, slujitorii de neam „mojic", cari primejduiseră rosturile boierimii.

Se lămuresc prin aceste împrejurări celelalte clauze, cari garantează privilegiile Stărilor, bisericeşti şi nobiliare: cea mai însemnată e desigur ultima, care prevede că nici o pedeapsă nu se poate da „fără sfatul tuturor" şi fără asentimentul Mitropolitului, după cum stabilitatea dinastică e cumpănită de stabilitatea în funcţiuni. De altfel, ca exemplu practic, se poate aduce iscălitura solemnă a tratatului la Iaşi de către Domnitor, Mitropolit şi boieri, cu prilejul primirii făcute lui Petru cel Mare4: conlucrarea Domniei cu Stările a avut astfel şi o aplicare efectivă. Acţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir vădeşte deci un compromis cu Stările, cu totul deosebit de teoria absolutistă pe care o găsim în scrierile sale.

Motivul principal al acestei deosebiri trebuie căutat desigur în intervalul de timp care a trecut între 1711, anul fatidic al tratatului şi al campaniei ruseşti în Moldova şi 1716, în care e probabil că a fost redactată „Descripţio Moldaviae" pentru Academia din Berlin. Neculce, care a însoţit pe Domnul său în Rusia, înseamnă că „i se schimbase firea într-alt chip, nu precum era Domn în Moldova, ce precum era mai înainte pre când era Beizadea tânăr [.] încă şi mai rău şi iute la beţie şi se scârbia la fie ce şi uşa îi era închisă şi nu lăsa pre moldoveni nicăiri să iasă din târg afară, fără de ucazul lui"5. Surghiunul la Harkov şi sfârşitul nenorocit al marii sale întreprinderi îl umpluseră de amărăciune; de altă parte, exemplul pe care i-l oferea despousmul reformator al ţarului nu putea decât să întărească tendinţele spre absolutism: capitolul din „Descrierea Moldovei" este rezultatul acestei experienţe şi al acestor supărări; el nu reprezintă ce a făcut Dimitrie

1 Ut? Ll, p.3l6.

2 Hist. Des Roumains, VI, p. 581.

3 Let? II, p. 312-313.

4/&</., p. 319.

5/&</., p. 335.

— «» rvyn M iapiuia^La. Uaca soarta i-ar fi îngăduit să se întoarcă în scaunul ţării.

Alte concepţii aflăm la Nicolae Mavrocordat, care l-a precedat şi l-a urmat în domnie; ele sunt cu atât mai interesante de amintit, cu cât ne arată, la cel dintâi din seria Domnitorilor fanarioţi, vederi cu totul deosebite de acele pe cari o tradiţie rău înţeleasă o atribuie în general acestor stăpânitori. Mărturia lui Neculce e aci cu atât mai de preţ, cu cât el nu reprezintă un punct de vedere oficial şi nu scrie din îndemnul Domnului, ca Nicolae Costin sau mai târziu Axintie Uricariul. Ea ne confirmă însă ceea ce ni se spune despre întâia lui domnie: grija lui Nicolae Vodă, care se mândreşte cu descendenţa sa, după mamă, din vechiul neam domnesc al Moldovei, de a cruţa de urgia fiscală pe „mojici" sau „săraci" şi de a pune capăt abuzurilor. Boierii „zlotaşi", strângători de biruri, au trebuit să restituie banii încasaţi, deoarece cheltuielile de investire fuseseră acoperite din averea personală a lui Mavrocordat, spre marea mâhnire a tatălui său, Exaporitul, care, zice-se, nu dorea să-si vază fiul domnind în unul sau altul din principate. Se produsese o adevărată mişcare populară: „După ce au sosit Nicolai Vodă în Iaşi, rădicatu s-au tot târgul asupra zlotaşilor, de nu putea om să răzbească pre uliţe de norod mult de oameni, după cum este rândul prostimei [.] "'. „Ce văzând divane straşnice, scrie Nicolae Costin, se invitasă oamenii cei cu strâmbătăţi asupriţi, de apucau unul pre altul, strigând: «haide la divan!» Deci, cei vinovaţi şi mai vârtos cei ce-s mâncători de slujbe, văzut-am acolea pre loc şi din cei mai de frunte şi din boieri şi din cei mai de gios, scotea bani din buzunar ie se împăcau, numai la divan să nu meargă"2. În această dorinţă de a stabili un regim de ireptate, se mai săvârşeau şi acte arbitrare; dar cu toate metodele, uneori prea „turceşti", dn cari se aplicau vederile „democratice" ale Domnitorului, nici Neculce nu contestă jrogresele realizate: „Şi s-ar fi fost întemeiat ţara de oameni, numai, n-au ţinut mult lomnia"3. Turcii l-au înlocuit într-adevăr, încă din toamna anului 1710, cu Dimitrie rantemir, despre care ştim cum a răspuns aşteptărilor lor.

La nota favorabilă a acestor cronicari, răspunde însă letopiseţul cunoscut sub numele iacului de divan Nicolae Muşte: el reprezintă aci punctul de vedere al privilegiaţilor, aviţi în interesele lor: „Uşa lui era închisă, scrie el la capitolul acestei domnii a lui 4avrocordat, tot pentru mândria grecească ce o avea; urât şi neplăcut era tuturor [.] Şi Sranilor au fost dat voie de se rădicau cu pâră asupra boierilor, de nici îi băga în seamă"4, e defineşte astfel o metodă de guvernare autoritară, întemeiată de jos, împotriva Stărilor; a corespunde mediului otoman şi concepţiei sale de a gospodări pe „săracii" din raiaua npărăţiei5, dar şi tendinţelor nivelatoare ale nouălor curente de gândire, de cari capetele iminâte ale Fanarului nu erau străine.

La a doua domnie, care urmează războiului ruso-turc şi pribegirii lui Dimitrie antemir, Nicolae Mavrocordat e însă nevoit să-si schimbe sistemul. Ţara era pustiită de 'Let.2, II, p.295.

2 Ibid., p. 89.

3 Ibid., p. 297. De notat şi (evocarea daniilor făcute fn paguba târgurilor, pentru a! E restabili hotarele şi oalele; e încă o lăture a aceleiaşi politici. Lei, II, p. 85.

4tet.2, III, p.41.

5 N. Iorga, Hist. Des Roumains, VII, p. 21.

Trecerea armatelor străine şi de luptele lor: soldaţi răzleţi, poloni sau suedezi, din acei can scăpaseră din dezastrul lui Carol al Xll-lea, mai cutreerau Moldova; tătarii se învăţaseră din nou să jefuiască în voie. Cea mai mare parte din boieri fugise în ţările vecine: în astfel de condiţii, o cârmuire fără ajutorul lor era imposibilă. „Atunce, înseamnă Neculce, Nicolai Vodă îşi lăsase firea cea sumeaţă. Ce mult se mai lăsase şi trăia bine cu boierii, în dragoste"1. Şi Muşte, deşi îl osândeşte fără cruţare, recunoaşte că la „această domnie a doua era mai blând decât în domnia de-ntăi"2. Explicaţia ne-o dă Adunarea de Stări ţinută de Domnitor în 1712, cu Mitropolitul, cei trei episcopi, „cu tot sfatul Domniei, boierii cei mari şi mici cu toţi egumenii de la sfintele mănăstiri şi cu toţi preoţii de la sfintele biserici", în care se desfiinţează cu mare legământ, desetina de stupi şi goştina pe mascuri, ce se luase obicei a se cere, „ţărăneşte", de la toate categoriile privilegiate: „arhierei, mănăstiri, preoţi, boieri, ficiori de boieri, jupânese sărace, mazili, neguţitori, curteni şi alte bresle", ale căror scutiri sunt astfel restabilite3.

Este începutul unei politici de colaborare cu Stările, a căror structură se dovedeşte încă puternică, pentru a se impune astfel ca instrument de guvernare. Observăm însă, spre deosebire de Ţara Românească, că baza de consultare continuă a fi mai largă şi nu se mărgineşte numai la clasele superioare de dregători şi la capii Bisericii. Evoluţia, care a restrâns la aceştia forul de conducere şi de sfat al principatului vecin, este mai târzie în Moldova şi menţine aci categoriile inferioare de privilegiaţi printre factorii „ţării legale".

Tot în Moldova a început Nicolae Vodă să aplice măsura care îl deosebeşte şi îl ridică mult de asupra contimporanilor, de a da publicitate socotelilor cârmuirii. „Au chemat pe toţi boiarii în casa cea mare, scrie Axintie Uricariul după actele oficiale pe cari le-a avut la îndemână şi aducând catastijele vistieriei, de-au arătat câte dăjdi şi câte venituri domneşti s-au strâns la vistierie într-acel an; au arătat şi catastihul de câte cheltuiale s-au făcut cu domnia nouă şi câte s-au dat la obiciuiteli dări a ţării şi la alte cheltuiale ce s-au făcut cu vezirii, cu hanul şi cu paşii ce viniia la Tighinea". Boierii constată că deşi cheltuielile de domnie nouă au fost reduse, „tot n-au cuprins suma veniturilor toate câte s-au cheltuit şi s-au aflat date mai mult de Nicolae Vodă pungi de bani." După ce se stabileşte că toate veniturile au fost arătate şi că s-a făcut mai mult economie decât altă dată, Domnitorul cere zapis pe banii pe cari i-a dat personal; „şi s-au făcut zapis şi iscălindu-l toţi boierii, l-au dat în mânule lui Nicolae Vodă"4. La împlinirea celui de al doilea an, „iarăş au arătat Necolae Vodă sama visteriei, fiind de faţă şi Svinţiia Sa patriarhul de Ierusalim şi toţi arhierei şi boiarii târai şi iar s-au aflat cheltuit mai mult de Nicolae Vodă în trebili târâi, neputându-se cuprinde toate den vinituri şi iar au luat zapis iscălit de arhierei şi de boiari"5. Ştim că mai târziu va introduce aceleaşi expuneri financiare în Muntenia6. E o adevărată prezintare a bugetului în faţa unei adunări, care nu

1Let2, II, p.341.

2 Op. Cit, III, p. 57.

3 Neculce, ibid., II, p. 347; doc. În Uricariul, V, p. 24fe-250. Cf. şi Axintie Uricariul, ed. Ion St. Petre, Bucureşti, 1944, p. 113.

4 Ed. I. St. Petre, p. 116-l7.

SIbid., p. 160.

6 V. mai sus.

Uiac xuiga, ganainau-se la epoca lui Ludovic XVI-lea şi a lui Necker1, dar îndeplineşte mai mult şi mai de vreme decât aiurea, rostul; control financiar al regimului Stărilor, care de altfel n-a cuprins nicăieri întregul buget Statului. Pentru aceste chestiuni importante, privind interese esenţiale ale gospodăriei iblice, se convoacă însă numai elemente calificate: arhiereii şi boierii, a căror experienţă Iministrativă le dă şi competinţa necesară. Bilanţul pe care cronicarul oficial îl încheie al: estei domnii moldoveneşti, poate deci preamări uşurările şi scutelile, de cari au avut irte toate Stările: arhierei, mănăstiri, preoţi, boieri, mazili, jupânese sărace şi slujitori2, e se menţin ca o realitate în viaţa ţării şi vor continua să fie consultate în cursul epocii nariote.

La acest reviriment în favoarea lor, contribuie fără îndoială şi împrejurările din afară, anii următori, războiul cu imperialii, care a despărţit Oltenia de Ţara Românească, şi-a ins la un moment dat operaţiunile şi în Moldova. „Cătanele" împărăteşti coboară prin şurile munţilor, ocupă partea de vest a ţării şi încearcă să prindă pe Mihai Racoviţa la; i, cum l-au prins pe Nicolae Mavrocordat la Bucureşti. Ca şi în Muntenia, un partid emţesc" sprijină pe năvălitori; numai intervenţia tătarilor şi efectivul prea slab al cetei pitanului Frenţ, salvează pe Domn, care găsise adăpost numai în zidurile mănăstirii tăţuia. Se poate vedea însă, din relaţiunile cronicelor, cât de mare fusese primejdia şi i dintre boieri şi slujitori trecuseră de partea năvălitorilor3. Era deci cu atât mai necesar a le câştiga bunăvoinţa.

Dar nici învăţămintele evenimentelor din Polonia nu lipsesc. Neculce, care a stat iva ani ai surghiunului său în această ţară, a prins cu destulă perspicacitate dedesubtul

: ial al luptelor politice, care ridicaseră şleahta împotriva lui August de Saxonia. Unii nobili propuneau într-adevăr „să rădice şi ţara, toată mojicimea asupra saşilor, să-i dresoare mulţimea norodului. Dară Ledihovski care era cap pre mazili (pre şleahtă) au sfat că nu-i bine să rădice ţara, să se înveţe mojicii la război [.] şi dacă îi vor ridica toţi, vor fi şi mai mulţi, întuneric de oameni şi or bate pre saşi şi poate ne-or bate şi noi şi ne vor lua moşiile"4. Învăţământul ce se putea trage de aci duce de asemenea la oia de a întări Stările privilegiate şi de-a nu nesocoti niciuna din treptele lor. Cu iţul conservator şi dârz al slujitorimii moldovene, mai des încercată de războaie şi de late străine, nu trebuie să ne mirăm să întâlnim şi în secolul al XVIII-lea, menţiuni tule de Adunări de Stări, convocate de Domnii fanarioţi.

10. ADUNĂRILE DE STĂRI SUB FANARIOŢI

Obiceiul consultării, nu numai a Divanului, dar a unor foruri mai numeroase se că într-adevăr în diferite împrejurări, nu numai în chestiuni de ordin administrativ sau nteres fiscal. Sub Ion Mavrocordat, unul din fiii lui Nicolae, aflăm din cronica

1 Hist. Des Roumains, VII, p. 80.

2 Axintie Uricariul, ibid., p. 174.

3 Cf. Lef.2, II, p. 353 şi urm.; III, p. 124 şi urm.

4 Let.2, II, p. 355. E vorba de luptele confederaţiei din Tarnogrod în 1715, împotriva armatei saxone a lareşalului Flemming. Cf. O. Halecki, La Pologne, p.231.

Publicata SUD numeie iui lenacm ivogamiceanu, ca s-au auunai ia i IHI „uni LMJIC;: I L A mari cu boierii şi fără de boierii" împreună cu turcii aflaţi la Iaşi şi cadiul lor, pentru a judeca pe un evreu care făcuse plângere că Domnul şi Iordaki Cantacuzino „i-ar fi luat muierea" şi l-ar fi supus la alte prigoane. Această judecată şi executarea sumară a calomniatorului, au adus de altfel mazilirea Domnului, prin intervenţia „ovreilor mari" de la Constantinopol, a căror influenţă la Poartă era considerabilă1.

În mod firesc, trebuie să facem loc şi aci lui Constantin Mavrocordat, a cărui concepţie de cârmuire am mai avut prilejul să o definim2. Ea continuă şi în Moldova îndoita tradiţie a tatălui său: grija pentru cei mici, pentru păturile nevoiaşe, cărora caută să le creeze condiţii de viaţă suportabile, dar prin măsuri realizate cu ajutorul Stărilor privilegiate, pe cari le cheamă şi aci la sfat şi colaborare. Reformele cuprinse în „Constituţia" sa din 1740 au fost introduse şi în Moldova, în anul următor: şi aci e vorba de „une Assemblee de tous le» Ordres de la Province", documentul doveditor fiind iscălit „par Ies Etats Ecclesiastique et Seculier". Şi aci se înşiră, după demnităţi, acei cari au luat parte la această consfătuire, întărind iniţiativa domnească prin aprobarea lor: sunt cincizeci şi cinci de feţe bisericeşti (Mitropolitul, trei episcopi, patru arhierei şi 47 egumeni) şi 60 de demnitari, în funcţiune sau foşti în slujbe. Este iarăşi o adunare restrânsă, mărginită la reprezentanţi de frunte ai Stărilor respective, în spiritul reformei care închide rândurile boierimii şi o desparte de categoriile inferioare, ce urmează a plăti birul „cu ţara"3.

Dar în timpul domniilor moldoveneşti ale lui Constantin Vodă ne întâmpină şi consultări mai largi. Tot din această a doua stăpânire din Moldova, de la care ne-arămas voluminoasa „Condică de porunci, corespondenţe, judecăţi şi cheltuieli" ce constituie un nesecat izvor de informaţii pentru întreaga viaţă socială a timpului4, putem aduce exemplul unei adunări cu caracter de anchetă judiciară, la care Domnul cheamă „pre boierii cei mari şi pre alţi boieri mazili şi pre călugări, pre egumeni şi pre neguţitori şi pre balgii" spre a stabili dacă Sărdarul Lupu este sau nu vinovat de „hainie", din timpul ocupaţiei ruseşti de la 1739. Răspunsul negativ al adunării şi pungile de bani ale pârâtului, pe care şi Vodă îl ajută din banii săi, scapă pe acuzat de această „năpastă", pusă la cale de turci şi lipcani de la Hotin5.

Ocupaţia rusească – scurtă, cum a fost, a trupelor mareşalului Miinich din 1739 – a lăsat şi ea urme în aşezămintele constituţionale ale Moldovei. Cu armata lui, sosise într-adevăr şi beizadeaua Constantin, fiul lui Dimitrie Cantemir, desigur cu intenţia de a relua tradiţia părintească: „şi i-au ieşit înainte, înseamnă Neculce, Mitropolitul şi cu caimacamii şi cu alţi boieri carii se mai tâmplase şi cu călugări şi cu neguţitori"6: fusese deci şi atunci o manifestare a Stărilor7. Această împrejurare ne lămureşte întrucât-vă şi

1 Lef.2, III, p.21O.

2 V. mai sus.

3 Cf. G. I. Brătianu, Două veacuri dela reforma lui Const. Mavrocordat, op. Cit., p. 442-443.

4 Publicată de N. lorga în Studii şi Doc,. VI, p. 209 şi urm.

5 Let.2, II, p. 418.2. Ibid., p. 408.

6/6/d., p.4O8.

7 Este chiar termenul folosit în relaţiunea Feldmareşalului Munich din 30 septembrie 1739: „en presence des deputes des Etats et de nos generaux, la lecture et l'echange de la Convention faite avec Ies Etats". Hurmuzalti, Doc. XVI, no MXX1I, p. 455. Cf. ibid., p. 456-57, lista a 22 personalităţi ieşite în întâmpinarea Mareşalului la Iaşi: 11 feţe bisericeşti în frunte cu mitropolitul Antonie şi 11 boieri, în frunte cu marele logofăt Sandu Sturdza.

„, mm în a ucid sa uomnie din VIoldova, pentru a pune capăt şi acolo nesfârşitelor tulburări, pe cari le provocase fuga de jir a oamenilor în dependinţă de pe moşii, a vecinilor. Grija Domnului de a le aşeza situaţia pe temeiuri legale şi de a îngrădi astfel cerinţele de clacă ale proprietarilor, trebuie răzută în lumina aceloraşi preocupări, pe cari le-am întâlnit la tatăl său. Ele stârnesc iceleaşi reacţiuni şi cronica atribuită lui Ienachi Kogălniceanu repetă învinovăţirile din; eneraţia precedentă, ale lui Nicolae Muşte: „strângându-se vecinătatea la Domn cu o iiare obrăznicie, căci îi făcuse Constantin Vodă de nu băgau pe nimeni în seamă [.] uşele ivanului erau deschise şi multă vorbă cu prostimea avea, cât atâta le dedese obraz, cât nu utea nime din boieri ca să zică măcar cât de puţin lucru unui ţăran că îndată sărea la Vodă i pentru un lucru de nimic a unui ţăran cât de prost, făcea pe boier mare mascara şi-l îchidea"1. Experienţa trecutului arată însă, întărită chiar de evenimente mai recente, că imic temeinic nu se putea aşeza fără de consensul Stărilor. Şi în Muntenia, cele două dunări din 1746, cari hotărâseră răscumpărarea rumânilor, întruniseră ca într-o adevărată etă, clerul şi boierimea, însă în formula nouă, restrânsă, a acestei vremi. La Iaşi în 1749, crurile stau altfel: reproducem şi aci o pagină din studiul nostru anterior2.

În Moldova, Adunarea de la Iaşi din 6/17 aprilie 1749 are altă înfăţişare. Ea este mult ai numeroasă; hrisovul ce cuprinde hotărârea ei, a cărui copie Kogălniceanu o obţinuse

: la Muzeul din Odessa, spre a o publica în Archiva românească de unde Bălcescu a produs-o în Magazinul Istoric, e descris ca o „Charta Magna", de şapte palme în înălţime de cinci în lăţime, căptuşită cu meltek (mătăsărie) verde. Actul are nu mai puţin de 170 iscălituri, din cari 88 au fost descifrate. Dintre acestea 23 sunt ale feţelor bisericeşti în p cu Nichifor, mitropolitul Moldovei şi episcopii de Roman şi Huşi, ceilalţi fiind îimandriţi şi egumeni. Urmează boieri de neam cu dregătoriile lor: Ioniţă Cânta vel

; ofăt, Sturdza logofăt, Kostaki vel vornic, Iordache Balş vornic, Iordache Cantacuzino

I clucer, Ioniţă Cuza vel pitar, Miron Gafencu biv vel stolnic, Constantin Kogălniceanu

! Clucer şi alţii. Sunt pe urmă nume fără indicaţie de dregătorii, neamuri de mazili sau îrănaşi cari au fost cândva sau se vor ridica mai târziu: Lupul Tăutul, Ion Bantăş, ache Negruţ, Toader Carp, Şerban Flondor. Mai iscălesc şase căpitani şi doi vornici de ipte, dar întâlnim şi o serie de nume cari au un caracter vădit popular fără nici o legătură stările boiereşti: Iordache Şoimariul, Sandu Pili, Tănase, socrul lui Dobre, Constantin gâtu, Sandul Bontici, Neculai Indigan, Ioniţă Palipoţchi, Negoiţă, Timofte Cotic, eorghe Ghiţă, Neculai Braţ Pilnici, Ion Giomă, Ion Dobre, Radu Borcilă. De altfel tocolul hotărârii arată că s-au adunat la Trei Sfetitele, partea bisericească şi boierească

Jtă obşte. Cuvântul are oarecum înţelesul pe^ cari îl au „Comunele" în Apus. Este pede că aci, pe lângă reprezentanţii clerului şi boierii dregători, mai sunt şi alţii, cari iţişează o tradiţie politică deosebită. Într-o descriere de o frumoasă inspiraţie, ce

: a Adunării de la 1749, Alexandru Papadopol Calimah presupunea că „boierii cei cu ini cuprinsese de cu noapte biserica, alţii stau afară, iar obraznica vecinătate, prin îili dintre ei apucase şi ea, parte biserica, parte ograda şi uliţa până la poarta curţii 'LetMH. P.203,214.

2 Două veacuri dela reforma lui Const. Mavrocordat, p. 423-424.

Domneşti '. Se poate crede că elementul popular se adunase în jurul braţului, dar mai mult pentru a face ceea ce se numeşte astăzi „atmosferă", decât pentru a interveni în dezbateri. Semnăturile de pe hrisov sunt probabil ale categoriilor inferioare de slujitori, cari totuşi sunt chemaţi la Adunare, alături de feţele bisericeşti şi de boieri. Obşteasca Adunare a Moldovei are deci un caracter mai puţin aristocratic decât acea a Ţării Româneşti şi se întemeiază pe o reprezintare mai largă. Ea seamănă din acest punct de vedere mai puţin cu dietele nobiliare ale Ungariei şi Poloniei şi se apropie fie de Adunările de Stări din provinciile austriace, în cari şi ţărănimea liberă privilegiată avea cuvânt, fie de Soborul Tării (Zemskii Sobor) al ţarilor ruşi din întâia jumătate a veacului al XVH-lea, care cuprindea de asemenea, pe lângă boierii şi demnitarii Bisericii, reprezentanţi ai nobilimii de serviciu – echivalentă cu slujitorii – ai orăşenilor, uneori chiar şi ai ţăranilor. Şi acolo ideea era de-a consulta „ţara în întregime"2 – „toată ţara" ca în Moldova după cum şi în ţările germane, Stările adunate „erau" ţara.

Spre deosebire însă de Adunările ruseşti, creaţiune a voinţei şi iniţiativei imperiale, consultarea „obştei" din Moldova se întemeiază, după cum s-a putut vedea, pe o îndelungată tradiţie ce nu a încetat de la descălecare şi pe o aşezare de sine stătătoare a Stărilor, cari reprezintă şi acum puteri ce trebuiesc luate în seamă. E deci firesc ca adunarea de la 1749 să fi fost un „sobor de întrebăciune" şi că hotărârea de desfiinţare a veciniei să fi rezultat din îndelungate şi amănunţite dezbateri, a căror urmă hrisovul o păstrează3.

Spre deosebire de asemenea, de Ţara Românească, înrâurirea acestor împrejurări se prelungeşte şi înjumătăţea a doua a veacului. Chiar la sosirea lui Constantin Vodă Cehan, fiul lui Mihai Racoviţa, în toamna anului 1749, e vorba de marele sfat pe care l-a făcut „cu toată boierimea, arătând greutăţile şi datoriile Ţari gradului cum că le ceru bani". Şi mai târziu, înmulţindu-se cerinţele, „Domnul încă au chiamăt pre boieri şi le-au arătat, zicându-le ca să se adune la un loc cu toţii şi să găsească leac să adaoge sfertul. Au primiit boierii cuvântul Domnului şi strângându-se două-trei rânduri la un loc cu toţii, find de faţă şi miniştrii, au zis multe feluri de vorbe fieşte care"4. E întâia apariţie în cronicele româneşti a acestui termen de modă nouă, care desemnează aci exclusiv pe sfetnicii greci ai Domniei5, printre cari spătarul Stavarache câştigă repede o reputaţie din cele mai proaste. Dar şi în a doua domnie a lui Constantin Vodă, la 1758, se ţine o mare adunare la Iaşi pentru „ca să lege vacantul să nu mai fie într-acest pământ" – periodică făgăduială, periodic zădărnicită. De rândul acesta, s-a adus o scrisoare cu afurisenie de la „biserica cea mare" din Ţarigrad; după care „au pus Domnul de au scris la toate ţinuturile, de au venit câte şapte lăcuitori la Iaşi, mazili şi ruptaşi. Şi după ce s-au strâns mulţimea de norod, au pus pe Mitropolitul de au slujit sfânta liturghie la Mitropolie, orânduind Domnul pe Kogălniceanul vătav de aprozi, de au strâns toată boierimea şi mazilii şi neguţitorii şi

1 Desrobirea ţăranilor în Moldova, Convorbiri Literare, JfXI, 1887, p. 10:

2 Cf. P. Milioukov, Les premier* Romanov, în Hist. de Russie, I, p. 186 şi V. Sergheevici, Prelegeri şi cercetări cu privire la istoria veche a dreptului rus (în 1. Rusă), St. Petersburg, 1910, p. 172 şi urm.

3 Cf. G. I. Brătianu, op. Cit., p. 425 şi urm.

4 Lef.2, III, p. 219-221.

5 N. Iorga, Hist. Des Roumains, VII, p. 199.

I acum mai apar negustorii, evident cei din Iaşi, ca un fel de „Stare a treia", alături de rivilegiaţii clerului şi ai nobilimii. Delegaţii din ţinuturi arată însă rosturile ce le ăstrează, chiar sărăcite fiind şi trecute, după vorba lui Cantemir, „de la arme la sapă"2, lementele vechii slujitorimi. Dar nici „norodul" de rând nu renunţă să se manifeste în nele împrejurări: la 1759, se înregistrează mişcarea, de o violenţă ce aminteşte acele din; colul al XVII-lea, a unei mulţimi ţărăneşti care năvăleşte asupra Curţii domneşti cerând î Stavarache, aşa cum altă dată fusese urmărit Batiste Vevelli3.

E deci o părere greşită, acea pe care am întâlnit-o în cursul de Drept constituţional lui Constantin Stere, că „jugul turcesc şi regimul fanariot mai ales au întrerupt această; zvoltare spontană". „Epoca de întunerec", cum o mai numesc unele lucrări recente4, are: sigur multe scăderi, pe cari suntem poate mai bine pregătiţi astăzi să le înţelegem şi să privim în adevărata lor perspectivă.

Dar, cel puţin în Moldova şi din punctul de vedere al aşezămintelor constituţionale, vestirea Domnilor fanarioţi, printre cari de altfel se amestecă şi băştinaşi, cum sunt icoviţeştii sau Calimahii, nu a „întrerupt" nimic. Rosturile Stărilor au continuat să se rme în viaţa tulbure a ţării şi Domnia, cu tot firmanul ce îi dădea numirea, face mereu el la conlucrarea lor, până şi a celor mai mărunte şi sărăcite. Restrângerea ordinelor vilegiate va fi aici un fenomen mai recent decât în Ţara Românească: ea se va impune abia în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, când va întâlni însă alte curente şi îuinţe, ce vor deschide o epocă nouă.

1 Let? III, p. 230. Cf. A. Boldur, op. Cit, p. 27 şi N. Iorga, Ist. Constit. Româneşti, p. 18.! Descripţio Moldaviae, ed. Acad. Rom., p. 90. E vorba de hânsari. 1 Lei?

— III, p. 237 şi urm. Cf. Iorga, op. Cit., VII, p. 218 şi urm. 1 A. Buzescii, Domnia în fările române, p. 161.