Caracterul Domniei în Ţările Româneşti. Domnie şi „Ţară". Domnie şi Stări.

1. CARACTERUL DOMNIEI ÎN ŢĂRILE ROMÎNEŞTI într-o lucrare recentă asupra „Domniei în ţările române", au fost rezumate astfel părerile deosebite, ce ne întâmpină şi acum asupra acestui subiect: ar fi în prezenţă trei teorii despre atribuţiunile şi întinderea puterii domneşti, în jurul cărora se pot grupa, cu unele nuanţe, concluziile lucrărilor celor mai cunoscute1. Cea dintâi şi cea mai veche, e înfăţişată de A. D. Xenopol, care se rosteşte în modul cel mai categoric pentru stăpânirea fără nici o margine sau îngrădire a Voievozilor din Ţara Românească şi din Moldova: „legal, Domnul nu era îngrădit prin nimic, în voia Domnului stătea tot ce-i trecea prin minte şi nedreptatea cea mai strigătoare la cer putea să iea fiinţă, de îndată ce Domnul avea inima a o îndeplini. Domnul român avea deci, în vremurile mai vechi ale istoriei noastre, o putere absolută în înţelesul cel mai deplin al cuvântului. Despotismul asiatic, iată caracterul domniei româneşti"2. De altfel, ca şi în alte împrejurări, părerea acestui părinte al istoriografiei noastre moderne se aşază pe linia unei tradiţii mai vechi, deoarece ea reproduce, în termeni mai concişi, pe aceea dezvoltată cu aproape două secole în urmă de Dimitrie Cantemir., Nu le lipsea, scrie învăţatul domnitor în a sa Descripţio Moldaviae, despre înaintaşii săi în scaunul ţării, nici o superioritate a puterii supreme cu care se mândresc principii cei mai mari. Afară de Dumnezeu şi sabia lor, nu recunoşteau pe nimeni superior în ţară [.] războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voinţa lor şi de toate acestea puteau să dispuie după voinţă, pe drept sau pe nedrept, fără să se poată împotrivi cineva [.] Toate demnităţile civile şi militare stau în puterea Domnului: le dă celor iubiţi, le ia celor urâţi de el. În darea acestora nu este pentru principe nici o regulă. Dacă ar vrea să dăruiască pe un ţăran cu titlul de logofăt mare, care e cinstea cea mai mare pe care Moldova o poate da, n-ar îndrăzni nimeni să se împotrivească făţiş; dimpotrivă, dacă ar voi să înlăture dintr-o asemenea demnitate pe unul născut din cea mai nobilă familie, acesta trebuie să se supună de îndată voinţei Domnitorului său. Tot astfel de putere are Domnul nu numai faţă de preoţii mai mărunţi, ci şi de mitropolit, de episcopi, arhimandriţi şi egumeni şi faţă de oricine face parte din tagma bisericească [.] "3. În mod firesc, dacă aceste vederi ar fi fost confirmate de

1 Al. A. Buzescu, Domnia în Ţările Române până la 1866, Bucureşti, 1943, p. 149 şi urm.

2 A. D. Xenopol, Istoria Românilor, III, p. 161.

3 D. Cantemir, Descripţio Moldaviae, ed. Acad. Române, p. 36-38.

Unarea mai amănunţita a taptelor şi împrejurărilor, cercetarea însăşi pe care o prindem n-ar mai avea nici un rost: faţă de o putere domnească nemărginită, de un potism asiatic" asemănător cu acel al sultanilor sau al altor potentaţi din Răsăritul tciu sau depărtat, nu poate fi vorba de îngrădirea, pe care o reprezintă instituţiile unui A de Stări.

S-a dovedit însă că părerea lui Cantemir nu se potriveşte cu realităţile mai vechi ale uzării de stat moldoveneşti şi se apropie doar de unele năzuinţi ale vremii sale, în principiile absolutiste triumfau de altfel şi în marile monarhii apusene. În altă ordine ei, asemenea definiţii nu pot cuprinde în formularea lor prea rigidă şi adesea arbitrară illa unei concepţii de cârmuire care se întinde, prin atâtea vicisitudini, peste jumătate ileniu; schematizările şi generalizările excesive sunt dăunătoare expunerii istorice, nai cu deosebire acelei care descrie instituţiile, nu numai în alcătuirea dar şi în jltarea lor.

Acestei teorii „absolutiste" autorul lucrării amintite mai sus îi opune acea pe care o că de „quasi-liberală" a D-lui C. C. Giurescu1. După D-sa, „puterea Domnului în le principate, departe de a fi absolută, era îngrădită de o parte de aşezămintele ului nescris, «obiceiul pământului», care corespunde atât de deplin şi de precis acelei letudo terrae amintite de documentele Evului Mediu apusean, de alta de sfatul ipalilor demnitari, pe cari îi consulta în toate împrejurările însemnate. El nu era deci utocrat obişnuit să dispuie fără nici o consideraţie de persoana şi bunurile supuşilor şa cum s-'a afirmat de unii istorici [.] Separarea puterilor în stat este o idee modernă, a de care ne ocupăm noi n-a cunoscut-o. Nu se făcea pe atunci o distincţie hotărâtă atribuţiile judecătoreşti şi cele executive. Una şi aceeaşi persoană hotăra şi executa, ci, abuzuri. Nu trebuie însă să ne închipuim că nu existau şi în privinţa aceasta iţe limite şi îngrădiri. Dacă nu erau scrise, ele erau orale, transmise din generaţie în aţie, formând, cum se spunea la noi, «obiceiul pământului». Iar peste acest obiceiu putea trece fără primejdie"2. „Este caracteristic că în materie de judecată, fiecare din e interesate într-un proces putea cere Domnului «legea» sau «legea ţării» şi să-si linţeze cauza jurătorilor, chemaţi să-i dovedească dreptatea prin jurământul lor. Nu puţin semnificativ că actele politice importante se încheie cu sfatul sau asentimentul lor, lucru care se menţionează în documentele respective"3. Iată deci un alt punct de î, care aduce în discuţie tocmai pe acei factori, cari se află aiurea la temelia regimului iri: sfatul şi ajutorul, consilium et auxilium, de unde am văzut că se dezvoltă aiurea, it obligaţiunilor de drept feudal şi organizarea adunărilor reprezentative ale Stărilor e şi politice.

Tn sfârşit, o a treia teorie ar fi acea pe care autorul „Domniei" o consideră oarecum îediară, acea a lui Nicolae Iorga. Ea ar formula teza unei domnii autoritare, nu în sul despotismului asiatic, aşa cum îl concepea Xenopol, dar nici în acel al unei niri a puterilor ei, altfel decât prin propria ei voinţă şi sferă de interese. La început,

1 Ai. A. Buzescu, op. Cit., p. 154.

1 CC. Giurescu, Istoria Romanilor, II, l, p. 343 ţi 11,2, p. 484. —

Ubid., II, l.p. 345.

În aceasta părere, „uomnui nu a dat nici o interpretare, nici o sporire sau creaţiune ae drepturi. El nu face, în Moldova ca şi în Ţara Românească mai veche, decât să confirme sau să împartă daniile. El nu este astfel nici legiuitor, nici amestecat în procese cari nu pot să se deschidă din cauza condiţiilor încă atât de patriarhale ale ţărilor. El îşi culege dijmele, porunceşte cu străşnicie să i se facă slujbele, îşi păzeşte braniştele [.] Când face una din multele danii la mănăstiri, nu face decât să cedeze la bălţile de pescuit şi la dijme, drepturile sale."1. De aci decurge ideea unei „ţări domniţe, permanent şi de fapt", a unei domnii care nu se amestecă în multiplele domenii ce se deschid doar activităţii şi investigaţiunilor aparatului de stat modern, dar se arată „nepărtinitoare şi miloasă, înţelegătoare pentru orice nevoie şi miloasă numai pentru orice merit: domnia mândră şi bună, căreia nu i se bate din picior"2.

Dar această din urmă definiţie, oarecum ideală, a domniei, e culeasă dintr-o scriere cu caracter mai mult politic şi polemic, care oglindeşte mai degrabă frământările omului politic în vremuri tulburi, decât concepţia istoricului. Ea mai are dezavantajul de a nu ţine seamă de principiul alegerii domnitorului, pe care Iorga l-a accentuat mereu3 şi de a trece cu vederea o contribuţie de o deosebită însemnătate la studiul întregii chestiuni – singura de altfel care pune problema sub toate laturile ei: istoricul Constituţiei româneşti, asupra căreia va trebui să revenim4. Din împărţirea însăşi a marei sale opere, Istoria Românilor, scrisă către sfârşitul vieţii, se putea de altfel reconstitui o altă interpretare, evolutivă şi prin aceasta chiar mai potrivită realităţii istorice, dezvoltării şi atribuţiunilor puterii domneşti. Nu degeaba expunerea sa începe cu ctitorii, trece de la ei la cavaleri şi la viteji, pentru a ajunge la monarhi şi la reformatori. Din aceste titluri semnificative ale volumelor, se poate desprinde imaginea unei instituţii ce se transformă cu timpul, accentuând când laturea ostăşească şi războinică, când acea organizatoare şi constructivă. Se poate însă, ce e drep! Constata o preocupare vădită de a aşeza domnia în centrul expunerii, ca factorul determinant al vieţii de stat, îngrădită de piedicile ce rezultă pentru acţiunea ei, mai mult din împrejurări de fapt decât din stări de drept.

Acest mod de a vedea a influenţat poate excesiv părerile altor cercetători. În una din ultimele sale scrieri, Ion C. Filitti, recunoscând totuşi că o „concepţie normală a rămas necontenit că Domnul trebuie să rămâie respectuos de obiceiul pământului", socoteşte în primul rând că „Domnia concentrează în mâinile sale, pentru întreg teritoriul principatelor, puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească". El merge chiar mai departe, afirmând că „deoarece la noi n-a existat feudalitate, puterea absolută iniţială a Domnului n-a cunoscut veacuri de eclipse ca puterea regală în Occident. Din aceeaşi cauză n-au existat la noi acele instituţii create chiar de re^i pentru a lupta împotriva feudalităţii şi care, sub forma de state generale, state provinciale, privilegii municipale, adunări ale clerului şi parlatoente judecătoreşti, au temperat, dar şi acolo numai câtva timp, puterea absolută

1 N. Iorga, Hist. Des Roumains, Bucarest, 1937, III, p. 416-l7. Preferăm versiunea franceză, deoarece redă forma ultimă a gândirii autorului.

2 N. Iorga, Isprava, p. 59-60, apud Buzescu, op. Cit., p. 152.

3 Cf. Geschichte des Rumănischen Volkes, II, p. 20 şi urm.

4 în volumul Noua Constituţie a României, Bucureşti, 1923, p. 5 şi urm., publ. de Institutul Social Român.

Aia.

— Inc a uimam, iun siuumc noasire preceaenie, ongineie şi aezvoiiarea regimului Stări în Apusul Europei, îşi va da seama numaidecât de punctul de vedere greşit al cetătorului român, în ce priveşte locul pe care îl ocupă adunările de Stări în istoria erală, sau chiar în acea a Franţei, la care se pare că s-a gândit mai mult2. Nădăjduim să; m demonstra că părerea lui Filitti nu se potriveşte nici propriului nostru trecut.

Privind doar liniile mari ale problemei, nu se poate însă tăgădui o tendinţă aproape erală la istoricii noştri, de a deosebi cel puţin două perioade în istoria Domniei în ţările lâneşti. Într-un studiu recent, Dl. P. P. Panaitescu a avut prilejul să privească problema o altă lăture, cea culturală care nu poate fi despărţită de influenţele factorilor politici, a a analizat cu o necontestată pătrundere „începuturile literaturii în limba română"3,: ari, spre deosebire de alţii, le află în scrierile de caracter istoric, înainte de a fi folosit ui nostru în cărţile bisericeşti, ce nu sunt expresiunea propagandei calvine sau luterane, iza principală a părăsirii limbii slavone în redactarea letopiseţelor ar fi însemnătatea rita a boierimii de la sfârşitul veacului al XVI-lea, care îşi manifestă propriile năzuinţe loua formă, ce o capătă cronicile Ţării Româneşti şi ale Moldovei. „Elementul de tinuitate în politica ţării nu mai este domnia, ci boierimea mare. Veacul al XVII-lea şi [VHI-lea formează în istoria noastră o nouă perioadă, perioada aristocratică, după cea; vodală. Şi în Ardeal s-a petrecut acelaşi fenomen: după domnia regilor unguri, a urmat oada Principatului ardelean din veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, condus de nobili; leni"4.

Era de altfel firesc să se facă şi aci apropierea de evoluţia generală a instituţiilor în; aga regiune geografică ce cuprinde şi ţările noastre. Într-o altă lucrare în care a lămurit ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate?" Dl. Panaitescu s-a referit la secinţele politice, cari au rezultat din situaţia economică a Poloniei şi Ungariei la şitul Evului Mediu şi la noul echilibru de puteri în viaţa acestor state: „coheziunea ului se destramă, puterea suveranilor scade în aşa grad, încât ei devin o jucărie în nile nobilimii atotputernice, sunt aleşi, temporari şi fără drept de a-si numi urmaşi, ilimea este stăpână pe viaţa economică şi de aci şi pe cea politică. În aceste ţări, unde lai treceau drumuri comerciale, unde deci o burghezie nu s-a putut constitui, singurul ir de venit rămâne pământul cu roadele lui. Era firesc ca proprietarii pământului, deci ilii, să fie stăpâni pe viaţa economică a ţărilor agricole şi, prin aceasta, să stăpânească atul. Avem deci din veacul al XVI-lea până în al XlX-lea, în istoria noastră ca şi în a: lor vecine pomenite, o perioadă pe care o putem numi aristocratică, urmând după cea vodals'5. Această perioadă aristocratică este îhsă tocmai acea a regimului de Stări şi

11. C. Filitti, Administraţia centrală în principate, în Enciclopedia României, I, p. 272. V. şi studiul său echiu Evolufia claselor sociale în trecutul Principatelor române, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, 90-91.

2 Cf. Sfatul domnesc şi adunarea stărilor, II, ibid., XXVIII, p. 361 şi urm.

3 Retipărit în volumul Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947,

1 şi urm.

4 P. P. Panaitescu, op. Cit., p. 247.

5/&/</., p. 141.

Aiete, pe care am avut prilejul de a-l descrie în legătură cu împrejurările din Ungaria şi din Ardeal1.

Nevoia de a nu considera fenomenul „Domniei" sub un singur aspect şi de a au constrânge faptele să se conformeze unei definiţii teoretice, ale cărei termeni nu-si găsesc decât în parte confirmarea în izvoarele istorice, s-a impus astfel cercetării. Sunt acum treizeci de ani, în cele dintâi încercări pe cari le-am scris cu privire la problemele istorice româneşti, rămase de altfel nepublicate, dintr-o mai justă apreciere a lipsei de pregătire a autorului, care de abia îşi trecuse bacalaureatul – mi-am înfăţişat totuşi necesitatea unui studiu care să considere, de la întemeierea Principatelor măcar până în pragul erei fanariote, relaţiile între puterea domnească şi boierime în trecutul ţărilor noastre. Nu amintesc aci aceste schiţe, cari se resimt de particularităţile inerente vârstei, ca şi de condiţiile nu prea favorabile în cari le-am putut redacta2, decât pentru a scoate în evidenţa că încă de atunci şi în lipsa unei documentări mai vaste, ale cărei instrumente nu-mi stăteau la dispoziţie, procesul istoric pe care mă încumetam a-l descrie îmi apăruse din capul locului mai complex, trecând în desfăşurarea veacurilor prin faze deosebite, ce nu le putea cuprinde o singură formulă, fie ea „despotică" sau „oligarhică". O cât de sumară cetire a letopiseţelor, cu o contribuţie cât de redusă a spiritului critic, scosese în evidenţă adânci deosebiri, nu numai în metodele dar şi în concepţiile de cârmuire, nu numai de la o epocă la alta, dar chiar între două domnii din aceeaşi epocă. Era limpede că definiţia „despotismului asiatic" nu putea cuprinde domnia lui Petru Şchiopul, despre care cronicarul din veacul al XVII-lea însemna că era „blând, ca o matcă fără ac", iar „boierilor le era3 părinte"; după cum formula „constituţională" nu se potrivea urmaşului său Aron, poreclit Tiranul, căruia „nu-i era grijă de altă, numai pre afară de a prădare; din lăuntru nu se sătura de curvie, de jocuri [.] boierii pentru avuţie îi omora, jupânesele le silea"4. De la un an la altul, de la 1591 la 1592, se însemnaseră astfel în cronica Moldovei două moduri potrivnice de a cârmui, unul cu sfatul domnesc, celălalt împotriva lui.

De asemenea, era nu mai puţin vădit că relatarea şi interpretarea aceluiaşi fapt căpătaseră la trecerea veacului, tiparul unor mentalităţi cu totul diferite, după cum letopiseţul se scria de diacul domnesc, la curtea Voievodului, sau reprezintă vederile boierului, încercat în sfatul ţării. Îmi îngădui să reproduc o pagină din aceste încercări mai vechi, mai mult desigur pentru a însemna data acestor preocupări, decât din alte consideraţiuni: „Nimic nu dovedeşte mai bine schimbarea spiritelor din veacul al XVI-lea în cel următor şi nu apare nicăieri mai vădit contrastul între cele două vremi, decât în diferitele versiuni ce le avem, în letopiseţe, asupra domniei lui Ştefăniţă. Macarie, călugăr din vremea lui Petru Rareş, scrie astfel în cronica lui slavonă: „Domnind, cum s-a zis mai sus, Ştefan cel Tânăr şi întocmindu-si viaţa după sfatul celor înţelepţi, vechiul duşman al

1 Cf. memoriul precedent: IV. Adunările de Stări în ţările Europei de Răsărit dunărene.

2 începute în 1916 şi întrerupte de începutul războiului. Manuscrisul intitulat „Câteva observaţii generale asupra Istoriei Româneşti a Veacului de Mijloc" a fost redactat la Iaşi în septembrie-octombrie 1917, când venisem rănit de pe front şi mă aflam în convalescentă, neavând la dispoziţie decât cărţile mele proprii.

3 Gr. Ureche Vornicul şi Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. C. C. Giurescu, p. 178 -l79.

*Ibid., p. 180.

17. ' V —

LUIUI omenesc nu suien muna vreme râvna cea nuna. ci saui în inima mai sus; niţilor sfetnici mari nesaţiul, izvorul zavistiei şi vrăjmăşie cruntă sămănă între i. Umblând ei cu astfel de lucruri, au tăiat Ştefan Voievod capul hatmanului său ce-l use şi-i fusese dascăl, în luna lui aprilie în anii 7031 în curţile domneşti de la Hârlău. Icelaş an luna lui septembrie s-au sculat asupra lui Ştefan Voievod toţi boierii lui, ca coaţa din domnie. Iar Ştefan Voievod neavând de nicăieri ajutor, îşi încredinţa lui nezeu necazul său, iar acesta a suflat asupra lor mânia sa şi-i împrăştia [.] prin ţările liniile de prin prejur"1.

Aceste rânduri sunt scrise de un om pentru care Domnul este ceva sfânt: pornirea triva Domniei nu poate purcede decât din „nesaţiul, izvorul zavistiei", iar pe răzvrătiţi hvinge numai puterea omului, ci îi pedepseşte urgia cerească, pentru gândurile lor zneţe şi nelegiuite.

Să deschidem acum, la acelaşi capitol, letopiseţul lui Ureche Vornicul2, care scrie pe un veac mai târziu: „într-acestaş an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului Ştefan au tăiat pre Arbure hatmanul3, pre carele zic să-l hie aflat în viclenie, iară lucru Srat nu se ştie [.] Ce pururea tinerii se pleacă şi cred cuvintele cele rele a buitorilor. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă amar pentru nevoinţa a mare, că nici judecat nici dovedit au pierit [.] Văzând boerii şi lăcuitorii ţării ovei moartea lui Arbure hatmanul, mai apoi şi a feciorilor lui, ştiind cât bine au avut n Vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit „cu toţii s-au întristat de îăşia lui Ştefan Vodă. Socotind că şi ei vor lua aceiaşi plată, care au luat şi Arbure, ţii s-au rădicat asupra lui, septembrie 7, ce nimica n-au folosit, că celui fricos şi iat, ştiindu-si moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu i-i, nici i de războiu. Şi văzând că lui Ştefan Vodă i-au venit ţara într-ajutoriu, s-au răsipit -alte ţări [.] ".

E acelaşi fapt pe care-l povestesc amândoi cronicarii; putem însă afla versiuni mai bâte? Pentru Macarie, omul vremii lui Petru Rareş, răscoala e o semeaţă călcare de sentru Ureche, omul veacului al XVII-lea, e o îndreptăţită ridicare împotriva unei oase tiranii. Dar iată şi pe Nicolae Costin, cu greoaia-i erudiţie, încâlcită ca o barbă trân logofăt, care afuriseşte pe Ştefan cel Tânăr, aducând împotrivă-i pe „Seneca ful", pe „Salustie", pe „Clavdie" [.] După el, numai cruntul Nerone s-ar putea ai cu groaznicul Voievod: „Crescut-au acest Ştefan Vodă pe mâinile lui Arbure anul; şi ce plată au luat de la Domnu-său! Cum şi Seneca filosoful, de la cumplitul împăratul Ramului"4. În fiecare din povestitori se oglindesc grijile vremii, pana uia zugrăveşte trecutul, aşa cum îl vede prin nevoile zilelor lui [.] Am reprodus şiile culese din întâia citire mai atentă a acestor izvoare, spre a dovedi că jurările la cari se referă se impuneau şi unui spirit neprevenit, fără accentul pe care

11. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti până Ia Ureche, p. 202.

276 «/., p.92-93.

3 Titlul de „hatman" trebuie înţeles fireşte ca „pârcălab şi portar de Suceava". E un anacronism la Ureche.

Logdan, Documentul Rânzenilor din 1484 şi organizarea armatei moldoveneşti în sec. XV, Anal. Acad.

Vfem. Secţ. Ist., s. 2-a, XXX (1908), p. 387.

*Let? L, p.187-l88 în n.

Îl imprimă întotdeauna o mai îndelungată pregătire ştiinţifică. O primă concluzie se putea trage încă de atunci: că „Domnia" nu este în ţările noastre un factor izolat în conducerea statului, neschimbat în relaţiile sale cu lumea dinlăuntru şi din afară, ci că ea trebuie cercetată în timp, ca orice fenomen istoric şi în raporturile, de înţelegere sau de luptă, pe cari condiţiile generale ale vieţii de stat i le impun cu ceilalţi factori de răspundere politică: „boierii" şi „ţara". Desigur, însă, că această interpretare ne apropie mai mult de perspectivele ce ni le deschide comparaţia cu regimul de Stări al vecinilor de la Apus şi Miazănoapte.

O altă concluzie se adaugă însă de îndată celei dintâi: rosturile Domniei nu pot fi deplin limpezite dacă nu ţinem seamă de modelele ce i le-au putut oferi condiţiile politice ale altor ţări, a căror influenţă asupra trecutului nostru e un fapt bine stabilit. Numai în lumina acestor înrâuriri şi a efectelor lor, vom putea defini, cu mai puţine posibilităţi de greşeală, caracterul instituţiunii şi întinderea puterii domneşti în principatele române, faţă de alte categorii sau Stări politice şi sociale.