2. Domnie şi „Ţară"

E un fapt care nu se poate tăgădui, după atâtea lucrări ale istoricilor şi ale filologilor, că în limba noastră termenii cari arată noţiuni de comandament sau de ierarhie, atât în ordinea de stat cât şi în acea bisericească, sunt în mare parte de obârşie slavă, sau în orice caz împrumutate din alte limbi prin mijlocirea vorbirii slave. Aceasta de altfel nu modifică natura limbii române, care atât în structura sa, cât şi în originea termenilor esenţiali, rămâne latină, dar confirmă ipoteza că ierarhia socială şi politică a celei mai vechi istorii româneşti s-a suprapus, prin influente şi presiuni din afară, straturilor populare romanice sau romanizate, cari alcătuiesc temeiul naţiunii noastre. Nu vom reveni asupra unor probleme dezbătute pe larg, cu un mare număr de argumente şi de dovezi, de către specialiştii respectivi; din concluziile lor şi din acele pe cari le-am folosit eu însumi în alte studii1, voi desprinde doar pentru Iaturea care ne interesează aci, câteva fapte îndeobşte cunoscute.

Este foarte probabil că înţelesul de supunere şi inferioritate socială, pe care îl capătă în vechile noastre documente cuvântul însuşi de „rumân" {vlah în textele slavone) reprezintă amintirea unei vremi în care populaţia băştinaşă se afla în legături de dependenţă faţă de un „supra strat" de cuceritori sau stăpânitori de altă origine – fenomen ce corespunde într-o largă măsură împrejurărilor cunoscute din ţările Europei Apusene, după căderea Imperiului Roman şi întemeierea regatelor barbare. Soarta „rumânului" nostru a fost acea a lui Romanus din unele izvoare medievale apusene, iar noţiunea pejorativă pe care a căpătat-o nu diferă de acea care a transformat, în limba franceză a Evului Mediu, pe villanus, locuitorul villei romane, într-un vilain supus tuturor cerinţelor

1 Cf. G. I. Britiami, Le probleme de tacontinuite' daco-roumaine, Rev. Historique c/u Sud-Bst eutoptien, XX (1943), p. 65 şi urm.; A. Rosetti, Istoria liotei mmăne, III, p. 24; C. C. Giurescu, Ist. Românilor, V, p. 262 ţi urm.; P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti (Problema originii clasei boereşti), p. 33 şi urm.

Inirii feudale, sau în limba italiană, a dat cuvântului schiavo îndoitul înţeles de slav, îârşie etnică şi sclav, în ce priveşte categoria socială1.

De asemenea, cu toate discuţiile ce continuă încă în jurul acestei spinoase probleme, că se poate considera în unele privinţe lămurită şi chestiunea originii acestor initori străini, cari şi-au imprimat pecetea vechilor noastre aşezăminte şi terminologiei nistrative ce se leagă de ele. „Cneaz", „voievod", „boier", ca şi „vlădică" sunt termeni în ordinea cârmuirii laice şi ecleziastice – fără a pomeni de numele dregătoriilor iparţin unei epoci'mai târzii, acelei în care statul s-a închegat şi îşi dezvoltă aparatul inducere. E cunoscut că şi în ordinea religioasă, dacă termenii esenţiali cari reprezintă nţa, sunt latini, acei ce corespund nevoilor ierarhiei şi liturghiei sunt slavi. Faptul că onimie slavă ne întâmpină pe întregul teritoriu locuit de români la Nord de Dunăre – cum de altfel una romanică sau chiar românească mai supravieţuieşte în unele regiuni zate ale Peninsulei Balcanice – că în cele mai vechi documente ale ţărilor noastre; le elementelor de conducere sunt în mare parte slave, a dus pe unii dintre cercetătorii iţi la concluzia unei stăpâniri slave asupra poporului român, la începutul dezvoltării îaţionale, în acelaşi fel în care francii, longobarzii sau vizigoţii germanici au stăpânit imele secole ale Evului Mediu, popoarele romanice cari au devenit mai târziu ezii, italienii, spaniolii. Mai ales împrejurarea că o liturghie creştină de limbă slavonă ispândit în toate ţinuturile româneşti carpatice şi dunărene şi că creştinarea însăşi a lor, apropiaţi de noi, s-a produs doar în veacul al IX-lea, dovedeşte că în acest timp constituit elementul de conducere, care a lăsat urme atât de adânci în ordinea râla, ca şi în acea politică sau socială.

Această constatare, a cărei documentare e de prisos să o repetăm aci2, are însă nevoie corectiv. Slavii, deşi apar în izvoarele istorice bizantine cari le amintesc începuturile, suşiri războinice, nu au reuşit însă niciodată, prin propriile lor forţe, să alcătuiască jţiuni de stat mai puternice sau mai întinse. Procopiu, istoriograful lui Iustinian, arată „nu sunt supuşi unui singur om, ci duc o viaţă democratică şi de aceea câştigul şi >a la ei sunt în comun"3. Această definiţie din veacul al Vl-lea se întregeşte cu datele ze ale epocii următoare, cari dovedesc că slavii apuseni au avut nevoie de un străin, i, pentru a se organiza, cei din Miazăzi de hanii bulgari de obârşie turanică, iar cei aşarit de varegii scandinavi, pentru a constitui stăpâniri mai întinse decât acele ale ilor izolate, sau ale unor republici orăşeneşti mărginite. În aceste din urmă cazuri, ost vorba numai de un conducător străin, adus din întâmplare în mijlocul poporului ci de o întreagă pătură stăpânitoare, al cărei caracter distinctiv s-a menţinut multă; chiar după slavizarea ei lingvistică. Ar fi decik) împrejurare cu totul deosebită şi cu: e ne oferă datele cunoscute de aiurea, ca tocmai în Dacia, slavii să fi avut, prin ia lor putere şi iniţiativă, faţă de poporul român, rostul de organizare şi conducere "e în general alţii l-au avut faţă de ei şi să fi dovedit numai aci însuşiri, ce par a le fi

1 Cf. G. I. Brălianu, Une Enigme et un mintcle historique: lepeuple roumain, p. 124 şi urm.

2 Cea mai convingătoare e în articolul citat mai sus, al D-lui P. P. Panaitescu. Cf. I. Filitti, Evoluţia r sociale în trecutul Principatelor române, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, V, p. 107 n. 7; v. şi 'st. Poporului român, I, p. 132.

3 De Bello Gothico, III, 14,25.; fost refuzate aiurea. Cred că enigma se lămureşte, dacă socotim că în această perioadă, neamurile slave ale regiunii ce ne interesează se găseau ele înseşi în relaţii de dependenţă faţă de alţi stăpânitori, de obârşie turco-mongolă: avarii, a căror hegemonie în Europa Centrală şi Răsăriteană s-a prelungit până la războaiele lui Carol cel Mare; după distrugerea ringului lor la 796, supremaţia lor a fost înlocuită de acea a hanilor bulgari, în epoca în care s-a efectuat trecerea acestora la creştinism şi răspândirea liturghiei slavone de către ucenicii lui Chirii şi Metodiu1. De altfel, e ştiut că termenul însuşi de „boiar" care defineşte clasa conducătoare a popoarelor slave şi mai cu deosebire a bulgarilor şi a ruşilor, e de origine mongolă. O „boierime" sau nobilime, de origine în bună parte şi în orice caz de cultură slavă, s-a putut deci înstăpâni între veacul al Vl-lea şi al IX-lea, în ţările în cari se vor întemeia mai târziu principatele române, dar fiind ea însăşi dependentă de alţi conducători de oşti şi noroade, puternicii hani ai avarilor, pe urmă, poate şi ai bulgarilor. Încetul cu încetul, s-a desăvârşit procesul de romanizare al acestei pături suprapuse de limbă şi cultură slavă, cum s-a desăvârşit în Apus acel al stăpânitorilor germani2; poate a intervenit în unele părţi şi o reacţiune în forme mai puţin paşnice, a cărei amintire o păstrează, pe la 1100, cronica lui Nestor şi al cărei răsunet întârziat îl aflăm încă în veacul al XV-lea în istoria lui Dlugosz: menţiunea că „vlahii" i-au alungat şi i-au înlocuit pe slavi3. Sigur este că în secolul al Xll-lea, cronica cunoscută a Notarului Anonim al regelui Bela păstrează încă vie amintirea simbiozei slavo-române, prin menţiunea ce aflăm în ea, a voievodatelor din Ardeal şi din părţile sale de margine, la sosirea cuceritorilor maghiari.

Ceea ce poate nu s-a observat însă îndeajuns, în legătură cu această lăture a problemei, este înţelesul restrâns şi local pe care îl au, chiar şi în cele mai vechi documente ce le folosesc, termenii ierarhici de origine slavă. Cneazul are origini foarte nobile; el reprezintă doar în limbile slave transpunerea cuvântului german Konung, rege. Dar şi în organizarea primitivă a lumii germanice, înţelesul ce se leagă de acest titlu nu depăşeşte atribuţiile unor reguli sau „crăişori", şefi de triburi, numărul şi puterea acestora fiind variabile. În lumea slavă, cu tendinţa ei de fărâmiţare a organelor de comandament şi de judecată, rosturile cnejilor nu apar mai întinse; mai târziu, ca să însemne o putere mai considerabilă, trebuie să se ridice un „Mare Cneaz" peste ceilalţi, cum s-a întâmplat în Rusia.

În documentele ce le amintesc pe teritoriul învecinat cu regiunile noastre, ele se restrâng la atribuţiunile unei căpetenii săteşti, supuse alegerii, din grupul de familii înrudite care constituie comunitatea rurală. Este ceea ce s-a numit caracterul „gentilic" al cnezatului4. În Ungaria, ordinea feudală îi va despărţi, împingând pe unii în rândurile nobililor, pe alţii la rosturile de judecători săteşti ai cnejilor „comuni". Într-o situaţie destul de modestă ne apar cnejii Haţegului din veacul al XlV-lea, cari alături de „bătrânii

1 îmi menţin părerea, culoate obiecţiunile aduse de Dl. P. P. Panaitescu, op. Cit., p. 94-95.

2 V. în această privinţă M. Valkhoff, Superstrats germaniqueet slave, Neophilologus, XXXI (1947), p. 4 aextrasului.

3 Pasajul a fost semnalat de mine în Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti,

1945, p. 135 şi 245.

4 Cf. Dinu C. Arion, Cnejii (Chinejii) Români, Bucureşti, 1938, p. 46 şi urm. * iwnfct I i", judecă pricinele locale în faţa vicevoivodului regal al Transilvaniei1, pe temeiul ului valah" (wsiach woloskich) acea a cneazuiui sătesc din Galiţia, ca vechil al ului, din aceeaşi vreme sau din secolul următor, nu arată a fi mai însemnată2. Un ai vechiu îi aseamănă cu „balivii" apuseni, administratori şi judecători de ţinuturi, idevărat că de curând s-a contestat identificarea acestor canesii din Carmen ibile al fratelui Rogerius, care apucase marea năvălire tătărească din 1241, cu i", aşa cum desigur încă de atunci se aflau în fruntea populaţiei româneşti din I3. Alte amănunte ale aceluiaşi scriitor îi apropie mai degrabă de „hanii", comandanţi aţelor năvălitoare şi ai serviciului lor de etape. Dar însuşi cuvântul canesii arată că e caz, în mintea povestitorului contimporan, s-a produs o confuzie cu acei kenezii erau mai bine cunoscuţi din împrejurările locale şi a căror potrivire cu balivii din i rămâne astfel valabilă.

Cnezatele lui Ioan şi Fărcaş, pomenite pe ţărmul drept al Oltului de diploma regelui iei din 1247, nu depăşesc de asemenea proporţii mărunte. În evoluţia ulterioară – nsista asupra teoriilor cari au încercat să-i înfăţişeze pe cnejii români ca uzurpatorii, sul proprietăţii lor individuale, ale unor vechi drepturi ale comunităţii săteşti pe care zentau4 – este de netăgăduit că în diplomatica principatelor române de la sfârşitul Mediu, „cneazul" a decăzut de la rostul de conducere pe care l-a avut cândva, chiar mică întindere, la semnificaţia mai scăzută de mic proprietar liber, fără legături de lentă personală faţă de cei mai puternici. Dar dacă această ultimă ipostază, în care fundă cu judecii, termen de altă origine dar de asemenea cu rosturi mărginite5, mă capătul unei evoluţii descendente, este vădit că nici în conţinutul său iniţial, iul slav de cneaz nu reprezintă o sferă de activitate şi stăpânire mai largă decât a rup de aşezări omeneşti, ce nu depăşeşte întinderea unei mici seniorii, de este să-i i echivalentul în ordinea feudală mai bine cunoscută a ţărilor apusene.) ar nici titlul de „Voievod", care dimpotrivă a cunoscut rosturi mai înalte, până a na pe capul statului, atunci când acesta s-a constituit, nu cuprinde la obârşie o rază tinsă de stăpânire. Încă din 1364, regina Elisabeta a Ungariei confirmă dreptul or din Bereg de a-si alege Voievodul, aşa cum fac şi cei din Maramureş sau din alte e regatului6. Iar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, amintite de diploma din 1247, ezintă mai mult ca stăpânire efectivă, decât cuprinsul unei văi, al unei „ţări" cât un munte. Înseşi „ducatele" din cronica Notarului Anonim, cari sunt tot voievodate nu depăşesc ca întindere, după toate aparenţele, acea a unui judeţ din vremuri mai

Hurmuzaki, Doc. L, 2, no LIV, p. 73; Lukinich, Doc. Valachorum, no 124, p. 164. Cf. Dinu C. Arion, op.

59 şi urm., 225 şi urm.

I. Bogdan, îndatoririle militare ale cnejilor şi boierilor moldoveni, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., XIX. P.617-621.

A. Decei, [.] în Omagiul I. Lupaş, p. |.|

R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, I, p. 191 şi urm.

Cf. 1. Bogdan, Doc. Lui Ştefan cel Mare, I, p. 361, no CLXII; I. C. Rlitti, Clasele sociale în trecutul c. Bucureşti, 1925, p. 2 şi C. Giurescu, Despre boieri, în Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943, p. 293

Lukinich, Doc. Valachorum, m 139, p. 177.

Târzii. Acesi înieies marginii ai ceiui uui IV. UJUU 3m. I uw iwm.,. ~ *-~ v- > confirmă ipoteza că acei pe cari îi desemnau nu se găseau în capul ierarhiei, ci constituiau organe intermediare şi inferioare ale ei, îngrădite în acelaşi timp de drepturile comunităţilor ce le gospodăreau. Este deopotrivă de semnificativ că limba noastră a păstrat, pentru a defini sfere mai largi ale organizării şi conducerii de stat, termeni de origine latină: peste „judeţele", instanţe inferioare de administraţie şi judecată1, îşi va întinde stăpânirea domnul (dominus), care nu va fi acel al unei „ţări" ca acele dinainte de întemeierea principatelor, ci al Ţării Româneşti sau al Ţării Moldovei. Iar împăratul (imperator) a rămas în vechea noastră limbă unul singur: acel de la Bizanţ, singurul urmaş legitim al stăpânirii romane, din scaunul său al Romei Nouă de pe Bosfor. În epoca târzie, prin „împăratul" fără alt calificativ, în cronice sau în hrisoave, se înţelege sultanul, moştenitor al împăratului bizantin şi prin aceasta, a împăratului roman2. Aceste noţiuni originare şi fundamentale nu trebuiesc pierdute din vedere, când încercăm să analizăm atribuţiunile şi sfera puterii domneşti în vechea noastră organizare de stat.

Nu mai puţin însemnat în această ordine de idei este înţelesul pe care îl înfăţişează cuvântul „ţară". Într-un memoriu recent, Dl. Anibal Teodorescu a examinat diferitele lui nuanţe, pe cari le întâmpinăm în vechile noastre texte3, mult mai complexe, pe cât se pare, decât acele ce ni le pot oferi alte limbi neolatine: pentru subiectul ce ne preocupă, este în special de amintit deosebirea pe care cronicarii o fac între boieri şi ţară, ca între categorii sau stări sociale distincte şi bine definite. E de asemenea de subliniat sensul local pe care cuvântul îl îmbracă în perioada mai veche, corespunzând cu întinderea redusă şi cu drepturile mărginite ale voievodatului primitiv. Înainte de a fi o Ţară Românească au fost în Ardeal o terra Blacorum, amintită de la 1222 şi desigur acele mici regiuni închise cari se mai numesc şi astăzi „Ţara Bârsei, Ţara Oltului sau Ţara Făgăraşului". La celălalt capăt al pământului românesc, „Ţara Şipeniţului" nu va fi fost mai întinsă şi nici „Ţara Moldovei" nu a depăşit la începuturile ei, valea râului de importanţă secundară ce i-a dat numele.

Dar la toate aceste înţelesuri amintite de un distins jurist, credem că trebuie neapărat adăugat încă unul, ce intră de altfel şi mai mult în competenţa sa. Am avut prilejul să menţionez interpretarea profesorului Otto Brunner, care dă cuvântului „Land" – echivalentul lui terra din diplomele medievale —, înţelesul unei comunităţi de drept, al unei regiuni în care un anumit obiceiu local îndrumează judecăţile şi determină împărţirea dreptăţii. Pe teritoriul astfel delimitat, exercitarea acestor atribuţiuni aşază faţă în faţa puterea principelui şi sfatul acelora, pe cari privilegiul din 1231 al împăratului Frederic al II-lea îi desemnează ca meliores et majores terrae, de al căror consensus stăpânul ţării (dominus terrae) trebuie să ţie seamă, de al căror sfat şi ajutor, după obiceiul feudal, are nevoie în interpretarea dreptului la scaunul său de judecată4. Este deci, deasupra principelui şi mai marilor unei „ţări", o unitate superioară a dreptului, care îi cuprinde şi

1 Sunt de considerat în această privinţă, judeţele" sau „scaunele" ardelene ale saşilor şi secuilor, cari reprezintă o adaptare a organizării acestor colonişti la împrejurări locale.

2 Cf. G. I. Brătianu, Le probleme de la continuite daco-roumaine, op. Cit., p. 67.

3 Valoarea juridică a unui vechiu cuvânt românesc, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, XXVIII, p. 543 şi urm.

4Cf. Otto Brunner, Land tind Herrschaft. Wien, 1939, p. 212 şi urm.

— Ms. «uN wt. «* mia pe loii: legea ţarii sau ooiceiui pământului (consuetudo terrae în termenii

: giului imperial din 1231). Semnalând interesul acestei concepţii şi însemnatele ei

: inte, nu numai pentru înţelegerea ordinii de drept, dar şi a celei politice, arătam în i timp „ce concluzii se pot trage din aceste constatări, cu privire la «ţările» cari încep iră cam în aceeaşi vreme, ca mici unităţi autonome şi regionale, în istoria ilor"1. Este locul să stăruim mai mult asupra acestei apropieri. În diploma din 1247 lui Bela al IV-lea, în care apar, după cum se ştie, terra Kenaztus Lytuoy Woiauode i Szeneslai Voiauode, pe lângă terra de Zeurino concedată Ordinului Ioaniţilor, e şi de majores terrae, lucru observat şi subliniat de mai toţi istoricii noştri. Este însă că de toată atenţia împrejurarea, că aceşti fruntaşi locali sunt menţionaţi tot în "ă cu interpretarea şi aplicarea dreptului, dându-li-se anume putinţa de apel la curtea i, în cazul unei sentinţe capitale2. Se ştie de asemenea că s-au păstrat şi mai târziu

: unor autonomii judiciare rezervate acelor ţinuturi, pe cari Dimitrie Cantemir le şte „un fel de republici", cârmuite exclusiv de pravilele sau obiceiurile lor, fără

: cul poruncilor şi judecătorilor Domniei; în această categorie, autorul „Descrierii vei" aşază Vrancea, Câmpulungul moldovenesc şi Tigheciul3. Despre cea dintâi

: ste regiuni, ştim de altă parte că ne înfăţişează şi în vremuri târzii, particularităţile staţii răzăşeşti colective, repartizate pe neamuri sau cete4. E uşor de presupus că

: a supravieţuit în aceste mici ţinuturi izolate de munte sau de codru, va fi constituit urile mai vechi, o trăsătură specifică fiecărei „ţări" în parte, hotarele ei fiind de fapt le „obiceiului" tradiţional, superior puterii politice şi administrative a factorilor de ere. În acelaşi sens s-au dezvoltat de altfel aşezămintele asemănătoare ale Europei ie, în cari s-au văzut cu drept cuvânt unul din elementele de bază ale regimului de evoia sfatului pentru a tălmăci şi a aplica dreptul nescris, obiceiul pământului, aşa moştenise în Evul Mediu fiecare colţ de ţară5. Cu timpul, aceste mici unităţi s-au t în formaţiuni politice mai mari, o dată cu dreptul ce le cârmuia: „deasupra tuturor

; lor obiceiului local, creştea un corp de obiceiuri, lex terrae, sau, cum era numită: omună (common law), a cărei dreptate o împărţeau regele şi curţile sale"6. Astfel scrie evoluţia justiţiei în Anglia dinastiilor normande şi plantagenete şi în acelaşi îbuiesc privite împrejurările contimporane din ţările noastre: sunt doar de o parte ta, aceiaşi termeni: lex terrae, legea ţării, pe care şi mai târziu părţile o puteau în faţa Domnului, ca o noţiune de drept ce era superioară puterii acestuia şi căreia i însăşi trebuia să se închine, chemând jurătorii propuşi la judecată.

Inând deci seamă de toate aceste precizări în jurul înţelesului primitiv al cuvintelor

) d" şi „ţară", se poate reconstitui caracterul constituţional al Domniei în ţările, din însăşi dezvoltarea ei istorică. Este evident că atât în Muntenia cât şi în

/. Sfatul domnesc şi adunarea stărilor, III, ibid., p. 192.

I. Textul în Hurmuzaki, Doc. 1,1, no CXCIII, p. 250-252 şi Doc. Valachorum, no 9, p. 20-22*.

). Cantemir, Descripţio Moldaviae, ed. Acad. Rom., p. 123-l24.

: f. A. Sava, Documente putnene, I, p. XX-XXI.

— f. studiul lui C. H. Mc Ilwain, Medieval Estates, în Cambridge Medieval History, voi. VII, p. 665 şi '. M. Powicke, Medieval England 1066-l485, p. 238.

Moldova, principatul a fost întemeiat la datele ce sunt îndeobşte cunoscute, prin suprapunerea Domniei la mici formaţiuni politice locale, pe cari le-a „mediatizat" ca să folosim un termen consacrat de procesul asemănător, ce se poate constata în istoria ţărilor germane. În Moldova, este sigur că faptul s-a produs prin „descălecatul" unui voievod din Maramureş, înconjurat de un număr de seniori, cari s-au unit pe urmă în sfatul Domniei cu reprezentanţii puterilor locale; documentele sunt aci de acord cu tradiţia istorică, aşa cum ne-au păstrat-o letopiseţele.

În Ţara Românească, tradiţia istorică este de asemenea acea a unei „descălecări" din părţile de miazăzi ale Ardealului, fără însă ca izvoare contimporane să ne poată confirma arătările cuprinse în povestirile mai târzii; nu e de altfel singurul caz în istoria medievală şi am mai semnalat paralelismul ce îl înfăţişează aceste împrejurări cu acele ale originilor Confederaţiei elveţiene, cari le sunt exact contimporane1. Mulţi dintre istoricii noştri stăruiesc însă în vederile critice ale lui Dimitre Onciul şi nu acceptă descălecatul la ctitoria Ţării Româneşti. Pentru ei, spre deosebire de Moldova, creaţiunea statului unitar, cârmuit în veacul al XlV-lea de Basarabi, e un fenomen politic autohton, datorit superiorităţii pe care a câştigat-o unul din voievodatele locale, care a „adunat" pe celelalte sub stăpânirea sa, aşa cum au făcut Marii Cneji ai Moscovei cu pământurile ruseşti, cârmuite de rivalii lor2. Fie însă una sau alta dintre aceste ipoteze, concluzia în ce priveşte caracterul Domniei nou înfiinţate rămâne aceeaşi: e un proces de natură feudală, vădit influenţat de aşezămintele acestui regim, aşa cum îl cunoaştem din ţara vecină a Ungariei, în timpul ultimilor regi arpadieni şi a dinastiei străine de Anjou. O asemenea alcătuire de stat exclude ideea unei stăpâniri absolute: ea presupune superioritatea unui „obicei al pământului" care determină în jurul Domnitorului, prezenţa unui sfat constituit din acei majores terrae ce i s-au închinat, recunoscând „dominiul eminent"3 care îi dă dreptul să dăruiască şi să confirme stăpânirea pământurilor, să confere „ohabele" sau imunităţile, să perceapă veniturile ce rezultă pentru Domnie din transferurile private de stăpânire; dar totdeodată, în virtutea principiului de reciprocitate ce se află la temelia dreptului feudal, Domnul ţării unificate trebuie să recurgă la colaborarea aceloraşi reprezentanţi ai puterilor locale, atât pentru a interpreta dreptul şi a rosti judecata sa, cât pentru a hotărî în problemele însemnate, ce trebuie să le rezolve în interesul obştesc.

Desigur, nu se poate socoti în ţările noastre feudalitatea pe acelaşi plan, cu acel pe care ni-l arată regimul ei din ţările apusene, ajuns la deplina sa dezvoltare. Este însă o tendinţă a studiilor recente în această materie, de a nu considera numai formele deplin dezvoltate ale unei instituţii, ce nu sunt realizate poate decât în unele cazuri precis

1 V. G. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 94,116 şi urm.

2 Acesta e punctul de vedere al D-lui P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 285.

3 Cf. Dinu C. Arion, Ce înţeles au avut actele de donaţiuni domneşti de pământ la începuturile voevodatelor, în Două studii de istorie a dreptului românesc, Bucureşti, 1942, p. 35 şi urm. Este de observat cu acest prilej că în constituţia alcătuită de boierii Moldovei la 1822, care se întemeiază în mare măsură pe tradiţie, „puntul" 14 prevede că „Pravilelor ţării şi hotărârilor celor săvârşite şi de Domn unit cu sfatul obştesc este supus însuşi Domnul şi sfatul obştesc", cu alte cuvinte, adaugă Xenopol, supunerea autorităţii ocârmuitoare sub legi, esenţa regimului constituţional. Cf. Primul proiect de constitufiune al Moldavei în 1822, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 2-a, XX, p. 133.

Au şi inaigiuiit. Iu tc jMivcsie sisiemui ieuaai, aoar rranţa şi senioriile Orientului; reaţiune a „Franţei de cruciată", oferă cu adevărat deplinătatea unor instituţii; Nu trebuie însă să excludem din studiul acestora, aşezămintele celorlaltor ţări ne, în cari lipsesc unele din elementele ce alcătuiesc „tipul" desăvârşit al regimului; nai ales în părţile răsăritene ale Europei, elemente constitutive ale structurii politice ile, cari ne îndreptăţesc să vorbim de o feudalitate rusească sau bizantină1, fără să înfăţişa, într-un caz ca şi în celălalt, toate particularităţile pe cari le cunoaştem din; suzeranului francez cu vasalii săi. În ţările noastre, deşi nu avem certitudinea nirii tuturor formelor consacrate ale legăturilor feudale – dovedite doar în relaţiile: ale voievozilor cu regii Ungariei şi Poloniei – nu se poate însă tăgădui existenţa iligaţiuni de „sfat şi ajutor" între Domnie şi mai marii ţării, inerente nexului feudal; im este vădită colaborarea dintre aceiaşi factori în elaborarea şi aplicarea normelor t, în lipsa pravilelor scrise cari sunt apariţii mult mai târzii, de influenţă şi chiar de bizantină.

Î poate totuşi pune problema, în ce priveşte necesitatea alcătuirii şi consultării domnesc, dacă obligaţiunea de drept feudal nu întâlneşte în ţările noastre şi tradiţia iţională a Imperiului Bizantin, aşa cum am amintit-o la sfârşitul memoriului nostru; nt2. Derivând din alte obiceiuri decât acele feudale, consultarea Senatului tos) alcătuit din înalţii demnitari, este într-adevăr o trăsătură caracteristică a lui de cârmuire practicat la Bizanţ şi imitat de popoarele şi ţările aflate în sfera sa enţă. Un sinklite sau sfat al boierilor ne întâmpină şi în Bulgaria medievală3, a râurire o aflăm în alcătuirea aparatului administrativ de mari dregătorii al Ţării; şti; aceeaşi influenţă, dar transmisă direct de la Bizanţ, se poate urmări şi în ile Rusiei Kieviene. Ori cum ar fi, pe o lăture sau pe alta, Domnul principatului iu este în nici un caz un princeps legibus solutus; el se află supus obiceiului şi >ă ţie seamă de factorii cari în faţa voinţei sale, reprezintă într-un fel oarecare, acea alegorii privilegiate cari vorbesc în numele ţării. Întâlnim deci şi la noi aceleaşi e constitutive ale regimului de Stări, pe cari le aflăm la originea dezvoltării i instituţii în ţările din Apusul şi Centrul Europei.

: eastă concluzie nu rezultă însă numai din alăturarea logică a paralelismelor şi a iţelor pe cari acestea le determină: ea se întemeiază şi pe menţiuni precise ale iţelor. Astfel în cel mai vechiu act al cancelariei, muntene pe care îl cunoaştem, ui pe care Vladislav I (Vlaicu Vodă), Domnul Ţării Româneşti, îl dă braşovenilor mărie 1368, hotărând vămile ce le vor plăti negustorii lor în ţara sa, precum şi de trecere, Voievodul român se adresează, îri textul latin care ne-a fost păstrat is fidelibus nostris, cornitibus, castellanis, iudicibus, tributariis, officialibus et status hominibus, în terra nostra Transsalpina constitutis"4, ceea ce Dl. C. C. 1 traduce, dealtfel corect, prin „tuturor credincioşilor noştri, marilor dregători, C. I. Brătianu, Les etudes byzantines d'histoire economique et sociale, Byzantion, XIV (1939).

Dunărea stărilor în ţările Europei de Răsărit dunărene. '

F.1. Sakâzov, Bulgarische Wirtschaftsgeschichte, Berlin-Leipzig, 1929, p. 10.

Jrmuzaki, Doc. XV, 1, no II, p. 2.

|KUkaiauum, juu (*.<uuiuui, vaiircşum, siujuaşiivn ţi uaiiiciuiui uiu uiitc sune – — utininiu însă să adăugăm: din orice stare „constituită în ţara noastră Transalpină". Cuvântul status, aşa cum e folosit însă în aceeaşi vreme în Ungaria, a cărei suzeranitate Domnitorul o recunoaşte formal în însăşi titulatura sa din acelaşi document2, înseamnă însă „Stări", organizate şi privilegiate, categorii sociale cu obligaţiuni şi drepturi precise. Amintirea lor într-un document, în care Domnul se adresează autorităţilor în subordine, este prin ea însăşi semnificativă pentru structura politică şi socială a principatului în această vreme. De asemenea, cel mai vechiu document extem al cancelariei moldoveneşti, actul de omagiu al voievodului Petru către regele Vladislav Iagello al Poloniei, din 6 mai 1387, cuprinde întărirea adusă acestei legături feudale de către „boierii cei mari, nostro nomine et aliorum omnium terrigenarum terre Valachie, qui în nos ad id ipsum faciendum autoritatem omnimodo transtulerunt". Editorul cel mai recent, Dl. M. Costăchescu, traduce „în numele nostru şi al tuturor celorlalţi boieri ai Ţării Moldovei, cari ni-au împuternicit cu toată autoritatea să facem aceasta"3. În fapt cam acesta este înţelesul; totuşi tenigenae, asemănător lui regnicolae al documentelor ungureşti din aceeaşi vreme, înseamnă mai degrabă, stricto sensu: pământenii, oamenii privilegiaţi „de ţară"4. Că acest termen cuprindea pe boieri, este incontestabil. Dar un alt act de omagiu, posterior, acel al lui Ilie Voievod din 19 septembrie 1436, îl arată făcând supunere „cu întreg sfatul nostru, cu cavaleri (ritermi în textul slavon) boieri şi nobili din cetăţi, oraşe cu ţinuturile supuse şi din fiecare stare (stadia) sau rang de oameni supuşi nouă"5. Menţiunea Stărilor este aci cât se poate de precisă, în înţelesul occidental al cuvântului, aşa cum se potriveşte de-altfel unui act diplomatic de drept feudal. Este deci limpede că în perioada începuturilor vieţii de stat, în timpul generaţiilor cari mai păstrau amintirea împrejurărilor dinainte de descălecare, Domnul Ţării Româneşti, sau mai târziu şi acel al Moldovei, întocmai ca şi contimporanii lor din Apusul şi Centrul Europei, îşi întemeiau stăpânirea pe sfatul şi ajutorul Stărilor, a căror fiinţă reiese din cuprinsul însuşi al documentelor întărite de pecetea domnească.