IV

Era Pastele şi norii albi, pufoşi, treceau spre vest pe lângă Kuppron, dispărând în spatele lui, ca să lase mereu liber altora spaţiul rece şi albastru al cerului. Căci primăvara, care sosise acum, era cea adevărată, blândă şi stabilă şi nu semăna absolut deloc cu acea înfricoşătoare izbucnire din primele zile de martie, ci picura albastrul celest peste trupurile oamenilor ca o ploaie uşoară la care îţi deschizi haina cu plăcere.

Coborâsem destul de devreme şi mă plimbam pe drumul de pe câmp care trece de-a lungul marginii dinspre nord a satului. Grădinile ţărăneşti erau încă străvezii şi pomii fructiferi îşi deschideau mugurii abia acum, dar scândurile cenuşii, ca vai de lume, ale gardurilor dărăpănate cu care se întâlneşte aici drumul ceva mai înălţat, au deja pe ele fâşii de muşchi, iar interspaţiul asemănător unui şanţ dintre ele şi drum este şi el de acum plin de buruieni verzi şi de podbal. Dar pajiştile deja verzi şi ogoarele din vâlcele sorb cerul cu înghiţituri mici şi asta iiduce peste pământ o adiere uşoară şi jucăuşă, o matinalitate mişcătoare pe care nu o poţi simţi altunde decât în zori la mare, când apele se înfioară. Curând narcisele vor umple pajiştile. Apoi, cotind din nou spre sat pe lângă gospodăria lui Striim şi cimitir mă întâlnesc, între casa parohială şi biserică, cu omul lui Dumnezeu al nostru, preotul nostru, părintele Rumbold. Bolnăvicios, clorotic, îşi desfăşoară existenţa fantomatică aproape invizibil între pereţii casei sale parohiale; nu mă solicită niciodată, poate pentru că nu vrea să se opună cu nimic morţii, poate că se teme de onorar, poate şi deoarece ştie că n-aş primi nimic de la el.

Odată i-am recomandat să mănânce ficat cât mai des posibil, Sabest ar putea să-l pună deoparte pentru el şi i-ar fi util la anemie. Gestul obosit pe care l-am primit ca răspuns arăta că nu-şi poate permite un aliment atât de costisitor.

— Atunci mult spanac. Sfinţia Ta, am spus eu, ştiind că avea câteva straturi de legume în grădina lui părăginită pe care şi-o cultiva singur şi unde se află şi trandafirii lui iubiţi.

A dat din cap mulţumit:

— Da, da, spanacul e o mâncare sănătoasă.

Nu numai de aceea ne înţelegem destul de bine şi el nu mi-o ia în nume de rău dacă aproape întotdeauna, din nebăgare de seamă, trimit să fie chemat prea târziu.

Auzisem de curând că zăcuse din nou la pat şi l-am dojenit ca de obicei că nu trebuie să se mai întâmple fără să-mi ceară ajutor.

Cu un umor cam jignit, uneori specific celor umili, a spus:

— Şi dumneata îmi soliciţi prea puţin serviciile, domnule doctor.

— Da, domnule părinte, cunoşti doar înţelegerea mea cu Domnul Dumnezeul nostru… Îi fac vizite de politeţe de Paşti, de Rusalii şi de Crăciun… Iar în rest, trebuie să-şi dea El osteneala să vină la mine… El a surâs cu faţa cam strâmbă sub care involuntar caut întotdeauna fularul gros pe deasupra căruia obişnuieşte să privească iarna:

— Nu-i drept, domnule doctor, nu-i drept.

— Şi nu-i vorba de mers la biserică… Asta poate face oricine, părinte, nu-i aşa?

El a spus doar:

— Da, $i a oftat.

Repulsia pe care o are faţă de ţăranii lui o are şi faţă de mine şi întotdeauna mai durează un moment până o depăşeşte un pic. Evident că din cauza condiţiei mele fizice mă consideră ţăran. Abia îmi ajunge până la piept.

În afară de asta n-aveam niciunul chef să începem o discuţie pe teme religioase.

Aşa că am spus:

— Acum va fi frumos în grădina voastră.

Dar mi-am dat seama că nici credinţa lui nu depăşea deloc micul sector dulce al parfumului trandafirilor săi.

Aşa sunt deseori grădinarii.

El a oftat din nou:

— Ce pot să realizez cu mâinile mele, fac cu plăcere…

Dar uitaţi-vă numai la acoperişul bisericii… Jgheaburile stricate, iar aici la casa parohială… Of, nu vreau să încep cu asta…

— Nicăieri nu-s bani, părinte.

— Măcar pentru asta ar trebui să ajungă… Dar ţăranii zic că e destul dacă vin aici duminica şi ascultă predica mea…

— Vezi că am dreptate cu venitul la biserică.

— Am fost de două ori la primar…

— El nu face nimic fără Lax, iar ăsta e un păgân desfrânat. Lax este prim-consilier comunal.

Sfinţia Sa in-a privit dintr-o parte să vadă dacă am vorbit serios şi apoi peste gura lui strâmbă a trecut pentru o clipă umbra umorului său palid:

— Păgân? Cred că toţi sunt păgâni… Tot păgâneşte îşi fac şi cruce.

— Omul este o vită îndărătnică, părinte.

— Fireşte…

Din pieptul slab i-a ieşit un râs ca un bâzâit de insectă:

— Îndărătnică… Şi pentru asta nici o predică nu-i de folos… Dacă îi numesc păgâni ţin minte, şi când se duc la cârciumă, poate că se şi fălesc cu asta.

— Ei, n-o fi chiar aşa de rău.

M-a privit de jos:

— Toţi suntem oameni… Oameni îndărătnici…

— Sunt ultimul care se îndoieşte de asta.

— Şi atunci fiecare dintre noi ştie cât de puţin lipseşte ca omul să cadă înapoi… Să cadă mai jos decât animalul; nimănui nu-i vine uşor să-şi păstreze chipul dumnezeiesc.

Cu asta era cât pe-aci să ajungem la o discuţie despre Dumnezeu deoarece, cu simţul meu banal, aş fi vrut să dau prioritate animalelor şi chiar florilor ca model dumnezeiesc.

— Da, florile, spuse preotul, transfigurat de o lumină slabă.

Totuşi, acum, deasupra noastră, clopotele îşi încetaseră zvonul pascal; băieţii clopotari, a căror activitate voioasă se putea vedea prin uşa deschisă a turnului, după un ultim dangăt dădură drumul la funii şi ieşiră din sală aidoma virtuozilor, înconjuraţi de câţiva camarazi invidioşi. Iar preotul a trebuit să intre în sacristie. Bisericoasele cele mai vrednice veniseră de mult, lipăiseră de colo-colo printre crucile din curtea bisericii căutând nume vechi, faţă de care ele erau tinere şi către care dădeau din cap. Acum biserica începuse să se umple.

Ah, dacă, pe lângă sunetele orgii care adună laolaltă vântul norilor, vântul munţilor, vântul pământului şi valurile lui învolburate, ar găsi loc în timpul şi în spaţiul unei bisericuţe săteşti întreaga diversitate agitată a lumii, condusă de naivitatea unui biet dascăl, atunci şi multrăspândita credinţă şi-ar găsi locul aici, mai puternică şi mai fermă, sub acoperişul dărăpănat care încă se mai ţine deasupra zidurilor gotice. Dar necredincioasă precum vântul care hoinăreşte mereu în căutarea unui ţel, necredincioasă precum credinţa, comuna a coborât de pe înălţimi ca să se întâlnească în zvonul de orgă captiv şi în cuvântul statornicit şi accesibil şi să se roage sub multe înfăţişări. Aici se află: Krimuss cel zgârcit, cu chip galben de dulău, de la care te aştepţi în orice moment să-şi scoată limba din gură şi s-o lase să atârne într-o parte; se uită în sus, către şarpantă; aici este chiaburul Robert Lax, adevăratul stăpân al comunei, care şi-ar putea permite două vânători şi totuşi până de curând a braconat; se uită cu ochii negri pătrunzători la mâinile pe care le ţine încrucişate pe pântecele musculos; aici se află primai'ul Wolters, tuns scurt, cu părul alb, semănând mai mult a meşter brutar decât a agricultor; urmărind cu degetele şi mişcând din buze citeşte atent din cartea de rugăciune; aici se află familia Miland, ţăranca cu broboadă de tafta ajurată stă cu ochii închişi şi priveşte în sine; mai e şi Bartolomeus Johanni care a căpătat privirea goală, grea, a boilor lui şi o ţine goală şi grea aţintită la sfânta liturghie, dar şi veselul Thomas Suck, cel cu barbă de marinar, a cărui nevastă bolnavă zace la pat; mai sunt şi ceilalţi oameni din satul de sus, printre ei şi Mathias-Munteanul, împărţiţi pe cât posibil după rang şi autoritate în scaunele de rugăciune care poartă numele lor scrise pe porţelan sau alamă, precursoare ale cimitirului. În faţă însă, la altarul acoperit cu covor, grădinarul se prosternă în faţa statuii Maicii Domnului, care ţine în faldurile mantiei albastre, înstelate şi agitate de vânt, copilul lisus dând din picioruşe în stil baroc. Ceilalţi copii însă sunt adunaţi pe galerie, o ceată de îngeri care se înghiontesc, certăreţi şi evlavioşi, fulgeraţi de lentilele ochelarilor învăţătorului muzicant care, atunci când se află acolo sus, este numit regens chori.

Nu departe de mine, rezemat de unul dintre cei doi stâlpi de piatră care susţin galeria, într-o atitudine neglijentă, stă Marius şi priveşte cu ostentaţie grosolană la un accident de mină pictat pe una dintre fresce. În postura lui este cam multă revoltă căci, până la urmă, nu constituie un efort extraordinar de mare adaptarea la obiceiul de a merge la biserică fiind apartenent al familiei Miland. După câtva timp a observat că mă uit la el, mi-a făcut cu ochiul, politicos dar ironic şi apoi, brusc, a dispărat. Chiar şi după aceea, când am trecut printre grupurile de ţărani înşiraţi pe uliţă la ieşirea din biserică, într-o ordine strict ierarhică, ţăranii bătrâni, cei tineri, cei din satul de sus, flăcăii, sărăntocii şi argaţii, exact aşa cum au stat aici cu sute de ani mai înainte, fără să fie conştienţi ei înşişi de acest precedent şi simţind poate numai că evenimentul bisericesc, firesc şi totuşi neînţeles pe care îl trăiseră nu trebuie neapărat despărţit de cotidian şi de cârciumă, deci în timp ce treceam printre grupurile care, ba se formau, ba se destrămau, salutat de cei mai mulţi şi răspunzând la salut iar femeile cu fustele fluturând fugind deja să pregătească prânzul, nu l-am mai putut descoperi nicăieri pe Marius, şi nu m-am mirat de asta; căci căaii grup îi aparţinea hoinarul?

Nici unuia. Şi niciunul nu-i simţea lipsa. Ei stau aici sub cerul primăvăratic pe care trece vântul primăvăratic şi norii primăvăratici, hainele lor negre se detaşează net pe fondul zidurilor albe însorite, sub fiecare haină se află un bărbat gol, în fiecare bărbat un suflet gol cai”e nu ştie că s-a odihnit un pic şi totuşi mai aşteaptă încă, până să devină din nou vânt şi nor. Numai cel ce nu este printre ei, şi a cărui lipsă n-o simt, este mereu vânt, bătând nepotolit.

În timpul marilor duminici de sărbătoare vin numai puţini oameni la consultaţii, se abţin până duminica următoare. Am deci timp să trec pe la han. Şi asta face parte din obiceiul locului.

De cum intru, îl şi aud pe Suck vorbind. El joacă aici oarecum rolul unui povestitor de basme din Orient, el însuşi s-a pregătit pentru asta, fie pentru că îl amuză să-i instruiască pe ceilalţi, fie pur şi simplu pentru că îi place să povestească:

— Păi, ce tot vorbiţi de italieni… Ce ştiţi voi despre italieni…

— Oho, strigă un ţăran tânăr.

— Păi tu crezi că ştii ceva despre ei pentru că ai fost acolo cu războiul… Dar ce erai? Erai un aitilerist, ai tras în italieni de departe, şi ce-i războiul fără cai? E un război de rahat, asta e… dar tata a fost soldat-cavalerist, şi a luptat de-adevăratelea la Novara…

Îşi mângâie barba rotundă de marinar şi face o pauză ca un povestitor versat:

— Bună ziua, domnule doctor, spune ca să o umple şi eu răspund:

— Salut, Suck, în timp ce iau loc potrivit rangului meu la masa rotundă la care şed deja primarul, brunetul l-ax, Krimuss cel cu faţa de dulău şi Selbander cel cu (ăcălie, în timp ce Sabest îmi pune berea lângă cremenea albă.

După acest interludiu, Suck continuă:

— Da, tata era soldat-cavalerist şi purta barba aşa cum o port şi eu astăzi, în onoarea şi amintirea lui şi pe atunci avea părul des şi negru. Da, aşa călărea împreună cu camarazii lui cavalerişti la vale, pe şosele, în câmpia care se cheamă Italia. Şi au tot călărit mai departe în arşiţa italienească. E o arşiţă de care niciunul dintre voi n-are habar, lumea e un cuptor de aur şi deasupra-i cerul roşu…

Altă pauză de efect.

— Nu mă credeţi? Vi se pare că fiecare ştie ce-i arşiţa fiindcă a gustat la seceriş din sudoarea amară care-ţi curge-n gură? Vi se pare că la noi soarele poate să înfierbânte la fel de bine? Poate un rahat! Păi ce e soarele fără ajutorul mării? La noi puteţi simţi câteodată marea dacă vă suiţi sus de tot pe munte, şi de-aia vă vine câteodată să vă căţăraţi după capre negre…

— Puşchea pe limbă, Suck, spune Lax.

— Dar acolo, acolo-i marea, simţi tot timpul marea chiar dacă nu o vezi şi sarea se înalţă în soare şi umblă cu el şi coboară iar cu arşiţa lui şi se preface în sudoarea vitelor şi a oamenilor, dar şi-n verdele-alb al măslinelor şi-n dulceaţa neagră a strugurilor. Aţi văzut vreodată măsline?

Nu, n-aţi văzut, nu ştiţi nici măcar ce e viţa-de-vie…

— Şi cum e? Se aude Krimuss. Voi ăştia de sus aveţi acu' şi viţă-de-vie?

— Nu, răspunse Suck, dar avem altele şi tu, Krimuss, nu te băga când vorbesc de tata şi de italieni. Deci tata a cunoscut toate astea, el şi camarazii lui au călărit printre măslini şi vii, au gustat sarea mării pe buze şi s-au bucurat de fetele italience.

— Acu' începe să fie interesant, spuse Lax de lângă mine.

— Sigur, spuse Suck, ia numa' seama mai departe Lax, acu' e şi mai interesant. şi tu te-ai fi bucurat dacă ai fi călărit aşa prin arşiţă şi n-ai fi întâlnit pe nimeni în lung şi-n lat.

Nici un suflet. Din când în când, întrebau: „Unde-i duşmanul?” Satele astea nu sunt ca satele noastre, ci un fel de oraşe mici şi câteodată erau oraşe moarte, oamenii fugiseră de tata şi de călăreţi sau se ţineau ascunşi în odăi şi dacă oştenii aveau nevoie de apă, pentm ei şi pentni cai, trebuiau să pătrundă în curţile caselor şi să spargă uşile cu lănciile lor lungi. Dar într-o casă au dat peste un om care i-a dus la fântână şi chiar i-a ajutat să adape caii. Dar când au isprăvit, el şi-a descheiat haina şi cămaşa şi a strigat „E viva Garibaldi!” dar strigătul ăsta aducea moartea şi el voia ca soldaţii să-i străpungă pieptul cu lănciile. Atunci tata, care pe-atunci încă nu-mi era tată, a început să râdă şi l-a gâdilat pe om cu vârful lănciei pe piept. Apoi au încălecat şi au plecat. Aşa sunt italienii. Asta am vrut să vă povestesc despre italieni.

Nu se învârtea povestea în jurul lui Marius Ratti?

Deocamdată toţi tăceau. Numai cârciumarul, greu de cap ca orice negustor, râdea, şi când toată adunarea s-a uitat la el a spus:

— Poate a gâdilat pe altcineva la piept… Ce zici, dom' Suck? Nu cumva era o lancie mai scurtă? O lancie foarte scurtă… Şi arată cu degetele lungimea unui membru viril.

Bineînţeles că toţi râd. Nimic nu poate fi destul de absurd şi de grosolan ca să nu fie întâmpinat de oameni cu plăcere dacă acolo se ating lucruri neînţelese şi complicate şi asta o fac pentru a acoperi jena şi teama. Lax, în apropierea căruia îşi face de lucru chelneriţa, îşi îndreaptă arătătorul către sânii ei.

Numai Mathias-Munteanul, care şade la a doua masă lungă, mormăie; – Sunteţi o turmă de porci. Dar Suck, care se bagă oriunde se râde şi căruia poate că îi face bine să uite un pic de nevasta bolnavă, chicoteşte, şi când se mai potoleşte gălăgia, spune:

— Sunt ultimul care să tăgăduiască că aş avea un frate acolo jos; în ţara duşmanului sunt mulţi copii…

Unul dintre cei ce şade cu Suck, la prima masă, strigă:

— Încă un Suck ar fi prea mult.

— Nu-ţi fie frică, strigă Suck către el, ăla n-ar avea o clanţă ca a mea, că ar vorbi numa' italieneşte… Dar s-ar prea putea să vină. De ce nu? Toţi copiii născuţi în război n-au linişte, umblă şi-şi caută fraţii. Păi, poate veni în orice clipă, chiar unu' aşa bătrân ca mine, cu aşa o barbă…

Toţi se uită spre uşă şi apoi se pornesc din nou pe râs.

— Vorbeşti serios? Întreabă Miland şi pare că meditează la teoria copiilor născuţi în timp de război.

— Ar fi şi mai frumos dacă orice hoinar ar fi un copil născut în război, spune primarul, avem şi aşa destul de furcă cu oameni din ăştia.

— Pun foc, remarcă omul cu ţăcălie de lângă mine.

— Dacă nu fură, măcar să pună foc, spune Lax râzând sonor.

Suck l-a înţeles:

— E bine că mai arde din când în când, aşa, vr'un grăjduleţ… Numa' ţăranul ştie ce-i înăuntru…

— Nu mai vorbiţi aşa, le interzice primarul.

— Păi da', Wetchy nu-i aici, spune Lax şi îşi goleşte cana de bere. Sabest, încă una!

Wetchy este şi agent de asigurări.

Cel cu ţăcălie nu se lasă:

— Cine vine de la foc trebuie să pună foc.

Iar Bartolomeus Johanni, care gândeşte prea puţin, spune:

— Toţi ţiganii fac farmece vitelor.

Se prea poate ca, din cauza căldurii ce se lăsase în cursul dimineţii, băutura să li se fi urcat la cap, cu siguranţă asta se întâmplase cu Ludwig Krimuss care se ridică acum de la masă şi vorbeşte cu gura lui galbenă de dulău:

— Cine hoinăreşte fuge de moarte.

Iar argatul Andreas, de la a doua masă lungă, masa argaţilor, încuviinţează din cap:

— Şi o aduce în casă, după el. Apoi trage din nou din pipă.

Miland spune calm:

— Moartea se-ascunde peste tot, unde vrei, pe casă, în grădină… Nu trebuie s-o aducă un străin.

Dar Krimuss, care nu se mai aşezase ci stă aplecat peste masă cum fac oamenii beţi, încât lanţul de la ceas cu amuletele, monedele şi semilunile de argint se bălăbăneşte deasupra tăbliei, strigă cu vocea lui tărăgănată:

— Dacă se ascunde şi pe la noi, atunci e moartea noastră şi ne e prietenă… Dar de moartea străină n-avem nevoie.

Am crezut că a venit momentul să spun şi eu ceva:

— Cred că dacă vreunul dintre voi ar vedea moartea ascunsă pe undeva, ar trebui să cheme doctoral.

— Ca să meargă mai repede… Nu-i aşa, dom' doctor?

Strigă Suck peste hohotul de râs.

Acum râdeau de mine.

Micul şi rotofeiul sărăntoc Striim, care şedea lângă Suck, se miră:

— Dumnezeu ştie, n-am văzut moartea ascunsă nicăieri.

— Că bine zici, Striim, am spus eu, vedem numai viaţa şi mie îmi place mai mult să fiu chemat când se nasc copii şi nu când se moare. Iar Mathias-Munteanul spune râzând:

— Şi totuşi se mai întâmplă.

— Taci, măi Mathias, spune Krimuss răguşit, cu insistenţa omului beat, moartea de sus, de la mină, e şi ea străină… Şi p-aia o s-o prindem cât e mică… Şi când vine, o sugrum şi-i arunc zdrenţele afară.

Urmează o scurtă pauză şi iar se uită spre uşă. Am bănuit că se întâmplă ceva. Chiar şi Pluto, care totuşi se obişnuise cu faptul că stăpânul său ţinea o cârciumă şi că asta-i aducea şi lui foloase, se ridică şi el pe labele moi şi priveşte cu tristeţe într-acolo. Şi iată că uşa se deschide şi în cârciumă intră nimeni altul decât Marius.

— Bună ziua, spune el simplu şi, pentru că toate locurile erau ocupate, se duce la tejghea.

Stă acolo liniştit şi se uită cam ironic la meseni.

— O bere? Întreabă Sabest neîncrezător, ştiind că Marius n-are bani.

Dar Miland, arătând şi spre Andreas, spune:

— Plătesc eu berea pentru oamenii mei.

— Mulţumesc, ţărane, spune Marius şi bea puţin din berea pusă în faţă de Sabest.

Krimuss, încă în picioare, întreabă pândind duşmănos:

— De ce-ai venit aici?

Marius Ratti îi face semn din cap:

— Pentru că aţi vorbit de mine.

— Asta-i bună, strigă Lax, crezi că n-avem altceva de vorbit!

— Nu, spune Marius.

Asta era obrăznicie. Suck nu i-o cunoştea încă şi începuse să râdă. Câţiva râdeau şi ei.

— Sabest, zvârle-l afară, strigă acum Krimuss beat, sau îl strâng de gât.

— Stai, îl apucă Lax de braţ şi îl trage înapoi pe scaun, şezi Krimuss… Glumim.

— Eşti velş' sau nu eşti? Întreabă vocea seacă a omului cu ţăcălie de lângă mine.

— Dacă dumneata mă-ntrebi pe mine, nu sunt velş.

Spune asta tare, fără frică şi hotărât, subliniat de, pe-aici neobişnuitul şi de fapt nepotrivitul, „dumneata”.

— Dar, de fapt, Ratti e un nume velş, intervine primatrul cu modestie, ca să împace lucrurile.

— Şi ce-i cu asta?

— Tu ai putea să găseşti aur, adaugă Lax.

Y – Sigur că pot, răspunde Marius deosebit de calm şi 7 conciliant.

— Faci aur? Greoiul Johanni îşi urmărea mereu gândurile, dacă poţi să faci aur, atunci poţi să farmeci şi vitele?

Suck strigă la el:

— Pune-l numa' să-ţi farmece vaca… De la un viţel cu trei capete poţi s-ajungi bogat… Sabest şi aşa nu-ţi plăteşte nimic pentru viţei…

— Pot să găsesc aur, dar nu pot să fac aur.

— N-o să iasă nimic din asta, sună vocea fermă a lui Mathias.

Johanni insistă clătinând din cap:

— Să faci aur, să găseşti aur, totuna-i.

În cârciumă atmosfera se încinge devenind apăsătoare.

Fumul de tutun pluteşte într-un strat gros la jumătatea înălţimii încăperii, berea şi trupurile asudate miros acru.

Bmsc, îmi scot haina.

— Domnul doctor vrea să iasă la bătaie, strigă o voce din masă.

Se aud din nou oarecare strigăte. Dar nimeni nu se ia după mine. Rămân cu hainele pe ei.

— De ce să nu iasă nimic cu aurul? Strigă Lax, dacă-l găseşte n-are decât…

— Nu, spune Ventlin din satul de sus, muntele nu-l dă.

Câţiva dintre tineri se apropie de Marius interesaţi:

— Ce vrei? Să găseşti aur… Sus, în mină?

Se uită unul la altul şi încep să râdă prosteşte.

— Ce nebun… Ce nebun afurisit.

— Vrea să slobozească moartea din mină, moartea de aur, bodogăneşte Krimuss. Sabest, zvârle-l afară.

— Poftim, spune Marius şi îşi oferă pieptul, ca să zic aşa.

Flăcăii se arată foarte dispuşi să urmeze îndemnul lui Krimuss, de dragul distracţiei.

Dar Mathias Gisson se pune la mijloc. Îi dă la o parte pe flăcăi şi se aşază în faţa lui Marius cât e de lat.

— Până la urmă ce vreţi? Întreabă el cu toată amabilitatea.

Dar nu mai puţin ciudată este comportarea lui Selbander cel cu ţăcălie, de lângă mine. Se ridică şi parcă răspunzând la întrebarea lui Gisson, spune uimit:

— Aur.

Dimpotrivă, în Krimuss s-a produs o schimbare:

— Cine are auml are şi moartea… S-aducă numa' aurul şi-l sugrumăm…

Şi întorcându-se spre mine:

— Să-l aducă aici ca să-l sugmmăm.

— Adu aurul, strigă unul de la prima masă.

Miland se ridică şi el:

— Marius este argatul meu şi nu l-am angajat să caute aur… Aşa că lăsaţi-l în pace. Lax, care se distrează nemaipomenit, strigă:

— Mă Miland, eşti la fel de nebun ca şi argatul tău…

Pune-l să caute aur… Şi aşa nu munceşte.

— Asta-i treaba mea.

Marius spune calm:

— Cum porunceşte ţăranul… Oricum n-aş fi căutat aurul pentru mine…

Selbander gesticulează:

— Aparţine comunei… Comunei… Miland nu are nimic de zis aici.

Ventlin intervine:

— Mina e a satului de sus… Şi nu se atinge nimeni de ea… Nu admitem…

Krimuss, care urmăreşte totul cu priviri de câine rău, mă trage de mânecă:

— Cei de sus? Nu slobozesc moartea… Sunt deştepţi…

Dar n-o să le folosească la nimic.

Selbander, cu ţăcălia lui, e aidoma unui avocat lacom:

— Drepturile de explorare aparţin întregii comune…

Miland e de părere:

— Comuna poate să renunţe, acolo sus mai este încă un funicular nefolositor.

Şi Lax, fie ca să-i încurce, fie că aurul îl atrage realmente, replică:

— Ei nu, asta.

Primarul vrea să-l calmeze:

— Cine ştie dacă aurul există într-adevăr.

— El a promis, stabileşte Selbander furios.

Cineva strigă:

— Miland ţine cu cei de sus.

Marius rămâne la mijloc. Nu aparţine nici uneia dintre tabere şi zâmbeşte. Dar din partea ambelor tabere i se aruncă priviri răutăcioase. Johanni repetă:

— Ţiganii care farmecă vitele să plece.

— Bravo, Johanni! Strigă Lax încântat.

Era destul de limpede ceea ce avea să urmeze acum.

Sabest începe deja să strângă paharele de bere. Iar Striim, care este pacifist, se pregăteşte de plecare. Flăcăii aşteaptă nerăbdători.

Se aude omul cu ţăcălie:

— Comuna cea mai bogată… Cea mai bogată din întreaga ţară…

Dacă nu voiam să-mi aduc de sus trasa cu pansamente, trebuia să intervin. Îmi pun haina:

— Oameni buni, eu plec… E timpul mesei… Şi ca să-l scot afară pe principalul instigator… Ei, Lax, ce zici?

— Tocma' când e mai frumos, dom' doctor?

Dar devenise nesigur, capul lui tare începuse să lucreze cumva. Se ridică şi spune:

— Ar fi păcat… Trebuie să ne mai gândim la treaba asta.

Kiimuss mârâie ca un dulău rău. Flăcăii sunt dezamăgiţi.

Nu e încă exclus ca vreunul dintre ei să-l atace pe Marius în ultimul moment. Iar Marius nu e omul care să dea de bunăvoie bir cu fugiţii. Trebuie să i se ofere un motiv de retragere onorabil.

— Vino, Ratti, spun cu voce tare, condu-mă.

— Nu tot ce luceşte e aur, prevesteşte Suck, plăteşte Sabest.

Marius nu m-a putut refuza. Cu un uşor gest al mâinii îşi ia rămas-bun şi mă urmează.

— Ei? Spun eu când ajung afară.

— Mulţumesc, domnule doctor, răspunde el, dar cu ei aş fi scos-o la capăt. Şi se îndepărtează cu paşi uşor târşiţi.

Acum înăuntru e gălăgie. Dar primarul reuşeşte totuşi să se facă auzit:

— Oameni buni, mai întâi plătiţi, pe rând.

Apare şi Lax; văzându-l pe Marius cum se duce, spune:

— Totuşi o să caute aurul.

— Pentru asta îi puseseşi adineauri să-l omoare?

— L-aţi fi pus dumneavoastră din nou pe picioare.

— Vă mulţumesc foarte frumos, domnule Lax.

El râde arătându-şi dinţii albi sub mustaţa neagră, stufoasă.

— Fără supărare, domnule doctor.

Se încălzise ca la amiază. Cortegiul norilor de sus se încetinise, şi când unul dintre ei, cu margini argintate, se oprea în faţa soarelui, în lume se făcea o linişte lăptoasă cum nu cunoaşte decât amiaza de primăvară. Karolina aştepta sus cu masa de Paşti; am luat-o la drum spre casă.

La ieşirea din sat, m-a ajuns din urmă Suck.

— Ce băiat şmecher, zice el.

— Marius? Da. Dar ce vrea de fapt?

Suck ia o mină şireată:

— Să-i agaţe, şi arată cu degetul gros înapoi, spre sat.

Şi o să-i agaţe.

Mă opresc. Ajunsesem la prima dintre cele trei capele care subîmpart dmmul spre satul de sus. De aici se poate vedea deja întreg satul de jos în mijlocul livezilor de pomi fmctiferi peste care se aşterne voalul primului verde şi se înalţă subţire şi vertical fumul de la amiază al coşurilor, în urma noastră, pe şosea, vin, câte unul, câte doi, cei din satul de sus, în costumele lor negre, toţi cu gândul la mâncarea ce-i aşteaptă sus şi pe care o vor introduce în trupul lor gol. Într-o după-amiază, cam pe la mijlocul lunii mai, consultaţiile nu mai luau sfârşit. O serie de pacienţi, printre ei câteva băbuţe care voiau să-şi verse neapărat mulţimea suferinţelor în mâinile mele şi s-o ia mereu de la început după ce tocmai terminaseră, apoi câteva tratamente dentare de felul celor pe care trebuie să le administreze medicul de ţară. Mai trebuia să prepar şi medicamentele deoarece, nu numai că medicamentele cu marcă din comerţ ar fi fost prea scumpe, dar în ochii ţăranilor un doctor care nu-şi prepară el însuşi medicamentele nu este socotit un medic adevărat. Astfel că eu gătesc picăturile mele pe lampa cu spirt, amestec prafurile, frec alifiile pe placa de sticlă şi între timp pun instrumentele dentare să clocotească în fierbătorul electric. Mâinile îmi sunt obişnuite cu munca, nu se mai încurcă, aproape că aş putea să le las în voia lor, aş putea dacă aş avea chef să mă gândesc şi la altceva, de exemplu la Marius, dar astăzi nu pot pentru că de un ceas tot guiţă porcul înjunghiat de Sabest, sângele lui care se scurge îmi umple urechile cu suferinţa animalului. Acum, în timp ce, în sfârşit, îmi etichetez cutiile şi borcanele, aud ultimul lui geamăt, ducând către friptura de porc.

Medicul de ţară trebuie să fie obişnuit şi cu astfel de lucruri şi nu numai medicul de ţară, ci oricine mănâncă după aceea cârnaţii şi nu numai mâncătoral de cârnaţi, ci oricine suportă războiul şi moartea şi asta facem toţi; totuşi mă bucuram că moartea nu mai umple văzduhul cu ţipetele ei. Mi-am dus marfa la doamna Sabest, jos, în bucătărie, ca să o păstreze după cum era obiceiul şi să o predea clienţilor.

Doamna Sabest ia medicamentele oftând.

— Bietul porc, zic eu.

— Nu porcul, spune ea şi oftează iar din adâncul sufletului.

Îmi pare că oftează prea ostentativ; nu prea îmi vine să o cred. Sau poate că este numai o introducere politicoasă.

— Păi ce nu merge, coană hangiţo?

Ea aruncă o privire spre fata care şade la fereastră curăţând cartofi şi ne ducem în cârciumă.

— Domnule doctor, începe ea, Peter…

— Nu l-am mai văzut în ultimul timp.

Se uită cu teamă împrejur în camera goală şi îmi şopteşte:

— Of, domnule doctor, tocmai asta e, nici măcar noi, părinţii lui buni, nu-l mai vedem la faţă… Tot timpul stă la omul ăla… la Marius ăla pe care l-a primit Miland…

Doar îl cunoaşteţi?

— Fireşte că-l cunosc.

— Credeţi-mă, domnule doctor, omul l-a vrăjit.

— Şi de ce nu, doamnă Sabest.

— Zău, nu mai râdeţi, domnule doctor, îmi pare rău…

Să nu mai spun că Peter vine acasă cu idei trăsnite, aşa de exemplu, şi arătă în sus spre aparatul de radio, vrea să desfiinţeze radioul.

— Prostia asta o ştiu deja, nu-i daţi importanţă… Dacă ar fi după mine, câteodată aş da şi eu dracului radioul…

— Bine, continuă ea, n-o să mai vorbesc de radio, deşi nu pot să înţeleg de ce îi daţi dreptate…

— Nu, doamnă Sabest, nu-i dau dreptate, doar aveţi nevoie de aparat pentru oaspeţi.

Pe ascuns însă mă impresiona energia cu care vrea să-şi impună Marius ideile.

— Of, continuă ea, nu pentru oaspeţi, pentru că mai înainte Peter şedea lângă mine şi ascultam împreună…

— Copiii cresc, doamnă Sabest, după câte ştiu v-a mai scăpat de mai multe ori din mână şi fără Marius.

Ea îşi şterse o lacrimă.

— Da, domnule doctor, vă gândiţi la Agata lui Striim, şi mai ştiţi şi că am ceva împotriva fiicei prostuţe a sărăntocului… Dar acum, când el i-a interzis…

— Păi, aici nu există nici o interdicţie, de asta s-o lăsăm pe Agata să se ocupe… Cine ştie ceva despre vreo interdicţie?

— Tot satul, domnule doctor, nu uitaţi că stau în prăvălie şi aud multe şi până la urmă chiar şi ruşinea care mă priveşte pe mine… Ah, nevasta lui Selbander, doamna Lax, a lui… Nu vreau să mai dau nume… Toate mă bârfesc că Peter a fost vrăjit de omul, de vagabondul pripăşit aici şi că a fost îndemnat poate şi la alte porcării şi rele… Of, nu râdeţi, domnule doctor, râde deja tot satul. Şi cui să mă plâng de grijile mele dacă nu dumneavoastră?

— Hm.

Mi-a venit să mă gândesc la şoferii atât de supăraţi pe Marius, zicând că e un porc, pentru că le predica mereu castitatea.

— Nu râdeţi, domnule doctor.

Nu, eu nu râdeam.

În spatele acestei femei voinice şi pricepute care părea că se descurcă bine cu viaţa şi cu plăcerile ei, se afla acum o fetiţă care nu ştia nimic şi probabil că era uimită că a adus pe lume încă o bestie umană. Ah, adevăratele violenţe ale vieţii omul le ţine pe cât posibil mai mult la distanţă şi face totul pentra a se înşela. Cunosc asta.

— Ce spune despre asta soţul dumitale, doamnă Sabest?

— El face parte dintre cei ce râd… Cred chiar că vrea binele vagabondului… Spune că orice animal ştie cu ce se împerechează… Dar poate chiar să-i taie golanului beregata dacă i-o cer…

Dacă i-o cere când sunt în pat poate că o face, îl cred pe Sabest în stare s-o facă. Dar n-o sfătuiesc. Poate că şi ea ştie cumva asta.

— Voi urmări problema, simpatică doamnă hangiţă, presupunând că nu vă jignesc… Nu văd deocamdată nici o ocazie pentra asta.

Acum zâmbeşte. Îi mângâi un pic obrazul bucălat şi o însoţesc, traversând gangul de la poartă până la prăvălie, ca să-mi cumpăr raţia de tutun. În prăvălioară miroase a de toate, dar mai ales a imprimeuri albastre şi a stămburi ale căror baloturi sunt aşezate puţin înclinat, ca să se vadă modelele. Aici se găseşte tot ce-i trebuie ţărăncii; prăvălia este o mină de aur, deşi Sabest o tratează ca pe o anexă fără importanţă. Dar asta o face numai de ochii lumii.

— Păi, mai spune ea, ne ponegreşte şi prăvălia, îi zice băcănie şi pe noi ne face băcani.

— Ajunge, spun eu, mi-aţi promis că de acum încolo nu vă mai necăjiţi.

Încuviinţează din cap plină de încredere şi părăsesc prăvălia în clinchetul clopoţelului de la uşă.

Şoseaua, la ceas de după-amiază primăvăratică, era albă şi prăfoasă, dar praful nu avea încă iuţeala muşcătoare a verii; văzduhul era încă umed şi plin de miresme şi în mijlocul acestui drum de ţară alpin gândul mă ducea la malurile mării şi la valuri verzi, primăvăratice. Preţ de o clipită, ra-a năpădit dorul de călătorie, aş fi vrut să mai fiu încă o dată tânăr şi să pot hoinări dintr-un loc într-altul asemenea lui Marius, fie chiar şi ca un nebun cum este acest Marius, ca un caraghios reformator al lumii, totuşi un călător. Da, asta era o nostalgie bruscă a mea şi un moment, cât a durat, era mai importantă pentru mine decât văicărelile hangiţei blonde şi îl înţelegeam pe Peter cu toate că ştiam mai bine ce înseamnă nebunia lui Marius şi a tuturor acestor flăcăi hoinari care, în confuzia şi nestatornicia lor solitară, nu sunt nimic altceva decât nişte încercări preliminare ale naturii, una din nenumăratele ei încercări ratate până să-i reuşească crearea unui geniu autentic, însă dorul meu nu voia să ştie nimic despre toate astea pentru că simţeam cum însăşi lumea se pusese într-o primăvăratică mişcare. Mă bucura că povârnişul Kuppronului, eliberat de zăpadă, saluta satul şi îmi era prietenos, era prietenos cu Marius, binevoitor faţă de Marius, faţă de orice drumeţ, iar din turnul bisericii a bătut trei şi jumătate. Coliba de pe creastă, deasupra pajiştii mari, se vedea bine, cerul de deasupra se retrăsese în tăcerea lui înaltă şi aproape imperceptibilă; venise timpul ascensiunilor, dar ştiam prea bine că pentru mine nu mai era timp de drumeţie ci numai calea liniştită a bătrâneţii.

Aşa că m-am dus peste drum, la bărbier, ca să-mi tundă barba încărunţită.

Meşterul Steppan se afla, potrivit dublei sale profesii, la masa de croit din faţa ferestrei şi călca o jachetă. Foarfeci le de croitorie şi de frizerie stăteau în bună înţelegere lângă oglindă, care avea să servească clientelei de ambele feluri.

— Imediat, domnule doctor, a spus el când am intrat şi a continuat să calce, pentru că era tocmai la o mânecă. Pe peretele din spate al odăii, deasupra uşii care duce spre locuinţă, se află icoana Maicii Domnului şi o candelă veşnic aprinsă, arătând că Steppan, pe lângă cele două ocupaţii principale, mai îndeplineşte şi obligaţiile de paracliser. Lumina veşnică pâlpâie în paharul roşu pe care sunt pictate cu aur, de-acum în parte şterse, o cruce şi inima înflăcărată.

Steppan este cam de aceeaşi vârstă cu mine şi deoarece sigur că se gândeşte la aceleaşi lucruri ca şi mine, spun:

— A venit primăvara, Steppan.

Ridicând ochii de la haina pe care o călca şi clipind mărunt pe deasupra ochelarilor aşezaţi pe nasul cu dungi roşii, spune:

— Cu cât îmbătrâneşti, cu atât mai mult ţine primăvara.

Spune asta cu voioşia lui caracteristică, cu o voioşie cu atât mai uimitoare la el, cu cât îşi duce viaţa între o femeie certăreaţă şi o flică palidă şi bolnăvicioasă, şi continuă să calce.

Mă aşez pe scaunul de frizer:

— Da, îmbătrânim, Steppane… Doi felceri bătrâni.

Râde:

— De când există un doctor, nu mai sunt felcer… Tata, da, el mai era încă un felcer adevărat.

Că tot mai practică arta învăţată de la tatăl lui şi câteodată chiar – fără să am nimic împotrivă – pune oamenilor lipitori, nu recunoaşte. Apoi însă este de părere:

— Dar curând n-o să mai avem nevoie de nici un doctor. vor exista maşini medicale; maşini de croit există deja… Cred, dom' doctor, că şi dumneata porţi deja îmbrăcăminte de gata…

Conştient că sunt vinovat, îmi mângâi pantalonii. Da, îi cumpărasem de gata, din oraş.

— Cămăşi făcute la maşină, ciorapi la maşină, jachete la maşină; acum omul mai capătă şi o piele făcută la maşină şi tot aşa mai departe spre interior, până la urmă mai are şi o inimă mecanică. Şi omul pute tot a ulei de maşină.

— De aia ungi pe cap oamenii cu uleiul tău de păr?

— Nu permit să se vorbească de rău despre el, este fin şi parfumat.

A aşezat fieml pe suport şi s-a îndreptat de şale. Trupul lui slăbuţ, de croitor, este nostim rotunjit de burtică.

— Lui Dumnezeu cu siguranţă că îi pute şi uleiul de păr, pentru că este înconjurat de miresmele raiului.

— Dar dacă şi acolo miroase a ulei de păr?

A zâmbit.

— Poate că miroase un pic.

La el nu mirosea chiar ca în paradis; amestecul ciudat de croitorie şi de frizerie, jacheta călcată aburea şi, în plus, din locuinţă venea oarecare iz de fiertură de la bucătărie.

— Păi, spune el, dracu' pute, boala pute, moartea pute, maşina pute, tot ce-i rău pute şi de-aia omul de treabă e dornic de un parfum bun.

— Deschide uşa, spun eu, de afară vine o adiere din rai.

— Da, da, spune el, trecând la cealaltă mânecă a jachetei, primăvara lumea devine gura Domnului, atunci ea răspândeşte aerul raiului şi ceea ce răspândeşte e cuvântul Lui.

— Ia spune, felcere, de ce n-ai şi tu o grădină ca popa?

Ai avea trandafirii tăi şi parfumul lor…

— Eh, face el, ca omul care nu doreşte să-şi piardă timpul cu fleacuri, nu mai dui'ează mult până să ajungem în grădina cea mare, unde-i mereu primăvară şi unde o să locuim în suflarea şi în cuvântul Lui. Şi în timp ce termină de călcat mâneca mai spune:

— Lumea are o gură rea care râde rar şi ascunde multe.

Apoi termină de călcat şi îmi tunde barba şi păral.

— Aşa, spune el întinzând mâna după sticluţa cu lichidul maroniu periculos, acum ui-mează uleiul.

— Las-o baltă, mă răstesc, sunt om de treabă şi fără parfumul tău… Nu-mi trebuie, chiar dacă acum mă duc să vizitez o fată tânără şi frumoasă.

Pentru că în timp ce mă tundea ajunsesem la hotărârea ca, de dragul nefericitei hangiţe blonde, să o întreb pe Agata cum stau de fapt lucrurile cu ea, cu Peter şi cu Marius.

— Complimente din partea mea lui Irmgard, spune el în loc de răspuns, dar cu o picătură de ulei ai fi fost mai fmmos.

— Greşeşti, nu mă duc la Irmgard…

Dar în acelaşi moment îmi vine ideea că la fel de bine aş putea să mă duc la Miland ca să-l iau la rost pe Marius de-a dreptul. Deocamdată era încă prea devreme pentru asta; oamenii mai erau încă pe câmp, dar pentru că eu îmi terminasem programul de astăzi mai aveam timp şi pentru asta. Aşa că adaug:

— Ai dreptate, poate că mă duc totuşi la Irmgard.

Şi am pornit deci, mai întâi încet pe uliţa bisericii spre casa lui Striim, pe lângă proprietatea lui Miland, aruncând doar o privire într-acolo, apoi pe lângă casa parohială şi biserică şi de acolo, la stânga, în fundătura închisă de poarta curţii lui Striim. Poarta e deschisă, curtea măturată şi curată, afară de găini nu se vede nimeni. Dar o zăresc pe Agata în spate, în grădina din spatele curţii.

Şade acolo sub meri la o masă simplă cu picioarele înfipte în pământ, între două bănci la fel de simple; şade acolo, cu nasul aplecat asupra lucrului şi coase cu mişcările încete, rotunde, care aparţin celei mai vechi demnităţi a femeii, caracteristice în acelaşi fel atât fetei cât şi bunicii, atât una cât şi cealaltă urzind ţesătura timpului, indiferent dacă Agata are abia şaisprezece ani, iar mama Gisson a trecut cu mult de şaptezeci.

Tocmai voiam să deschid portiţa cam înţepenită prin care se trece din curte în grădină, când ea, auzind zgomotul, a ridicat ochii şi a venit fuga cu o faţă cam stingherită şi speriată ca şi cum ar fi trebuit să mă împiedice să intru în grădină; s-a oprit în spatele portiţei şi a spus doar:

— Domnule doctor.

— Da, Agata, spun eu şi rămân în curte.

Aşa cum stă în faţa mea, în şorţul albastm şi cu mâinile la spate, încă pe jumătate codană, pe jumătate viitoare mamă de viitoare codane, nu-mi pot închipui deloc ce s-a petrecut sau încă se mai petrece între ea şi Peter. Ştiu, ce-i drept, că astfel de lucruri sunt obişnuite pentru tineri deoarece şi pe mine m-au subjugat, ba, dacă norocul sau ghinionul vrea, aş putea să mai pic încă o dată în puterea lor, dar asta rămâne o idee abstractă şi cât mă priveşte, chiar că nu ştiu să fi fost vreo bârfă pe seama mea, bârfă despre trecut sau viitor, pe care să trebuiască s-o iau în serios.

— Ce mai faci. Agata? Spun eu, aşa cum se spune întotdeauna.

Ea este prea timidă ca să poată răspunde; cu siguranţă că s-ar dori la Polul Nord, sau pentru că e prea departe, pur şi simplu în pământ.

— Tata e la câmp?

Încuviinţează din cap. Gândul ei este altundeva, nicăieri, este la o fericire pe care nu şi-o poate închipui, pentru că gândurile nu spun mai mult decât: „acum trebuie să cos”, „acum trebuie să gătesc”, „tata e la câmp”; ea nu şi-o poate închipui pentru că ceea ce gândeşte nu se află în ceea ce se poate exprima, ci în zboml rotund şi lin al acului de care atârnă aţa, în trosnetele focului din vatră şi în somn şi în trezie şi în fluxul devenirii şi trăirii timpului care străbate gros cât braţul prin trupul tânăr cu inima în centru, bătând neîncetat, o neîncetată, nerostită rugă către marile puteri din care face parte.

Tocmai voiam să plec, dar visătoarea a găsit totuşi o intrare în lumea exterioară. Zâmbeşte şi spune:

— Şi Trapp.

Da, Trapp e pierdut şi el în visul lui, cu siguranţă unul chiar prietenos căci coada i se mişcă încolo şi încoace într-o rugăciune legănată către puterile din care face parte.

— Stai, Agata, venim noi la tine.

Dar era mai uşor de spus decât de făcut. Şanţul dintre drum şi gard era plin cu apă, în unele locuri se formaseră băltoace late care ajungeau până în grădină şi trebuie să caut mai întâi un loc acceptabil pe unde să pot trece peste scândurile putrezite de vreme ale gardului fără să mă ud la picioare. Trapp vine sărind cu un pas în urma mea şi Agata râde.

— Grozav, spun eu, fii atentă. Agata.

Şi caut o piatră – la asta Trapp latră „Ura!” – pe care o azvârl în spate, peste gard, până dincolo, pe câmp. Plin de avânt o aduce înapoi îmbăiată. După aceea îi vine rândul Agatei să repete jocul şi cu asta prietenia noastră pentru azi este pecetluită.

Mai stăm aşa un moment, ea pe picioarele robuste, goale, de fată, marmorate cu roz de înţepături de ţânţar, pe care le tot freacă între ele, şi cum stăm aşa şi ne uităm la Trapp cum ne provoacă să ne jucăm cu el mai departe punându-ne întmna piatra la picioare şi îmboldindu-ne cu labele, ea devine încet serioasă.

— Vino, Agata, vreau să şed puţin lângă tine, spun eu.

Ne aşezăm pe cele două bănci, faţă în faţă, iar fata ia din nou în mână bucata de pânză rămasă pe masă şi începe să coasă. Ţăranii de aici nu sunt pomicultori, nu-şi îngrijesc şi nu-şi scurtează pomii. Grădina şi grădina vecină şi iar grădina vecină se alătură astfel încât coroanele pomilor trec dincolo şi dincoace împletindu-se, formează un acoperiş des de frunze şi un covor des de iarbă: între ele este prinsă umbra şi răcoarea verii, aproape că nu sunt pete de soare pe pământ, numai ineluşe ce tremură cu spicele de iarbă. Dar printre trunchiuri se vede o fâşie orizontală dintr-un lan de grâu de pe coastă, o fâşie orizontală de verde însorit, încadrată de linia gardului şi de crengile cele mai joase ale acoperişului de frunze, amândouă suspendate în lumină ca nişte siluete.

Lumina pătrande în beciul nostru de verdeaţă ca într-un tărâm străin, şi nu mai e verde ci tot mai deschisă şi mai cenuşie, până la urmă abia ca o lucire azurie a stelelor cerului care călătoreşte şi adastă asupra lui. Această strălucire călătoare şi calmă e soarele. În iarba din jur ciugulesc găinile, câteodată mai şi cotcodăcesc, iar dinspre firul de apă de la marginea grădinii vine din când în când zumzăind vreo gâză purtată de sunetul ei simplu şi luminos.

Trapp, cu piatra între labe, stă culcat lângă noi. Agata şade cu spatele spre luminozitatea câmpului; ţine ochii îndreptaţi asupra lucrului şi peste braţul gol care se ridică şi coboai'ă lunecă mereu acelaşi inel de lumină.

Apoi începe să vorbească:

— Avem în grajd două vaci şi un viţeluş.

— Da, spun, ştiu.

— Dacă viţeluşul vrea să sugă, apleacă gâtul. Şi înalţă capul. Buzele i se lungesc. Şi i se înmoaie. Şi îngenunchează.

— Da, spun, aşa sug viţeii.

— Blana îi miroase toată a lapte. Pe fnmte e deasă şi neagră. Coarne n-are încă. Fruntea e tare şi netedă şi grea.

Când suge înalţă capul…

— Da, spun eu.

— Mamă-sa îi linge fruntea şi coastele.

Îi linge pulpele.

Dacă ar fi după mamă-sa ar goli-o de lapte.

Trebuie să doarmă singur.

Şi mamă-sa doarme singură. Dar mereu întoarce capul după copil.

Noaptea e întunecoasă şi tare lungă. Luna Are o burtă albă şi o lasă să curgă Peste patul meu, şi nu mai am încotro să mă uit.

Apoi tace şi continuă să coasă. Îmi curăţ ţeava pipei înfăşurând fire de iarbă şi strecurându-le pe ţeavă. Darul vorbirii care se revărsase pentru o clipă peste sufletul Agatei părea că s-a îndepărtat, ca dus de vânt.

Totuşi mai spune:

— Furtuna.

— Nu, spun eu, azi nu vine nici o furtună.

Ea surâde ca şi cum aş fi prins-o cu ceva şi pune acul să coasă mai departe. Din când în când, răsuceşte puţin mosorul cu eticheta albă a fabricii la capătul de sus de pe masă, ca să desfăşoare încă o bucată de aţă.

— Ce coşi. Agata?

— Pentru mai târziu, răspunde ea.

În grădină se strecoară tot mai multe inele de soare pentm că soarele urcă. Spicele fâşiei de ogor de afară, grele încă de ploaie dimineaţa, s-au înălţat şi tremură acum uşor, înfiorate de adierea fierbinte.

Agata lasă lucrul să-i cadă în poală.

— Dar noaptea, când noi am stat aici, noaptea era Ca o vită care suflă şi mi-am Ridicat faţa, atât de moale îmi era gura.

Şi s-a făcut lumină.

Intre coarnele nopţii a venit furtuna. Şi a cântat.

Ca soarele.

Am băut furtuna şi laptele ei.

Laptele furtunii l-am băut şi eram Albă ca pântecele lunii şi frumoasă.

Dar acum sunt o vrăjitoare.

Tace şi se uită în gol.

— Ce eşti? Întreb uluit.

Nu mă aude. Dar îşi pune mâinile sub sânii mici şi rotunzi ca şi cum i-ar fi oferit cuiva şi poate că îl vede lângă ea pe iubit şezând pe banca şubredă de lemn, pentru că se întoarce puţin spre dreapta şi suflarea depărtată ca norii care îi făcea sufletul să se avânte spre cuvânt capătă alt ritm şi alte accente neaşteptate:

— De ce, ah, de ce ai plecat de lângă mine?

Era el mai puternic decât noaptea?

Era el mai puternic decât furtuna?

Mai puternic decât douăzeci de fulgere?

Douăzeci de vite şi douăzeci de tauri Dansează lângă sânii mei Şi copitele lor dansează înconjurând Cântecul meu.

Dar tu ai plecat.

Pentru că te-a chemat cel slab, cel Ce nu apără pe nim. Eni.

Şi mi-a zis vrăjitoare. Ultimele cuvinte sunt plâns de copil.

După câtva timp spun:

— Atât de mult l-ai iubit?

Se uită la mine cu ochi mari. Apoi spune:

— Da.

— Pe Peter l-ai iubit aşa de mult?

— Poate că pe Peter, spune ea.

Apoi tăcem amândoi şi eu mă uit afară, la soarele înălţat peste lanuri. Dar peste câmpii trece hoinarul, uşuraticul, cel dus de vânt, duşmanul mamelor, venind din infinit, mergând spre infinit; el nu ia în seamă câmpurile şi nu ia în seamă mamele, puterea lui nu este puterea lor, ea este împmmutată de la întâlnire, nu a creşterii, ci a adunării.

— Şi acum eşti o vrăjitoare.

— Da, el m-a ponegrit aşa.

— Marius.

Vrăjitoarea se apleacă să-şi scarpine înţepăturile de ţânţari de pe gambe şi Trapp vede că vrăjitoarea e tristă şi vrea s-o lingă pe faţă. A ajuns până la mâini şi picioare.

Ei îi place dezmierdarea udă a câinelui, se lasă cu plăcere în voia ei, apoi spune:

— Da, Marius mi-a zis aşa, pentru că i-a interzis.

— Ştiu, spun eu.

— Vai, domnule doctor, dumneavoastră ştiţi, se văicăreşte ea, de ce aţi îngăduit?

Reproşul nu-mi era adresat mie; era o tânguire adresată întregii vieţi pentru că o lăsase singură în furtunile Venerei. Se întinde îndurerată, iar mâinile îi coboară de la sâni, peste trup, până la genunchi.

Îl cunoscuse pe „a fost odată” care apare mereu în lume, umple lumea întreagă, pătrunde în toţi porii lumii şi oamenilor, întotdeauna când cineva moare. Când ajunge cu mâna la genunchi, tresare uşor, ca un câine adormit.

— Aici e fulgerul, spune ea, e în picioare şi aşteaptă.

— Viaţa e framoasă şi lungă, Agata, spun eu, nu trebuie să te întristezi.

— Da, spune ea, ştiu. Dar ei sunt la fierar şi-şi dau coasele la ascuţit.

— Fieraml e om bun, spun eu.

— Face pluguri şi coase, spune ea lăsând firul să-i alunece printre degete cât îi ajunge braţul, timpul nu le mai ajunge dacă stau şi se uită la el, lângă nicovală şi foc.

— Da, spun eu, vreau să mă duc acolo şi să văd ce fac.

Şi mă ridic.

Ea încuviinţează din cap şi parcă e mai mulţumită.

— Beţi un pahar de lapte, domnule doctor?

— Cu plăcere.

Mergem spre casă prin grădină şi prin curte, care e ca orice curte ţărănească şi Agata dispare prin uşa joasă şi lată ducând direct din curte la scara beciului. Acolo jos se află ulciorul mare, cafeniu, de lut, în care se păstrează laptele şi prinde o pieliţă groasă şi mai sunt desigur încă nişte vase mai mici pentru golit şi Agata îmi va umple paharul, cu grijă să nu alunece caimac în el, poate că va fi atât de pofticioasă şi va pescui pieliţa laptelui cu două degete şi o va băga în gură şi toate sunt bune chiar şi aşa cum urcă, pas cu pas scara, cu paharul în mână, cu ochii aţintiţi la suprafaţa uşor clătinătoaie a lichidului, toate astea sunt bune pentru că în surâsul de la picătura de lapte vărsată pe pământ şi în această picătură de surâs este adevărata omenie. Aşa revine Agata cu paharul plin ochi şi spune:

— Să vă fie de bine, domnule doctor.

Şi eu am răspuns la fel de politicos:

— Mulţumesc, Agata.

Beau laptele în picioare, în curte. Primăvăratic de blând, ca de porţelan elastic este albastrul cerului deasupra noastră şi acolo unde ajunge până la pământ se atinge de verdele nou al dealurilor şi de albul pomilor în floare şi se simţea un sunet uşor şi blând de prietenoasă împlinire pământească. Şi pe lângă asta se mai aud zgomotele satului şi ciocăniturile de la fierărie. Îi dau paharul înapoi şi mai spun o dată:

— Mulţumesc, Agata.

Şi cu toate că de fapt mi-a trecut cheful să-l mai văd pe Marius, sunt atât de impresionat de comportarea Agatei încât vreau să cercetez cum stau lucmrile. Şi astfel, urmat de Trapp, intru la Miland.

Surpriza vine imediat: chiar în curte dau de-a dreptul peste Marius, dar cu el mai este încă un om, inconfundabil tot un hoinar, un flăcăiaş mic şi slab, cu faţă de şoarece, care stă în faţa lui Marius într-un fel de poziţie de drepţi mucalită, dar totodată plină de respect şi primeşte ordinele sau sfaturile acestuia făcând vesel cu ochiul.

De cum m-a văzut, Marius spune tare, ca să aud:

— Du-te în bucătărie şi spune-i lui Irmgard să-ţi dea ceva.

Pungaşul, altfel nu i se putea spune, s-a dus cu paşi slugarnici la bucătărie, iar eu spun:

— Ia uite, încă o vizită…

— Bună ziua, domnule doctor, spune Marius ca să-mi amintească de formalităţi.

— Şi bună ziua, domnule Marius Ratti, spun şi eu aşezându-mă pe banca de lângă intrare sub care stau înşiraţi saboţii întregii familii, de la cei mari ai ţăranului până la cei de copil ai Ceciliei.

Cu braţele neglijent încrucişate, Marius se oprise în soare:

— Ce vă aduce pe la noi, domnule doctor? Asta mi s-a părat cam exagerat. Îl reped destul de aspru:

— Îl aştept pe stăpân.

Pentru că rămâne obiectiv şi politicos şi nici nu mârâie, îmi place. El adaugă:

— Pot să spun „la noi” pentru că, în sfârşit, locuiesc aici… Aşa că în curând devin o parte a întregii gospodării.

Ei, poftim!

După câtva timp spun:

— Toţi ceilalţi sunt la câmp.

— Da, semănăturile de primăvară.

— Şi dumneata eşti consemnat acasă?

— Păi, spune el, sunt destui afară… O să-mi vină şi mie timpul.

— Da? Când?

— La treierat, de exemplu.

— Ei, mai e mult până atunci… Ţăranul te-a primit numai pentru treierat? Muncă la câmp este destulă tot timpul şi un mecanic îşi găseşte întotdeauna locul.

— Aş dori ca de data asta să nu se treiere cu maşina.

— Cum?

— Da, răspunde el simplu.

— Nu înţeleg absolut deloc ce vrei să spui, Marius.

— Domnule doctor, treieratul cu maşina este un păcat.

Fără îndoială că e nebun.

— Ei… Un păcat?

— Pâinea e pâine, ar crede toţi… Şi totuşi pâinea noastră nu mai este pâine. Şi mai spune încă o dată: „Pâine.” – Da… Şi?

Devine nerăbdător:

— Pâinea vine de acolo… Şi arată spre cer şi apoi spre pământ… Şi vine de aici… Şi la mijloc este omul cu mâinile lui, dar fără maşină de treierat… Aşa a fost întotdeauna. Eram uimit. Probabil că orice discuţie era de prisos.

Totuşi spun:

— Până la urmă şi morile sunt nişte maşini.

— Da, spune el, cele mari, morile cu abur… De la care s-au îmbolnăvit oamenii.

Era el un apostol al vindecării naturiste, care-şi lua spoiala de cultură din revistele populare săptămânale?

Citise despre îmbogăţirea nocivă a lumii cu unde electrice şi de aceea voia să interzică radioul? L-a ispitit el pe Miland cu o astfel de întoarcere la natură? Şi, ca să-l fac să vorbească mai departe, spun:

— Ţi se pare mai sănătoasă pâinea cu tărâţe?

— Pe asta n-o cunosc, răspunde el serios.

— Păi, pâine din făină doar pe jumătate măcinată.

Pare supărat, fie de lipsa mea de înţelegere, fie datorită existenţei pâinii cu tărâţe; ridică nemulţumit din umeri şi schimbă vorba:

— Ceea ce se face cu păcat n-o să fie sănătos nicăieri şi niciodată.

Şi intră în casă.

Rămas singur pe bancă mă uit în curte la toate utilităţile ei care aparţin totuşi mai mult naturii şi presupun că Marius Ratti ar fi originar din vreunui dintre satele italiene de la munte, izolate pe stânci, cu ziduri netencuite de piatră brută, aproape fără ferestre şi cu scări exterioare piezişe. Oamenii din aceste case muncesc şi ei pământul, mai mult chiar, cultivă viţa-de-vie şi toamna se veselesc. Ce caută el aici, unde domneşte ordinea, chiar dacă cu mai puţină veselie, ce învârteşte pe-aici?

Complet tencuit, chiar dacă umezeala din sol se ridica pe el vineţie, zidul grajdului închide o latură a curţii, sub streaşină sunt rânduite scările de lemn, în colţ este un cuib de rândunică, muştele roiesc la fereastra grajdului şi deasupra gropii de gunoi care duhneşte până aici, pe grămada de compost cresc deja spice subţiri şi printre plăcile de piatră de la picioarele mele se strecoară iarba şi omul rămâne între devenire şi încremenire, cu siguranţă o dăinuire aparentă şi totuşi una reală pentru că el vine din perindarea ierburilor şi vânturilor şi devine iar trecere când totul în jurul lui împietreşte, el, omul, care este vântul şi iarba în prăpăstiile de piatră ale oraşelor. Aidoma unui vultur, o muscă dispare în azur şi eu am uitat unde şi cum mă aflu, căci podgoriile italieneşti coboară întinzându-se până la castanul din curte şi până la prăvălia hangiţei blonde. Dar deodată aud voci răstite în bucătărie şi-mi amintesc de ce am venit încoace şi am intrat.

Situaţia e cam ciudată: Marius tocmai îl apucase de piept pe mărunţelul, care evident că şezuse pe bancă, sau trebuie că se refugiase acolo, îl ţinea pe jumătate ridicat deasupra băncii, încât abia mai atingea pământul cu vârful degetelor, şi-l scutura încolo şi încoace. Fără să se apere, el striga: „Dă-mi drumul, dă-mi drumul”, în timp ce Irmgard, poate cam speriată, dar cu o expresie neîndoielnic mulţumită, stătea şi se uita la ei. Era un tablou ciudat, o confruntare violentă, un meci la categoria pană, un fulg al unei drame şi nu m-am putut abţine să nu râd. Iar mărunţelul, primul dintre cei trei care mă văzuse intrând şi râzând, este şi el copleşit de veselia mea şi începe să rânjească.

Brusc, Marius îi dă drumul să cadă:

— Ţine minte, pentru altă dată, şi fără să-i mai dea atenţie vrea să iasă pe uşa prin care intrasem.

— Ascultă, Marius, puteai să-i rupi noada.

Golanul, alb ca varul, se întinsese pe bancă şi nu mai respira. Pe neaşteptate, toate erau aici imprevizibile, răspunsul îl dă Irmgard:

— Are dreptate.

— Irmgard, se aude acum de afară vocea cu nuanţă de stăpân a lui Marius şi Irmgard îl urmează ascultătoare.

Mă apropii de flăcău:

— Ei, cum e… respiră adânc.

Suspină şi, cu toate că i se cutremura trapul, începe din nou să rânjească. Iau ulciorul de lut alb cu verde, care stă aici întotdeauna plin cu apă, umplu o cană cu toartă şi îi dau să bea. Bea, îmi mulţumeşte şi pare din nou foarte vesel.

— Ce ispravă ai făcut?

— Ah, spune el, pură politeţe… I -am făcut un pic de curte…

Întinde mâna şi îşi freacă degetele de parcă vrea să încerce o stofă şi înţeleg că făcutul curţii avusese un caracter foarte concret.

— Şi asta nu i-a convenit lui Marius?

El face o mişcare de parcă l-aş fi întrebat cum mă cheamă pe mine. Obiceiurile lui Marius îi erau deci binecunoscute şi întreb:

— O fi gelos?

— Colosal, zice omuleţul şi se bate comic pe pieptul slăbănog.

Totuşi simt pe undeva că vrea să mă ducă.

— Atunci de ce îl faci să fie gelos?

Îmi şopteşte:

— Pasiunea.

— Păi preţioasa ta noadă mi se pare un preţ cam mare pentru asta.

— Altă dată am scăpat mai ieftin… Se compensează.

— Aha, ai cu el un fel de socoteli de durată.

— Cu el?”Nu, deloc…

Se ridică, îşi freacă dosul, face câţiva paşi.

— Merge… Cu timpul te obişnuieşti.

Să tot aibă patruzeci de ani, e tare zdrenţăros, nu e muncitor agricol adevărat, deşi în grajduri şi la maşini se pot întâlni astfel de figuri. Pentru un moment, îmi trece prin minte că Marius se piipăşise aici numai ca să-şi aducă complicele şi să facă împreună cine ştie ce pungăşii.

Faţa de şoarece plină de riduri şi prefăcută a mititelului mă priveşte cu o ironie veselă.

— Eşti muncitor agricol?

— Dacă trebuie, de ce nu?

— Păi da, dar e muncă grea.

Se scoală şi, cu mândria omului nedreptăţit, mă pune să-i pipăi muşchii foarte puternici ai braţelor; ciudate sunt mâinile delicate cu care se termină aceste braţe.

Acum pot să fac legătura:

— Şi cu muşchii ăştia te-ai lăsat scuturat aşa?

— Da, spune el cu superioritate, trebuie să ştii când să te aperi… Cu altul ar fi ieşit altceva.

Ce îi lega pe aceşti doi oameni? Unul avea braţe puternice la un trup care nu spunea nimic, iar la aceste braţe mâini foarte delicate şi sub nasul ascuţit o fantă îngustă, o gură, prin care vorbea şi din care emana respiraţia. Şi mai era celălalt, respirând şi el, în comparaţie cu acesta putea fi numit proporţionat – de fapt de ce?

— Era frumos, şi puterea lui se afla în ochi, nu în braţe, ci în privirea lui ciudată de pasăre. Ce îi leagă pe cei doi? De ce oamenii nu se mai pot elibera unul de altul? Drumurile lor nu mai reuşesc să se despartă niciodată în peisaj, peisajul este cel ce îi urmează şi nici nu mai este aici şi acolo, ci întreţese podgoria cu gheţarul, totuşi atât de puternic încât supune şi conduce paşii călătorului. Ca şi cum mi-aş fi vorbit mie însumi, spun:

— Este privirea.

— Chiar aşa, confirmă faţa vicleană de jos în sus, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, chiar aşa.

Pentru că omul pe care îl întâlnim nu vine din împrejurimile de aici sau de acolo, el nu vine dintr-un spaţiu care are lăţime, adâncime şi înălţime, ba nici măcar animalele nu vin din el, omul vine cu mult mai de departe decât ştie el însuşi şi privirea lui care nu-i părăseşte trupul trădează obârşia lui din spaţiul răsinfinit în care taipul şi spaţiul se nasc permanent din nou şi fiinţa se întâlneşte cu fiinţa, astfel că omul nu mai poate trăi niciodată fără infinit şi se crede un trădător al veşniciei de neatins, ba chiar ca un animal orb şi trist când trebuie să-i întoarcă spatele şi să-l părăsească pe călătorul care i-a adus sclipirea propriei sale fiinţe. Şi acesta era tocmai răspunsul la întrebarea pe care mi-o pusesem, răspuns care confirma printr-un „chiar aşa” lipsa de importanţă a unui astfel de hoinar.

Şi pentru că era aşa şi pentru că curgerea infinitului bănuit se prăbuşeşte în disperare, a cărei cea mai mică şi mai trupească paite este gelozia, arăt spre uşă, în spatele căreia dispăruseră Marius şi Irmgard, şi întreb:

— Ei nu sunt geloşi unul faţă de celălalt…

— Geloşi?… Râde din nou cu râsul de şoarece cu multe riduri, geloşi?… E dreptul lui.

Îşi freacă din nou fundul băgat într-un pantalon de sport zdrenţuit, mult prea larg.

— Ei, spun eu, nu prea înţeleg pentru că nu cunosc aranjamentele voastre privind femeile, dar poate că s-ar putea să fie aşa… În sfârşit, am scos ceva de la el:

— Nici n-aţi înţelege… Pentru asta ar fi trebuit mai întâi să fiţi câţiva ani împreună.

Iar eu spun repede:

— Aţi călătorit împreună…

Dar acum nu mai răspunde. Ia ulciorul verde cu alb, îl duce la gură şi, pentru simplificare, toarnă o cantitate mare de apă direct în trapul lui mic. Apoi spune:

— Totul în regulă, şi se aşază pe banca din colţ.

Aşadar cel puţin de câţiva ani. Spun:

— E drept, şi ies spre bucătărie.

Când ajung afară, în micul coridor, îl aud pe Marius vorbind. Vorbeşte atât de desluşit încât înţeleg fiecare cuvânt şi fără să fiu atent. Acum el spune în încheiere:

— Asta e drept, şi de dragul dreptăţii trebuie să fie aşa.

Cu siguranţă că nu întâmplător vorbea despre dreptate.

Irmgard spusese deja că are dreptate, mititelul îi dăduse el însuşi dreptate şi se condamnase singur la renunţare, pentru că oamenii vorbesc mereu de drept şi că au dreptate şi de dreptate când, păşind printre munţi şi copaci, îi bate vântul nemărginirii silindu-i să se apropie unul de altul, apoi despărţiţi şi mânaţi mai departe, ah, nu pot găsi alt cuvânt, cel puţin unul mai mare şi mai sfânt şi orice nedreptate pe care o comit poate fi pur şi simplu înfăptuită dacă îşi închipuie că au dreptul. Urmăresc dreptatea pretutindeni, în toate întâmplările şi în toată natura, pentru că dreptul este consolarea tristeţii separării lor, pentru că în primul rând în ea, chiar dacă se numeşte lege, sau oricum s-ar numi, poate fi ghicit răsinfinitul din care ne tragem, desigur degradat, adesea căzut în trupesc şi mai des atât de golit încât nici o fiinţă nu pare să mai acţioneze în spatele ei, totuşi încă sfânt şi etern ca înţeles şi păstrând ceea ce este intangibil. Chiar şi în dreptul special stabilit în mod evident între Marius şi golanul lui mai vibra încă licărul veşniciei.

Dar acum răspunde vocea lui Irmgard:

— Este dreptatea ta şi de aceea cred în ea.

Vocea se înalţă verticală şi frumoasă, la fel de dreaptă şi de frumoasă cum este şi fata. Însă tocmai de aceea sunt indignat. Nu există nici un fel de dreptate a lui Marius şi chiar dacă îndrăgostiţii cred amândoi că ar fi infinitul, da, chiar dacă sunt într-adevăr infinitul graţie nemijlocirii ce le este dăruită când iubesc, nu mai există cuvinte, cu atât mai puţin cele privind legea şi dreptatea, oricât de mult ar vrea dreptatea să oglindească în ea dragostea. Numai un nebun sau un şarlatan parcurge drumul înapoi înlocuind nemijlocirea prin abatere. Cu astfel de palavre voia s-o atragă pe fata înaltă, puternică şi dreaptă? Putea ea oare să participe la acest joc? Dacă s-ar fi sărutat n-aş fi avut nimic împotrivă, pentru că la vederea unei perechi frumoase în mintea mea bătrână apar tot felul de fantezii erotice, dar prin fandoselile lui de acum Marius îmi apărea ca un fel de predicator ambulant al unei secte de abstinenţi cu tendinţă comunistă, nu credeam deloc în bâiguiala lui mieroasă, la care şoarecele viclean din casă probabil că era vioara a doua, ca să aibă cine ştie ce avantaj de vagabond. Şi ies afară.

Aici se află predicatorul ambulant în atitudinea lui îndrăzneaţă, întors pe jumătate spre Irmgard, iar ea, cu un vag surâs, are ochii pierduţi în depărtare. Nu se poate observa nimic din conversaţia lor încâlcită. Eu însă, tot furios, spun:

— Ce se va întâmpla cu cel dinăuntru?

Marius face un gest dispreţuitor, în parte ca să arate că nu mă priveşte, în parte ca să sublinieze lipsa de importanţă a subiectului…

— Ah, Wenzel.

— Wenzel? E ceh?

— Nu, eu l-am botezat aşa pentru că arată ca un valet'…

Şi aşa i-a rămas numele.

Irmgard râde.

Glumele lui Marius nu-mi displac. E un om frumos, totuşi mai apropiat de animal decât mulţi alţii care au feţe evident mai animalice. Iar animalele nu glumesc. Vulturii n-au simţul umorului. Cel mult porcii sau şoarecii.

— Deci Wenzel… Rămâne şi el aici?

Amândoi se prefac că nu aud întrebarea mea, ca şi cum aş fi atins lucruri cu totul fără importanţă. În cele din urmă, Marius se învredniceşte să dea un răspuns:

— Ţăranul poate că va fi mulţumit.

Irmgard intră în casă tăcând.

După ce reguli începea să se organizeze lumea aici?

Va fi o nouă ordine? Sau voia să izbucnească anarhia cea înşelătoare şi ispititoare, care vine când ordinea se dezgustă de ea însăşi? Deliciul decăderii. Dar mi se părea de neconceput că un ţăran ca Miland ar putea să fie atât de scârbit de rânduiala părinţilor şi străbunilor încât să existe pericolul de a ceda la o astfel de ispită.

Marius umblă de colo-colo prin curte, ţanţoş şi cu paşi uşori. Prezenţa mea îl deranjează şi tocmai de aceea îl întreb:

— Şi cum e cu aurul?

El se retrage din nou diplomatic:

— Ţăranul nu e pentru.

Dar pentru că vreau să mă lămuresc întrucâtva ce e cu Peter, fac pe prostul:

— Ca să găseşti aur trebuie să fii cast, după câte ştiu.

La cărţile de joc (uzual în germ.).

— Sigur, confirmă el politicos.

— Dumneata însă îţi predici morala şi unor oameni care nu se gândesc deloc să caute vreodată aur.

— Sunteţi cumva pentru destrăbălare, domnule doctor?

Sună răspunsul cam surprinzător.

Brusc îmi dau seama că, cu toată abilitatea diplomatică, nu vorbeşte câtuşi de puţin ironic, ci foarte serios, atât de serios cum vorbesc numai nebunii.

— Toate bolile vin de la destrăbălare, mă învaţă el.

— Credeam că doar copiii.

Îmi aruncă o privire plină de dispreţ şi continuă să umble ţanţoş de colo până colo. Nu m-aş fi mirat dacă omul ar mai fi fost deja internat. Era cel puţin un caz-limită.

Dar, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, se opreşte în faţa mea:

— Mă credeţi nebun… Dar ştie medicina dumneavoastră de unde vin bolile?

Aş putea să îi răspund că, de exemplu, medicina cunoaşte cauzele bolilor infecţioase. Dar pentru că la toate există o contraântrebare, renunţ şi spun doar:

— Ascultă, domnule Ratti, se pare că dumneata ai deja oarecare experienţă în medicină.

Zâmbeşte, întinde braţul şi trece cu degetele răsfirate, fără să mă atingă, de-a lungul trupului meu:

— La dumneavoastră e aici, spune el şi arată spre umărul meu stâng.

Într-adevăr; în braţ şi umăr mi s-a cronicizat un reumatism pe care nu-l prea iau în seamă, dar căruia îi place să mă necăjească când se schimbă vremea. Poate că ştie asta de la Miland căruia i-am vorbit destul de des de reumatismul meu, dar e posibil ca să posede într-adevăr darul diagnosticelor prin magnetism. Este un talent periculos la un nebun. Îi spun deci enervat:

— Mai ştii şi alte trucuri magnetice?

— Ah, o luaţi drept scamatorie…

— Nu, dar nu se opune medicinei.

Nu-mi displace scârţâitul căruţei ce se aude venind pe uliţa bisericii; imediat după aceea atelajul intră în curte.

Doamna Miland cu copilul şade pe capră lângă bărbatul ei, servitoarea, care şezuse în spate cu Cecilia şi Andreas, coborâse deja mai înainte şi închidea poarta mare, după ce carul intrase.

Marius ajută la deshămarea cailor. Felul în care lucrează arată că este deprins cu caii şi că ştie să se poarte cu ei. Îi mângâie, aproape tandru, cu mâna întinsă, pe spate şi pe burtă şi pe partea interioară a pulpelor, ca să şteargă muştele de gunoi aşezate acolo.

Între timp, eu salut familia. Nu se miră că mă întâlnesc.

Medicul este şi al drumeţilor, merge din casă în casă, vizitează ici şi colo o viaţă, această viaţă extrem de fugitivă, care se cufundă în pământ atom cu atom şi sarcina lui este să oprească pentru un scurt răgaz decăderea care începe, la unul în umăr, la altul în rinichi sau în altă parte, în virtutea legii pe care o aduce din infinit.

Şi conform acestei legi şi a funcţiei mele întreb:

— Slavă Domnului, toţi sănătoşi?

— Sănătoşi, slavă Domnului, răspunde Miland care până atunci stătuse deoparte tăcut ţinând-o pe Cecilia strâns lipită de el.

Stăm câtva timp aşa, pe extremităţile noastre inferioare care cresc ciudat bifurcate din trupul nostru şi mă întreb dacă nu cumva destrăbălarea nu poate să însenme într-adevăr destrămarea, renunţarea la consistenţa noastră, dacă în ea nu ajunge să se exprime dezgustul faţă de ordine şi deliciul descompunerii şi aştept, pentru că evenimentul încă nu se produsese şi Wenzel încă nu-şi făcuse apariţia. În felul ei tăcut, Cecilia atrăsese o pisicuţă şi animalul, care se apropiase cu coada ridicată băţ şi cu spinarea încovoiată, fu apucat şi ridicat cu o mişcare neobişnuit de rapidă. Soarele dispărea după Kuppron, lumea prindea contumri roşietice şi adierea blândă a serii coborând la vale ducea cu ea parfumul poienilor de narcise ca pe o turmă nevăzută.

Andreas se căţărase pe acoperişul şurii şi deschisese din interior uşa mare, cenuşie, cu două canaturi, ca să arunce fân pentru hrana cailor, balamalele lungi de fier se bălăbăneau şi scârţâiau înainte de a se deschide fără zgomot.

Irmgard iese din bucătărie, dar oaspetele nu se arată.

Irmgard se întoarce la uşă şi strigă:

— Hai, vino afară.

Omul, pe nume Wenzel, apare imediat rânjind, nu se putea spune că e stingherit, dar oricum pare nerăbdător.

Marius se apropie şi spune simplu:

— El e Wenzel, caută un loc.

Sunt destul de încordat. Pe chipul ţărăncii nu se observă nimic; îl măsoară pe noul venit cu o privire aspră, de la ea nu era de aşteptat nici o amabilitate, dar ea respectă eticheta şi nu vrea să i-o ia înainte bărbatului. Acesta se apropie de omul care zâmbeşte şiret, îi dă mâna, pe care golanul o strânge cu o reverenţă absolut neţărănească, şi îi spune:

— Avem mâini destule, dar dacă vrei să cauţi de lucru altundeva în sat, poţi până atunci să înnoptezi aici, n-am nimic împotrivă.

— Cum porunceşte ţăranul, spune Marius cu condescendenţa lui suspectă.

Pisicuţa, care până atunci şezuse cuminte pe umărul Ceciliei, sare de acolo dintr-un salt; coada îi alunecă din mână fetei care încerca s-o prindă. Spre uimirea mea, ţăranca, în care era totuşi imprimată, în forma cea mai dură, firea neamului Gisson, îi spune mărunţelului:

— Poate are nevoie fratele meu din satul de sus.

Asta a fost tot. Bătător la ochi era tonul conciliant care domnea acum şi care nu putea proveni decât de la Marius.

Mi l-am amintit pe bătrânul Miland care mai trăia acum paisprezece ani, când am venit în sat. Dintre nepoţi n-o apucase decât pe IiTngard. Dar asta are prea puţină legătură cu condescendenţa. Ba totuşi: bătrânul cedase gospodăi-ia numai după multă împotrivire; nu avea deloc încredere în fiul care adusese una din satul de sus. Între timp, în ultimul an dinaintea morţii, se înstăpânise o relaţie suportabilă, nu faţă de noră, ci faţă de fiu, despre care bănuia poate că suferea din pricina femeii aspre. Pe atunci, Miland stătea adesea în grădină cu tatăl său, căci viaţa tot mai împuţinată a bătrânului se reducea tot mai mult şi în spaţiu, dar nu se despărţea de pământul pe care umblase şi care încolţea, rodea şi se cocea. Ba îi era mai dor decât oricând de glia străbună şi de viaţa ei, fie şi doar cea mărginită şi paşnică a grădinii. Şi aşa adormise dincolo, în grădină, cu mâinile în frunzişul unei crengi coborâte şi plecase, înainte ca cineva să fi obseivat ce se întânsplă. Când l-am găsit şi l-am dus dincolo, în casă, mai avea încă o crenguţă tânără în mâini şi cu ea am încununat crucea pe care a ţinut-o în sicriu.

Păi asta n-are nici o legătură cu condescendenţa lui Marius, este o altă condescendenţă, dar nu este lipsită de importanţă pentru relaţiile mele cu Miland şi de aceea mi-a venit în minte în timp ce ne aflam aici şi în jurul nostru toate deveneau tot mai calme şi mai aurii.