VI

Cam la o oră mai la deal de satul de sus, nu departe de galeria ce poartă numele Groapa Piticilor, se află vechea capelă a minei, o construcţie mică din perioada târzie a goticului, tencuită, zugrăvită şi văniită, ca şi multe altele, în secolul XVIII şi împodobită cu ornamentele corespunzătoare epocii. Astăzi este expusă unei degradări lente.

Două trepte de piatră, sparte, prin ale căror crăpături creşte iarba, se află în faţa uşii de intrare permanent încuiată şi deschisă o singură dată pe an pentru a lăsa preoţii să ţină liturghia la aşa-numita „Sfeştanie a pietrei”, care are loc în prima joi între ultima lună nouă şi solstiţiul de vară.

Urc câteodată până acolo, aş spune că este chiar drumul meu preferat, merg pe el mereu, mânat de atât de ciudata şi totuşi omeneasca pornire de a-mi întipări în memorie cu deosebită insistenţă un loc foarte îndrăgit, ştiind totuşi că este o sarcină şi o dorinţă pentru care nici o imaginaţie, fie şi cea supraomenească a îndrăgostitului, nu poate fi vreodată suficientă. Nici aici nu era altfel. Cu cât îmi dădeam silinţa la fiecare vizită să reţin acoperişul de şindrilă al capelei, cu toate detaliile lui, molizii care se înalţă deasupra lui şi cele două ferestre ogivale cu colonete subţiri la mijloc, la picioarele cărora zace un strat gros de moloz, memoria refuza să răspundă şi eram mereu surprins de tot felul de senzaţii, de mireasma pădurii care învăluie zidurile asemeni unui nor rece, de pereţii de stâncă prăpăstioşi care par aici atât de apropiaţi încât ai putea crede că te afli la picioarele lor deşi mai e o bucată bună de dmm până să ajungi la ei cu adevărat şi, nu în ultimul rând, mă surprinde întotdeauna priveliştea ce se deschide de aici: capela se află la marginea de sus a unei păşuni pietroase de munte, evident a unei foste defrişări, făcută odinioară pentru Mina Piticilor, vechiul drum al minerilor urcă aici în serpentine abrupte şi jos, după o lizieră de tufe şi arbuşti, năpădită de iarbă cu muchii tăioase, înaltă de un metru, începe din nou pădurea de molid peste ale cărei vârfuri privirea poate cuprinde toată lărgimea văii.

Aşadar aici, pe treptele capelei, am şezut şi şed cu plăcere, cu mâna pe capul câinelui. Şi adesea această privire, în jos, spre valea care se întunecă şi spre licărirea ei aurie şi tremurătoare, este plină de nespusă uimire, de o necontenită schimbare, când îmi dau seama că privirea nu-rai este îndreptată într-acolo unde totuşi tinde odihnindu-se, ci, plină de uimire, mă priveşte pe mine cum privesc spre curţile de pe această parte: pentru că privitorul nu este cel ce stă aici, nu este omul care îmbătrâneşte, nu este cel ce a fost copil şi a străbătut ani după ani, căţărându-se în genunile înceţoşate ale timpului, şi nu este nici cel în care s-a adunat memoria, strat cu strat, împănată cu frânturi de ştiinţă medicală şi nu este nici măcar cel care a dormit odinioară în respiraţia unei femei şi care nu după mult timp se va întinde solitar, ştearsă fiindu-i memoria ce nicicând nu se odihneşte, ce încă mai creşte, până la subita uitare a timpului, nu, toate astea nu sunt cel ce priveşte, nu, astea nu sunt eu, n-am fost niciodată, căci eu mă ascund într-un înveliş atât de interior şi de protejat, sunt coborât în mine atât de mult, ca într-un clopot de scufundător, cufundat în propriu-mi dincolo, încât toată această desfăşuraie a vieţii împreună cu finalul pus la sfârşitul ei nu mă priveşte de fapt şi dacă îi îngădui fratelui în care locuiesc şi care, mai bine zis, este doar locuitorul din mine, bucuriile şi chiar suferinţele, dacă asemenea nebunului care este satisfăcut doar de simplul fapt că priveşte şi că bate din palme, îmi pierd timpul, pur şi simplu pentru că nu-l mai am sau nu mai contează, acolo unde priveşte ultimul meu ochi văzător, în acea sferă deci – ah, unde o fi?

— În care orbirea şi ştiinţa au devenit una, încât ar trebui un ochi nou şi mai pătrunzător ca să perceapă încă o dată separaţia dintre ele, o separaţie din care orbirea nu va mai apare ca orbire, ştiinţa nu va mai apare ca ştiinţă, deci dacă clopotul meu de scufundător încă mai pluteşte în derivă în întunecimea oceanelor mele şi în întunecimea insondabilă a peisajului meu scufundat, în ciuda întunecimii, în jurul meu solitudinea se luminează tot mai mult şi privind din această profundă şi aproape ultimă întunecime, străbătând cu privirea toate învelişurile din care sunt făcut, eu, care şed aici, închis în viaţa şi în carnea mea, eu, care trag cu urechea la muzica luminii ce părăseşte munţii, eu, extaziatul care priveşte în afară din necuprinsul propriei fiinţe în şi mai necuprinsul unor tărâmuri tot mai vaste, da, privind şi totuşi eu însumi privit, presimt întreţeserea ştiinţei, presimt presimţirea că eu însumi aş fi muntele, eu însumi colina, eu însumi lumina şi eu însumi peisajul la care nu ajung, pentru că ele sunt eu, şi totuşi vreau să ajung, toMşi voi ajunge în cea mai adâncă groapă a oceanelor, a munţilor şi a insulelor scufundate, într-o zi, când pe fundul auriu al tuturor întunecimilor se va aşterne asupra mea marea uitare. Astfel şed adesea aici, pe treptele capelei, cu muntele şi Galeria Piticilor în spatele meu, întristat de inaccesibil şi totuşi extaziat că îl pot vedea. Iar câinele, a cărai ţeastă cu păr cald se potriveşte exact în căuşul palmei mele şi eu o ţin mereu pe ea, ca şi cum aş putea să cuprind astfel infinitul ce se ascunde acolo, câinele, pe care îl invidiem pentru că nu trebuie să poarte blestemul harului deosebirii şi fiinţa lui mâncăcioasă şi atât de des pişăcioasă pare atât de inseparabil împletită cu ceea ce vede într-o voioasă unitate, despre care s-ar putea crede că în orice loc al ei este câinele Trapp, da, câinele nu e vesel sau numai foarte rar, chiar şi când se tăvăleşte în zăpadă şi goneşte peste câmp, ci pretutindeni şi permanent se caută pe sine, caută în capul lui licărirea infinitului, pe care omul l-a trezit în animal, caută această nemărginire pentru care a devenit părtaş numai cu tristeţea, dar nu şi cu extazul. Dar cu această tristeţe, din care noi, eu şi Trapp, posedăm o parte comună, ne privim în ochi întrebători şi cu dragoste, în depărtarea iubitoare a nemărginirii noastre, din care ni se trag privirile şi la care participă comunitatea noastră, ne privim unul pe celălalt lung până ce îi dau botul la o parte şi îi spun că unui câine de treabă nu trebuie să-i pută gura.

Şi totuşi pute. Dinţii i s-au cam stricat deja.

Dar oricât de des şi cu plăcere vin aici sus, la sfeştania pietrei nu iau parte nicidecum în fiecare an. Nu numai penti'u că asemenea multor vechi invocări ale naturii a devenit o sărbătoare de-a dreptul sărăcăcioasă, ci şi pentru că un frecventator atât de prost al bisericii cum sunt nu se poate ocupa cu astfel de spectacole fără importanţă. Şi de data asta – în săptămâna Rusaliilor – era cu totul întâmplător. De dimineaţă, când m-am dus în satul de sus, la consultaţii, am găsit casele împodobite cu ramuri înfnmzite, şoseaua presărată cu iarbă, şi după ce am rezolvat şi vizita la doamna Suck, n-am plecat acasă ci la curtea minei unde era aşezat un primitiv altar provizoriu, o cutie de scândură acoperită cu pânză roşie tivită cu auriu, dominat de o statuie a Fecioarei, totul înconjurat de verdeaţă. Aici se aflau deja participanţii la procesiune: fetele satului, care joacă rolul de domnişoare de onoare ale miresei muntelui, împodobite cum se cuvine, spectatorii, chiar şi cei din satul de jos, fireşte tot tineretul satului, în aşteptarea preotului. Mai lipsea şi mireasa muntelui. I-am salutat pe câţiva şi tocmai voiam să intru la mama Gisson, să o binedispun cu un bună ziua, dar ea ieşea chiar atunci în frumoasa ei rochie de sărbătoare din mătase, urmată de mireasa muntelui, care, spre surprinderea mea, era Irmgard. Da, era Irmgard, cu cununa de mireasă în păr, cu flori pe braţ şi împodobită ca nimeni alta.

        „Ah”, spuneau spectatorii, aşa cum se cuvine, şi „ah, Irmgard” ziceau copiii, cărora le plăcea portul ei. Cerul era înnorat dar luminos, nu ploua şi nu era nici intenţie de ploaie, pentru că vântul bătea în valuri molcome şi răcoroase dinspre nord în vale şi în spaţiul cosmic. Şi în lumina opalină ce curgea prin spaţiu atât de lin şi parcă în valuri invizibile şi calme, Irmgard era mai frumoasă decât dacă soarele ar fi ars cu o strălucire mai mare.

— Ce surpriză, mamă Gisson, am spus eu după ce o admirasem pe Irmgard cum se cuvine.

A ieşit din casă şi mama miresei, soţia lui Miland. Pe Cecilia o observasem deja printre copii. Mama miresei era în rochia de toate zilele, nu se uita la noi, nici la fiică, ci la lumină şi la vântul care o purta atât de blând şi o lăsa aici trecând apoi mai departe.

— Da, a spus ea simplu, când am salutat-o, astăzi mireasa muntelui e Irmgard.

— Am fost şi eu odată, a spus mama Gisson, dar este atât de mult de atunci că nici nu mai pare adevărat.

Am înţeles că Irmgard mai era încă considerată ca fiind o Gisson, şi că în această calitate ajunsese la demnitatea ei de azi, o demnitate care nu i-ar fi fost acordată uneia „de jos”; se povesteşte că, odinioară, cei din satul de jos nu erau admişi nici ca spectatori. Faptul că azi una „de jos” juca rolul de mireasă a muntelui îi atrăsese desigur pe unii dintre ei aici, „sus”. Nevasta lui Miland, gândindu-se fireşte că odinioară şi ea fusese aici, la fel împodobită, înainte de a deveni „una de jos”, a spus:

— S-a întors acasă.

— Poate că da, a fost de părere bunica.

— Irmgard o să rămână mereu aici, sus?

— Da, a spus nevasta lui Miland.

Mama Gisson a explicat:

— Da, îmi aduce şi recolta ei aici, sus.

— Pe cheltuiala mea, confirmă soţia lui Miland.

— Cum vrei, a spus bunica, dar Irmgard o să-şi câştige pâinea la mine.

Trăsura cu preotul a cotit jos, pe uliţa bisericii. Calul ţărănesc alerga greoi revenind mereu la pas, mânat de Suck cu o mulţime de plescăituri din limbă „ţ, ţ” şi „dii!” şi cu plesnituri uşoare din bici. Lângă el, pe capră, şedea ministrantul cu crucea lungă şi neagră de lemn folosită la slujbe şi procesiuni, pe una din băncile din spate şedea preotul în odăjdii, pe cealaltă paracliserul îmbrăcat în roşu, precum şi cititorul de rugăciuni Gronne care locuieşte în curtea minei şi pe care, potrivit obiceiului, preotul îl trimitea întotdeauna pe Suck să-l aducă la sfeştania pietrei.

Veniseră împreună sus, cu trăsura. M-am uitat la ceas, era şapte şi jumătate. Au coborât din trăsură, au luat ustensilele necesare pentru sfeştania pietrei, printre ele şi prapunil bisericii din damasc roşu, înfăşurat, iar Irmgard, în mijlocul însoţitoarelor, s-a apropiat de trăsură, ca să rostească formula prin care părintele spiritual este salutat de mireasa muntelui:

Lăudat fie Domnul lisus Hristos Ce-i ascuns în munte, Prin El fie slobozit, Gonită fie satana şi duhurile rele, Tot ce-i rău piară în veci In numele lui lisus şi al Măriei.

Şi în timp ce recita asta pe tonul unei eleve de şcoală sătească, i-a întins preotului spre binecuvântare buchetul de flori. Micul şi timidul preot a ezitat puţin, pentru că, iubitor de flori cum era, voia să admire mai întâi darul şi pe faţa lui strâmbă a apărut un vag surâs binevoitor de specialist, când, cu un semn aprobativ din cap, a făcut semnul crucii asupra buchetului.

Trapp, care nu ştie ce înseamnă buna purtare, ci vedea numai că aici s-au adunat câteva dintre bunele mele cunoştinţe, s-a apropiat ca să vadă mai bine ce fac ei împreună şi a trebuit să-l strig ca să nu se amestece în acţiunile de cult. El m-a ascultat, dezgustat de ininteligibila prostie a omului. Între timp însă paracliserul cădelniţase şi preotul păşise în faţa altarului ca să spună prima rugăciune fără să fie acompaniat încă cu toată evlavia de comună pentru că ea stă deja de mai mult timp răspândită pe şosea, pentru ea nu s-a schimbat încă nimic şi doar se zgâieşte şi zice că altarul stacojiu e drăguţ, aşa cum a fost aşezat printre ramurile verzi. Nu e vorba de concentrare sau reculegere, ci doar de faptul că uneori lumea este puţin mai frumoasă înainte de a se întâmpla ceva şi în timp ce treci prin ea, contra vântului sau cu vântul în spate, ceea ce este aproape acelaşi lucru, pentru că vântul terestru este doar un slab şi vag ecou al unei respiraţii despre care vorbeşte uneori doar marea când crede că n-o aude nimeni şi îşi poartă nesfârşitul dialog cu luna în blânda şi măreaţa unduire a mareelor. Tremurul frunzei, după ce vântul s-a oprit, când totul tace şi doar inima bate, nu este ca un ecou al ecoului? Ca o ultimă oglindire a mării pe înălţimile munţilor? Uşor şi plăcut foşnea verdele ramurilor aşezate în jurul altarului şi frunzele lor începuseră deja să se usuce pe la margini şi să se răsucească. Paracliserul a cădelniţat din nou, legănând încet vasul şi cortegiul s-a rânduit şi s-a pus în mişcare, în faţă ministrantul cu crucea lungă, înălţată peste mulţime, pe care Mântuitorul de argint lucitor se tot pleca şi toţi copiii erau în jurul Lui, în urma lor preotul şi paracliserul, apoi mireasa muntelui cu însoţitoarele ei, la urmă publicul mirean, sub conducerea dascălului, cei câţiva bărbaţi care luau parte, urmaţi de ceata destul de numeroasă a femeilor. Aşa cere eticheta procesiunilor şi înmormântărilor, o etichetă străveche a omenirii, aproape că-ţi vine să crezi.

Dascălul a intonat litania procesiunii:

Domnul a grăit pe munte Steaua şi luna au vuit Şi milă El a semănat Până-n revărsat de zori înălţată pe turnul lumii Pe muntele vieţii luminat Slăvită fie Maria pe munte. Domnul a grăit pe munte Steaua şi luna au vuit Şi milă El a semănat…

Asta continua tot aşa, cam pe nerăsuflate, pentru că urcam. Mă ţineam în urma celorlalţi bărbaţi ca să pot sta de vorbă cu mama Gisson care păşea în fruntea cetei de femei. Pe câine îl trimisesem acasă. Se mai uita lung în urma noastră până să se hotărască să o ia înapoi şi se oprea mereu pentru că nu voia să creadă că eu am treabă acolo.

— Da' nu-i nimic dacă se ţine după noi, a fost de părere mama Gisson, o face doar de dragul sfeştaniei.

Nu numai Trapp dispare în josul străzii, ci şi soţia lui Miland care – cu Cecilia de mână – coboară din nou cu paşi mari la vale.

Muntele vieţii luminos Slăvit fie Sfântul Petru pe munte.

Mama Gisson cânta cuminte „Slăvit fie” împreună cu toată lumea, atât de cuminte, încât puteai să crezi că de fapt se amuză un pic şi că îşi dă silinţa mai mult ca să dea un exemplu bun.

Dar multe dintre cele pe care le face omul sunt în acelaşi timp amuzante şi serioase, neisprăvite şi sfârşite totodată, mai ales atunci când ştiinţa lui a trecut deja în al doilea plan şi a căpătat simţul umorului. Şi Suck, fiu de cavalerist, decăzut şi totuşi înălţat la demnitatea de vizitiu care are dreptul să-l ducă cu trăsura pe pirpiriul preot şi iubitor de flori, şi Suck, cu câţiva paşi în faţa mea, cântă cuminte.

— Acu' cincizeci de ani era altfel, spune mama Gisson în felul bătrânilor care uneori nu văd decât deosebirea, cu toate că ştiu că şi cu cincizeci de ani în urmă pădurea era tot acolo, iarba creştea, hornurile fumegau şi drumul şerpuia, uneori pe loc drept, alteori pieptiş.

Între timp, fiindcă micul preot urca cu greu la deal, înaintăm foarte încet. In pădure e abur, vântul trece peste vârfuri, nu coboară, aerul adastă aici îngreunat de pădure, încărcat cu miros de lemn, viu şi tăiat, de iarba din pădure şi de putregaiul dulceag al solului. Pe stânga şi pe dreapta drumului totul este acoperit de tufe de afine, un covor tare şi verde.

Şi milă El a semănat până-n revărsat de zori…

Se auzea strigătul presurii.

— Pe-atunci aveam un preot straşnic, povesteşte mai departe mama Gisson, într-o jumătate de oră eram sus.

— Ei, ei, mamă, ce să-i faci…

Dar ea mai are şi astăzi pasul mare al locuitorului de la munte şi surâde cu superioritate:

— O juma' de oră nu era rău, atâta mai fac şi acum…

Iar popa Arlett se pricepea, se pricepea şi la sfeştanie.

— Ce-i atât de mult de priceput la asta?

Mama Gisson râdea:

— Slăvit fie Sfântul Mihail pe munte.

Credeam că ştiu ce voia să spună: avea o adevărată repulsie faţă de soiul de omuleţi-fantomă din care făcea parte pârlitul popă-cultivator-de-flori al nostru.

După câtva timp a spus:

— Dacă o astfel de sfeştanie vrea să însemne ceva, trebuie făcută noaptea…

— Nunta se face ziua, nu noaptea, mamă Gisson.

— Dar sfeştania se face noaptea… şi luna au vuit Şi milă a semănat…

— Bineînţeles, mamă, că fără mire nu există noaptea nunţii.

— Ăsta din faţă numa' mire nu-i.

— Dar părintele Arlett, era un mire adevărat?

— Asta vreau să spun… Era un afurisit, nici o fată n-ar fi trebuit să-i fie trimisă la spovedanie…

— Vorbe de clacă, mamă Gisson,… Şi acum o urmezi pe mireasa muntelui.

A luat o expresie şireată şi plină de regret:

— Muntele e mort de mult şi închis… Da' când era încă deschis, deschis de-a binele…

Am înţeles:

— Munţii au născut.

— Da, mă rog… Când era încă deschis, sfeştania se făcea în noaptea nunţii, cu dans şi tot ce înseamnă nunta, ba chiar şi mai abitir.

— La han?

— Sus, fireşte.

— Aşa se povesteşte?

— Da, aşa se povesteşte.

Mi-am amintit că şi acum se mai ţine la Piatra Rece o sărbătoare populară cu oarecare ţopăieli şi travestiuri, toamna, în timpul ploii de stele. Cununa sărbătorilor şi invocaţiilor pe care omul a împletit-o în jurul muntelui e veştedă şi sărăcăcioasă, jumulită rău de furtuna veacurilor.

— Şi milă a semănat…” şi, de parcă ar fi făcut parte din text, dar dintr-unul mai corect, a continuat:

— Minerul în munte, copilul în trup, ocrotit şi născut…

Lăudat fie Sfântul Pancraţiu pe munte.

— Ce-ai cântat acum? Ea a surâs puţin şi apoi a spus serioasă:

— Când vine vremea, binecuvântarea se arată şi miresei şi muntelui… E totuna.

Nu-mi venea să cred şi am spus doar:

— Da.

De fapt voiam să o întreb dacă se simţise într-adevăr mireasa Kuppronului, atunci, cu ani în urmă, sau dacă Irmgard, care mergea în faţa noastră purtând cununa de mireasă, are acum astfel de sentimente şi e gata să primească binecuvântarea rodnică, să se lase izbăvită de cavalerul sfânt. Odinioară poate, când s-a născut vorbirea, când pământul încă se mai încreţea şi se înălţau munţii, mai exista încă o poală a munţilor, astăzi este o noţiune goală, rătăcită în geologie. Dar despre astfel de lucruri nu se putea discuta cu mama Gisson.

— Domnul a grăit pe munte”…

Totuşi am spus:

— Mamă Gisson, vorbind serios, există atâţia şi atâţia munţi vii la care se ajunge cu maşini de găurit şi funiculare… Fără mirese şi popi…

— De ce nu, a răspuns ea liniştită.

— Fără să mai spun că un preot care să poată face treaba cum se cuvine, cum era Arlett, nu se poate găsi aşa uşor… Doar e o treabă obositoare…

I-a venit din nou să râdă:

— Dacă muntele vrea, se găseşte şi preotul potrivit…

— Da, dar munţii renunţă.

— Nu toţi munţii sunt la fel… „înălţată pe turnul lumii, pe muntele vieţii luminos”… Se întrerupse iar din cântat, pe lângă asta mai sunt şi răbdători, uneori rabdă multe.

— Doamne Dumnezeule, mamă Gisson, dacă aş fi ştiut că mai crezi într-adevăr în asta. M-a privit compătimitoare:

— Aşteaptă numa'… Aşteaptă numa', aşteaptă până-şi pierde răbdarea şi se răzbună… Atunci o să vezi cu ochii tăi.

— Nu, am spus eu, n-o să văd nimic, pentru că răul din lume nu este răzbunare şi pedeapsă, ci un joc prostesc…

Bietul Suck ar fi pedepsit degeaba dacă i-ar muri nevasta şi ar rămâne singur cu copiii…

Suck, care trebuie că-şi auzise numele, s-a întors spre noi.

— Viaţa nu pedepseşte, a spus ea simplu, dar ea este pretutindeni, chiar şi în rău.

— Da, mamă Gisson, nu am nimic împotrivă, dar ce viaţă este în răul muntelui şi în răzbunarea lui… Poate balaurul…?

Nu mi-a mai răspuns. Cu astfel de observaţii puteam doar s-o supăr. Dacă mai credea în uriaşi şi balauri nu se putea şti, despre asta nu trebuia întrebată. Era plină de poveşti despre ei, felul lor de a fi şi prezenţa lor în ierburi şi pietre, era cu ei în relaţii neîntrerupte şi rodnice. Ia căutat ierburi, la ascultat şi tras cu urechea, fabulosul ajungea necontenit la ea dintr-un odinioară care se află înaintea oricărei amintiri şi care are aproape tot atâta importanţă ca şi prezentul în care este totuşi zdravăn înrădăcinat. Dar lucrurile stau aşa: cel ce ştie într-adevăr să iubească nu va fi părăsit niciodată cu totul de cel iubit, nici chiar în moarte, cel ce iubeşte cu-adevărat ştie cu multă siguranţă ce face cel plecat, ştie de revenirea lui pemanentă care a devenit bogăţia lui şi chiar dacă nu ştie să spună în ce înfăţişare se întâmplă, dacă se şi sfieşte să spună „e un duh”, sau „era o fantomă”, e totuşi plin de siguranţă şi nu vrea să vorbească despre asta, ba se şi supără dacă e întrebat. Poate că aşa se întâmplă şi cu comportarea mamei Gisson, a cărei dragoste se întoarce adânc în timp şi care recheamă la ea multe şi de aceea e supărată dacă o întrebi despre acestea, pentru că nu e în stare să spună „era o fiinţă de basm”, „era o zână”, „era un balaur”, ci ştie doar că toate se mişcă în jurul ei. Nu, nu trebuie întrebată şi era nedrept din partea mea că am făcut-o.

Dmmul a devenit mai abrupt. Întrerupt de o mulţime de praguri cu făgaşe adânc săpate în stâncă, umblate şi circulate de mii de ani, şlefuite cu sănii primitive înainte de a se fi inventat roata, Drumul Minerilor, Drumul Uriaşilor, Dmmul Piticilor. Tufele de afine s-au rărit şi a trebuit să ne oprim pentru că micul nostru preot nu mai putea să meargă. L-aş fi asistat cu plăcere, dar nu aveam în trusa mea de instrumente nici cofeină, nici alt medicament potrivit. În afară de asta el nu mâncase nimic înainte de slujbă. Era o adevărată prostie că un om evident slab de inimă, pe lângă asta şi nemâncat, a fost pus să facă această ascensiune. Şi atunci am strigat, în ciuda tuturor tradiţiilor:

— Dar şezi un pic şi odihneşte-te. Sfinţia Ta.

S-a întors cu mişcări sacadate, în odăjdiile lui ţepene, şi mi-a surâs recunoscător şi nehotărât.

— Ba da. Sfinţia Ta, o să ne facă bine tuturor şi bunul Dumnezeu n-o să aibă nimic împotrivă.

A mai ezitat puţin şi apoi, cu gesturi de ţărancă ce vrea să-şi cruţe fusta, şi-a ridicat odăjdiile la spate şi s-a aşezat pe marginea stâncoasă a drumului; acum i se vedeau bărbăteşte pantalonii cu dungi peticiţi. Ceilalţi s-au luat după el. Ministrantul l-a rezemat pe Hristos într-o crăcană de copac şi a intrat împreună cu ceilalţi copii în pădure, stiharul lui alb lumina ba ici, ba colo printre trunchiuri. Domnul Gronne, cantorul, s-a debarasat de prapurul de damasc şi a scos la iveală o sticlă – acum se vedea de ce îi stătea aşa umflată haina la spate – şi o ţinea nehotărât în mâini în timp ce cobora printre femeile care ocupau sporovăind toată partea abniptă a drumului.

— Îi numa' cafea, a spus ei ca un fel de scuză, pentru umezire, dar, deşi toate femeile, după atât cântat, doreau urgent să se „umezească” şi se uitau la sticlă pofticioase, niciuna nu a îndrăznit să bea măcar o înghiţitură înainte de a se citi liturghia, nici eu n-am îndrăznit să-i cer lui Gronne să ofere înviorarea preotului, oricât de mult părea că sacml s-a dizolvat deja în profan, aproape că se putea spune în turistic.

— Mamă Gisson, am spus eu, nu vrei să te odihneşti şi dumneata puţin?

Ea uitase supărarea şi se uita cu indignarea iertătoare a unui maestru de ceremonii la mine şi la oamenii din jur:

— Nu înainte de sfeştanie, şi a chemat-o lângă ea pe Irmgard, probabil ca să salveze cel puţin demnitatea ei, a miresei muntelui.

Irmgard însă, pe frunte cu picături de sudoare, chiai şi sub cununa de mireasă, avea într-adevăr o mină solemnă.

Suck s-a apropiat de noi. Acum, când cântarea tăcuse, totul era plin de zumzăitul insectelor din pădure. De-a curmezişul drumului trecea un cortegiu de furnici cu agitaţia lui sclipitoare şi de neînţeles. Faţa veselă a lui Suck e îngrijorată:

— Aţi fost azi la ea, domnule doctor?

— Da, Suck, merge.

Dar mă uit în acelaşi timp şi la mama Gisson, care ştie mai bine cum e, ştiu şi eu, dar nu vreau să mă uit în ochii lui Suck şi poate că mai sper să-şi retragă acum sentinţa dată bolnavei: dar nu se întâmplă nimic, deşi ea a auzit întrebarea plină de teamă a lui Suck şi trebuie că simţea ce se petrecea în mine, căci îşi făcea de lucru indiferentă aranjând panglicile care atârnau de cununa de mireasă a lui Irmgard.

Suck a mai întrebat încă o dată:

— Se va însănătoşi?

— Da, am spus eu cu un fel de revoltă plină de amărăciune.

— Copiii tăi o să fie mari şi frumoşi, Suck, a spus mama Gisson arătând spre unul dintre băieţii lui Suck care zburdau prin pădure.

Suck zâmbea în barba lui de marinar. Băieţii îi semănau, aşa cum şi el semăna cu tatăl său, flăcăi bondoci, zdraveni şi veseli, toţi nişte Suck. Ei au venit din fmmoasa necesitate a vieţii în care eşti silit să întinzi mâna după femeie, ei aduc toată minunăţia lumii şi de ei depinde totdeauna uimirea că femeia a spus „da” unui flăcău cu aşa o barbă de marinar şi l-a plăcut, supusă şi ea aceleiaşi fmmoase necesităţi a vieţii.

Nu ştiu dacă Suck gândea aşa, dar aşa aş fi gândit eu dacă aş fi fost în locul lui sau dacă aş fi avut eu însumi copii.

Băiatul care se apropiase acum admira mireasa muntelui. Şi apoi i-a cerut buchetul.

— Nu, a spus mama Gisson, n-o să-l poţi căpăta niciodată, de-acum e al lui Dumnezeu, dar te poţi uita la el.

Admiram şi eu buchetul de pe braţul lui Irmgard. Era foiTnat mai ales din garoafe, amestecate cu ramuri tinere de plop tremurător, dar mai era şi o mulţime de alte ierburi, multe dintre ele mi-erau necunoscute şi probabil că proveneau de la misterioasa activitate de colecţionar a mamei Gisson. Fainzuliţele în formă de lanţetă ale cozii zmeului, numită aici iarba-şarpelui – se spune că infuzia e bună împotriva muşcăturii de viperă – le-am recunoscut, fireşte.

— Da, florile sunt ale lui Dumnezeu, a repetat mama Gisson cu voce mai puternică, adresându-se pentm prima oară preotului, nu-i aşa, Sfinţia Ta?

— Da, a spus el, cu faţa slabă şi obosită, sunt ale Lui, fireşte.

Şi şi-a şters faţa palidă cu o batistă pestriţă.

M-am dus în faţă, m-am aşezat lângă el şi l-am rugat să mă lase să-i iau pulsul.

— Ah, a spus el, acum e din nou totul în ordine, urcase doar prea repede. Da, aşa se-ntâmplă dacă nu eşti obişnuit să urci.

— Ei, Sfinţia Ta, nu sunt deloc de părere că trebuie să te mai antrenezi pentru turism, dar mici plimbări ţi-ar face bine.

Dalmatica îi atârna între picioarele depărtate. Mi-ar fi plăcut să-i propun să se debaraseze de toate lucrurile astea şi să facă ultima bucată de drum în cămaşă. Cu siguranţă că părintele Arlett ar fi făcut aşa.

— Anul viitor nu te mai las să urci aici, o să ai de-a face cu un veto medical.

— Anul viitor, a zâmbit din nou cu zâmbetul lui slab şi strâmb, mai e mult până atunci, nu mă gândesc aşa departe. cum o vrea Dumnezeu.

Spunând asta s-a ridicat, şi-a netezit sutana şi patrafiail şi s-a pregătit să mărşăluiască mai departe. Dar o treabă odată întreruptă se reia cu greu şi pauzele de odihnă la timp nepotrivit nu sunt avantajoase când urci pe munte. Femeilor care se apucaseră de palavre le era plăcută şederea la umbră, nimeni nu simţea nevoia de sfeştania muntelui care acum apăsa asupra tuturor ca o neplăcere lăsată de strămoşi şi păstrată din proprie neînţelegere. Dar cântăreţul Gronne şi-a adus aminte de obligaţia lui şi când a dat iar drumul la plângăreţul „Domnul a grăit pe munte”, cu ajutorul paracliserului, s-a restabilit întnicâtva ordinea în expediţie.

După asta, în sfârşit, n-au mai fost alte dificultăţi. A mai durat puţin şi am văzut lucind lumina printre crengi, şi când am ajuns cu litania noastră la „Sfânta Genoveva pe munte” am ieşit afară, în abataj. Muştele de cal roiau în jurul şirului de oameni asudaţi, capela se afla în faţa noastră, încă o serpentină şi vom ajunge la ea, dar peretele de stâncă, dincolo de ultima lizieră de pădure, se înălţa mare, cenuşiu şi brăzdat de dungi ruginii. Cerul era străbătut de acelaşi cenuşiu luminos, aproape alb, dar acolo unde se afla soarele acum strălucea opalin. Mirosea a iarbă, tufe scunde şi lemn tăiat. O şopârlă neagră, obişnuită prin partea locului, şedea pe o buturugă cu coada întoarsă în formă de S şi ne privea cu căpşorul de şarpe ridicat.

Înaintam încetişor. Dădusem bastonul meu preotului, dar pentru că totuşi el aluneca mereu, Suck s-a repezit, i-a dat mâna şi l-a tras în urma lui. Ne căţăram aşa, încet, urmând crucea care se clătina, ministrantul o ţinea foarte înclinată din cauza suişului, dar eu, după cum îmi este aici obiceiul, admiram încă o dată peretele de stâncă din faţa mea şi spre uimirea mea am descoperit, până atunci nu observasem niciodată atât de bine, că la o înălţime nu prea mare era o ieşitură orizontală, groasă de vreo trei metri, întinzându-se pe toată lungimea peretelui, ca o formă în relief a unui şarpe uriaş. Cu uşoara nemulţumire care mă cuprinde întotdeauna când văd confirmată imposibilitatea de a înţelege şi cunoaşte complet chiar şi peisajul cel mai îndrăgit, m-am uitat mai atent şi am găsit că într-un anumit loc acea ieşitură se curba în jos şi se sfârşea acolo într-o formă triunghiulară al dracului de asemănătoare cu un cap de şarpe şi ţintea exact spre intrarea surpatei Galerii a Piticilor. Fie, mi-am spus, dar în clipa următoare am ezitat şi am devenit nesigur, prea se vorbise mult astăzi de balaurii şi zmeii din ale căror gheare trebuia eliberată mireasa muntelui – Irmgard – ceea ce vedeam era în fapt aşa cum vedeam?

Eram eu, sau vreo parte a eului meu care privea o parte a ceremoniei la care, cum mi se părea, jucam un rol fără să particip, eram eu oare atât de captivat încât vedeam şi lucruri care nu există? În definitiv, din alcătuirile stâncilor se poate imagina orice, ele se pretează tot atât de bine ca şi siluetele stalagmitelor, atunci de ce nu şi şerpi care se încolăcesc pe un munte? Peretele de stâncă era aici el însuşi lăptos şi cenuşiu, în lumina alburie-lăptoasă a cerului, era ca o străveche lumină încremenită, un străvechi surâs al pământului, nu, ci râsul lui, când s-a deschis prima oară în faţa luminii şi noi ne apropiam de ea cu implorările noastre şi ele străvechi, totuşi uzate de vreme: şi atunci nu-i era îngăduit stâncii să se distreze încingându-se cu un şarpe? Litania nu mai putea continua. Gronne îşi pierduse vocea şi Suck a strigat din faţă:

— Hai, Sfinţia Ta, ajungem îndată, mai e doar o bucăţică. Copiii erau deja sus şi ministrantul, care până la urmă se căţărase în patru labe, a înfipt triumfător crucea în pământ. Suck a strigat:

— Hop, Sfinţia Ta, şi l-a tras pe preot pe micul platou din faţa capelei.

Lată-ne ajunşi. Cei mai mulţi găseau că astăzi dramul a fost deosebit de povârnit. Micul preot se rezema zâmbind şi răsuflând din greu în uşa deschisă a capelei, împodobită cu cetină, mândru de performanţa lui turistică. Tot mai ţinea bastonul meu în mână.

— Cine merge încet oboseşte, a spus mama Gisson netezindu-şi fustele, o să fie o sfeştanie obosită.

— Cu siguranţă, am răspuns eu întorcându-mă pe jumătate spre preot, şi de aceea duhovnicul nostru trebuie mai întâi să se mai odihnească.

Dar preotul a refuzat cu un zâmbet şi a dispărut în capelă, urmat de paracliser, astfel că mulţimea, în frunte cu mireasa muntelui şi cu mama Gisson, s-a văzut nevoită de asemenea să intre. S-a produs o mică îmbulzeală.

Eram aici oarecum în punctul central al ceţii luminoase care umpluse de la început dimineaţa asta, nu, care era însăşi dimineaţa asta, atât de complet pătrunse de ea erau valea şi stânca şi cerul. Aproape că puteai crede că ne aflăm chiar pe malul dimineţii, pe malul unei mări care, în liniştea ei matinală, se întindea până în cele mai îndepărtate necuprinsuri. Suck, de lângă mine, a spus:

— Azi piatra-i blândă.

— Da, am spus eu, şi ne uitam în sus spre Kuppron.

— Ascultă, Suck, am spus, umflătura aia de sus arată ca un şarpe.

— Da, a confirmat el, şarpele în jurul muntelui… Îl strânge.

— Nostim, am spus eu.

— De ce? Poate că e împietrit… Doar există.

— Omule, am spus eu, un şarpe înconjurând muntele cât e de mare… E aşa o prostie.

— Înainte de potop, a spus el, erau de tot felul.

Între timp se făcuse linişte şi eu trebuia să-mi croiesc drum în capelă pentru că voiam s-o văd pe Irmgard în funcţia ei de mireasă a muntelui şi, pe lângă asta, mama Gisson tare mi-ar fi luat-o în nume de rău dacă n-aş fi făcu t-o. Mica încăpere văruită era inundată de lumina crescândă a dimineţii, care pătrundea prin uşă şi prin cele două ferestre ogivale, licărul lumânărilor care ardeau potrivit regulii pe altar rămânea palid. Ce ciudat serviciu divin se oficia aici! Lumânările erau aidoma stelelor în lumina matinală şi sub ele, învăluite de zâmbetul dulce şi de prost-gust al Madonei de ghips cu mantie albastră înstelată, o capodoperă fără îndoială aşezată aici sub oblăduirea preotului Arlett, se aflau pietrele, acele pietre din pricina cărora întreaga ceremonie se numeşte sfeştania pietrelor, de fapt bucăţi de minereu, care au servit unor scopuri cultice încă cu mult înainte de a fi date în păstrare acestui locaş creştin pentru că suprafaţa acestor bolovani, de mărimea unui cap de copil, străbătută de vene metalice, era şlefuită şi lustruită de parcă ar fi fost expusă timp de milenii curentului atingerilor omeneşti. Totuşi, sub cruce, în spatele altarului, era rezemat de perete un vechi ciocan de abataj. Preotul celebra în faţa acestor obiecte şi ceea ce făcea, lui, preotului evlavios, trebuie să i se fi părut o acţiune profund legată de cele mai condamnabile superstiţii.

Şi cum era privită de comunitate? Aici, în prima bancă a şirului de scăunele joase de rugăciune, îngenunchea mama Gisson, care în virtutea unei ştiinţe altfel constituite participa numai ca un oaspete plin de respect şi totuşi cu un zâmbet faţă de cele bisericeşti şi pe lângă asta cu gândul la preotul Arlett; aici îngenunchease Irmgard, mireasa muntelui, cu ciudat de solemna evlavie şi demnitate a unei fete de Ia ţară frumos îmbrăcate şi nu se ştie dacă această evlavie era în legătură cu dreptatea lui Marius, în care credea, sau cu bucuria că se poate arăta atât de framoasă şi de împodobită. Mai erau aici şi copii bucuroşi că au intrat în această capelă altminteri încuiată, şi femeile, fiecare în faţă, pe pardoseală, cu merindele în basmaua înnodată. Totuşi, ceremonia, atât de sărăcăcioasă în sine, avea demnitatea calmă a dimineţii de vară în care se îndeplinea, era ca o privire asupra mării în zori, şi gesturile preotului, feţele oamenilor erau ca nişte ceţuri fugitive sau ca nişte vagi pânze de corabie trecând peste nemărginirea încă cufundată în umbră. Pentra că oricât de pământeşti ar fi gesturile rugăciunii, mai importantă este capacitatea de a le îndeplini, această capacitate simplă a omului care, cu ironie, poate fi numită actoricească, ea este asemenea garanţiei, nu numai asemenea, ea este adevărata garanţie că omul care se trage din infinit şi nu poate trăi fără el, e în stare să se reîntoarcă la el. Este garanţia infinitului. Chiar dacă el, micul preot, este epuizat, cu odăjdiile sare prăfuite, chiar dacă picioarele îi ard în încălţările ţărăneşti, chiar dacă Irmgard îşi etalează portul de mireasă cu tot felul de gânduri lăturalnice lipsite de sfinţenie, chiar dacă mama Gisson participă de la o distanţă a cărei simplitate nu mai necesită eforturi cultice, totuşi, în celebrarea preotului, în gestul celor ce se roagă, în simpla celebrare şi în simplul gest se exprima dămirea căti'e transcendent şi inexplicabil, omul ce împreunează mâinile în rugăciune este totuşi purtat atât de sus de demnitatea chipului său încât pânza albă de corabie a atitudinii lui pline de umilinţă flutură prin multe straturi ale fiinţei, prin multe şi nenumărate straturi, până la bănuitele ţărmuri ale infinitului, până la ţărmurile cerului invizibil, bănuit de privirea oarbă a celui ce se roagă. Afară, la uşa bisericii, greierii ţârâiau cântecul lor alb.

Dai„ sfeştania pietrei însăşi nu are loc în capelă. În timpul cât s-a spus de trei ori „Tatăl Nostru”, la sfârşitul slujbei, paracliserul şi Gronne strânseseră bucăţile de minereu de pe masa altamlui şi le aşezaseră într-o ladă cu mânere, o unealtă mult folosită în vechile mine, pe vremea când nu erau nici vagonete nici şine. Doi flăcăi au apucat lada, mireasa muntelui cu tovarăşele ei, copiii şi ceilalţi tineri s-au adunat în jurul ei şi, până să ne aranjăm şi noi ceilalţi în procesiunea noastră, tot grupul şi încărcătura lui dispăruseră în pădure. Pentru că trebuiau să ne aştepte acolo, la intrarea în Galeria Piticilor.

Paracliserul luase săpăliga de lângă perete şi o ducea lângă cădelniţă, ministrantul îşi ducea iar crucea, Gronne însă şi-a prins din nou la cingătoare prapurul care fusese înfipt lângă altar şi a dat din nou glas litaniei sale, de altfel renunţând la invocarea sfinţilor, fiecare vers se sfârşea acum mai mult cu un „Lăudat fie Sfântul Gheorghe pe munte”. Astfel am mărşăluit prin pădure şi în tempoul nostru ne-au trebuit cam douăzeci de minute până să ne întâlnim cu cei din faţă la Galeria Piticilor: aici se afla deja mireasa muntelui cu spatele la intrarea zidită a galeriei, la picioare avea lada cu colecţia de minerale, iar fetele, ţinându-se de mână, formaseră un semicerc în jurul ei, de parcă ar fi vrut să apere mireasa şi pietrele. Nici nu apucaseră să vadă ceata noastră cântătoare, când au început să intoneze un răspuns, cam pueril şi grotesc, pentru că era pe melodia „Ştii tu câte steluţe sunt pe cer” şi îl cântau tare şi fals, ca la şcoală:

Nimeni nu îndrăznească să se apropie-e De cetatea tare a uriaşului Sau adu-i o fecioară-ă Ca să nu-ţi facă nimic rău.

În ciuda acestui avertisment, am înaintat mai departe curajoşi. Odinioară, un astfel de cântec a răsunat desigur tare şi destul de înfiorător din galerie, mai ales dacă pe vremuri totul se petrecea în întunecoasa noapte cu lună nouă.

M-am uitat în sus la pereţii de stâncă, marele relief în fomiă de şarpe nu se putea recunoaşte de aici, dar din piatra ieşită în afară pe care o identificasem ca ţeastă de şarpe, se scurgeau la vale două şuvoaie ruginii ca nişte limbi.

Am rămas mai departe, perseverenţi, la litania noastră:

Domnul a grăit pe munte Steaua şi luna s-au cutremurat Şi milă El a semănat Până-n zori înălţat în turnul lumii Pe muntele vieţii luminos Slăvit fie Sfântul Gheorghe pe munte.

Până la urmă am scos-o la capăt şi cu el. Pentru că atunci când am ajuns în faţa lanţului de fete acestea o lăsaseră mai moale şi mai cântau doar:

Vine Hristos lumea să mântuie Din gura mare a satanei Piară toate lighioanele re-ele şi balaurii.

La aceste cuvinte, paracliserul s-a apropiat de două dintre fete şi le-a atins mâinile împreunate cu ciocanul de abataj, lanţul s-a desfăcut şi preotul a putut pătrunde în semicerc. Mireasa muntelui a îngenuncheat cu multă demnitate în spatele lăzii, fireşte nu înainte de a-şi aşterne batista pe pământ, şi preotul apropiindu-se, a făcut semnul crucii deasupra capului ei dar şi spre intrarea zidită în munte şi a binecuvântat cu sfeştocul atât trapul ei feciorelnic cât şi pe cel al muntelui în timp ce comunitatea rostea „Tatăl Nostru” şi „Salutul îngerilor”. După aceea mireasa, aşa cum stătea în genunchi, a ridicat mâinile cu buchetul de flori către preot şi s-a ragat: „Tu m-ai mântuit, primeşte aceste flori.” Preotul la rândul lui trebuia să răspundă: „Primesc florile tale, dar tu primeşte cele binecuvântate” şi să arate spre lada cu minerale, „poart-o şi fii mântuită”.

La aceste cuvinte noi nu ne-am mai putut abţine şi, cu gâtlejuri odihnite, am mai izbucnit pentru ultima oară:

Domnul a grăit pe munte Steaua şi luna s-au cutremurat Şi milă El a semănat Până-n zori înălţat în turnul lumii Pe muntele vieţii luminos Lăudat fie Sfântul Gheorghe pe munte.

Între timp, Irmgard se ridicase; luase bucata de minereu cu conţinut de aur indicată cu degetul de preot şi o învelise într-o fâşie de pânză ce-i fusese întinsă şi acum o ducea pe braţe: astfel a păşit prin mulţime şi femeile o atingeau uşor cu degetele pe ea şi panglicile care atârnau de cununa ei de mireasă, de asemenea uşor şi piatra înfăşurată în pânză, şi spuneau: „Da, Irmgard.” Gronne care, ce-i drept, nu răbda fandoselile astea, şi-a strunit cortegiul şi a pornit în grabă, căci până la urmă fiecare voia să ajungă mai repede să-şi ia gustarea. Şi deoarece asta era foarte evident pentm toţi, eram curând pe dramul de întoarcere: în faţă ministrantul şi copiii, după ei fetele şi mireasa muntelui urmată de cei ce duceau lada, apoi preotul, paracliserul, cantorul şi comuna. Gronne tăcea, acum cântau numai fetele şi copiii:

Vine Hristos lumea să mâ-ântuiască Din gura cea mare a satanei Piară toate lighioanele re-ele şi balaurii Sfinte Gheorghe, Sfinte Gheorghe Co-omoara noastră-i pe munte Frumoasa fecioară vinde-ecată-i Cu sângele balaurului de-colo.

— Lac-aşa, spuse mama Gisson, ceea ce nu suna deosebit de solemn.

Dar, oricum, se întâmplaseră destule, muntele sau cel puţin propria-i nepoată fusese eliberată din îmbrăţişarea balaurului, Irmgard ducea un bolovan de minereu şi noi făcusem câte ceva şi eram obosiţi, dar să încheiem totul cu un „iac-aşa” mi se părea prea puţin.

Lancia ta l-a biruit Şi păgânul zace doborât Fecioara lea-agănă pruncul Şi Hristos cârmuieşte lumea Sfi-inte Gheorghe Sfi-inte Gheorghe Co-omoara noastră-i pe munte îngeraşii Te înconjură în zbor Sfinte Hristoase în orice loc.

Da, totuşi mama Gisson avea dreptate cu al ei „iac-aşa”.

Sărbătoarea fusese respectată, muntele fusese implorat, sanctuarul fusese deschis. O dată pe an. O dată pe an, în fiecare an, în fluxul mileniilor. Şi totuşi, era ca şi cum în acest flux infinit tocmai infinitul, care se afla la începutul lui şi care trebuia implorat mereu, se micşorase, ba era ca şi cum piatra pe care omul a înălţat-o deja prin implorarea lui ar fi recăzut în starea ei originară de neatins, lăsând în urmă doar un licăr încremenit al ei însăşi, o bucată de minereu cu conţinut de aur, o licărire din această parte şi poate nici măcar atât. Drăgălaş şi inofensiv era infinitul cu care aveam de-a face, mult prea uşor a fost biruit balaurul lui, mulţimea lui de capete era un lanţ din capete de fete, oşteanul Domnului pe care ni l-a trimis Biserica era micul nostru grădinar-preot, la caie se vedea cât e de bucuros că a dus treaba, de bine de rău, până la capăt şi chiar imnul despre înfrângerea păgânismului ajunsese un cântecel pentru copii.

Era ca şi cum infinitul şi-ar fi pierdut corelaţia cu sine însuşi, ca şi cum sufletul ar fi stat între vremuri, condamnat mereu să lase tot ce este solemn să alunece în insignifiant şi pueril-jucăuş, era ca şi cum între infinitul viu al lui odinioară şi infinitul a ceea ce va veni, amândouă presimţite, amândouă ştiute când omul închide ochii, ar fi o bucată moartă de drum, ce-i stă în faţă când deschide ochii, şi e neputincios, el, cel ce ştie, să înţeleagă subteranul pe care tocmai l-a implorat. Mama Gisson avea dreptate când spunea „iac-aşa”.

Eu am spus:

— Ar fi trebuit să se deschidă galeria măcar pentru festivitate.

— Cui i-ar fi folosit?

A trebuit să mă gândesc o clipă: „Le-a fost frică…

Poate că se mai simte subteranul.” Sfi-inte Gheorghe, sfi-inte Gheorghe, Co-omoara noastră-i pe munte…

— Asta a şi vrut să facă popa Arlett. El este înăuntru. pe atunci galeria nu era încă zidită, era închisă numai cu câteva scânduri.

— Şi?

— A vrut să încerce cu violenţă… pe toate le făcea cu violenţă… pe altar şi în pat… Dar aici nu i-a folosit, subteranul nu rabdă nici o violenţă…

— Nu, am spus eu.

— Fata sigur că s-a ales cu un copil, dar muntele a rămas mut… Apoi l-am zidit.

— Pe preot?

A râs:

— Nu, el a îmbătrânit şi am plâns când a murit.

— Mamă Gisson, dar ăsta a fost un monstm.

— Nu, n-a fost aşa… Era ursuz şi era bun şi era mare şi în credinţa lui, şi avea cuvânt…

— Asta numeşti dumneata cuvânt?

— Da, a avut cuvânt ca nimeni altul şi în faţa lui bărbaţii erau la fel ca femeile… Şi tocmai de aceea a vrut să silească femeia subpământeană, să treacă la credinţa lui.

Lancea ta a birui-it Şi păgânul a murit…

Cântau copiii.

— Şi dacă muntele n-o fi femeie, mamă Gisson? Asta voiam să spun de mult. Putea la fel de bine să fie un balaur în loc de mireasa muntelui.

— Aha.

Am privit-o întrebător.

În acest moment, soarele a mpt vălul luminos al lumii.

Trunchiurile cu peri albi ale pinilor au devenit brun-aurii, negru-auriu a devenit aşternutul de ace acoperit de umbră şi de pete de soare care urcau până sus în rămuriş.

Dar eu nu voiam să cedez.

— Mai degrabă câmpul e femeie decât muntele… Sau marea…

— Marea… Vorbea cu atât de multă evlavie, ca omul căraia toată viaţa i-a fost dor să meargă la mare, deşi cu siguranţă că n-ar fi făcut-o niciodată, marea… Şarpele înconjoară marea şi doarme în mare.

Am avut o senzaţie ridicol de neliniştitoare în regiunea abdomenului, de parcă şarpele de piatră al Kuppronului s-ai” fi cuibărit în propriu-mi trup.

— Ştii tu, continuă ea, unde e ascuns bărbatul şi unde femeia? Dacă muntele se cufundă în mare sau marea se varsă în munte?

Nu mai îndrăzneam să obiectez.

Ea a spus:

— Cine e puternic însărcinează şi e însărcinat în toate şi de toţi… Şi noi nu putem decât să luăm seama şi să auzim când a venit vremea unuia şi când a celuilalt pentra că în fiecare lucru sunt amândouă vremurile şi trăiesc în el. Asta ar trebui să ştii, domnule doctor.

— Da, mamă, am spus eu, poate că odată o să ştiu.

— Grăbeşte-te, a spus ea, şi fă să-ţi crească ştiinţa.

Frumoasa fecioară vinde-ecată-i Cu sângele balaurului de colo…

Cântau copiii.

Drumeagul scurt prin pădure se sfârşise, apărase partea din spate dărăpănată a capelei, am ieşit în luminiş, în faţa noastră se deschidea valea largă şi însorită. Am mai coborât şi prin ultimul tufăriş, preotul se rezema în bastonul meu şi când totuşi mai aluneca pe grohotiş, Suck îl ţinea de braţ. Şi când copiii au cântat ultimul lor „Sfinte Hristoase în tot locul”, am ajuns în faţa capelei prin a cărei uşă soarele lumina oblic, astfel că în afară de prisma de lumină restul încăperii era aproape întunecat.

Acolo deci, pe pământul gol din faţa pragului capelei, Irmgard a depus piatra pe care o adusese, după ce o dezvehse, şi la fel s-a procedat şi cu pietrele din ladă. Pentru că acesta era ultimul act al festivităţii. Preotul a rămas pe prag, mireasa muntelui a îngenuncheat în faţa lui şi a mai fost binecuvântată încă o dată. Apoi, preotul s-a dus la altar, a pus buchetul de flori acolo şi a strigat „Aurum”, iar Irmgard a adus minereul de aur, el a strigat „Argentum” şi ea a adus minereul de argint şi, după aceea, el a mai strigat „Cuprum” şi „Plumbum” şi ea a adus minereurile de cupru şi de plumb, şi era un fel de botez, dar în acelaşi timp şi un adevărat inventar, pentru că după aceea pietrele au fost puse la păstrare pentru tot anul. Şi în timp ce se spunea rugăciunea finală, paracliserul a fixat din nou ciocanul de miner în perete, astfel că toate erau aduse în starea lor de dinainte. Apoi au fost stinse lumânările, toată lumea a părăsit capela, uşa a fost încuiată, preotul a făcut asupra ei semnul crucii şi cheia a fost scoasă din broască. Sărbătoarea se terminase, numai florile, al căror praf friabil va fi măturat anul viitor, rămăseseră ca amintire pe masa altarului.

Fireşte, de vreme ce se ajunsese până aici, boccelele cu merinde au fost deznodate şi sticlele destupate. Se produse o agitaţie generală, nu numai din pricina foamei, ci şi pentru că fiecare simţea, în ciuda deghizării inofensive şi în multe privinţe puerile, că se petrecuse ceva neliniştitor, ceva ce fiecare căuta să uite. Era un sentiment general de uşurare şi unii şi-l exprimară ducându-se în spatele capelei şi murdărind zidul sfinţit. Că şi preotul se simţea uşurat; nu era de mirare, muncise din greu, mult prea greu pentru biata lui inimă, şi acum şedea lângă mine, pe treptele de piatră însorite, căci până dincolo, la umbra pădurii, nu mai putea ajunge. Refuza alimentele solide care îi erau oferite din toate părţile, era încă prea slăbit, a acceptat numai câteva înghiţituri de cafea rece din sticla lui Gronne.

— Deci anul viitor va fi trimis aici un locţiitor, insist.

— Da, s-a scuzat el zâmbind, da, domnule doctor, poate… Dar locţiitorul este şi el cam costisitor şi aşa mai pot să fac câte ceva pentru florile mele.

Cu siguranţă că era atât de nevoiaş încât îi venea greu să dea cei câţiva bănuţi pentru o slujbă. Dar cu siguranţă că o spunea bănuind în mine păgânul pentru care numai motivele pecuniare sunt de înţeles. Totuşi, când mama Gisson s-a apropiat de el şi a spus „mulţumim frumos pentru slujba frumoasă, domnule părinte”, şi a spus-o cu toată demnitatea ei caracteristică, el a înclinat capul ceva mai mult într-o parte şi a întins puţin mâinile ca să arate că şi-a făcut numai datoria, fie ea şi cam obositoare, faţă de Dumnezeu şi faţă de această mică comunitate de creştini şi a răspuns cu mare puritate şi sinceritate:

— A fost o mare bucurie pentni mine, doamnă Gisson.

Dar chiar dacă asta s-ar fi petrecut în acele straturi de politeţe rituală la care omul aproape că nu mai participă şi care există în diverse forme ale relaţiilor ţărăneşti atât la mama Gisson cât şi la preot, această politeţe provenea direct din fiinţă, dintr-o fiinţă care la ea era mare şi rotundă, la preot însă cam îngustă şi slabă şi atât de evidentă că Mama Gisson i-a dat drumul la mână şi, cu toată insistenţa de care era în stare şi pe care nimeni nu o putea contrazice prea uşor, i-a poruncit:

— Acu' scoate-ţi imediat odăjdiile, Sfinţia Ta, că dacă nu, ţi le scot eu… Acu' nu mai avem nevoie de ele.

Şi preotul a ascultat-o atât de grăbit încât lui Irmgard care, urmându-şi bunica, venise şi ea să-i mulţumească cu o reverenţă pentru binecuvântarea primită, abia i-a mai putut face un semn din cap. Dar, oricum, ea nu participa la o astfel de politeţe exterioară.

Din turnul bisericii de jos suna ora zece. Marea dimineţii se retrăsese din vale, câmpul cultivat se întindea verde în adânc, verdele este mai închis acolo unde pârâiaşele de munte străbat câmpul unindu-se, mai închis este şi verdele livezilor din satul de jos şi al înălţimilor împădurite de pe celălalt mal al văii, iar de la casele răspândite sună tălăngile vacilor. Cerul se desfăşura de un albastru imaculat, sus, deasupra văii şi mai sus, peste munţii de piatră care încă neajunşi de primăvară, mai poartă soarele iernii târzii. Aşa locuieşte omul de la început şi până în depărtări străvechi şi cei mai timpurii străbuni şi cei mai recenţi nepoţi nu sunt pentru el nicicând istorie, ba nici măcar oameni, ei sunt un fel de fiinţe eterne, nici zei, nici pietre, şi totuşi zeu şi piatră în acelaşi timp, ei, care stau la infinitul început şi sfârşit originar al lumii, unitate, care după eoni se regăseşte în unitatea originii, pe când pentru noi, cei de la mijloc, este doar amintirea şi presimţirea, totuşi atât de puternică, este o ştiinţă despre eterna transformare, despre eterna confluenţă, o ştiinţă despre ceea ce nu se poate deosebi, în care vrea să se verse şi se va vărsa din nou tot ce este despărţit. Bărbat şi femeie, izvorând din soare, înălţându-se în munte, plutind pe mare, bărbat şi femeie aplecaţi peste câmpuri, locuind în colibe şi vorbind limba încă nehotărâtă, bâlbâită şi stângace, plină de înflorituri şi ocolişuri, bărbat şi femeie, vor fi din nou una, în mijlocul câmpiilor lor înfloritoare, când limba lor, forniându-se de la sine şi cântând despre pământ, reîntoarsă în profunzimea ei cea mai proprie, va putea să le exprime unitatea.

— Ei, a spus mama Gisson care mă observase, ce zici, domnule doctor? Valea e acum un munte sau un bărbat?

— Lua-te-ar dracu', mamă Gisson, zic că ai putea s-o iei la vale şi să te odihneşti mai bine în pădure… Aici e prea cald.

— Şi tu?

— Eu mă duc, că tot sunt aici, dincolo, la trecătoare, la tata Mittis.

Pe cei doi bătrâni Mittis oricum trebuia să-i vizitez mai de mult. Şi astfel mi-am luat rămas-bun şi am lăsat în grija lui Suck să-l piloteze pe preot, care din fericire era în cămaşă, cu bine, jos, în vale.