III

Irmgard Miland era din neamul Gisson, mamă-sa era şi ea din neamul Gisson, dar cea mai autentică reprezentantă a Gissonilor era bunica, deşi luase numele de Gisson prin căsătorie. La femeile dintr-un soi atât de puternic apare întotdeauna nepotrivit că îşi pierd numele propriu în loc să-l lase moştenire fiicei, nepoatei şi strănepoatei. Totuşi, în cazul Gissonilor, care într-o anumită privinţă trebuie considerat ca fiind o excepţie, numele „Gisson” a fost absorbit atât de complet, a fost preluat atât de complet de „mama Gisson”, cum îi spune toată lumea, încât nici nu-ţi mai trece deloc prin gând că ar fi trebuit să existe totuşi cândva şi un bărbat care să fi purtat acest nume, şi dacă te gândeşti, atunci ţi se pare că bărbatul cu acest nume nu a murit, cum fără îndoială că a făcut, ci că a fost absorbit şi el de femeie, de parcă nu ar fi intrat în pământul care-i adăposteşte oasele ci în femeie şi asta nu pentru că era un molâu, ci pentru că nu ţi-l poţi închipui decât ca pe un om puternic, ba chiar violent, care şi-a dorit cu toată tăria o astfel de contopire. Păi asta duce atât de departe încât la fiul ei Mathias, cu barbă roşie, care prin puterea şi prin înfăţişarea lui impunătoare se aseamănă cu cel imaginar, uiţi mereu că şi el poartă acest nume cam exotic – există câteva nume asemănătoare în satul de sus – dar fnimos de Gisson; pe el îl strigi, simplu: Bergmathias'.

Sosise aprilie. Peste zăpada, în bună parte deja înnegrită, lăsând să se vadă din nou în multe locuri pământul negru şi iarba palidă, bătea o ploaie grea din cerul adânc şi atât cerul cât şi ploaia păreau gata să se prefacă curând din nou în zăpadă. Obiectele se iveau din ceaţă cu contururi şterse când te apropiai de ele: brazii, de pe care picura apa, casele pe acoperişul cărora fumul adăsta ca un uşor vălătuc de ceaţă.

Era cam ora unsprezece când am ieşit din locuinţa lui Suck, aflată puţin mai în afara satului de sus şi am pornit spre casă. Era un caz neplăcut; femeia avea o furanculoză, febricita şi trebuia să-şi alăpteze copilul şi nici asta nu-mi prea plăcea. Ca întotdeauna în astfel de situaţii, mă mânia rezistenţa oamenilor când condiţiile erau dificile. De ce nu renunţă? Numai pentru că fiecai'e se teme că trebuie să moai'ă ca şi cum ai” fi ultimul dintre oamenii care în lipsa urmaşilor ar trebui să asigure, singur şi fără nici un ajutor, peipetuarea speciei? Fireşte, acum trebuia să se treacă la biberon, dar aici, sus, nici vorbă de pasteurizare. Era jale.

Pe când coboram pe uliţa satului cu astfel de gânduri supărătoare – spre deosebire de Kuppronul-de-Sus – de fapt numai pe unele porţiuni era o uliţă cu case aliniate, dar adesea întrerupte de ogoare nelucrate sau de căsuţe de lemn stinghere, deci când, cu gluga lodenului ridicată, coboram printre casele ude înfigându-mi bastonul în mocirla de zăpadă, în dreptul clădirii minei mi-a venit brusc ideea să-i fac o vizită mamei Gisson.

Clădirea minei este scundă, lungă, alura ei gotică se poate observa la solbancul ferestrelor şi la consolele de piatră şi în această veche aşezare de mineri care este de fapt Kuppronul-de-Sus trebuie să fi fost odinioară un fel de direcţie a minei. Astăzi constituie, deja din timpuri imemorabile, o nu tocmai lămurită proprietate comună a câtorva familii, probabil foşti maiştri mineri, şefi de echipă şi alţi privilegiaţi care au transformat complexul prin deschiderea unor uşi de intrare separată şi prin împărţirea curţii mari, pe cât posibil, în locuinţe separate. Fireşte că n-au rezultat gospodării ţărăneşti cum se cuvine, nici nu era necesar, pentru că aici sus nici nu există răzoare, ci locurile au rezultat în urma defrişărilor şi cele mai multe sunt atât de mici încât nici măcar una dintre ele nu depăşeşte mărimea unei proprietăţi de ţăran sărac, dar s-ar putea ca tocmai situaţia acestei case comune să însemne pentni cei din Kuppronul-de-Sus liantul în care mai continuă să trăiască o oarecare aminrire îndepărtată a solidarităţii breslei de mineri de altădată. Ţăranii de jos, de la şes, nu au nici un fel de înţelegere pentru asta şi cu toate că ei înşişi, lăsând la o parte unele excepţii, nu sunt bogaţi, cei din satul de sus, cu averile lor mici, h se par şi astăzi nu ţărani ci proletari, iar curtea minei, cu toată tradiţia ei respectabilă, un fel de cazarmă cu chirie. Destul de mult i-au purtat pică şi s-au uitat chiorâş la Miland pentru că luase una de aici.

Note:

Mathias-Munteanul (germ.).

Asemenea celor mai multe ferestre de aici şi ale mamei Gisson sunt împodobite cu garoafe agăţătoare; vrejurile verzi-cenuşii atârnă din ladă încă neînflorite, aidoma unei bărbi încâlcite, rezistentă la intemperii, şi apa de ploaie se scurge pe ele. Ca şi la alte locuinţe şi aici una dintre deschiderile ferestrelor fusese transformată în uşă cu oblonul de lemn, întotdeauna deschis ziua întreagă şi fixat de zid în dreapta cu cârlige de sârmă, iar în stânga se află banca de lemn pentru odihnă afară, fixată în pământ, prevăzută cu un sertar pentm saboţi, care aici de obicei se descalţă înainte de a intra. Prin uşa cu geam se ajunge direct în bucătărie.

Aici mă aflam deci şi mă descotoroseam de mantaua grea de ploaie şi mama Gisson îi ocăra pe bărbaţii care îi murdăresc duşumeaua spălată lună cu bocancii lor cu cuie şi hainele şiroind de ploaie. În această încăpere domneşte o bună dispoziţie luminoasă; este ca şi cum soarele care de secole pătrunde deja aici în fiecare dimineaţă, ca să zăbovească dimineaţa întreagă, ar fi acumulat o provizie de lumină din care, în zile atât de mohorâte cum e cea de azi, se putea consuma. În spate, într-un colţ, se află vatra pe care fierbe deja supa de prânz şi două dulapuri cu geam, lucrări ţărăneşti din secolul al XVIII-lea, pline cu farfurii înflorate, iar în faţă, lângă una dintre ferestre, masa mare în unghiul băncii de colţ. Acolo şade mama Gisson şi ocărăşte.

— În loc să ocărăşti, măicuţă, mai bine mi-ai da un rachiu, pe porcăria asta de vreme.

— Chiar asta vă trebuie. O să vă cadă bine, dom' doctor.

S-a ridicat ca să aducă sticla din sufragerie. Dar rachiul are o particularitate: este o băutură infernal de tare, o băutură misterioasă din plante. În august, la vremea ploilor de stele, mama Gisson poate fi văzută în faţa uşii cum priveşte cerul cu atenţie; mult timp n-am ştiut ce înseamnă asta, dar de când am devenit confidentul ei îmi mai dezvăluie câte ceva.

        „Peste opt zile mă duc”, spune ea atunci, sau, „mâine mă duc”, şi când vine vremea urcă în zori pe munte, se caţără pe povârnişuri de parcă ar fi tinerică şi se întoarce cu o legătură de ierburi învelite cu grijă. Despre conţinut nu suflă o vorbă şi locurile unde le-a găsit le ţine strict secrete.

— Cine va moşteni toată ştiinţa asta, mamă Gisson?

— Irmgard, dar încă n-a venit vremea. S-a întors cu sticla şi cu un codru de pâine.

— Rachiul gol nu face doi bani, spuse ea.

Prietenia mea cu mama Gisson durează deja de multă vreme şi cu fiecare an devine mai puternică. Curând, după ce îmi ocupasem locul aici, mă chemase; lui Mathias, care pe-atunci avea vreo treizeci de ani, i se făcuse rău pe neaşteptate şi am constatat o apendicită care trebuia foaite urgent operată. Dar cu toate insistenţele mele, ea nu l-a trimis la spital. S-a uitat lung în ochii fiului ei şi apoi mi-a spus:

— Nu, de acolo nu s-ar mai întoarce viu, trebuie să ne descurcăm aici.

Aşa că a luat tratamentul în propriile-i mâini: în grajd, între cele două vaci, a pus să fie aşternut patul pacientului – mai târziu am văzut că terapiile ei erau întotdeauna în legătură cu animalele – şi acolo, în răsuflarea vitelor şi în emanaţia nemijlocită a lor, a trebuit să postească timp de opt zile. Dacă l-a mai şi uns pe burtă cu baligă nu pot să stabilesc, pentru că ea nu mi-a permis să mă mai ating deloc de bolnavul pe a cărui frunte era scrisă, ca să zic aşa, peritonita. Mai târziu, când am întrebat-o despre asta, a zâmbit doar şi a spus: „poate”. Dar ea şi-a scos la liman fiul şi în decursul timpului am mai participat alături de ea la unele cazuri asemănătoaie. Nu pentru că dispreţuieşte ştiinţa medicală, nu mai mult decât mine, fără îndoială însă că îi cunoaşte limitele şi, pentru că eu am recunoscut asta, mi-a acordat nu numai prietenia, ci şi ajutorul ei.

Aproape că pare natural dacă ea, la cei şaptezeci de ani ai ei – este cu cel mult cincisprezece ani mai în vârstă decât mine – mă tratează ca pe un tinerel nechibzuit care, după cum s-a şi dovedit, trebuie ţinut în frâu.

— Poftim, dom' doctor, spune ea, ăsta ţi-e rachiul şi pâinea-i caldă. Abia schimbasem două vorbe şi m-a tutuit; aici, în satul de sus oamenii se tutuiesc cu multă uşurinţă, cei puţin cei de aceeaşi vârstă.

Am întrebat-o ce face Irmgard.

Mama Gisson a râs pe înfundate. Are dinţi puternici, galbeni. Odată, când a durat-o unul, şi l-a scos singură. Cum a făcut asta rămâne încă o enigmă.

— L-ai văzut deja pe Marius?

— La dracu', ăla mai e încă la Miland?

— Irmgard mi l-a trimis azi aicea sus.

— Vrea cumva să se mărite cu el?

Acum nu mai râde, ci spune scurt un „nu” care sună ca o interdicţie adresată nepoatei.

A rămas un moment pe gânduri şi pare că, pe cât se putea vedea din privirea ei, o preocupă ceva foarte depărtat. Şi a sunat aproape ca o ameninţare când a spus:

— Poate că a venit timpul.

— Pentru ce a venit timpul, mamă Gisson?

— Să fie altfel. Şi a mai adăugat: Marius e capabil.

Capabil în graiul ei însemna dornic de învăţătură. Am încuviinţat din cap.

— E la intrarea în mină.

Arătă cu degetul gros spre peretele din spate al camerei, pentru că în partea aceea este Kuppronul.

Mama Gisson face parte dintre puţinii care pot da informaţii exacte despre vechile galerii. Rând pe rând, mi-a numit şi mi-a arătat o întreagă serie de intrări: „cea bogată” şi „cea săracă”, „intrarea păgânului mort”, „groapa piticilor”, „cea cu argint”, „plombonul”. Da, am bănuiala că ar putea să spună tot ce este posibil despre productivitatea acestor locuri de muncă, chiar mai multe decât fiul ei, Mathias-Munteanul. Odată mi-a arătat chiar o bucată de granit cât pumnul în care era încrustată o vână de aur strălucind ciudat şi periculos.

— Găsită? Am întrebat.

— Da, a răspuns ea, de la străbunicul sau chiar mai de demult. Şi el a ascuns-o.

De altfel, deasupra patului ei atârnă un vechi ciocan de abataj.

— Ce caută Marius la mină? Şi încă pe vremea asta?

— Pesemne, caută aur.

Mama Gisson râde din nou şi în vocea ei sună ceva ascuns şi viclean:

— Mulţi au mai vmt.

De ce şi pe mine muntele mă nelinişteşte? De ce simt întotdeauna fiori când trec pe potecile străvechi care uneori încă mai dau la iveală urmele zidirilor de odinioară? Când dau în tufăriş peste galeriile zidite şi surpate?

Toate astea ar fi trebuit să-mi fie de mult cunoscute, îmi sunt totuşi de mult cunoscute.

Spun:

— Muntele nu mai dă nimic.

— Trebuie să se odihnească, stabileşte mama Gisson.

Am mai auzit asta de multe ori de la ea, totuşi mai întreb încă o dată:

— Cât timp încă, mamă?

— Eu n-o să mai apuc asta, nici tu n-ai să apuci, muntele are timp destul.

Atunci îmi dau seama de ce am venit şi zic, ca şi cum ar avea legătură:

— Cu copilul lui Suck n-o să meargă.

— Aşa? Spune ea, şi copilul…

— De ce şi copilul?

Ea spune:

— Păi nici mama nu mai are mult de trăit.

— Ei, fac eu neîncrezător, de furunculoză nu trebuie să mori.

În vatră trosnesc lemnele, afară cade ploaia plescăind monoton, şi apa şiroieşte de pe streaşină. Mama Gisson se duce la vatră, deschide uşiţa şi împinge o buturugă în foc.

Printre aceste treburi indiferente spune:

— Asta aşa e, doar o ştiu pe femeia lui Suck.

Poate că nici un bărbat, nici chiar un medic, nu este în stare să spună aşa ceva cu atâta siguranţă şi asprime; n-aş fi vrut să aud asta şi chiar dacă mi-era imposibil să mă îndoiesc, voiam s-o îmbunez:

— Ei, mamă Gisson, o dată şi în mod excepţional poţi să te înşeli şi dumneata.

Ea a luat capacul de pe oala care clocotea, a amestecat cu lingura de lemn, a gustat şi a spus:

— Să mori e o favoare… Diir tu nu înţelegi asta, eşti prea tânăr şi mai eşti şi doctor.

M-am gândit la Suck şi n-am răspuns.

— Voi, oamenii de la oraş, nu îmbătrâniţi deloc, veniţi pe lume bătrâni şi aşa rămâneţi până la sfârşit…

Arătă cu capul spre mine de acolo, de la vatră.

Cel ce a mai vegheat ca mine la atâtea paturi de moarte înţelege că se moare diferit, că în această mare singurătate în care atât de multe nu mai au nici o importanţă există totu. Şi o favoare, moartea adevărată, care este atât de imensă şi de fmmoasă, o ieşire din lume şi totuşi nu un sfârşit, încât însuşi medicul, duşmanul morţii, se înclină cu supunere în faţa ei şi abandonează o luptă care nu este cu moartea, ci cu sfârşitul.

Mama Gisson scoate acum farfuriile.

— Şi pentra că voi credeţi că poate fi numai un sfârşit, de aia nu puteţi şi nu vreţi să vedeţi când îi vine cuiva ceasul… Cu tine merge ceva mai bine, poate că ai să poţi cândva muri de-adevăi”atelea… Dar când trebuie s-o vezi, te fereşti…

— Mamă Gisson, pentru asta sunt aici.

— Aşa crezi tu, pentm că eşti tânăr şi prost. Aranjează farfuriile pe masă, apoi îşi încrucişează braţele pe piept şi se postează aproape de tot, în faţa mea:

— Să-ţi spun una şi bună… Când mi-o veni vremea să nu mă doctoriceşti cu una şi cu alta, las-o să meargă cum o vrea să meargă, chiar dacă n-o să te pot plăti pentru meseria ta.

— La naiba, mamă Gisson, ce tot spui.

— Spun ce o să vină şi ce nu vrei tu să vezi.

Era ridicol. Lat-o aici, un model de robusteţe şi de sănătate cu toţi cei şaptezeci de ani ai ei.

— Acuma văd doar că din ambiţia dumitale de vindecătoare nu vrei să mă laşi să te cârpesc cum trebuie… Dar despre asta o să mai vorbim, din fericire mai avem timp destul…

— Aşteaptă numa', râde ea şi sună mai misterios decât vrea să mi se pară.

Şi iată că prin fereastră îl văd venind pe Marius, cu un guler de loden în jurul umerilor, vine repede şi cam legănat, în sus, pe cărarea din stânga, pantalonii uzi i s-au lipit de picioare şi nu prea arată bine.

Fac semn spre fereastră:

— Nu prea pare să aducă mult aur.

Ea se uită afară:

— Aur nu, dar ceva tot a găsit.

Nu mă mai miram de nimic; ce a găsit se va dovedi.

Uşa cu geam zornăie şi Marius intră. Abia acum se vede starea în care este, cu cizmele pline de pământ, cu pantalonii uzi până la genunchi, nu e de mirare dacă umblă după aur pe aşa o vreme.

— Scoateţi-vă cizmele şi ciorapii şi puneţi-le la vatră, comandă mama Gisson.

Tânăr cum eram, îmi plăcea că mama Gisson nu îl tutuia pe hoinar.

Marius a făcut ce i s-a spus. Pe peretele de lângă vatră este o bară dublă special prevăzută pentru uscarea cizmelor şi el şi-a agăţat lucrurile acolo. Apoi a venit desculţ la masă. Avea picioare frumoase şi chiar curate.

— Ei, şi acum arată ce ai găsit.

Din buzunarul pantalonilor uzi scoate o ţandără verde, lunguiaţă. E un cuţit de cremene subţire, un fel de pumnal.

Mama Gisson ia cuţitul în mâinile ei puternice şi palide, de bătrână.

— Aveţi ochi buni, îl laudă ea.

Eu spun:

— Duce cinci mii de ani în spate.

— L-aţi găsit la Piatra Rece? Întreabă mama Gisson.

În mod excepţional, asta nu era o presupunere uimitoare ci una destul de evidentă. Pentru că placa de piatră care dăduse numele dealului de acolo şi care, fără îndoială, se numise iniţial Piatra Celţilor', este fără doar şi poate un altar de sacrificiu al druizilor celţi, înălţat pe locul unui sanctuar şi mai vechi, deci este de la sine înţeles că acolo se pot găsi uneori astfel de obiecte. De mirare era că Marius fusese tocmai acolo şi în ciuda zăpezii şi a noroiului se descurcase atât de bine.

— Da, spune el, şi pe la noi se găsesc din astea.

— Unde? Am întrebat eu.

Marius mă informă binevoitor:

— În Dolomiţi, acolo unde mai locuieşte bunicul.

        ' în limba germană „Kalter Stein” – Piatra Rece (provine din „Kelten Stein” – Piatra Celţilor).

— Vreţi să mâncaţi ceva?

Mama Gisson arată spre codrul de pâine.

— Mulţumesc framos, spune Marius apucând pâinea, şi pentru că ţine în mână cuţitul de cremene încearcă să-i folosească tăişul crestat.

Mama Gisson, aproape furioasă, îi ia pâinea din mână, o întoarce pe paitea cealaltă şi îi arată cele trei cruci:

— E sfinţită, spune ea, cuţitul e şi el sfinţit, dar nu se potrivesc.

Şi taie o felie cu un cuţit obişnuit.

Ce ştia ea despre sfinţenia acestui cuţit de sacrificiu din epoca de piatră? Pentm ea timpul nu exista? Cât de departe îi ajungeau amintirile?

Marius ia cuţitul şi, ca să arate că a înţeles-o pe mama Gisson, dar mai curând cu un gest automat, şi-l pune la beregată. Apoi zâmbeşte, îl bagă în buzunar şi muşcă din pâine.

— Luaţi seama, spune mama Gisson, chiar dacă ştiţi câte ceva, tot ştiţi prea puţin. Asta-i o combinaţie proastă.

— Ştiu mai mult decât ceilalţi, răspunde Marius cu oarecare îngâmfare.

S-ar putea să fi făcut aluzie la mine. Deoarece de la bun început avusesem impresia că nu-i pica bine întâlnirea.

— Tocma' d-aia să luaţi seama, căci dacă vreţi să căutaţi aur, sunteţi la fel cu ceilalţi, ba chiar mai rău ca ei chiar dacă aveţi, cum zisei, ceva ştiinţă.

— Dar dacă găsesc aur cu nuiaua? O sfidă Marius.

— Chiar şi atunci, spune mama Gisson, or fi pozne şi jocuri care par sfinte şi serioase dar rămân ce sunt, adică niscai maimuţăreli la modă.

În vocea ei se simţea indignarea.

— Mai bine mâncaţi şi păstraţi măsura. Şi, fără să ţină seama de supărare, îi mai taie o bucată de pâine ca pentru un copil prost-crescut de care totuşi trebuie să ai grijă.

Eu însă mă gândeam Ia povestea pe care o spun oamenii de pe-aici, că numai galeria numită „Groapa Piticilor”, care are intrarea sus la schitul de pe munte, a ajuns până la adâncimile aurului, o galerie care, ce-i drept, începe cu o hală imensă, dar apoi se ramifică într-o reţea de mici ganguri şi că niciunul dintre oamenii normali care exploatase şi apoi distrusese o astfel de mină pentru pigmei, niciunul dintre oamenii normali, dintre care mai facem şi noi parte, nu ar reuşi mergând în patru labe sau târându-se pe burtă ca şerpii, să coboare în aceste galerii de jucărie nesfârşit şi iar nesfârşit ramificate, sau măcar să le înalţe şi să le lărgească fără să fie înconjurat şi oprit de limbile de foc ale lighioanelor din adânc şi strivit de muntele ce se prăbuşeşte. La acest blestem al regelui piticilor trebuia să mă gândesc şi mă înfioram la gândul marelui abis de timp în care s-au scufundat toate popoarele care au muncit aici, în munte, mă înfioram la gândul abisului de timp în care pluteşte viaţa omului.

În clipa asta a intrat Mathias, pe uşa din dos, dinspre munte, a bucătăriei. Sigur că ajunsese în casă trecând prin curte, era deja curat şi iată-l aici, înalt, lat în umeri, în cămaşă, cu barba roşie, asemenea unui arhanghel, păzind uşa pe care o umplea şi o acoperea şi măsurându-l lung din ochi pe bărbatul nou-venit, pentru că gândea temeinic şi încet şi neobişnuitul îl înţelegea pe-ndelete.

— Da, spuse mamă-sa, el este Marius Ratti; vine de la Miland.

Mathias-Munteanul, care-şi iubeşte sora şi familia ei, dar îl simpatizează şi pe cumnatul său, se aşază cu noi la masă, ne strânge mâinile şi urmând ceremonialul ţăranilor de aici, mai complicat şi mai rigid, totuşi mai cu suflet decât oricare altul de la oraş, întreabă despre ce vorbeam, ca buna noastră înţelegere să nu fie tulburată din cauza lui.

Eu spun:

— Cred că aurul este ascuns atât de adânc în munte, încât nu mai poate fi găsit cu nuiaua.

Mathias răspunde în graiul domol de miner:

— Nuiaua fermecată este doar o parte a omului care o ţine. Şi sunt vremuri în care omul simte aurul, iar în altele poate să caute arama sau plumbul greu, şi iară în altele nuiaua nu-i în stare să-i arate decât apa. Căci el găseşte numai ce-i trebuie cu adevărat, şi dacă vrea totuşi să caute cu sila altceva, nuiaua se apleacă greşit şi totul duce la nenorocire. De aceea au fost părăsite pe vremuri Galeriile Piticilor, mai târziu şi arama. Toate la vremea lor şi omul n-are decât să se supună, căci timpul este al omului.

Poate că nu sfârşise încă şi voia să facă doar o pauză în felul lui chibzuit, până să umple unele lacune de logică, care s-ar fi putut observa dacă erai foarte atent. Dar Marius, cu mintea lui ageră le şi dibuise şi intervine iute:

— Întoarceţi toate cu susul în jos ca să-l goliţi de comorile lui. Dar dacă ţin eu nuiaua în mână şi ea tresare şi simt cu toate fibrele tmpului meu aund, atunci înseamnă numai că a venit din nou vremea aurului.

Mathias Gisson îşi rezemase bărbia în palme, astfel că barba îi ieşea printre degete şi pentru că asemenea multor oameni puternici îi plăcea să râdă, zelul lui Marius i se pare caraghios. N-are de gând să-l corecteze cu ironie, dar îşi ia o mână de la bărbie şi îl pocneşte râzând pe Marius peste genunchi:

— Sunt multe motive şi pentru şi împotrivă. Dar mama Gisson, care ia o oală de pe ochiul sobei şi pune alta în loc, spune:

— Se poate abuza de nuia tot aşa cum se poate abuza şi de maşini, iar ea, la rândul ei, poate abuza de tine…

Nu pot decât să vă zic, fie că vreţi să credeţi ori ba, că depinde de voi.

— Nu, strigă Maiius cu toată politeţea cuceritoare ce-i este proprie, nu mă duceţi aşa cu vorba… Lăsaţi-mă să vă arăt ce pot şi nu râde de mine, Mathias, până nu te-am convins.

Mathias se ridică şi se întoarce imediat cu un laţ de sârmă de aramă pe care i-o întinde lui Marius pe tăcute.

Am recunoscut şi eu instrumentul pentru căutarea minereurilor: unii dintre căutători preferă aceste laţuri de metal.

Marius nu se dă bătut aşa uşor. Se poartă ca unul care are multe de apărat, ca unul care are o treabă cu mult mai mare decât puteam eu bănui şi spune:

— Păi, nu mă miră că n-aţi găsit nimic, asta nu-i deloc nuia, e mai curând o maşină… Trebuie să căutaţi cu o nuia vie din luncă, în care curge toată gingăşia vieţii… Aţi încercat deja aşa?

— N-am încercat deloc… Noi ştim şi fără nuia ce vrea muntele.

Şi Mathias ţine palma deasupra duşumelei, la înălţimea genunchiului, ca şi cum aşa ar putea să cerceteze adâncul pământului.

În ospitaliera bucătărie este acum mai multă lumină pentru că, treptat, ploaia de afară pare că se domoleşte.

Marius tace şi noi ceilalţi facem la fel. În cele din urmă el spune, aproape rugător:

— Voi ştiţi ce vrea muntele şi sunteţi atât de siguri şi de încrezuţi încât nici nu luaţi în seamă ştiinţa altora, ca să nu mai spun că nu vreţi s-o recunoaşteţi… Puneţi-mă la încercare, primiţi-mă, daţi-mi de lucru şi nu vă îndoiţi până nu v-aţi lămurit ce pot.

Se ridicase în picioare şi cura stătea aşa, desculţ şi cu capul uşor plecat, semăna cu un penitent în aşteptare.

Mama Gisson îl măsoară de sus în jos, apoi spune liniştită şi tutuindu-l:

— Tu nu poţi să munceşti, chiar dacă ai vrea… Iar de ştiinţa ta nu mă îndoiesc că nu-i de nici un folos.

— Deci mă respingeţi, spune el.

— Nu din răutate, ci din grijă, răspunde ea.

— Da, spune el scurt şi se duce la vatră să-şi ia ciorapii şi cizmele.

— Mathias o să-ţi dea ciorapi uscaţi, spune ea aruncând o privire la şosetele lui înnegrite şi năclăite, poţi să-i aduci înapoi oricând vrei, apoi ia gulerul de loden care atârna în cui lângă uşă şi sub care se adunase o băltoacă, şterge picăturile încă rămase pe el şi spune părinteşte:

— Asta puteai s-o faci tu.

Mathias însă adusese ciorapii pe care Marius îi ia mulţumind politicos şi era ca şi cum un fiu rătăcitor, pe jumătate încă al casei şi totuşi depărtat de ea, ar fi fost din nou alungat printre străini, ba era sigur că le pare rău că nu pot să-l reţină la masa care aşteaptă pe vatră dar, după tot ce se întâmplase şi se vorbise, nu se putea altfel.

— Ploaia s-a potoUt, spun eu, e timpul şi pentm mine…

Mai sunt pacienţi.

Era mai potrivit ca mama şi fiul să rămână singuri.

Ne luăm amândoi rămas-bun, Marius şi cu mine, şi ieşim prin uşa cu geam pe strada noroioasă, pătată de zăpadă, care trece între ziduri albicioase şi ochiuri de geam întunecate, cenuşie, alburie şi neagră, sub cerul de amiază tulbure, palid, ca o fotografie. Ne întâmpină aeml cenuşiu, umed, nemişcat şi coborâm strada împreună, în tăcere.

La ieşirea din sat, spun:

— Adio, domnule Ratti.

— A, nu mergeţi cu mine în jos?

— Nu, mă duc acasă şi arăt spre casa mea al cărei acoperiş roşu de ţiglă se vede din pădurea de molizi, peste drum, deasupra Pietrei Reci.

— Acolo sunt două case, observă el, mai locuieşte cineva acolo?

— Fireşte.

— Cine?

— Păi, de la mină a mai rămas un fel de administrator. se ocupă cu nişte treburi tehnice, cu motoare sau cam aşa ceva…

— Aha, negustorul de aparate de radio.

— Da, este şi asta.

Se vede că s-a orientat:

— Îl cheamă Wetchy.

Faţa lui devine dispreţuitoare; vecinătatea nu-i place.

— Deci, am spus eu în încheiere, ca să evit alte întrebări, eu o iau la stânga.

— La revedere, domnule doctor, spune el scurt şi se depărtează.

O să-mi poarte pică fiindcă am fost martor la eşecul lui, mă gândesc. Dar ce contează. Ajuns la marginea pădurii, am văzut prima floare de şofran.