XI

Un bărbat corpolent se rezema de tejghea. Pe scaunul de lângă el se afla un fel de servietă din care ieşeau nişte gâturi de sticle.

— Sabest, spunea el, pune să tipărească numele tău pe etichete.

Sabest, cu o ţigară între buze, n-a răspuns.

Comis-voiajorul de lichioruri a continuat:

— Pui să tipărească pe ele: Theodor Sabest, hotel şi magazin în Kuppron.

Sabest nu se mişca.

Voiajorul, care scosese acum o mostră şi un pahar de lichior, a spus:

— Beau în sănătatea ta, Sabest…

— Da, a spus în sfârşit hangiul, dar mai am încă sticle de anul trecut… Ţăranii îşi distilează chiar ei rachiul.

Voiajorul nu s-a lăsat descurajat:

— Atunci poţi lipi pe ele etichetele noi… Kuppronulde-Jos e chiar mai elegant decât doar Kuppron.

— Nici aşa n-o să-l cumpere ţăranii.

— Mai ai şi clienţi fini, a spus voiajonil privind spre mine dintr-o parte, nici nu trebuie să-l comanzi imediat, e mai bine înainte de Crăciun, pentru cadouri, le agăţi crenguţe argintate, arată foarte fain…

— Până la Crăciun, a spus Sabest mereu dus pe gânduri, până la Crăciun.

— Scadenţa patru săptămâni, a spus voiajorul, din partea mea şase săptămâni şi nu trebuie să plăteşti decât în februarie…

Sabest a râs scurt:

— Cine ştie dacă mai trăim până atunci.

— Supravieţuitorilor le trebuie rachiu, a fost de părere voiajorul.

— Scrie zece sticle, a spus hangiul.

Am salutat şi am plecat. Asistasem la o scenă foarte obişnuită. Dar îi aveam atât de proaspeţi în memorie pe Marius şi pe Irmgard încât de atunci totul, chiar şi episodul ăsta, îmi făcea o impresie de transă. Poate că era o impresie corectă, existau chiar motive să fie aşa, totuşi poate că starea mea subiectivă mă făcea să văd lucrurile astfel, pentru că un om solitar cum sunt eu şi care ca şi mine s-a desprins de unele condiţii ale vieţii, poate fi transpus de o împrejurare fără importanţă în stări foarte stranii, într-o stranietate mai străină decât orice străinătate şi mai depărtată decât orice loc natal şi în care nu mai este prezentă decât adierea rece a morţii.

Da, era foarte posibil să fie aşa, oricât de lucid şi de raţional m-aş fi considerat, atât în felul de a gândi, cât şi în munca mea care combate obscuritatea bolii şi alină frica bolnavului cu lumina ştiinţei, da, cu toate astea era posibil să fie aşa şi uneori mi se părea că am luat-o pe micuţa Roza la mine ca să-mi creez legături noi în singurătatea mea.

Dar, în fond, este indiferent şi mi se pare că este aproape inadmisibil să mă gândesc la asta. Nu pentru că aş contesta diferenţa dintre vis şi realitate şi mi se pare indiferent dacă trec prin lume visând sau treaz, ci pentru că ştiinţa noastră propriu-zisă nu are nimic de-a face cu toate astea şi este total independentă de una sau de alta dintre stările în care ne punem, sau suntem puşi: viaţa noastră este totodată vis şi veghe şi dacă vântul rece al visului bate uneori în acea lume pe care o numim realitate – şi el o face mai des decât observăm – atunci aceasta este miraculos luminată şi profundă ca un peisaj după o ploaie rece sau ca o cuvântare care deodată nu mai este compusă doar din simple cuvinte şi care povesteşte despre lucruri care s-au petrecut undeva în amorf, ci sunt cuvinte atinse de suflul unei realităţi superioare şi devin deodată capabile să reprezinte lucrurile cu viaţă şi căldură, aşa cum sunt.

Dar cele două sfere n-ar putea să se întrepătrundă şi să se fecundeze astfel dacă n-ar primi amândouă lumina lor dintr-un tărâm care este intuiţia şi ştiinţa noastră, cufundat în unitatea inseparabilă a inimii şi sufletului nostru.

Am mai auzit încă vocea comis-voiajorului de lichioruri când mă aflam deja pe stradă:

— Vrei să fie scris complet Theodor Sabest, sau numai Th. Sabest?

— Complet, a răspuns vocea hangiului.

Era o după-amiază senină şi caldă de septembrie, intercalată între frigul dimineţii şi al serii, un frig uscat, pentru că ploaia de la sfârşitul lunii august se evaporase repede şi lăsase în urmă doar un uşor abur cenuşiu care se înălţa în orele calde ale zilei acoperind verdele munţilor, astfel că nu se mai vedeau decât stâncile luminate de soare şi aburul ajungea până la norii ce treceau pe sus atârnând ca o cortină circulară în jurul cazanului văii şi despărţind-o de restul lumii încât s-ar fi putut crede că ea nu mai există şi poate că nici n-a existat vreodată. Era toamnă, era frigul toamnei şi căldura ei, era o uscăciune tomnatică, moliciunea toamnei şi lumina ei.

Plugul trecea deja peste ogoare. Dacă ar exista pe undeva un criteriu obiectiv pentru stările de transă şi de vis, atunci el ar consta desigur în graba cu care vin de la sine lucrurile pe care le căutăm: după convorbirea cu Irmgard avusesem intenţia să-l întâlnesc pe tatăl ei şi iată că l-am văzut pe Miland la fierărie; tocmai încărca un plug în carul lui.

El şi fieranil m-au văzut venind. Căruţa a trosnit când au încărcat unealta şi acum mă aşteptau cu feţe pregătite să mă salute.

De fapt, eu nu mă hotărâsem cum să-l informez pe Miland de temerile lui Irmgard şi de pericolul în care se afla ea însăşi. Cu fierarul de faţă puteam s-o fac şi mai puţin. Dar am început aproape imediat să vorbesc despre tema ce-mi stătea pe inimă:

— Aţi şi început să araţi, am spus eu, în satul de sus încă se mai treieră.

— Da, a spus Miland, ei o fac întotdeauna mai târziu.

— Şi Marius mai e încă sus.

— La treierat. O să vină jos.

— Noroc că n-aveţi încă maşini de arat.

Fierarul a râs, dar Miland a rămas serios:

— Totuşi are dreptate, a spus el.

— De ce are dreptate? Am întrebat eu, cu toate că ştiam unde vrea să ajungă.

— Cu lucrul la maşină.

Nu încăpea nici o îndoială că fusese deja contaminat.

L-am privit îngrijorat:

— Dă-o-ncolo, Miland, atunci trebuie să închideţi şi conducta de apă din grajd şi să duceţi iar apa cu hârdaiele.

— Poate, a spus el.

Dar după câteva clipe a arătat motivul:

— Lucrul la maşină a lăsat multă lume fără pâine. Era limpede că şi ăsta făcea parte dintre argumentele de predicator şi încă unul dintre cele mai ieftine, probabil dintre cele în care nici măcar el însuşi nu credea ştiind 'că omul nu se poate opune produselor propriei sale ingeniozităţi. Dar cum putea un om atât de luminat cum era Miland să spună aşa ceva? Ce putere îl domina, de care putere asculta limba lui?

— Miland, am spus eu, tu nu eşti dintre cei ce lucrează orbeşte.

A zâmbit:

— Câteodată trebuie să laşi socotelile la o parte, domnule doctor.

Fierarul a spus:

— Nu… Cu marfa de fabrică o să trebuiască să te împaci… Mai curând sau mai târziu şi fierarul o să fie de prisos.

Totuşi doctrina economică a lui Marius încă i se mai opunea. Miland a spus:

— Ce folos că în lume se produce tot mai ieftin şi mai ieftin dacă în acelaşi timp scade puterea de cumpărare…

Trebuie să fie altfel, trebuie să ne învăţăm altfel…

— Şi atunci maşinile trebuie interzise tocmai în Kuppron?

— Nu, a răspuns el foarte rezonabil, asta nu se poate întâmpla decât în mai multe locuri, poate că în toată lumea în acelaşi timp, un singur loc ar fi prea slab s-o facă, dar…

— Dar?

— Dar adevărul poate să pornească numai dintr-un singur loc, pentru că întotdeauna îl vesteşte numai o singură gură. Dacă există un singur punct pe lume unde domneşte gândirea cea dreaptă…

— Un om drept în Sodoma, am trântit eu.

— Nici atunci încă n-ar fi tot adevărul, observă fierarul.

— Nu, acceptă Miland bucuros, asta este doar consecinţa adevărului. Dacă ai caracter, corectitudinea vine de la sine.

Bănuiam că adevănil despre care vorbea trebuia să aibă o legătură cu Irmgard şi cu pălăvrăgeala despre jertfă, dar am spus:

— Păi nici scormonitul după aur nu se prea împacă cu adevărul.

Miland a zâmbit din nou cu zâmbetul lui extatic:

— Adevărul e în suflet, nu în mină.

— Da, am spus eu mânios, dar aproape tot satul de jos s-a şi apucat să-l caute în mină… Nu vezi că Marius al tău joacă un joc cât se poate de contradictoriu… Ei are două adevămri, unul pentru Lax şi unul pentru voi…

Pe fierar l-a pufnit râsul:

— Băieţii n-au decât să-şi caute aurul.

— Ei, fierarule, nu cumva eşti şi tu acum de partea lui Lax?

Mi-a pus mâna pe umăr:

— Aurul este focul, doctore, şi când oamenii vorbesc despre aur, sau despre adevăr, se gândesc la focul din adâncul pământului… Asta trebuie să înveţi din nou… Şi Marius trebuie să înveţe asta…

— Da, da, a spus Miland, poţi să-i spui şi foc, fierarule, şi este în pământ mult mai adânc decât aurul…

— Este adânc de tot, a spus fierarul, şi aurul pe care vreţi să-l scoateţi şi pentru care vă sfădiţi, aurul nu-i altceva decât foc… Fiecare grăunte de aur e o scânteie din focul cel mare…

— Tu, oricum, ai focul tău, fierarule, am spus eu arătând spre fierăria întunecată unde focul mocnea în forjă.

— Sigur că-l am, a spus el, dar oamenii vor mereu să se întoarcă la focul cel mare şi de aia caută aurul…

Miland a spus îngândurat:

— Acu' vrea şi fierarul să mântuiască lumea…

— Oho, a spus fierarul.

— Nu vrei să vină adevărul în lume? A întrebat Miland în felul lui domol.

— Adevăml, a spus fierarul râzând cu râsul lui bun, ca lemnul lustruit, da, adevărul…

Soarele se apropiase de munţi şi în lumina lui piezişă pereţii de stâncă ai Kuppronului, până atunci foarte precis conturaţi, deveniseră plani ca nişte decoruri, deveniseră bucăţi mari de hârtie cenuşie, uşor lipite peste nori, hârtie P argintie mată în ceaţă.

Apoi fierarul a spus:

— Adevărul sunt toate astea… Şi a arătat cu ciocanul pe care-l luase din căruţa lui Miland spre munţii din faţă, toate astea sunt fumul de la focul de jos… Funingine întărită, şi scânteile încă mai ard înăuntrul lor şi sunt aurul…

— Fierarale, am spus eu, cu un adevăr ca ăsta nu prea poţi face cine ştie ce… S-ar putea să fie aşa, dar la ce le foloseşte oamenilor?

— Să-l respecte, a spus el.

Şi apoi a râs:

— Depinde de caracter!

Cum stătea aşa, cu ciocanul în mână şi se uita peste drum spre Kuppron, puteai să crezi că ar fi vrut să mai netezească ciocănind fumul prefăcut în stâncă.

Miland a apucat calul de căpăstru şi a întors atelajul, în jos, spre sat. Apoi a spus bătându-se pe piept:

— Aici, înăuntru, este adevărul, fierarule.

— Dar şi focul, a răspuns fierarul, ziua bună tuturor. Şi s-a dus la forja lui.

— Bună ziua şi ţie, fieranile, am spus şi noi.

M-am alăturat lui Miland. Legase frâul de barele căruţei şi mergea lângă mine. La intrarea în uliţa satului caii au ezitat, voiau să cotească şi abia la îndemnul lui Miland şi-au continuat drumul. Era abia patru şi jumătate şi se putea încă foarte bine rămâne la munca câmpului până la şapte, cât mai era încă lumină.

— Ei, am spus eu, cum stau de fapt lucrurile cu adevărul despre care se tot vorbeşte întruna?

Era dus pe gânduri şi a durat câtva timp până să răspundă:

— Nu-i vorba de focul care arde jos… Ăsta-i adevărul fierarului, doar atât.

— Sigur, Miland, dar se tot vorbeşte mereu despre adevăr… Despre care adevăr crezi că e vorba?

Dus pe gânduri lăsă iar aşteptat răspunsul. Totuşi, după câtva timp a spus:

— N-aveţi nevastă, domnule doctor. Trăiţi singur-singurel acolo, sus…

— Slavă Domnului! Am spus eu.

S-a uitat la mine pieziş şi a zâmbit:

— Ştiu că vă place să glumiţi… Dar pe pocitania de fetiţă a lui Wetchy aţi luat-o totuşi la dumneavoastră.

— Da, bineînţeles… Dar nu văd ce are a face asta cu adevărul.

— Cu mine trebuie să aveţi răbdare, domnule doctor, sunt doar un ţăran simplu şi ţăranii gândesc încet… Păi nici nu se poate spune că ăsta-i adevărul despre care se tot vorbeşte… Fierarul are adevărul lui, şi ochii au adevărul lor, şi degetele au adevărul lor, şi pentru fierar e focul din pământ şi pentm ochi sunt pomii verzi şi pentru degete e cald sau rece, depinde… Nu poţi spune decât că asta-i adevărat şi aia nu-i adevărat sau că asta-i drept şi aia nu-i drept, dar adevărul şi dreptatea nu există.

— Bine, am spus eu aşteptând continuarea.

Căruţa de lângă noi scârţâia, plugul dinăuntru se zdruncina şi zăngănea din când în când, matahalele de cai, tractoare cu suflet, mergeau liniştiţi în faţa carului.

Ajunseserăm la ieşirea din sat.

Miland a spus; – Omul care trăieşte singur pierde adevărul.

— Care? Am întrebat eu, adevărul ochilor? Adevărul degetelor?

— Poate şi pe astea, a fost de părere Miland, dar mai presus de toate adevărul din inimă.

M-am simţit jignit, fireşte, nu numai pentru că pomenise de singurătatea mea. Am spus:

— Te gândeşti la mine, Miland?

— Nu, la mine… Dar, dacă vreţi, mă gândesc la noi toţi, pentru că toţi câţi umblă pe-aici sunt singuratici şi şi-au pierdut adevărul inimii.

— Miland, dar tu ai totuşi familia ta, ai copiii tăi.

S-a oprit, a scos punga cu tutun, mare, şifonată, pe care o ţinea prinsă sub brâu, o pungă galbenă, în parte înnegrită, din băşică de iepure, mi-a întins-o şi mie şi şi-a umplut pipa.

— Hoo! A strigat cailor care merseseră mai departe cu paşi regulaţi şi s-au oprit ascultători.

În spatele mâinii, cum fac toţi fumătorii chiar şi atunci când nu bate vântul, ne-am aprins pipele. Cu viaţa minusculă a chibritului în mâna făcută căuş, am spus:

— Focul este viaţa, Miland, fierarul are dreptate, ăsta-i singural adevăr.

În faţa noastră se întindeau pantele line ale dealurilor de la răsărit; aşa cum urcau încet spre pădure erau şi ele deja învăluite în partea de sus de aburul uşor al toamnei. Era linişte, liniştea toamnei, o blândeţe aspră aşteptând umezeala ce abia urma să vină; chiar şi ceaţa de pe culmi părea uscată, era ca fumul uscat, aşteptând ceea ce va urma. Din pipele noastre se înălţau mici coloane de fum cenuşiu şi se amestecau în tăcere.

Dacă Miland n-ar fi continuat să vorbească, eu nu l-aş mai fi întrebat. Era prea multă pace; lumea nu trebuia salvată. Eram singur pe lume, dar în jur era pace. Şi când a reînceput să vorbească, trăgând din pipă cu prudenţă, ceea ce spunea suna tot paşnic:

— Dacă întinzi o mână părinţilor şi pe cealaltă copiilor, atunci poţi să crezi că nu există singurătate.

— Da, am spus eu, nici un om nu poate fi singur de tot, pentm că părinţii trebuie să fi avut şi ei părinţi, chiar dacă nu i-a cunoscut.

— Dar, a continuat el, totul nu este decât părere.

— Aşa? Am spus eu şi în sinea mea îl aprobam.

Am ajuns din urmă atelajul care ne aştepta şi la apropierea paşilor noştri caii şi-au reluat mersul fără să aştepte vreun îndemn. Şoseaua coteşte aici într-o curbă mare spre nord şi coboară spre ieşirea din valea pe care a tăiat-o pârâul Kuppron între cele două coaste abrupte.

— Hoo! A strigat Miland din nou şi caii au cotit-o la stânga pe drumul de ţară care ducea la ogoarele lui de pe coastă.

— Oricum, am spus eu, dacă întinzi o mână părinţilor, una copiilor, şi a treia nevestei cu care ai făcut copiii asta înseamnă ceva şi ar putea să fie chiar adevăml inimii.

Mergeam pe pajişte, la marginea drumului. Primele brânduşe de toamnă răsăriseră în cositură, aşteptaseră doar ultima coasă ca să răsară şi acum mai aşteptau şi ceaţa în care să se topească, ele însele de culoarea ceţii.

Sufereau în soarele puternic caie le mângâia trecându-şi peste ele lumina pală, parcă plutitoare pe deal în sus, către dumbrava cu mesteceni rari, o dumbravă, nici pajişte, nici pădure, încât şi verdele ei crud părea atras în sus, adiind ca un zvon ce piere în univers.

Miland a spus calm:

— Nu există nici un început şi nu există sfârşit, numai în noi este începutul şi sfârşitul, numai cât timp trăim…

Avram a fost gata să-l jertfească pe Isaac şi ar fi iubit copilul mort mai mult decât pe cel în viaţă; numai dacă vorbim cu morţii noştri depăşim începutul şi sfârşitul, tot ce trăieşte ne lasă singuri…

Am observat că el însuşi adusese vorba despre jertfă.

Mi-a confirmat dând din cap:

— Numai morţilor le întindem mâna cu adevărat.

— Ei şi de aceea vrei să-ţi ucizi toţi copiii? Cum rămâne cu adevănil inimii, Miland?

Mai întâi a tăcut, ca şi cum obiecţia mea l-ar fi impresionat, dar apoi a clătinat din cap:

— Mă înţelegeţi greşit, domnule doctor… Dar de la cei vii nu putem spera nimic, ne lasă în singurătate…

— Şi Marius trăieşte, am spus eu, aproape aspru, şi lui îi întinzi mâna. Eşti pe un dnim greşit, Miland.

— Nu, a spus el, la fel de calm şi de sigur ca şi mai înainte, el trăieşte mai puţin decât noi toţi, chiar mai puţin decât mine… El ne vine din singurătate şi se duce în singurătate'şi chiar dacă rămâne aici, el este călătorul… Şi apoi adăugă,… Şi pentru că este mai singuratic decât noi toţi ceilalţi, pentru că nu este legat de nimic viu, cum sunt ceilalţi, de aceea este în stare să-i scoată din singurătatea lor şi să-i ducă la adevărul inimii… Ei simt asta şi de aceea îl urmează…

— Vasăzică asta-i totuşi mântuirea lumii, am spus eu.

— Da, a spus el, nu e de-ajuns ca oamenii să se înţeleagă în adevărul ochilor şi al degetelor lor, să se înţeleagă când unul spune verde şi altul fierbinte, sau dacă doi ori doi fac patra, nu e de-ajuns, căci dacă nu se înţeleg şi în adevărul inimii îi vor pierde pe ceilalţi… Şi atunci nici măcar adevărul ochilor unuia nu va mai fi la fel cu al celuilalt…

— O iei prea uşor, Miland, am spus eu.

A stat din nou pe gânduri şi apoi a spus:

— Am căutat mereu, domnule doctor, încă de când eram foarte tânăr. Şi apoi am luat-o pe Gisson Ernestine de sus… (în vocea lui era un pic de mândrie când spunea asta)… ba poate că am făcut-o pentru că semăna atât de mult cu mamă-sa şi asta trebuie să fi fost o greşeală… Poate că ar fi semănat mai mult cu mamă-sa dacă aş fi luat-o numai de dragul ei şi nu rn-aş fi gândit la nici o asemănare…

L-am înţeles şi am spus:

— Ce ai sperat, Miland?

— Comuniunea, nu numai dragostea.

Şi apoi a continuat:

— N-a fost să fie… Nu e nici un secret, vedeţi şi dumneavoastră înşivă că n-a fost să fie… Poate pentru că noi, cei de jos, gândim altfel decât cei din satul de sus, dar asta nu e tot… Şi noi ne facem treaba, eu pe a mea, dumneavoastră pe a dumneavoastră… Vedeţi, domnule doctor, dacă n-aş fi deprins ceea ce am de făcut de la tata, dimineaţa n-aş avea putere să mă duc la câmp sau să intru în grajd…

Atât de singuri am ajuns că nu mai ştim ce să facem cu mâinile noastre…

— Da, am spus eu.

— Şi atunci a venit el… Unul care nu este altfel decât mine, unul care ar putea să-mi fie frate, unul cai'e umblă pe picioarele lui pentni că n-a mai înţeles să meargă cu picioarele astea la o treabă oarecare… Şi atunci a călătorit…

Dar el, el a rostit-o, eu, eu nici măcar n-am putut s-o gândesc. şi oriunde mă uit este la fel, oamenii îşi fac treaba, da, asta fac, dar o fac doar din singurătate şi se urăsc din pricina singurătăţii lor… Nici măcar nu mai vor să se apropie unii de alţii, nu mai pot decât să vrea să urască…

— Miland, am spus eu, dumneata ai dorit mult să fii evlavios… Asta este.

S-a uitat la mine:

— Da… Dacă vreţi, domnule doctor, asta e.

— Şi ce spui dumneata acum sună foarte mult a dragoste creştină pentru aproape.

— Este mai mult decât dragoste, este comuniune.

— Dar la biserică te duci în fiecare duminică…

— Da, mă duc la biserică, merge şi nevastă-mea… Toţi merg… Dar nu-i de nici un folos; chiar dacă am vrea să înţelegem, tot n-am înţelege, pentru că Dumnezeu n-ar trebui s-o îngăduie, n-ar fi trebuit să îngăduie singurătatea şi ura noastră… Şi când preotul predică mereu că ne-am lepădat de Dumnezeu, de ce a îngăduit Dumnezeu să ne lepădăm? Noi n-am făcut nimic să fie aşa, ne îndeplinim obligaţiile cu credinţă, vrem să fim evlavioşi… Dumnezeu nu îngăduie? Dacă există, atunci se joacă cu noi şi se joacă cu suferinţa noastră… Dar pentru că nu poate face asta, înseamnă că nu există…

— Şi atunci Marius o să aducă mântuirea?… Gândeşte-te Miland, de o parte este biserica în toată măreţia ei, iar de partea cealaltă micul Marius…

— Marius e un om ca şi noi, domnule doctor, la fel de singur şi chiar cu aceeaşi ură în el, este la fel ca şi noi, el spune numai ceea ce noi gândim, pe el îl înţelegem…

Dragostea creştinească noi n-o mai înţelegem, oricât am fi vrut s-o înţelegem, însă înţelegem că satul de sus şi cel de jos ar trebui să urmărească acelaşi scop în loc să tragă ba hăis, ba cea şi noi înţelegem că maşinile îs rele şi pământu-i bun…

Mergeam lângă el, şi eu în însingurarea mea, şi eu în singurătatea visului meu, şi eu pierdut şi rătăcind pe un drum despre care ştim numai că din întunecimea pântecelui mamei va duce înapoi în întunecimea pământului şi totodată în singurătatea unei libertăţi a voinţei, poate singura semnificativă pentru această bucată de drum pe lume: să fi avut noi oare mai înainte o libertate mai mare?

Dar şi în singurătatea libertăţii mele, în libertatea asta visătoare, binele şi răul mi se amestecau şi nu mai ştiam dacă de la Marius era de aşteptat o îndrumare sau o înşelăciune.

Dar Miland a spus:

— Dacă omul este rătăcit, are nevoie de o mână care să-l călăuzească pas cu pas, din piatră în piatră, are nevoie de un frate pământean…

Acum însă, în sfârşit, am putut să spun şi eu:

— Prea pământean poate.

S-a oprit un moment:

— De ce?

— Miland, am spus eu, ai fost de părere că cu adevărul fieraiului nu se poate face nimic serios… Ai avut dreptate, pentru că este un adevăr pământesc, ca atâtea altele…

Marius, cu adevărul lui, e şi el tot un adevăr pământesc, vrea să facă prea multe… Vrea să facă din pământesc, din pământ, ceva divin.

Eram aproape de ogoarele lui, aproape nemulţumit a mai oprit o dată carul, se vedea că pentru el era important să lămurească lucrurile mai înainte.

— Domnule doctor, a spus el, toată viaţa au vrat să ne înveţe să-l iubim pe Dumnezeu, ne-ara silit, nu ne-a reuşit, ne-a făcut prea multe greutăţi… Şi atunci, în loc de asta să nu iubim pământul?… Ni s-a cerut să venerăm minunile sfinţilor… N-ar fi mai bine să venerăm minunea recoltei ce se petrece în fiecare an?… Ce înseamnă pentru noi dacă ni se spune că Dumnezeu face minunea recoltei! Abia când înţelegem şi venerăm însăşi minunea asta cu adevărat, atunci poate că ne vom apropia din nou de cel ce a fost numit Dumnezeu…

A zâmbit puţin şi a adăugat:

— Rând pe rând.

— Aşa spune Marius?

— Nu, el nu spune nimic, el face.

Avea o putere de convingere aproape molipsitoare.

Totuşi am spus:

— Ceva nu se potriveşte, Miland, dumneata nu-l vrei pe Dumnezeu, dar pe Marius îl faci trimisul Domnului.

Mi-a pus mâna pe umăr, o mână de ţăran mică şi totuşi grea:

— Dacă l-a trimis Dumnezeu pot să spun tot atât de puţin ca şi despre felul cum face Dumnezeu recoltele…

Poate că cel ce îl trimite este pământul, aşa cum dă la iveală recoltele… Dar n-a venit fără motiv… Dumnezeu e doar un nume…

— Soarta deci?

— Poate soarta… Dacă totul ar fi întâmplare, ar trebui să disperăm.

— Şi soarta este doar un nume, Miland… Mai ales dacă soarta ar fi să se numească Marius.

A clătinat din cap:

— Întâmplarea sau soarta, domnule doctor… Dacă soarta apare în faţa noastră cu chip de om, atunci nu mai este întâmplare… Dacă omul se numeşte aşa sau altfel, asta poate fi o întâmplare, dar că e aici, că a venit într-un ceas anume, asta este dincolo de întâmplare şi de nume…

Este tocmai soarta.

Irmgard se temea pentru tatăl ei. El se încurcase în toate într-un mod ciudat de uşuratic şi de nerezolvabil, oricât s-ar fi crezut de raţional. La încurcătura asta se gândea ea oare? Dar şi ea însăşi era încă mai strâns legată de ele! Voia ea ca prin jertfa despre care se tot pălăvrăgise să-şi izbăvească tatăl? Lumea mi se părea un vis mare, comun, al tuturor celor adormiţi, al tuturor celor ce trăiesc, un vis neobişnuit, cu ramificaţii neobişnuit de fine, cuprinzându-i pe toţi cei ce dorm, ce se cred în viaţă şi în care totuşi sunt întreţesute toate visele răposaţilor şi ale celor de mult răposaţi. Firul visului trece de la unul la altul, acesta îl preia şi aşa se naşte ţesătura vieţii. Este acesta visul lui Dumnezeu în care dormim?

— Dacă n-ar exista nimic predestinat, copiii mei ar fi şi ei doar o întâmplare, a spus el.

Atunci l-am întrebat, aproape fără să vreau, deşi nu aveam nimic de obiectat:

— Şi Irmgard?

S-a uitat la mine surprins, apoi a spus rar:

— Irmgard este copilul meu.

— Păi Miland, dacă îl ascultă pe Marius, poate să fie periculos pentru ea… Dumneata zici că e trimis de soartă… Există şi nebuni trimişi de soartă.

A ridicat din umeri:

— Poate să fie şi nebun, poate să fie o nebunie… Dacă toţi o să creadă în nebunie atunci nebunia devine raţiune…

Dar cu vechea raţiune nu se poate merge mai departe… Şi ceva din noi trebuie să spună da şi atunci devine raţional de la sine. În toate astea se ascundea ceva periculos dar şi corect, se ascundea încrederea într-un instinct al omenirii, care, dus în eroare de propria-i raţiune, dibuie acum după o nouă raţiune. Nu erau aceleaşi motivele care mă izgoniseră din locul meu de muncă ştiinţific, mă împinseseră în singurătate şi mă făcuseră să aştept şi să dau ascultare unei ştiinţe nesigure?

— Periculos sau nu, a spus el, dacă nu există hazard, dacă a fost predestinare şi ea este copilul meu, atunci drumul ei este acelaşi ca şi al meu şi atunci ne vom întâlni şi se va împlini şi ceea ce am sperat odată…

Aici am intervenit:

— Fiica să fie pentru dumneata ceea ce ţi-a rămas datoare mama? Şi astfel drumul lui Marius să te ducă înapoi la mama Gisson?

A tras din pipă:

— E prea complicat ce spuneţi, domnule doctor, mintea nu-mi este pregătită să înţeleagă… Dar dumneavoastră mai ziceţi şi că vreau să devin evlavios, da, asta mi-e intenţia şi dacă şi Irmgard va fi evlavioasă, atunci ea şi cu mine vom avea comuniunea…

— Presupunând că nu vom avea comuniune numai cu morţii noştri, cum ai afirmat…

— Deocamdată aşa este: dar după renaştere comuniunea va domni şi printre cei vii.

— Renaşterea, am spus eu, ciudat impresionat de cel mai magic dintre toate cuvintele pe care şi le-a creat omenirea.

El continua să se ocupe de pipă, ca şi cum ar fi vorbit doar de culturile de iamă; dar ochii lui păreau străluminaţi de o flacără sumbră.

Am spus ezitând:

— Renaşterea este jertfa?

— Da, a spus el calm, dar cu privirea înflăcărată îndreptată spre mine, nu ne putem aştepta să căpătăm renaşterea pe degeaba.

M-a cuprins o dorinţă neaşteptată să particip şi eu la această renaştere în care totuşi nu credeam şi care mi se părea absurdă şi periculoasă, era ca şi cum liniştea din jurul nostru s-ar fi transformat într-un uragan solar, plin de tunete tăcute şi am spus:

— Renaşterea este moartea.

— Da, a spus el, atunci moartea este renaşterea; sămânţă sau recoltă, amândouă sunt moartea şi amândouă viaţa.

Aş fi putut să-i răspund câte ceva, aş fi putut să spun că metaforele nu sunt încă cunoştinţe, aş fi putut să spun că moartea noastră este mai puternică decât orice metaforă şi că ştiinţa noastră despre metaforă ar trebui să depăşească metafora, să pătrundă sub metaforă pentru ca moartea noastră să devină realitatea care este, moartea noastră să devină moartea adevărată spre care năzuim, pe care o sperăm; toate astea aş fi putut să i le spun, ba încă şi mai multe, dar mai puternică decât gândirea mea era atracţia spre poarta întunecată a renaşterii, spre moartea pământească şi renaşterea pământească şi dacă în clipa asta s-ar fi căscat sânul pământului ca să cobor în întunecimea lui, acolo unde este focul sau aurul, ca să trec prin beznă spre moarte sau să pot reînvia în lumina renăscută, aş fi făcut-o.

Şi în timp ce eu, desigur cam descumpănit, deveneam conştient de toate astea, m-a izbit pe neaşteptate întrebarea lui:

— Credeţi în Dumnezeu, domnule doctor?

— Nu ştiu… Am spus eu, acum nu ştiu.

— Ba ştiţi, a spus el.

— Ştiu numai că mă încred în minunea singurătăţii mele, în acea minune adânc cufundată în mine şi care mă face să văd şi să înţeleg… Dar cine a cufundat-o în mine nu sunt în stare să spun, ştiu doar că e în mine, că e aici, fie că se numeşte suflet sau cum s-o numi, ştiu că puterea ei miraculoasă de a vedea este mai mare decât tot ce am văzut, mai mare decât minunea coacerii recoltei pământeşti şi că fiind cufundată în mine de când m-am născut se poate înălţa din nou din mine, într-acolo de unde a venit…

Unde, nu ştiu…

— Da, a spus el mulţumit, sămânţa este îngropată şi se înalţă spre renaştere crescând… Este acelaşi lucru…

Şi mulţumit şi-a îndemnat caii „diii”, căruţa a zdrăngănit şi a scârţâit, am meps tăcuţi în urma ei şi în câteva minute am ajuns la ogorul lui.

Aş fi putut să mă întorc imediat, dar pentru că tot eram acolo trebuia s-o salut şi pe ţărancă. Probabil că odată cu lăsarea serii se odihnise şi îl aşteptase pe ţăran pentru că acum, după ce am ajuns, şi-a reluat lucrul – mai rămăsese de încărcat o căruţă de ovăz depozitat pe o mică movilă care, înconjurată de un şir de tufe dese, mărginea câmpul pe o parte. Erau acolo ţăranca şi argatul Andreas, iar dintre copii fiul mai mare şi Cecilia.

În timp ce am salutat-o pe femeie şi m-am aşezat lângă ea, ţăranul a ridicat plugul din căruţă cu ajutorul argatului, apoi a desfăcut din cârlige hulubele transversale fără le scoată de la gâtul cailor, i-a dus în faţa plugului şi a fixat din nou hulubele în suportul lor. După ce s-au întâmplat toate astea, au venit lângă noi ca să-şi primească cina.

Nevasta lui Miland şedea ca un bărbat, cu picioarele întinse şi puţin desfăcute şi cu halatul de stambă boţit între picioare, iar pantofii negri grosolani îşi arătau tălpile cu ţinte. Se ţinea ţeapănă, îndoită exact în unghi drept, nimic nu atenua rigiditatea osoasă, nici chiar bluza puţin deschisă din timpul lucrului. Aveam permanent impresia că femeia asta voia să facă intenţionat în ciudă bărbatului arătându-se pe cât posibil mai nefeminină. Când în dantura ei puternică şi frumoasă, izbitor de asemănătoare cu a mamei Gisson, i s-a cariat un dinte, a trebuit să-mi dau multă osteneală până să o conving să-l tratez şi să-i pun o coroană de aur; voia numai să i-l extrag – nu conta că rămâne ştirbă.

Miland pusese stăpânire pe Cecilia, ca de obicei; stătea în faţa noastră, ţinea fetiţa strâns lipită de el şi împărţea cu ea pâinea de seară. Argatul Andreas se ghemuise lângă noi şi îşi tăia pâinea ţinând-o între genunchi. Apoi Andreas a spus:

— Domnule doctor, lui Wetchy, vecinul dumneavoastră, i se ia casa.

Pentru mine era ceva nou.

— Nu ştiu nimic, am spus eu, ce poveste o mai fi şi asta?

L-am privit pe Miland întrebător:

— Numai comuna poate să i-o ia şi, după câte ştiu, nu există încă nici o astfel de cerere depusă la Consiliul comunal.

Miland era în mod vizibil neplăcut impresionat:

— Păi, se pare că în curând va depune o cerere Krimuss… Aşa l-a învăţat Wenzel. Nu cred că e ceva serios.

Am sărit ca ars:

— Şi în spate e Marius.

Miland a clătinat din cap:

— Ştie foarte bine că dumneavoastră şi cu mine şi tot satul de sus vom vota împotrivă, mai rămân doar Lax, Kiimuss şi Selbander şi chiar dacă primarul ar vota pentru, tot nu s-ar aproba.

Fireşte că aş fi votat contra, la fel şi Miland. Dar brusc a trebuit să-mi pun întrebarea dacă aş face-o într-adevăr.

O întrebare absurdă, desigur, şi ca s-o înăbuş am spus:

— Ăsta e adevărul inimii în care trebuie să se regăsească satul de sus cu satul de jos?

Şi Miland care părea să-mi ghicească gândurile, sau pur şi simplu pentru că erau la fel cu ale lui, a ridicat din umeri:

— De fapt agentul ăsta comercial n-are ce căuta într-un sat, printre ţărani.

Orice ţăran îl dispreţuieşte pe comerciantul neproductiv.

Dar dacă acum se spunea atât de categoric asta se trăgea de la Marius. Bănuiala mea că ar putea să fie un propagandist comunist care instigă împotriva muncii neproductive, demne de dispreţ, a câştigat din nou teren, dar uimitor era că începusem să împărtăşesc acest dispreţ. Dar nu voiam să recunosc şi atunci am spus:

— În orice caz, e de folos peste tot în sat.

— O face pe degeaba? A întrebat cu toată neamabilitatea nevasta lui Miland.

M-am înfuriat:

— Să lucreze numai pe degeaba, lele Miland? Când v-a instalat radioul era toată lumea foarte mulţumită, şi dumneata la fel.

— A şi costat o grămadă de bani.

Totuşi, Miland, care ţinea copilul lipit de el şi se gândea poate că o am la mine pe micuţa Roza, a încercat s-o îmbuneze:

— În fond, este un om foarte cuminte.

— Dumnezeule din cer, dar atunci de ce îi permite Marius al vostru lui Wenzel să ridice tot satul contra bietului om de sus?… Faceţi ceva să înceteze!

— Câtă vreme încă n-a început revolta, nu poate fi nimeni acuzat, a răspuns Miland foarte hotărât.

Apoi s-a apropiat de mine:

— Domnule doctor, sincer vorbind… Îl iubiţi pe Wetchy?

— Nici vorbă… Dar e sigur că nevastă-sa îl iubeşte şi că el o iubeşte pe ea şi pe copii… Şi că nu e îngăduit să îi faci nimănui în mod inutil viaţa mai grea decât, oricum, este… Sau vrei să pui să plătească toţi cei pe care nu-i iubeşti?

Mi-a pus din nou mâna pe braţ:

— Aţi luat la dumneavoastră fetiţa lui Wetchy deşi n-o iubiţi, domnule doctor, şi eu probabil că aş face la fel dacă s-ar ivi ocazia… Dar de moartea băiatului, dacă ar fi să fie, nu-l puteţi feri… Poţi să-ţi ajuţi pe semenul dar soarta nu i-o poţi schimba…

— Acum a ajuns şi Wenzel să fie soarta, Miland?

Dacă nu-l iubesc pe Wetchy, atunci pe Wenzel îl iubesc şi mai puţin…

Mi-a venit să râd.

— Nu, hotărî Miland, ştia mai bine ca mine cum stau lucrurile şi de aceea trebuia să-i dau dreptate, în realitate îl preferaţi pe Wenzel.

Acum s-a auzit şi Andreas:

— La drept vorbind, asta nici nu-i muncă; agentul umblă de colo până colo şi le trăncăneşte oamenilor vrute şi nevrute…

Nu, aici nu era nimic de făcut. Jocul era deja prea strâns. Chiar şi bătrânului Andreas regulile jocului îi intraseră în cap, iar puştii ascultau de comenzile lui Wenzel.

Şi eu însumi? Nu eram prins şi eu? Nu nimerisem şi eu în zăpăceala acestui vis? Cu siguranţă, era doar o nouă fază a somnului în care apărea această mică lume de aici. Dar nu constau cele mai multe revoluţii în aceea că omul adormit se întoarce de pe partea dreaptă pe cealaltă, sau invers, că inspiră de două-trei ori, ba mai şi oftează şi apoi îşi visează mai departe visul deşteptării? Şi chiar ştiinţa despre vis este vis, este visul şi somnul la al cărui început şi sfârşit se află ştiinţa şi care este fără de-nceput şi de sfârşit.

Cu behăitul lui răutăcios, de bătrân, Andreas a spus:

— E drept să-l dea afară.

Nevasta lui Miland râdea. În astfel de împrejurări ştia să râdă; chiar dacă îmi dădea satisfacţie că atunci lucrarea mea, coroana de aur din gura ei devenea vizibilă, împrejurările rămâneau nefaste: oamenii se sileau zadarnic să ajungă la cunoaştere, rămâneau agăţaţi de câte un gând, nu se puteau desprinde, trăgeau de el şi până la urmă, din neajutorare, din disperare, din buimăceala somnului îşi făceau rău unii altora şi în felul ăsta chiar şi blajinul Andreas devenise deodată un duşman al agentului Wetchy, al unui individ care nu-i făcuse niciodată vreun rău şi asta o făcea pe femeie să râdă. Pentru că era o femeie isteaţă, care înţelegea multe dar se asprise, era blocată în asprimea ei şi orice om dur se bucură de neajutorarea celorlalţi: prin asta duritatea lui este justificată.

— Păi eu am alte concepţii despre dreptate, am spus şi m-am ridicat.

Pauza de seară se sfârşise.

— Putem să fim vreodată drepţi fără comuniune? A spus Miland care încă mai stătea în faţa noastră cu copilul.

— Putem să fim vreodată evlavioşi fără dreptate? Am întrebat la rândul meu.

A zâmbit:

— Credinţa are nevoie de dreptate, dar ea însăşi trebuie să fie uneori nedreaptă.

Era corect? Era greşit? Nu mai ştiam. Totuşi am spus:

— Ascultă, Miland, astea sunt chichiţe scornite anume ca să acopere josniciile care se comit împotriva bietului Wetchy.

Mi-a întins mâna:

— Nu, domnule doctor… Doar ştiţi ce vreau să spun.

Apoi s-a dus la plugul lui.

După ce lăsasem în urmă grupul, am auzit vocea limpede şi curată a Ceciliei cântând în liniştea asfinţitului:

Pe negustori şi pe agenţi îi blestemăm Căci ei ne necinstesc glia.

Noi tinerii ţinem viitorul în mâini.

Cântecul copilului a amuţit în spatele meu, l-am mai auzit pe Miland îndemnându-şi caii şi un zgomot de lemn lovit, apoi, în liniştea care mă înconjura am auzit desăvârşit de limpede cuvântul: Dumnezeu. Poate că fusese doaiun suspin, un „Doamne”, o suflare care încremenise în audibil, în audibilitatea unei voci lăuntrice care striga după consolare, pentai că o invadase dezordinea singurătăţii, poate că era gândul renaşterii care făcuse să izbucnească în mine acest cuvânt. Nu era oare toată fuga mea din oraş o încercare de a găsi o astfel de renaştere? Dorinţa mea de a ajunge la o ştiinţă a totalităţii vieţii, dorinţa mea de a-i depăşi graniţele extreme, nu a fost o astfel de încercare? Mare este ştiinţa mamei Gisson în ceea ce priveşte cele pământeşti şi adâncurile pământului, iar cel din urmă abis al sufletului este insondabil de adânc, dar infinitul, care este întotdeauna numai un mai departe, tot mai departe, ceva indescriptibil, ceva de neconceput, ar rămâne de necuprins, fără totalitate inteligibilă, dacă deasupra lui nu s-ar afla un supra-infinit, un supra-necuprins care îl include şi îl întregeşte: Dumnezeu. Nici o gândire individuală nu poate concepe supra-infinitul, gândirea nu se apropie nici măcar de infinit, în milioane de ani, generaţie după generaţie, trebuia să sporească presimţirea lui, din tatonările şi erorile cele mai terestre şi mai stângace ar fi trebuit să se nască imaginea depărtată, mereu schimbată, mereu mai desăvârşită şi totuşi din primul moment prezentă, de când omul se simţise om şi îşi căpătase chipul de om, dorul lui şi amintirea lui, amintirea din milioane de ani, amintirea milioanelor de generaţii de atunci, încă de necuprins şi poate doar o bănuială a inimii crescută dintr-o renaştere treptată care tinde către el ca să întărească imaginea amintirii visului, să o reţină prin rituri şi faptă, să poată exprima inexprimabilul şi inimaginabilul: Dumnezeu. Cât de profundă este tentaţia de a-l coborî la terestru şi inteligibil, de a-l rechema în forme pământeşti, de a înălţa pământul însuşi ca fiinţă a Lui, de a înţelege adevărul ochilor şi al degetelor drept adevărul Lui! Şi eu, care nu cutez să pronunţ cuvântul Dumnezeu, pentru că ştiinţa mea a rămas prea mică, amintirea mea prea slabă, dorinţa mea prea omenească, eu, care simţeam în jurul meu decăderea, în frica mea de decădere ce sălăşluieşte în fiecare om, în singurătatea şi tăcerea din jur, fireşte că n-aveam altă ieşire decât acel suspin care mă învăluise ca un glas al inimii. Nu se putea să fi fost o simplă întâmplare că am luat dmmul înapoi pe uliţa bisericii.

Grădiniţa din faţa parohiei era acum plină de dalii, se înşirau pe lângă gard în toate culorile, dar în rondul din mijloc preotul îşi plantase trandafirii ca să-i aibă în faţa ochilor şi să-i poată admira în tihnă când sade pe banca de lângă zid. Tocmai începuse să-i ude. Oprindu-mă la portiţă, l-am salutat.

Mi-a răspuns cu un semn din cap, pentru că evita să pună jos vasul cu apă greu şi apoi să fie nevoit să-l mai ridice încă o dată. Apa curgea din stropitoare încet şi paşnic, cu un uşor avânt, şi din pământul care se închidea la culoare în jurul tulpinilor se înălţa o adiere uşoară de mireasmă umedă, se amesteca în uscăciunea calmă a serii a cărei lumină, acum aurie, se armoniza cu galbenul şi roşul trandafirilor, ai celor galbeni, complet înfloriţi, de pe o tulpină şi a celor mai mici, roşii, de pe cealaltă.

A vărsat şi ce mai rămăsese în vas, arcele fine de apă s-au unit într-un pârâiaş lat şi lent care, înainte de a se infiltra în pământ, a mai făcut încă o băltoacă între straturi şi după ce s-a scurs ultima picătură a pus deoparte stropitoarea uşurată şi s-a apropiat de mine.

— Frumoşi sunt trandafirii, Sfinţia Ta.

Pe faţa lui strâmbă a apărut un zâmbet:

— Dar şi daliile, domnule doctor.

Avea dreptate.

Fără să vrfiau, căutam mereu cu ochii fularul gros deasupra căruia obişnuia să se ivească faţa asta în timpul iernii; nu mi-l puteam închipui deloc altfel, nici chiar atunci când, ca acum, era în cămaşă şi din vesta deschisă îi ieşea pieptarul jerpelit de tafta neagră.

I-am spus că îl invidiez pentru trandafirii lui, eu n-am deloc, şi el m-a invitat să-i miros de aproape; seai'a răspândeau cel mai puternic parfum. Am intrat în grădiniţă şi acolo era micul teritoriu binecunoscut al parfumului din junii tufelor, o mică, dulce, viaţă sfântă şi iar mi s-a părut că nici credinţa preotului nu o depăşea. El îşi freca braţele subţiri care se iţeau din mânecile prea scurte ale cămăşii peticite; stropitorile fuseseră grele.

— Da, florile, a spus el şi era transfigurat de o slabă lumină lăuntrică.

Dar apoi a fost de părere că încă n-a terminat de stropit şi s-a scuzat că mai umple vasele încă o dată. L-am iiigat să-mi permită să-l ajut şi astfel am luat fiecare o stropitoare din al cărei interior brut adia răcoare şi le-am dus în curte, la pompă. M-am opintit în manivela de lemn lustraită de nenumărate mâini, preotul ţinea vasul dedesubt şi după câteva smucituri a sosit primul jet de apă bubuind în tablă. Apoi am insistat să duc eu afară amândouă vasele, pentru echilibru, şi a acceptat să ajut la stropit, urmărit cu atenţie de omul lui Dumnezeu dacă o fac cum trebuie.

După ce am fost gata, a oftat.

— Care-i necazul, domnule părinte? Din nou reparaţiile la biserică?

A încuviinţat din cap bucuros că l-am înţeles.

— Domnule doctor, aduceţi vorba despre asta în Consiliul comunal, singur nu mă descurc… Şi cu Lax n-am nici un spor.

— Mda, Sfinţia Ta, dacă am avea în spate oamenii din satul de sus, poate că ar merge… Dar ştiţi prea bine că ei vor vota cu Lax, fără excepţie, pentru că nu este biserica lor şi au de făcut un drum prea lung.

— Mereu dezbinarea asta, poate că de-acum o să fie altfel, dar-ar Domnul.

Ce trebuia să fie acum altfel? Ce spera el?

Se uita amărât peste drum, spre biserică. Până la înălţimea omului tencuiala căzuse din cauza igrasiei dar, spre uimirea mea, am observat că partea dintre turn şi uşa bisericii fusese reparată…

— Asta? Asta mi-a reparat-o Johanni, din bunăvoinţă.

— Vedeţi, domnule părinte, mai sunt şi oi albe.

A mai chicotit o dată cu râsul lui bârâit, de insectă:

— Da, dar numai pentru contraserviciu.

— Şi în ce a constat?

— A trebuit să-i sfinţesc medalioanele de cositor…

Pentru vite.

Aha, medalioanele de cositor care se agaţă deseori pe-aici pe lângă talangă, ca numărul de la zgarda câinilor şi care împodobesc şi hamurile cailor.

— Şi asta n-a ajuns decât până la uşă?

— Da, din păcate…

Părea că tot ce se petrece în afara celor câteva tufe de trandafiri trebuia să devină pentru el o meschină grijă mecanică; lumea lui avea un miez viu minuscul şi în jurul lui nimic altceva decât un pic de încâlceală mizerabilă, seacă, neînsemnată şi totuşi în el trebuia adăpostit un întreg suflet de om, cu toată tensiunea Iui, ajungând de la păgânism şi până la credinţă şi divinitate şi mi se părea că preotul Rumbold avea înăuntrul lui o gospodărie, ce-i drept sărăcăcioasă, dar de fapt complicată. Numai că, desigur, toţi o avem aşa.

— Păi da. Sfinţia Ta, dac-ar fi mereu medalioane de sfinţit, ar fi mai simplu… Pentru predica de duminică ţăranii nu plătesc cu plăcere, e o afacere, care nu prea merge strună…

— Poate că acum o să fie mai bine.

Din nou speranţa asta ciudată.

— Zău?

— Da, a venit un om, îl cheamă Marius… Şi de-acum o să fie din nou medalioane de cositor.

A observat uimirea de pe faţa mea:

— Pentru binele bisericii se poate accepta o mică superstiţie, este o superstiţie evlavioasă.

Am pufnit în râs.

— Ei, superstiţia asta nu mi se pare absolut evlavioasă.

S-a speriat:

— E chiar atât de grav, domnule doctor?… N-aş fi crezut…

— Ia-o cum vrei. Sfinţia Ta… Nu ştiu ce vi s-a spus…

— Că, Dumnezeu mă ieite, vor să se închine diavolului din pământ.

— Ei, nu tocmai diavolului, dar poate pământului, sau cam aşa ceva…

— Doamne Dumnezeule, dar asta-i nebunie curată, e o batjocură faţă de orice raţiune… Ăla-i dement!

Într-un fel ciudat m-am simţit îndemnat să-l apăr pe Marius:

— Dacă o face numai unul, e demenţă, dacă o fac toţi, e raţiune şi invers, aşa stau lucrurile.

— Nu, nu, s-a apărat el, nu huliţi, chiar dacă toţi s-ar opune adevărului etern, acesta rămâne totuşi sfânt şi etern.

— Da, domnule părinte, e drept… Dar lumea a trecut de atâtea ori prin nebunie ca să mai înainteze o bucăţică pe calea raţiunii… Unde a fost raţiunea când a izbucnit demenţa războiului? Şi totuşi a părut raţional să ne ducem pe front… Lumea pică mereu în iraţional pentru că s-a plictisit de raţiunea ei…

S-a uitat la mine consternat:

— Dar, domnule doctor, asta s-a întâmplat numai pentru că oamenii nu vor să recunoască adevărurile eterne…

Porunca iubirii pentru aproape ne-ar fi ferit de orice nenorociri… N-aveani deloc chef să-l chinui, dar eram sincer pornit împotriva raţiunii. Şi cu toate că ştiam că arabii au ars biblioteca din Alexandria şi apoi s-au reîntors la lumea elenă şi deşi ştiam că nobilimea occidentală a făcut prăpăd în universităţile maure fără să poată împiedica întreaga Europă să fie fecundată de acestea şi cu toate că ştiam că există un adevăr la fel de ferm ca şi doi ori doi fac patru, am spus:

— Există pacienţi care procedează corect în mod instinctiv, simt ce le trebuie şi alţii care fac exact pe dos, deşi nu există niciunul care să nu creadă că îşi face bine, chiar dacă se omoară… Aşa şi cu omenirea, ea trebuie să cadă mereu în iraţional şi câteodată a făcut tocmai ce trebuia, cel puţin până acum încă nu s-a sinucis…

— Dar nici mult nu mai are, a declarat curajos grădinarul.

— Da, aşa este, dacă dispreţuieşte în continuare medicamentul revelaţiei. Prin ea a luat fiinţă medicul – întra Domnul Nostru lisus Hristos – şi dacă se încredinţează mâinii Lui nu mai trebuie să cadă în iraţional.

— Sfinţia Ta, am spus eu devenind serios, poate că învăţătura este încă prea mare pentru om, raţiunea lui are prea multe spărturi şi crăpături încă de la naşterea ei şi oricât de des ar fi astupate rămân încă destule care se redeschid şi dau la iveală nebunia… Va mai trece încă mult timp până să dispară toate spărturile nebuniei… Gândiţi-vă, omul este singur şi solitarii înnebunesc uşor.

Ţinea aplecat capul strâmb aşezat şi se gândea.

Apoi a spus:

— Nu, omul n-ar trebui să fie singur dacă ar accepta învăţătura şi ea nu este prea grea pentru el, au înţeles-o chiar şi pescarii din Galileea… Dar ea este prea blândă pentru el, pentai că el n-a fost încă niciodată în stare să-şi îmblânzească sălbăticia.

— Da, domnule părinte, am râs eu, aici aveţi dreptate, ar trebui mai întâi să înveţe toţi să iubească florile şi să le îngrijească.

— Păi, nu-i adevărat? A răspuns el bucuros.

Apoi a spus:

— Să dea Dumnezeu ca şi încurcătura cu omul ăsta, cu Marius, să nu fie decât aşa, un ocoliş, ca şi acela despre care aţi vorbit mai înainte.

— Ce fel de ocoliş. Sfinţia Ta?

— Păi, unul care duce la mântuire.

— Da, să dea Dumnezeu, Sfinţia Ta, am spus eu şi i-am întins mâna de bun rămas.

— Domnul cu tine, a spus el.

Am urcat încet pe munte. Soarele se pregătea să dispară în spatele decorului plat al munţilor. Toată valea devenise gri-deschis, de parcă ar fi curs la vale un fum transparent care peste zi stătuse agăţat de povârnişuri ca să facă şi aici toate formele peisajului plate şi decolorate: dealurile şi pajiştile se contopeau, denivelările terenului se nivelau şi limita dintre pădure şi stâncă era de nerecunoscut. Numai în apropierea mea pajiştile şi copacii mai erau verzi, o insulă verde cu contururi estompate prin care treceam şi care mă însoţea. Dar după ce soarele s-a scufundat complet şi doar o vagă fâşie străină de toamnă mai dădea de ştire despre plecarea lui, reapăreau din nou pretutindeni umbrele amurgului şi formau din nou toate formele naturii: crăpăturile şi spărturile stâncilor reapăreau şi deveneau de două ori mai adânci, hornurile şi prăpăstiile munţilor se deschideau din nou, pe povârnişuri păşunile decupate din pădure erau din nou vizibile şi pătura uriaşă a pădurii era imprimată pe toată mărimea ei cu conurile brazilor care se detaşau, coroană de coroană, mai negricioase pe verde, devenind tot mai întunecate şi mai negre.

Pădurea în care am intrat era mai sălbatică şi mai sumbră decât vesela grădină a preotului, mai sălbatic decât mireasma dulce a trandafirilor era mirosul răşinii, al muşchilor şi al putregaiului şi m-a năpădit frica pentru Irmgard. Inevitabil este visul singurătăţii de care suntem legaţi, de nedescurcat ca şi aproape infinita încrengătură a pădurii de deasupra mea, prin caie în întunecimea drumului meu mai pătrundea seninul cerului de seară. Un cocoş de munte şi-a luat zborul cu bătăi grele din aripi şi când, ca să scurtez drumul, am traversat un luminiş, un căprior şi doi iezi au zvâcnit în salturi silenţioase. Apoi s-a făcut linişte, tot mai linişte. Am încercat să spun „Dumnezeu”, destul de tare, dar pădurea nu mi-a răspuns.