X

Luna august era pe sfârşite, recolta fusese adusă acasă, Irmgard era acum la mama Gisson, în curtea minei. La recoltarea fructelor nu mai este nevoie de ea jos. Timpul recoltei se menţinuse bun, zile fuseseră fierbinţi şi nopţile pline de stele căzătoare. Acum putea să plouă liniştit. Dar a rămas şi mai departe timp frumos.

Şedeam cu Suck în grădină pe înserat. Băieţii lui veniseră în vizită la Roza, şi el, întorcându-se de la munca în pădure, venise să-i ia.

Roza se aşezase pe pajişte împreună cu cel mai mare dintre băieţii lui Suck, Albert, împletind cununi de iarbă.

Nu se ocupa de cei doi copii, spre necazul celui mai mic care se ţinea după ea peste tot.

Suck revenise la subiectul lui preferat:

— Trebuia să ne lăsaţi să tragem, domnule doctor.

— Ei, Suck, până la urmă toată comedia asta o să se împotmolească…

El m-a privit foarte serios:

— Domnule doctor, dacă cineva ridică toporul împotriva ta, n-o să stai liniştit.

Şi ca să-mi demonstreze, ridică toporul de tăiat lemne pe care îl ţinuse lângă el.

— Da, Suck, numai că toporul lui Wenzel n-o să se ridice la fel de puţin ca şi ăsta de lângă tine…

— Nu se ştie niciodată… Cine loveşte primul a câştigat… Iar pe ticălos trebuie să-l ucizi.

S-a ridicat, nu numai ca să dea importanţă cuvintelor sale, ci şi dintr-o pornire de mânie sălbatică, de care i-a şi venit să râdă în acelaşi moment.

— Ăştia doi golani răi au aţâţat deja tot satul de jos…

— E Marius chiar aşa de rău?

— Necazul e că abia acum se înrăieşte, mai are mult până să fie gata…

Mi-am adus aminte că şi mama Gisson spusese despre el ceva asemănător. Am ridicat doar din umeri:

— Doamne, un nebun găseşte mulţi nebuni…

Mama Gisson, era ciudat că şi el se gândea la ea, a avut dreptate când a luat-o pe Irmgard la ea, sus…

— Sigur.

Suck era astăzi plin de eroism şi umbla de colo-colo agitând toporul:

— Mama Gisson ştie ce face, Irmgard e de-a noastră.

Apoi a comandat:

— Copii, acasă!

Roza, speriată de strigăt şi de omul care agita toporul, a început să urle. Suck a lăsat imediat toporul, a luat copila care urla, a pupat-o pe vârful nasului şi pentru că totuşi nu se potolea, s-a lăsat pe patru labe şi a luat-o în spinare. A dat de câteva ori ocol prin grădină apoi s-a ridicat şi, cu grijă, a dat-o jos pe călăreaţă. A intervenit imediat ceea ce mă aşteptam; Roza a spus:

— Te rog, încă o dată, s-a căţărat din nou pe spatele lui şi eroicul Suck a trebuit s-o ia din nou de la capăt.

În cele din urmă, totuşi, l-am eliberat şi am plasat-o din nou pe Roza la coroniţele ei de iarbă.

— Nu-i un copil frumos, a spus el când a revenit lângă mine, dar copilul e copil.

A apărut Wetchy. De cum a văzut-o pe Roza, a făcut nişte ochi îngroziţi:

— Fetiţo, vino-ncoace imediat, iarba e umedă, o să răceşti… Dar apoi a tăcut speriat pentru că se amestecase în asistenţa mea medicală superioară şi a început să bâiguie:

— Nu credeţi şi dumneavoastră, domnule doctor, că este chiar răcoare… Că se lasă frigul…

— Nu, Wetchy, nu cred chiar deloc.

Zău, era dezamăgit şi spăşit.

— Hai, Wetchy, nu te mai necăji, ce face micuţul?

— Dacă aţi vrea să mai veniţi totuşi până dincolo, domnule doctor…

— S-a-ntâmplat ceva?

Eram cam îngrijorat pentru că micuţul nu-şi revenea; acum avea de furcă cu rinichii. Acesta era şi motivul care mă făcea s-o ţin pe fetiţă la mine. Biata femeie de alături oricum nu mai ştia unde-i este capul şi, cu uşurinţa de a se obişnui a tuturor ghinioniştilor, niciunul dintre cei doi nu mai observau absenţa fiicei.

— Febra a crescut din nou…

— Păi acuma, seara… Dar sigur că vreau să mai vin încă o dată.

Suck a spus compătimitor:

— Of, copiii.

Eu am spus:

— Hai Suck, nu te mai văicări, de la ştrengarii tăi doctorul n-are nici un câştig, seamănă cu tatăl lor.

— Au şi la ce să-i semene, a râs Suck.

— Splendizi fii, splendizi fii, se auzi Wetchy.

— Ţine-ţi fleanca Wetchy, a spus Suck şi pentni această afirmaţie, trebuie să mărturisesc că şi puţin spre satisfacţia mea, i-a tras una peste umăr de-a trosnit.

— Om rău, s-a auzit spre surprinderea noastră vocea subţirică a Rozei de lângă noi.

În prezenţa tatălui devenise îndrăzneaţă şi luându-i apărarea arăta cu degeţelul negru spre Suck.

— Să taci imediat, a pus-o la punct Wetchy temător, este un om bun, un om foarte bun.

Mai exact, el nu pronunţa bun, ci pun.

— Da, a spus Suck ca să-l liniştească, eu, om pun.

— Nu te crede prea mult, Suck! Pe Wetchy îl mai ustură umărul.

— Da, a spus Wetchy încurajat de mine, frecându-şi umărul dar zâmbind prietenos, toţi mă tratează rău… Chiar şi dumneata, domnule Suck…

Suck a devenit serios:

— Nu le mai permite… Arată-le colţii şi să te lase-n pace.

— Ce folos, s-a văicărit agentul, dacă mă dau afară din casă, ce folos…

— N-o să-i lăsăm să te dea afară, a declarat Suck, suntem şi noi de-ai comunei…

— Dar domnul Wenzel…

— Termină cu Wenzel, a spus Suck aspru.

— Ce-i cu Wenzel? Am întrebat eu.

Micul agent înghiţea în sec:

— Zice… El zice că o să mai vină încă un cutremur şi o să dărâme tot satul dacă n-o să fiu dat afară.

— Asta-i o tâmpenie enormă, Wetchy, am decis eu, hai mai bine să mergem şi să vedem pacientul…

L-am lăsat s-o ia înainte, pentru că Suck mă trăsese de mânecă. Se întunecase şi în spatele ferestrei de la bucătărie ardea lampa; pe pietriş cădea un pătrat galben de lumină, apoi acolo a apărut o umbră, este Karolina care s-a aplecat pe fereastră şi a strigat „Roza”.

— Asta e, a spus Suck, prostiile astea nu-s de-ale lui Wenzel… Aici e Marius… Dar dacă nu ia seama, muntele o să-l termine şi pe el.

A spus asta atât de serios încât m-am neliniştit, cu toate că amestecătura de politică comunală şi vrajă a muntelui mi se părea destul de caraghioasă.

— Ei, am spus eu, să lăsăm muntele la o parte.

Suck a râs iar:

— Bine, domnule doctor.

Acum era aproape întuneric. Un curent negru şi rece mişca ierburile şi frunzele, le lăsa să se liniştească şi le mişca din nou. Ascultam amândoi, duşi pe gânduri. Apoi Suck a plecat cu copiii şi eu m-am dus la Wetchy.

Mă aştepta la uşa casei.

Era într-adevăr o situaţie grea. Inflamaţia rinichilor părea că merge spre bine, dar acum copilul ducea mâinile la urechi şi la cap şi cu siguranţă că în urechea medie era prezentă o iritaţie. Nu avea dreptate Wenzel când spunea că un astfel de copil nu trebuia să vină pe lume? Eram aproape furios pe tot efortul făcut pentru a-l salva. In definitiv, până acum nu neglijasem nimic dar, oricum, în cazul unui ghinionist ca Wetchy te puteai aştepta la orice.

De altfel, în acel moment nu se putea hotărî nimic, putea să mai dureze câteva ore, ba chiar o zi întreagă; acum era vorba doar să fie ţinut la căldură şi să lupt puţin contra febrei. Copilaşul zăcea apatic şi mai scâncea din când în când. Oricum, trebuia să-l mai văd încă o dată, ceva mai târziu.

— Când revin, vă mai aduc un medicament, am spus eu şi m-am întors acasă. Nu m-am grăbit. Am mai stat în grădină. Mă gândeam dacă nu trebuia să chem mâine automobilul salvării. Trei ore de drum până la spitalul judeţean. Perforarea timpanului sigur că puteam s-o fac şi eu, dar trebuia luată în consideraţie necesitatea unei trepanaţii. Pădurea era liniştită, în câteva tufe lucea, ici şi colo, câte un licurici, la Wetchy în casă se turna apă într-o cadă, apoi s-a deschis o fereastră, s-a auzit vibraţia subţire a sticlei şi zgomotul agăţării cârligelor de vânt. O stea căzătoare a dispărut după molizi. În cele din umă m-am ridicat, să fi fost cam ora zece, mi-am scuturat pipa şi m-am dus dincolo.

Lampa din camera bolnavului era micşorată, mirosea a acru, am tras un scaun lângă pat şi am aşteptat. Doamna Wetchy, care şedea obosită lângă fereastră, mă privea cu ochii pierduţi, plini de spaimă. Wetchy se dusese la culcare, veghease toată noaptea trecută şi acum făceau cu schimbul.

— Nu vrei să te odihneşti cât sunt aici? Am întrebat eu.

— Of, nu, a sunat răspunsul trist.

Am stat aşa şi m-am simţit bătrân. Corect ar fi fost să plec, pentru ca prezenţa mea să nu dea impresia că situaţia era mai rea decât în realitate. Dar mă reţinea un sentiment ciudat că aş putea face lucrurile să meargă spre bine doar aşteptând acolo; mi se părea că aş putea, aşa bătrân şi deja cam greoi cum sunt, să ajut cu voinţa mea acest trup de copil să treacă printr-o criză din care să iasă învingător şi nu din bunătate, nu din dragoste, nici măcar din ambiţie nu rămâneam acolo şi îmi îndeplineam serviciul de medic, ba nici măcar din ambiţie medicală, ci cu mult mai mult dintr-un fel de spirit combativ, fireşte un spirit combativ cam somnoros şi totuşi foarte persistent, care împrăştia automatismul oboselii şi aţipelii în care am dat până la urmă, nu numai că înlătura puţin conştiinţa, ci dezlănţuia chiar energii şi ducea la o viaţă în stare de transă cum nu se întâmpla în cursul zilei.

Era cam ora patru dimineaţa când l-am auzit dincolo lătrând pe Trapp. În starea mea de conştiinţă diminuată mi se părea că mă cheamă prieteneşte să mă duc, în sfâişit, la culcare. În definitiv, avea dreptate. Nu se putea prevedea cât avea să mai dureze până la criza decisivă; ce puteam să fac făcusem şi nu puteam să şed acolo la infinit. M-am ridicat.

Doamna Wetchy, care mă observa tot timpul, a întrebat:

— Merge spre bine?

— Sper, dragă doamnă, vedeţi, acuma doaime. Să nu-I treziţi.

Apoi am plecat.

Era încă întuneric. Pădurea zăcea încă în încremenirea ei nocturnă. Dar când am ieşit pe uşă, m-au întâmpinat două siluete feminine. Deci pe ele le anunţase Trapp. Am aprins lanterna de buzunar. Erau mama Gisson şi Irmgard.

Am ştiut imediat: porniseră la căutat ierburi.

— Bună dimineaţa, mamă, o să fie bune pentru rachiul meu de la anul… Frumos din partea voastră.

— Da, a spus ea veselă, acu' trebuie să înveţe să-l facă Irmgard… Când n-o să mai fiu eu pe-aici.

— Spui prostii, mamă…

— Nu te certa cu mine la vreme de dormit… Ce faci tu aici? Îi merge aşa de rău băiatului?

— Nu tocmai grozav… De fapt ai putea să-l vezi…

A făcut o strâmbătură comică de neplăcere, de fapt într-un fel pe care nu-l cunoşteam la ea:

— Nu-mi prea plac oamenii ăştia… Dar, la urma urmei, copilul e copil.

În comparaţie cu prostia încremenită şi îngropată în chipurile adulţilor, copiii sunt într-adevăr cât se poate de suportabili.

— Da, am spus eu, hai, vino să-l vezi, mamă… Ce duceţi acolo sus, pe munte? Am spus arătând spre bocceaua destul de grea pe care o ţinea în mână Irmgard.

Mama Gisson a băgat mâna în boccea, a scos şi mi-a arătat ceva.

Am îndreptat lumina lămpii de buzunar într-acolo: era grâu, părea ciudat de arămiu în lumina electrică aruncată direct asupra lui, cu o strălucire aproape umedă.

— Grâu nou, am spus eu şi nu înţelegeam ce legătură ar putea să aibă.

— Dacă muntele ne dă ierburile lui trebuie să capete şi el ceva… De data asta o să i-l dea Irmgard.

— Zău?

— Da, doar a fost mireasa muntelui.

— Asta face mireasa muntelui întotdeauna?

— Când adună ierburi, neapărat.

— Şi muntele primeşte grâul?

— Unde găseşti o iarbă trebuie să pui o mână de grâuşor, aşa se cuvine… Trebuie să-i mai dai şi apei… Omul nu trebuie să fie nerecunoscător.

Mama Gisson chicotea încet.

— Şi de aici vine rachiul meu?

— Da, şi rachiul tău.

— Mult noroc, mamă Gisson, mult noroc, Irmgard.

Ele s-au dus mai departe şi eu la pat.

Pe la ora opt, tocmai mă trezisem, a sunat telefonul.

Voiau să anunţ dincolo, la Wetchy, ca să coboare în sat.

S-a întâmplat ceva la motorul batozei. Wetchy este şi agentul fabricii de maşini de treierat. De aceea am trimis-o dincolo pe Karolina şi i-am spus să mai întrebe şi cum îi merge băiatului.

Wetchy a venit după câteva minute.

— Ce face băiatul?

— Doarme, domnule doctor… E bine aşa?

— Cred că da.

— Pot să plec liniştit… Sau mai bine numai să telefonez?

— Poţi să te duci jos liniştit.

— Acuma mă cheamă jos, a spus el jignit, acum o să fiu din nou „domnul Wetchy”, dar altfel strigă după mine în plină stradă „fără fir”… În plină stradă…

— Nu le da atenţie, Wetchy…

— Poate că totuşi ar fi mai bine, doar…

— Nu, hai, dă-i drumul.

A dispărut.

Era ciudat că de fapt nici eu nu-l puteam suferi pe omuleţul ăsta harnic şi cuminte. Poate că era în legătură şi cu genul ocupaţiilor lui, reprezentant de maşini, agent de asigurări, negustor de aparate de radio şi Dumnezeu mai ştie toate câte mai făcea ca să se ţină pe linia de plutire, o multitudine de ocupaţii şi activităţi care nu formau totuşi un întreg, nu însemnau o profesie care să fie în acord cu ritmul unei munci date de Dumnezeu. Sigur, munca mea este şi ea la cheremul hazardului, mă duce când la un pat de bolnav, când la altul, se compune ba din dentistică şi din moşit, apoi iar din intervenţii chirurgicale, aşa cum se întâmplă, unui medic de ţară nu-i este dată o alternanţă regulată a fluxului şi refluxului care determină viaţa pământului şi a ţăranului, dar fondul ei este marele ritm al naşterii şi morţii, lui îi sunt supus chiar dacă prepar doar plombe pentru dinţi şi de la el provine demnitatea activităţii mele de a nu umbla fără rost pe acest pământ.

De altfel era o zi cu perspective bune.

Poate pentru că mama Gisson semăna boabe de grâu în munţi, sau poate pentra că veghea mea de noapte nu mi se părea lipsită de perspective. Fără grabă, ca unul care aşteaptă o veste bună, aproape de prânz m-am dus dincolo să văd copilul. Şi într-adevăr aspectul se ameliorase. Copilul era culcat în patul lui, avea ochii limpezi, era afebril şi nu-l durea nimic. Şi pentru că aşa e omul, am observat şi vântul care intra prin fereastra deschisă, un vânt proaspăt şi prietenos, în care se putea simţi deja apropierea toamnei.

— E bine, am spus eu, e bine, mică doamnă.

Ea a început să plângă; după o noapte de veghe te-apucă uşor plânsul, bucuria şi necazul îţi îneacă ochii şi îţi vine să te smiorcăi.

Când am ieşit din casă, Wetchy tocmai se întorcea din sat.

I-am strigat:

— Băiatului îi merge mai bine.

S-a oprit, şi-a împreunat mâinile cu evlavie:

— Slavă Domnului şi tuturor sfinţilor, mulţumescu-Ţi Ţie, preabunule Dumnezeu!

— Hai, vino-n coace, Wetchy.

Eram mişcat.

Dar el era din nou speriat pentni că îl preferase pe bunul Dumnezeu şi pe toţi sfinţii şi le mulţumise lor mai întâi:

— Scuzaţi-mă, domnule doctor… Vă sunt atât de recunoscător, atât de recunoscător…

Şi ne-am strâns mâinile.

— Ei, ce s-a întâmplat acolo jos?

Era încă prea emoţionat ca poată povesti cu şir. Păi, în timpul nopţii fusese spartă magazia batozei şi cine ştie ce golan băgase o bandă de metal în contactele motonilui. Şi astăzi, când au vrut să pornească motorul la arie, s-a întâmplat nenorocirea, scurtcircuit şi toate bobinajele s-au făcut scrum.

— Mare nenorocire… Şi acum sigur că va trebui să se treiere manual?

— Ba nu… De-aia m-au chemat… Doar sunt reprezentantul lui Clayton…

— Ce? Te pricepi să repari motoare? N-aş fi crezut.

— Nu, asta nu pot… Sunt doar un reprezentant… Dar am telegrafiat, o telegramă detaliată, motorul trebuie rebobinat… Nu, trebuie să trimită un alt motor, cu automobilul, mâine e aici.

— Atunci nu mai e cazul să treiere manual.

— Nu, absolut deloc.

— Probabil că ai ceva de câştigat de la asta.

— Nu, de la accidente nici nu vreau să câştig.

— Bănuiesc pe cineva?

Wetchy a făcut un gest de lehamite. Orice căutare a răufăcătorului ar fi făiă speranţă.

Apoi a spus:

— Nimeni n-are interes s-o facă… Asociaţia treierătorilor este asigurată contra deteriorărilor, reparaţia va fi suportată de asigurare… Şi chiar dacă societatea de asigurări ar face o reclamaţie, aici nu se va găsi niciunul care să-i dea ajutor… Toţi se bucură numai că societatea trebuie să plătească o dată gras… Asta ştie şi jandarmeria.

— Păi asta-i altceva.

— Chiar eu am încheiat asigurarea pentru maşini, a spus el cu oarecare mândrie.

— Atunci n-ai de ce te plânge.

— Nu, a spus el cu umilinţă.

— Dar dumneata însuţi n-ai nici o bănuială…?

— Nu vreau să am de-a face cu asta, se apără el înfricoşat.

Deodată însă şi-a rostogolit ochii spălăciţi:

— Dar, pe stradă, Sabest Peter mi-a arătat limba şi a strigat „n-are fir”…

— Măi, măi, Peter!

— Ce zici, Wetchy, nu cumva ar fi putut să fie Peter…?

— Nu, nu, nu vreau să spun nimic, mai bine să nu ştiu nimic…

— Şi cum s-a comportat Wenzel?

— Wenzel?… Păi, el stătea acolo şi râdea…

— Mă aşteptam, am spus eu, hai, Wetchy, mai bine du-te în casă, la băiat…

Era perplex:

— Cum am putut să uit!

Şi a intrat în casă alergând.

Când am simţit durerea pentru moartea Annei Suck şi bucuria pentru salvarea băiatului lui Wetchy nu ştiam că amândouă, atât durerea cât şi bucuria, sunt ancorate într-o experienţă pe care o avusesem cu mai bine de cincisprezece ani în urmă. Imaginea acelei femei se impregnase atât de profund în amintirea mea încât căpătase un alt fond, indestructibil, de neşters şi, chiar dacă mi-aş fi dat toată osteneala să o şterg, această imagine devenise acum din nou prezentă, nu numai ca un fond estompat, ci palpabil, plastic, în spaţiul memoriei.

Şi o văd pe acea femeie, aşa cum am văzut-o pentm prima oară, venind din clădirea direcţiei spitalului, cu paşi mari, săltăreţi, aproape nefeminini, ducând o valiză de mână uşoară, nu tocmai grozavă, în ansamblu cu o alură extrem de burgheză, totuşi înconjurată de un aer supra-burghez, traversând grădina spitalului, îndreptându-se spre pavilionul de copii şi, incomodată de valijoară, deschizând, nu fără efort uşa grea, cu închizătoarea de altfel cam înţepenită, a pavilionului. Era într-o primă zi după o iarnă grea, cenuşie şi după ce a dispămt dincolo de uşa care s-a închis încet, cu un trosnet slab, în grădină a rămas verdele crud al liliacului şi al castanilor. Aşa o văd astăzi în faţa mea.

Am luat-o atunci drept una din mamele care îşi vizitează copiii; fireşte, curând s-a dovedit că era o doctoriţă nou angajată.

Când medicul primar a plecat în concediu şi i-am ţinut locul, ca de obicei, fiind următorul în grad, am venit cu ea în contact profesional mai apropiat. Destoinicia ei profesională era remarcabilă; cultă, capabilă să ia decizii şi de o autoritate aproape colerică, ea, cea mai tânără dintre medicii secundari, luase asupra ei conducerea secţiei pe neobservate – cei doi colegi ai ei oricum nu însemnau mare lucru, iar profesorul M. era deja prea bătrân ca să nu se bucure că după vizite putea să se ducă acasă liniştit – surorile şi personalul o ascultau fără crâcnire, dar mai mult decât toate astea conta că reprezenta tipul foarte rar al medicului înnăscut: clarvăzător de sigură în stabilirea diagnosticului şi desigur datorită acestei intuiţii împrietenindu-se din capul locului cu bolnavul, lăuntric aliatul ei, şi asta atât de mult încât chiar şi copiii erau impresionaţi şi atunci, departe de obişnuitele glume puerile, mai curând gata să se înfurie şi mereu cu fruntea încruntată, nu trebuia decât să se aşeze pe un pat ca să-l liniştească pe micul pacient şi să-l facă fericit. Când trecea printr-un salon, încruntată şi scmtătoare, un şir lung de perechi de ochi o urmăreau plini de speranţă.

Pe copii îi învăţase să-i spună Dr. Barbara şi numele ăsta, prin intermediul îngrijitoarelor, fusese apoi preluat de toată secţia.

În timpul cât am condus instituţia, am avut uneori mici controverse cu voinţa ei excesivă de autoritate, dar în general o scoteam cu ea destul de bine la capăt deoarece observa că îi respect capacitatea şi ştiinţa, cooperam foarte bine bărbăteşte sau mai exact asexuat şi de fapt, dacă s-ar fi pus întrebarea, aş fi descris-o pe această femeie încmntată, îngândurată, energică, lipsită de cochetărie, care în halatul ei alb îşi efectua munca prompt şi cu exactitate, drept un tip masculin. Aşa a şi rămas până la ultima mea vizită de inspecţie; concediul medicului primar se sfârşise şi urma să îl încep pe al meu. Tocmai avusesem din nou o discuţie despre oportunitatea operării unui anumit caz – pentru că prea des participasem la intervenţii chirargicale inutile – de data asta se subordonase şi acceptase să mai aştepte, şi mi-am luat rămas-bun:

— Ei, doctor Barbara, nu trebuie să ne luăm bun rămas; o să mă vizitaţi destul de des în laborator.

— Va veni ocazia, a spus ea, cam posacă încă, pentru că cedase, netezindu-şi părul pieptănat simplu, cu cărare.

De ce în acel moment am văzut că mâna asta era o mână de femeie, atât de feminină cum numai o mână de femeie poate fi, îmi va rămâne pentru totdeauna de neînţeles; de când îmi mângâiase mama părul era prima mână adevărată de femeie pe care o revedeam şi cu impresia asta am rămas de atunci. Am spus:

— Sunteţi un medic excelent, doctor Barbara, dar aţi fi o mamă şi mai bună.

— Prima afirmaţie intră în competenţa dumneavoastră şi mă bucură, a râs ea şi a plecat.

Era pe la începutul verii. Castanii din grădina spitalului erau încă în floare, dar splendoarea lor cam obosită aştepta următoarea ploaie torenţială care să o distrugă definitiv. Şi acea seară, când stăteam la fereastra locuinţei mele de deasupra laboratorului şi mă uitam în jos, spre pomi şi dincolo de ei, spre marea de un gri obosit a acoperişurilor oraşului care se destrăma încet în înserare, acea seară era umplută până sus, la marginea cea mai îndepărtată a orizontului în amurg de un chip de culoarea fildeşului, brun ca fildeşul sub părul negru ca smoala cu reflexe cafeniu-roşcate, luminat de ochi cenuşii ca asfinţitul, gata de mânie şi seara era ca o mână infinit de moale, infinit de feminină, care se aşeza pe creştetul lumii.

Nu era o viziune, era o a doua realitate care intrase brusc în vizibil, frumoasă, încruntată şi atât de incontestabilă încât mă bucuram că de mâine pot să-mi încep concediul. Am patruzeci şi doi de ani, ea douăzeci şi opt, gândeam, sunt prea bătrân pentni ea; este şi ea medic ca şi mine, fără iluzii, medicina este destin, nu profesie, lumea de reprezentări a medicului corespunzătoare destinului este alta, din reprezentare profesia se transformă în destin, suntem posedaţi de respectul pentru viaţă şi pentru moarte; noi ne vedem şi îl vedem pe om permanent expus la bunul plac al acelui ceas când îşi leapădă sexul pentru totdeauna ca să treacă în ţara fără de peisaj; ea este doctor Barbara şi ar fi o eroare să o consider femeie, cu atât mai puţin mă poate considera ea bărbat; după concediu o să fie altfel, n-o să mai existe o a doua realitate.

A doua realitate n-a dispănit din lume nici în timpul concediului. Dimpotrivă, prima realitate, realitatea mea pe care muncisem să o construiesc timp de aproape patruzeci şi doi de ani din viaţa mea era tot mai mult înlocuită de cea de a doua şi aceasta creştea, creştea cu toate chinurile unei a doua vieţi şi scânteind de mânie, plină de ură şi totuşi de o frumuseţe angelică, se înălţa alături de prima, ca să o învingă. Poate că ar fi fost altfel dacă aş fi fost în munţi, dacă sufletul mi s-ar fi căţărat afară din trup. Dacă mi-aş fi regăsit calea spre mine în suflarea gheţarilor, dar eu eram atunci la marea din sud, într-un peisaj lipsit de tinereţe şi de virilitate, totuşi un peisaj al tinereţii şi asprimii, cenuşiu ca măslinii de pe coastele lui, fierbinte ca podgoriile Iui, negru şi rece precum pădurile lui de stejari, cu norii lui de porţelan de culoarea fildeşului sub care se rostogoleşte marea cu ochi de stele, sclipind de stele, marea meridională. Marea Mediterană; şi cu ochi verzi, mâniindu-se, încruntându-se înnorată, strălucind îngândurată, cu toată suferinţa unei tinereţi pe care o trăisem şi căreia nu-i mai aparţineam, înstrăinat de vârstă, neaparţinând nici unui mai înainte, nici unui apoi, se înălţa noua realitate, centrul vieţii, încremenind în grandoare. Nu era deloc dorul de acea femeie, pentru că ea era prezentă, mai variată, mai necondiţionată, mai extraordinară decât în înfăţişarea ei trupească, natura devenise atât de mult o metaforă a ei, dar şi ea o metaforă a naturii, metaforă a metaforei, încât donil de femeie şi dorul de a pătrunde în metafora unităţii şi simplităţii deveniseră unul singur. Nu ne-am scris, nici măcar un salut pe o carte poştală, dar întorcându-mă eram ferm hotărât să o iubesc, să mă căsătoresc cu ea, să mă refugiez în braţele ei, atât de fatal predestinată mie mi se părea şi aproape tot atât de sigur eram şi de dragostea ei.

Probabil că ultima dragoste la care poţi ajunge constă întotdeauna în a percepe o altă fiinţă ca total şi fatal opusă ca sex, probabil că nici la homosexuali nu se întâmplă altfel, şi probabil că omul ale cărui reprezentări au rătăcit toată viaţa într-o primă realitate pentru ca brusc să se intre în cea de a doua, probabil mai reală, este agresat cu o vehemenţă dublă; tocmai de aceea uneori mă gândeam cu oarecare nelinişte la reîntoarcere, aşteptând, temându-mă că la vederea realităţii numită Dr. Barbara acea nouă realitate ar putea să recadă în inimaginabil.

Nu s-a întâmplat aşa. Am găsit toate aşa cum le lăsasem, activitatea spitalului netulburată, laboratorul, pe care l-am salutat ca pe o a doua patrie, am regăsit cele două camere ale mele aşa cum le lăsasem, liliacul şi castanii din parc ofiliţi şi obosiţi, ca în toiul verii, dar tot ce era obişnuit şi vizibil ştia de prezenţa acelei femei care lucra acolo, în preajmă, şi când am văzut-o eu însumi n-a trebuit nici măcar să-i privesc mâinile ca să înţeleg jalnica goliciune a fiinţei noastre şi misterioasa ei învăluire din străfund.

Ştiam acum cât de adânc închistaţi suntem în sufletul nostru şi că metafora unirii a două fiinţe se deschide paşnic în mijlocul întregii noastre diversităţi, iar atunci când ne căutăm unul pe celălalt întrezărim propria noastră nemărginire nudă. Poate simţise şi ea asta, poate intuise tot timpul ce gândeam şi dacă ceea ce a spus: „bine că sunteţi iar aici” cu siguranţă că ar fi putut să fie tot atât de bine o politeţe goală şi chiar dacă, obiectiv şi cam posac, în aceste cuvinte vibra şi vechiul ei spirit combativ, credeam totuşi că dincolo de ele pot auzi ceva care să mă apropie şi să mă liniştească şi am întrebat:

— De ce? S-a întâmplat ceva? Ai avut nevoie de mine?

— Nu, a spus ea, nu tocmai.

— Sau ai doar chef de ceartă?

A râs:

— Poate… Totdeauna am chef de ceartă.

— Atunci invită-mă o dată la tine; până să reiau conducerea spitalului durează prea mult.

M-a privit cam surprinsă şi apoi a spus:

— Bine… Mâine-seară, dacă vă convine.

Asta a fost revederea noastră. În seara următoare, i-am spus scurt şi cuprinzător că m-a impresionat, că m-a impresionat într-un mod de-a dreptul fatal, într-un fel care depăşeşte cu mult cea mai înaltă apreciere a calităţii ei de medic, de om şi de femeie, inexplicabil, sau abia explicabil aşa cum este destinul.

— Da, a spus ea încrantându-se, ştiu.

— Cu siguranţă că trebuie să ştii, am spus eu, în primul rând pentru că orice femeie ştie aceste lucruri, iar în al doilea rând eu nu cred în legături unilaterale atât de vehemente… Aici evoluează lucruri impersonale sau suprapersonale şi această convingere nu are nimic de-a face cu vanitatea masculină.

M-a privit lung şi stăruitor şi a spus cu obiectivitate:

— Asta s-ar putea să fie adevărat…

Ciudat că această mărturisire limpede şi neechivocă, tocmai pentru că era atât de limpede, dădea impresia unui refuz şi în loc să fiu fericit eram descumpănit.

Şi într-adevăr, a continuat:

— Dar legitimă sau nelegitimă, ceea ce pentru un moment îmi este destul de indiferent, nu pot să-ţi fiu soţie.

La întrebarea prostească „de ce?” care îmi stătea pe limbă, am renunţat. Ne aflam într-una din obişnuitele camere ale medicilor din spital cu pereţii şi mobilele vopsite cu lac alb, prin nimic deosebită de camera mea, dar şi această cameră era impregnată de o altă fiinţă, de acea fiinţă pe care o lăsasem să intre. În faţa ferestrei deschise aerul se ofilea îmbibat de iulie, saturat de noapte, de tumultul muribund al marelui oraş. Apoi ea a vorbit din nou:

— Nu vreau numai dragoste, vreau un copil. Am douăzeci şi opt de ani. Pentru mine ar fi timpul să am un copil.

N-aş putea iubi fără să am un copil. Şi tocmai de aceea nu mă pot gândi. Nu se poate. Îşi împreunase mâinile, aceste mâini nespus de feminine în juiTil genunchiului, ochii cenuşii priveau larg deschişi şi calmi, subţire şi feminin era desenată linia întunecată a sprâncenelor, feminin era luciul de ceai brun al părului şi faţa îi era de fildeş vechi.

— Nu, a repetat ea, nu se poate… Nu se potriveşte cu profesia…

Am făcut obiecţiunea, cu siguranţă de prisos:

— Există multe doctoriţe căsătorite, şi copiii nu au ce pierde din cauza profesiei… În afară de asta, la profesie se poate renunţa dacă este vorba de ceva mai important.

De data asta a zâmbit şi în acest zâmbet nespus de fermecător, ca o zi de primăvară în plină iarnă, am văzut că şi dinţii ei chiar, de sub buze, aceste formaţiuni osoase extrem de asexuate, erau feminini.

— La nevoie, copiii mai sunt încă compatibili cu o profesie, a spus ea, dar nu cu două… Nu, nu te arăta atât de surprins… Îţi sunt datoare în orice caz explicaţia asta, pentru că desigur că nu ştii că sunt activistă comunistă.

Nu m-am gândit atunci la importanţa politică a acestei comunicări; altceva îmi stătea pe inimă şi am spus:

— Şi la două profesii se poate renunţa.

— Nu, a răspuns ea, asta nu pot să fac… Deşi ştiu că este ceva nenatural, deşi nu-mi doresc nimic altceva decât să am o jumătate de duzină de copii cu bărbatul iubit şi să stau cu ei undeva, la ţară, deşi, deşi, deşi… Da, deşi urăsc uneori copiii din spital pentru că îmi barează dmmul propriu, deşi urăsc toată activitatea asta politică, pentru că îmi răpeşte ultimul rest de libertate umană, simt că nu am nici un drept să doresc să fie altfel şi că aşa trebuie să fie…

— Barbara, am spus eu, fiecare dintre noi are doar o singură viaţă şi e scurtă… Şi suntem gata mereu să ne batem joc de ea.

— Asta este viaţa mea, şi ceea ce fac nu fac din generozitate, nu-mi fac iluzii în privinţa asta… Nu pot altfel, sunt posedată… Sunt posedată de ceva ce se poate numi dreptate, poate pentru că de când sunt am văzut şi am trăit prea multă mizerie…

A făcut o pauză, şi-a aprins mecanic o ţigară; apoi a continuat:

— E greu de înţeles de ce e aşa, nici nu vreau să înţeleg… S-ar putea să fie din cauză că sunt copilul unui bărbat neiubit… Mama mea s-a recăsătorit din dragoste cu un om cam mărginit şi profund gelos care nu şi-a putut depăşi ura faţă de căsătoria ei trecută şi a molipsit-o şi pe mama… Eu eram adevăratul copil vitreg faţă de toţi cei născuţi după aceea şi aveam de suportat toate nedreptăţile pe care tocmai un copil le poate simţi… Când am mai crescut, am fugit pur şi simplu de-acasă, m-am aruncat de-a dreptul în plină mizerie, fizică şi psihică, am avut de-a face cu bărbaţi pe care nu i-am iubit şi cu multe altele, mânată doar de gândul să-mi termin studiile, să devin medic de copii, să îndrept la alţi copii nedreptăţile pe care le-am îndurat, să înlătur nedreptatea din lume.

A făcut o pauză şi privirea ei cenuşie, mânioasă, s-a îndreptat spre un orizont infinit îndepărtat, infinit apropiat, apoi a continuat:

— Dar am ştiut întotdeauna că este o himeră, un ţel nesfârşit al omenirii, un ţel despre care eu însumi nu cred nici o iotă, dar noi trăim tocmai pentru acest viitor vag al omenirii şi pentru dreptatea viitoare… Şi dacă, după toate astea, am nimerit la comunişti, nu e de mirare… Acum sunt posedată, atât de mult, încât nu numai mie, ci chiar şi întregii omeniri aş dori să-i contest şi să-i refuz orice posibilitate de fericire personală dacă nu se îndreaptă pe calea dreptăţii… Aşa, cred că acum poţi să mă înţelegi şi pentru că presupun că fiind bărbat posezi de asemenea şi unele componente ale geloziei, poate că o să fie suficient ca să-ţi micşoreze intenţiile de căsătorie…

Vocea ei devenise tot mai aspră şi apoi a tăcut trăgând din ţigară cu buzele strânse.

— Mai vrei încă un ceai?

— Te iubesc, am spus.

A început să plângă.

— Pleacă, a spus, furioasă.

Am luat-o de mână. A retras-o, mi-a trecut-o peste păr atât de uşor şi de blând cum nu mi se mai întâmplase de treizeci de ani.

— Pleacă, a spus blând şi rugător, pleacă.

Dacă spun că am plecat de lângă ea ca în vis, atunci starea mea de atunci este redată într-un mod cu totul incomplet pentni că plecarea mea fusese o rămânere şi viaţa pe care mi-o deschisese era infinitul din care provenea şi devenise o parte din propria-mi viaţă şi din infinitul meu: aici exista un om cu toate drumurile lui bune şi greşite, le vedeam cu o claritate de vis şi cu toate că fuseseră îndreptate cu precădere spre obţinerea unei profesii – desigur la această femeie se putea vorbi mult mai mult despre o vocaţie decât despre o profesie – cu toate astea, atât drumurile bune, cât şi cele greşite aveau o semnificaţie mai profundă, erau revanşa evident terestră a drumului faţă de el însuşi, oglinda şi ecoul temeiului şi abisului vieţii, drumuri, parcurse de acest om pentru ca să ajungă la Eu în metafora faptei terestre, să-l desprindă de infinita lui obscuritate şi să-l salveze în conştiinţă, pe care totuşi voia din nou s-o părăsească, pentru că dorinţa devenise imensă, aidoma unui al doilea şi mai urgent act de salvare în anonim-naturala reîntoarcere, şi să anuleze din nou o mare parte din Eul elaborat, în favoarea unui copil; fantomatic.

Metaforic, oniric, mi se dezvăluise această viaţă şi mă simţeam oniric atras în visul ei, vis în vis, visând şi visat, inclus în această dorinţă de a avea copil, gata de asemenea să părăsesc părţi ale Eului meu în favoaiea acestui copil, inclus în autosalvarea acestui alt Eu, participant la infinitul lui, şi cu o ardoare plină de speranţă, cum numai visul cunoaşte, în mine încolţise presimţirea unei comuniuni şi a unei salvări reciproce în această comuniune, atât de puternic şi de incontestabil, încât, pe lângă siguranţa lui „Eu sunt”, singura certitudine pe care o avusesem până atunci, am înţeles certitudinea unui „Tu eşti”, certitudinea unei cunoaşteri intuitive care vede în faţa ei Eul tangibil pentru că se poate îndrepta spre Tu, ascultând ecoul lui Tu, auzind propriul ecou.

— Om care devine metafora omului, pentru că poate renunţa la sine reîntorcându-se în natură şi în marea metaforă a ei, el însuşi natură în creativitatea creatoarea a fiinţei sale, chiai” dacă îşi are originea în infinitul fără de peisaj. Şi cu această siguranţă despre Tu ştiam că tot aşa trebuia să aştept, ştiam să aştept, puteam să aştept, propriu-mi Eu, propriu-mi infinit, devenit infinit comun: în timpul eliberat al acelei profund voalate sfere originare în care fiinţează Eul, aşteptarea nu mai este o aşteptare temporală, ci numai o maturizare atemporală şi în această sigu ranţă atemporală, atemporală ca un vis, sigură ca un vis şi totuşi mai reală decât orice vis, o părăsisem fără s-o părăsesc; totuşi, oricât de corect fusese gestul meu, de fapt incorect pentru un tânăr, dacă atunci aş fi rămas şi aş fi protestat zgomotos împotriva rezistenţei ei în faţa propriului sentiment şi dacă aş fi uitat atunci de cei patruzeci şi doi de ani ai mei procedând aşa cum obişnuieşte un bărbat pur şi simplu îndrăgostit, poate că ar fi fost altfel şi mai uşor. Astăzi îmi reproşez asta cu regret şi în momente grele vrea să mi se pară că povestea vieţii ei m-a făcut gelos şi din acest motiv aş fi plecat.

Ea însă fără îndoială că găsise comportarea mea corectă şi săptămânile de tot mai apropiată familiaritate care au urmat erau cu siguranţă urmarea renunţării mele.

Şi într-o zi, a venit la mine cu un pachet sigilat:

— Am să mă port incorect cu dumneata pentru că ştiu că nu-mi vei refuza o rugăminte… ai curajul să păstrezi literatură interzisă? La dumneata n-o s-o caute nimeni.

O clipă m-a încercat bănuiala violentă şi rea că simpatia ei ar putea să fie o simplă manevră de a mă pune în serviciul operaţiunilor ei politice, numai că după aceea i-am văzut ochii, i-am văzut curajul încrâncenat dar calm şi am ştiut cum stau lucrurile.

— Nu eşti incorectă, am spus eu, sau poate crezi că din corectitudine trebuie să te oferi ca răsplată pentru servicii politice… Asta ar corespunde stilului binecunoscut, doctor Barbara.

A râs:

— Nu-i de glumit nici cu politica, nici cu dragostea…

Pentru mine sunt al dracului de serioase… Of. Doamne…

Şi a amuţit.

— Ei, de ce of, Doamne?

— Din cauza lipsei de menajamente… Dar revoluţiile nu se fac cu fair-play… Astea sunt metodele noastre…

— În primul rând eşti hpsită de menajamente şi incorectă faţă de tine însăţi, doctor Barbara, şi mi-e teamă că asta se va răzbuna.

— Da, se va răzbuna, dar altfel decât crezi… De Ia o vreme am devenit o comunistă proastă şi poate chiar şi un medic prost.

— N-am observat încă asta. Barbara.

— Ba da, a spus ea. Am ascuns pachetul. În fereastra deschisă dimineaţa de august lumina vibrând nemişcată.

Nici un bărbat nu este lipsit de vanitate, aşa că succesele profesionale care pe care le-am avut în acel an nu însemnau numai o satisfacere a ambiţiei, ci şi o anumită bucurie de dragul femeii iubite. La fel de mult mă bucura că am fost solicitat de congresul medicilor să ţin o conferinţă privind rezultatele cercetărilor mele. Când ara plecat acolo, mi-am luat rămas-bun de la ea cu o zi mai înainte şi ara fost cam surprins când, la plecare, ara găsit-o pe peron:

— Ai venit să aştepţi pe cineva?

— Nu, conduc pe cineva, şi a început să râdă pentru că nu înţelegeam că acel cineva eram eu, râdea pentru că eu, înţelegând până la urmă, am luat o mină fericită dar n-a mai râs când trenul a ieşit din hala gării: a rămas acolo cu mâna uşor ridicată, fără să o fluture şi era serioasă.

Asta a fost imaginea ei pe care am luat-o cu mine.

După conferinţă i-am scris o scrisoare pentru că toată siguranţa, certitudinea, conştiinţa de sine, toată receptivitatea mea, se transformaseră, ca şi lumina tomnatică a acelor zile, în dor.

În după-amiaza când ra-am întors, m-ara dus imediat în secţia de copii pretextând o problemă de serviciu. Am găsit-o în salonul principal, la patul unei fetiţe şi într-o stare de agitaţie care nu numai că contrazicea în mod evident calmul ei obişnuit de altădată, ci mi se părea cu totul exagerată faţă de cazul respectiv: fetiţa fusese adusă în ziua precedentă după un accident de automobil cu o coraoţie cerebrală, avea toate simptoraele, pulsul slab şi neregulat, temperatura scăzută, respiraţia superficială, somnolenţă care dura deja de peste douăzeci şi patru de ore, ameliorarea relativă a situaţiei după luarea de sânge efectuată, dar până la urmă nu prezenta nimic neobişnuit, pe scurt, totul era limpede, dar ea era totuşi obsedată de gândul că fetiţa suferise o traumă cerebrală, deci o deteriorare care nu se putea înlătura decât prin intervenţii atât de temerare cum sunt trepanaţia sau puncţia lombai'ă. În timp ce examinam copilul, mi-a spus cu disperare posomorâtă:

— Nu mă pot decide…

— Ce cred colegii?

A ridicat din umeri:

— Comoţie cerebrală… Dar eu am luat-o în consideraţie.

Eram şi eu într-o oarecare măsură cuprins de îndoielile ei:

— Ascultă, îţi cunosc siguranţa intuiţiei diagnostice…

Totuşi şi eu aş opina pentru comoţia cerebrală… Sau poate că ai alte puncte de reper?

Tonul ei a devenit şi mai disperat:

— Siguranţa mea s-a dus… Nu mai am opinie, am numai bănuieli, mai exact temeri…

— Sigur că asta nu e suficient ca să rişti o intervenţie atât de grea.

— Nu, nu e suficient… Tocmai asta este… Nu-mi mai pot face meseria.

Fără îndoială că era excesiv de agitată şi de surmenată şi fără îndoială că veghease toată noaptea.

— Barbaia, am spus eu, tu vezi fantome… Este un caz simplu, atât de simplu cum şi tu şi eu am tratat de nenumărate ori… S-a făcut tot ce este necesar şi cu un pic de morfină facem faţă în orice împrejurări… Nici tu şi nici eu nu ne putem lua responsabilitatea unei astfel de operaţii…

Calmează-te…

Ea şi-a apăsat mâinile, mâinile puternice, feminine, pe inimă:

— Poate că ai dreptate, a spus ea.

— Şi ce-ar fi dacă te-ai duce acum să dormi câteva ore… Îţi ţin locul cu plăcere…

A dat din cap afirmativ.

Seara m-am dus din nou acolo. Fireşte că nu dormise, ci stătuse sau revenise lângă fetiţă care zăcea cu pungile de gheaţă aşa cum o lăsasem, inconştientă ca şi mai înainte.

Totuşi, aveam impresia unei ameliorări, inima bătea liniştită, paloarea era mai puţin accentuată, respiraţia mai profundă.

— Gata, am spus eu, situaţia evoluează normal.

— Dacă vrem să-i facem o puncţie lombară acum ar fi momentul, a răspuns ea cu o încăpăţânare ciudată, altfel o să fie prea târziu.

— Dar, pentru Dumnezeu, de ce? Vezi vreun semn de paralizie?

— Nu.

Felul în care privea acum copilul nu mai era al unui medic; ochii ei erau plini de o frică mânioasă, rău-prevestitoare, aproape plină de ură. Apoi a spus epuizată:

— Nu mai ştiu…

— Ei atunci, hai puţin la aer, ţi-ai pierdut orice discernământ. asta se poate întâmpla… Mâine să predai cazul unui coleg, şi acum vino…

S-a ridicat resemnată:

— Bine, să mergem.

Sub castani era zăpuşeală. Am urcat până la capătul grădinii, zidurile pavilioanelor din stânga şi din dreapta luceau albe în noaptea fără lună şi când am ajuns la întmcâtva monumentala terasă-belvedere a cărei colonadă semicirculară în stil de templu decorată cu reliefuri pe teme de igienă înconjoară banca rotundă de piatră, când am ajuns acolo sus şi am contemplat oraşul şi cerul de toamnă lipsit de stele, cupola lui roşiatică, înceţoşată, iluminată artificial şi casele oamenilor de dedesubt ascunse stelelor, mi-a venit în gând ceea ce ar fi trebuit să gândesc încă de mult:

— Spune-mi, Barbara, ai mâncat ceva de ieri?

Fie pentm că prin asta întrerupsesem tăcerea penibilă, fie pentru că reîntoarcerea la banalitate era amuzantă, ea a râs un pic:

— În locul meu te-ai fi ghiftuit?

— Atunci, hai să ne întoarcem… Să bei un ceai, la mine sau la tine.

A stat un moment pe gânduri şi eu mă bucuram să regăsesc în sfârşit pe faţa ei vechea trăsătură mânioasă.

— Mai vreau să văd copilul încă o dată, a spus ea, şi după aceea… Da, atunci vom vedea ce este de făcut…

— Dacă vrei, pot să mai văd şi eu încă o dată copilul.

— Nu, du-te acasă, te sun şi îţi spun cum stau lucmrile.

— Atunci, între timp eu o să pregătesc ceaiul.

— Bine, a spus ea şi a plecat.

A durat destul de mult până să sune.

Între timp, am pregătit ceaiul şi am adunat tot ce aveam comestibil în gospodăria mea de burlac.

— Ce face copilul? Am întrebat eu.

— Neschimbat, poate ceva mai bine… Vin la tine, a răspuns ea.

— Bine, ceaiul e gata, am mai spus, dar ea n-a mai auzit; tocmai închisese telefonul.

Cu toate astea n-a venit imediat şi eram chiar pe punctul să văd şi eu copilul, neliniştit că s-ar putea să fi apărut vreun incident, când, în sfârşit, i-am auzit paşii grăbiţi pe coridor. Când a intrat şi a observat pregătirile mele s-a oprit zâmbind şi când m-am apropiat de ea, a apăsat întrerupătorul de lângă uşă. M-a copleşit o nespusă pace maternă, profund voalată, matură, plină de amintiri, simţindu-i braţele în jurul gâtului. Nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc despre fericire: ceea ce am trăit a fost pur şi simplu însufleţirea; cu ochii închişi în întuneric i-am văzut chipul şi dintr-o profunzime indescriptibilă s-a înălţat peisajul sufletului ei în spaţiul fără de peisaj şi înnoptarea vizibilului şi sensibilului era însufleţită, da, fiecare respiraţie şi fiecare fibră a trupului ei era însufleţită, însufleţite erau chiar şi oasele scheletului, ale antebraţelor, articulaţiile degetelor, chiar şi dinţii, toate erau însufleţite de feminitate, dar îmbibându-mă şi pe mine cu o feminitate infinit visătoare. Nu era fericire; ar fi trebuit un ochi mai nou şi mai profund în această ultimă sferă a tăcerii, uimirii şi privirii ca să recunosc câtă fericire simţeam eu însumi şi în ce măsură eram atunci transformat în celălalt eu în a cărui misterioasă nemărginire fusesem primit. Pentru că numai cel ce rămâne în propriul său eu poate fi fericit sau nefericit şi conştiinţa reală a fericirii am trăit-o abia a doua zi de dimineaţă când, încet, la lumina zilei, propriul meu eu s-a infiltrat din nou în mine, dar mi-a ajuns în conştiinţă cu adevărat abia când am trecut prin saloanele bolnavilor şi în cele din urmă am ajuns la patul acelui copil: se trezise din letargie, zâmbea şi avea, aşa mi s-a părut, ochi fericiţi.

— Unde este doamna doctor? Am întrebat-o pe infirmieră.

— A terminat serviciul, domnule doctor.

— Cheam-o totuşi, o să se bucure.

A venit după câtva timp. Serioasă, obiectivă şi în halat alb, cu sprâncenele încruntate, a trecut printre rândurile de paturi urmărită de privirile pline de aşteptare ale copiilor şi m-a salutat convenţional:

— Când s-a trezit?

— Încă de astă-noapte, doamnă doctor, a răspuns sora în locul meu. A examinat copilul amănunţit, i-a controlat inima şi respiraţia, dar pe trăsăturile ei a rămas o întrebare îngrijorată:

— Să sperăm, a spus ea în cele din urmă, că a rezistat.

— Sigur că a rezistat, am intervenit eu şi apoi am adăugat în plus: sunt foarte fericit.

N-a dat atenţie spuselor mele, ci a şoptit doar:

— Numai de n-ar fi un interval liber. Seriozitatea ei m-a impresionat atât de mult încât am văzut periclitată nu numai soarta copilului, ci şi a mea; am simţit că se iveşte ceva neliniştitor.

— Nu, am spus, nu… Acum totul o să meargă bine.

— În orice caz, continuă să-i pui pungi cu gheaţă, soră, a spus ea, şi dacă observi vreo schimbare, cheamă-mă.

Şi a plecat iar.

Totuşi, după-masă m-a sunat să mă duc la ea.

— Lartă-mă, a spus.

Eram uimit:

— Pentru Dumnezeu, de ce să te iert?

— Cu mine n-o s-o duci uşor… Şi mie mi-e foarte greu.

Am îmbrăţişat-o, i-am luat mâinile şi i le-am pus pe părul meu.

Era într-o joi. Sâmbătă seara copilul a prezentat simptome de paralizie şi în noaptea de duminică spre luni a murit. Diagnosticul ei de fractură cerebrală şi de interval liber fusese corect. Probabil că din acel moment am îngrămădit erori peste erori. Eram atât de preocupat de ea şi de mine şi de viitorul nostai încât moartea acestei fetiţe nu mă preocupa cu nimic mai mult decât a oricărui alt pacient şi chiar dacă ştiam că pentru ea era altfel, m-am lăsat înşelat de îndârjirea cu care s-a dedicat din nou muncii ei, crezând că datorită muncii va depăşi curând cazul trist. Sau, mai exact, speram că asta se va întâmpla prin puterea dragostei şi când, după vreo trei săptămâni, mi-a luat mâna ca să-mi comunice cu obiectivitate calmă că probabil aşteaptă copilul pe care şi-l dorea, siguranţa mea privind viitorul a crescut foarte mult şi în scurta noastră existenţă vedeam peisajul şi metafora şi moartea şi eternitatea pământească şi lumea se scufundase în jurul nostru ca să se întregească în noi. Totuşi a refuzat propunerea mea de a renunţa la practica în spital, de a ne căsători cât mai repede şi a pleca la ţară:

— Mai târziu, a spus ea scurt, mai târziu… Poate.

Şi şi-a dublat intensitatea muncii, nu numai că pe lângă serviciul normal a început cercetări serologice la mine în laborator, dar s-a avântat şi cu o nouă violenţă în politică şi în toate serile libere era ocupată afară; nu vedeam că toate astea se întâmplau într-un fel de autoanestezie, dimpotrivă, luam parte la ele lăuntric, la fel de mult la munca ei din laborator prin care observam cu bucurie că vrea să se apropie de activitatea mea, cât şi la succesele ei politice, bucuros când îmi relata cu sinceritate despre ele şi chiar dacă eu însumi aveam o repulsie violentă faţă de orice fel de evenimente politice nu mă puteam sustrage de la convingerea ei entuziasmată, oricât de extrem nefeminină era de fapt, da, mă bucuram împreună cu ea de fiecare progres în formarea celulelor comuniste pe care le organizase în spital şi asta mergea atât de departe încât n-am observat deloc că, în ciuda acestei simpatii cu care o acompaniam, nu aveam în fond nici un acces la ea, deoarece copilul pe care îl aştepta de la mine aproape că nu mai era pomenit şi că astfel relaţia noastră ajunsese pe cu totul alt plan. O singură dată am fost surprins şi anume când – aplecată peste masa laboratorului, cu o eprubetă în mână – cu o voce aproape indiferentă şi în treacăt mi-a aruncat observaţia:

— De dragul copilului meu, celălalt a trebuit să moară. Dar am uitat şi asta.

În octombrie şi-a luat un concediu de trei zile, pretinzând că are de rezolvat nişte chestiuni de avere cu rudele ei, pentru că planurile noastre de căsătorie deveneau tot mai presante. Precipitarea plecării ei nu mi s-a părut bătătoare la ochi şi nu mi-a tulburat sentimentul de siguranţă absolută; ne-am spus la revedere. Pe atunci ziarele publicau aluzii indirecte la un puci comunist eşuat şi un atentat la ministru de asemeni eşuat. Pentru că sunt un prost cititor de ziare, nici măcar nu observasem informaţia; în afară de asta, pe atunci în spital erau extraordinar de multe de făcut şi asta îmi convenea pentru că mi-era dor de ea şi mă bucuram că se va reîntoarce. Zilele treceau şi ea nu revenea. În schimb, am primit vestea că s-a otrăvit într-o cameră de hotel. Cianura de potasiu pe care o folosise provenea din laborator.

Ce s-a întâmplat, după aceea şi în lunile următoare, nu mai ştiu. Mult mai târziu am dat peste pachetul sigilat pe care mi-I dăduse odinioară. La început, am ezitat să-l deschid. Când totuşi am făcut-o, am găsit deasupra o scrisoare; conţinea un singur rând: „Te-am iubit.” Restul pachetului se compunea din planurile exacte ale puciului şi din directive către organizaţie în cazul reuşitei. Am ars totul.

S-a adeverit că Marius lucra în satul de sus. Venind de la mine de acasă l-am întâlnit pe drum într-acolo.

— Ce faci tu aici, sus, Marius?

— Aici se treieră cu mâna, a dat el răspunsul, cu o mină care spunea multe, ca şi cum asta ar fi fost meritul lui.

— Ei şi ce, asta e ceva deosebit? Ţăranii săraci de aici au făcut asta întotdeauna şi sigur că o să facă tot aşa şi de acum înainte. Pentru ei este mai practic. A încercat să mă contrazică:

— Dar după aceea trebuie să ducă grâul jos, la moară.

— E mai uşor să încarci sacii decât snopii, iar paiele le trebuie aici.

— Da, a spus el.

Contrazicerea mea îl iritase, se făcea că vrea să plece mai departe.

— Ascultă Marius, ce a fost povestea aia cu motorul?

— Şi funicularul s-a rupt, a spus el şi deodată m-a lăsat în urmă deşi aveam acelaşi drum.

Nu m-am supărat, dimpotrivă, mă amuza cum lipăia repede şi voios în faţa mea, iar eu îl urmam fără să mă grăbesc. Eram într-o dispoziţie prea bună ca să las să mi-o strice şi eram bine dispus pentru că rezolvasem cazul copilului Wetchy şi eram bine dispus pentru că Marius pe care îl aveam în faţă nu era bărbat şi nu-i putea face rău Iui Irmgard şi eram bine dispus pentru că vântul bătea atât de înviorător.

Da, vântul de nord-est, mesagerul toamnei care mai trimisese deja de câteva zile nişte precursori hămesiţi, se prefăcuse într-o adevărată vijelie. Ceml era senin, nu era nici un nor cu care să se joace şi să-l mâne înaintea ei, era un vârtej de lumină transparent şi în el întreaga vale, şirurile de culmi de dincolo păreau cuprinse de o vibraţie mută şi rece. În spatele meu şi în pădurea din dreapta, pe povârnişul Kuppronului, vârfurile molizilor se îndoiau, se auzeau plecăciunile lor scrâşnite şi vijelia îmi sufla în haină şi în cămaşă, îmi umfla haina subţire de vară prefăcând-o într-un balon rece. Totuşi nu-mi era frig; cu bastonul şi geanta de instrumente într-o mână, cu cealaltă în buzunarul de la pantaloni, mergeam agale spre sat, în faţa mea Trapp alerga după vânt şi încă o bucată de drum mai departe, în faţă, mergea Marius. Vântul trece ca un brici lat peste peisaj de parcă ar vrea să mai cosească şi acum, de parcă ar vrea să radă ca-n palmă barba aspră a miriştii, aşa şi sună, metalic şi încăpăţânat şi sub trăsătura asta largă catifeaua moale şi văratică, ascunsă încă printre paiele miriştii este înlăturată, ştearsă. Dar el nu ia cu sine numai moliciunea văratică, asprimea uscată a verii adunată sub catifea, ci şi praful ascuţit şi colţuros al ogoarelor, praful ascuţit şi iritant al şoselei care urcă pieptiş de pe serpentinele de jos ca să-l depună strat peste strat pe tăpşane şi să-l întindă peste ele; tăişul ascuţit al vântului s-a ştirbit de la uscăciunea asta muşcătoare şi a început să zgârie agăţând în el câte şi mai câte; mulţimi de fire invizibile flutură în masa invizibil-transparentă a vijeliei, tot felul de mirosuri, mirosurile ogoarelor de pe care s-a strâns recolta, mirosurile spicelor şi ale tulpinilor de albăstrele, în vijelie flutură firele mirosului de izmă din luncile pâraielor, firele mirosului florilor însorite culese din cine ştie ce colţ de grădină, firele izului de grajd, de cocină de porci prin crăpăturile cărora a dereticat vijelia, duhoarea grajdurilor de vaci şi a gropilor de gunoi şi toate mirosurile astea ce curg duse de vânt şi se pierd şi se diluează, devenite aproape abstracte în această diluţie tot mai mare, toate aceste fire de miros ce flutură şi se întind, sunt purtate către pereţii de stâncă ai Kuppronului şi se prind de ei, mai dăinuie o vreme, aici vijelia se zdrobeşte, abia dacă mai face să se rostogolească grohotişul de pe coaste. Numai ce e viu ascultă de furtună. Un iepure, care alerga la întrecere cu viaţa lui şi cu vântul, a traversat şoseaua, a făcut o fentă când l-a văzut pe Trapp şi încă una când am mers spre el şi cu un gest ridicol de vânător am ridicat bastonul de parcă aş fi putut să-l ucid. Dar nu numai eu, şi iepurele era vesel, ba chiar şi Trapp care galopa după el chiuind nevânătoreşte, pentru că această zi de vară, brusc răcorită şi pusă în mişcare, era plină de o veselie oarecum nemiloasă, 6 veselie aproape înspăimântătoare care te silea să te bucuri de ea, era o veselie ce venea oarecum din afară, împreună cu vijelia, pătrunzând prin grăsime, carne şi muşchi, dar şi mai adânc, până la oase, pentru că omul-schelet, împachetat în grăsime, came şi muşchi, se bucură el însuşi dacă vijelia nu-i poate face aproape nimic rău, ca şi cum ar fi o stâncă şi nici măcar nu-i e frig.

De altfel, dacă băiatul lui Wetchy nu s-ar fi însănătoşit, n-ar fi fost aşa.

Marius dispăruse acum după primele case. Nu mă interesa deloc să-l urmăresc. Contemplam după-amiaza vântoasă şi valea şi nu mă grăbeam, dacă aş fi avut la dispoziţie o cafenea probabil că aş fi luat loc acolo. Pentra că omul vesel are timp, viaţa care îi stă în faţă i se pare nesfârşit de lungă, atât de lungă, încât o poate umple cu castele în Spania, pentru el toate dimensiunile se măresc şi se încetinesc, este aidoma copilului şi îşi spune: „Când o să fiu mare… Păi ce-aş face atunci când, în sfârşit, o să fiu mare? Probabil că o să fiu tot medic de ţară.” Aşa urcam agale pe strada mare a satului. Când am ajuns aproape de curtea minei, acolo îmblăciele tocmai atacau în ritm vioi-înăbuşit muzica lor zilnică de dupăamiază, pentru că cine nu treieră la el acasă o face, după vechiul obicei, la aria din curtea minei.

Şi pentru că aveam timp, m-am lăsat ispitit de ritm şi am vrut să privesc cum se munceşte, poate şi pentru că în ultimele săptămâni se vorbise atât de mult despre treieratul manual. Am intrat prin arcada gotică ascuţită a porţii principale de piatră, în curtea mare, care nu mai era de mult o curte adevărată pentru că era împărţită prin tot felul de garduri în curţi mai mici şi grădini de legume; în partea dinspre munte curtea e deschisă, acolo se află şopronul lung de unde se auzea ritmul treieratului, o clădire cu un singur etaj la care se poate ajunge direct dinspre partea muntelui, în timp ce din curte o rampă înclinată duce în sus spre el, astfel încât carele cu paie şi snopi, venind dintr-o parte, ieşind pe partea cealaltă, pot să traverseze clădirea fără să întoarcă. Rampa are în curte o prelungire în linie dreaptă într-un drum carosabil, lăsat liber între gardurile grădinilor până la poarta principală gotică, şi pe acest drum m-am apropiat de arie împins puţin şi de vânt care trecuse într-un val uşor peste acoperişurile clădirii minei şi mă împingea din spate. Dar pentru că uşa mare a şurii de la înălţimea rampei era închisă din cauza vântului, a trebuit să intru pe uşiţa de la parter.

Lângă intrare, un tăvălug fixat la o roată era pus în mişcare de un măgăruş; roata scârţâia şi gemea, copiii din sat se adunaseră în jur şi se uitau la el.

Parterul de piatră al clădirii, pe jumătate înglobat în munte, este o încăpere joasă, a cărui întunecime nu o pot înlătura cele câteva ferestruici de pe partea curţii. Sus bubuiau îmblăciele şi aici se învârtea încet triorul la a cărui acţionare era folosit măgăruşul de afară. Mai multe fete duceau la trior boabele care curgeau de sus printr-o ţeavă de lemn şi lopătau cerealele cernute în compartimentele – despărţite prin pereţi de scânduri – care formau peretele din spate al încăperii. Domnea o larmă asurzitoare şi a durat câtva timp până să recunosc fetele în întunecimea asta. Irmgard era printre ele.

Mirosul dulceag al grâului proaspăt plutea greu în aerul îmbâcsit de praf.

— Bună ziua, am spus eu fără rost, pentru că nu se putea auzi absolut nici un cuvânt, bună ziua, Irmgard.

Nişte fete care mă observaseră m-au salutat dând din cap; m-am apropiat de Irmgard care încă tot nu mă vedea:

— Bună ziua, Irmgard, am răcnit.

Ea a ridicat o clipă ochii de la lucru şi părea că se bucură văzându-mă.

— Ai găsit multe ierburi? Am răcnit eu iar.

Mi-a făcut semn să ies cu ea afară ca să continuăm conversaţia într-un mod mai acceptabil. Când am împins uşa împotriva vântului a intrat un vârtej rapid care a răscolit grâul, a făcut fetele să tuşească şi s-a dus spre etaj.

Copiii stăteau înjur, vântul şuiera, măgăruşul se învârtea. Nu puteam să rămânem acolo. Pe partea lungă a clădirii se afla un paravan îngust. Ne-am aşezat acolo pe tăpşanul verde, lângă zidul de piatră brută. Zgomotul treieratului din apropiere era şi aici încă destul de tare, dar ne puteam înţelege.

— Ei, cum a fost la căutat de ierburi? Am repetat întrebarea.

— Frumos o fo', a spus ea.

— Bunica n-a obosit?

— Nu, s-o simţit foarte bine.

Simţeam precis că vrea să mă roage ceva şi că îi stătea pe limbă, dar nu putea să se exprime.

Am întrebat-o direct:

— Ce se întâmplă, Irmgard?

M-a privit cu ochii ei cu reflexe de chihlimbar, a tăcut câtva timp şi apoi a spus:

— Marius trebuie să plece.

Desigur, asta era o mică surpriză, dar din partea ei m-aş fi aşteptat cel mai puţin la această dorinţă.

— Hm.

— Da, trebuie să plece.

— Din cauza bunicii?

A luat o expresie profund uimită. Aşadar despre prevestirile rele ale mamei Gisson părea că nu ştie nimic.

— De fapt credeam că îl iubeşti pe Marius.

— Da, a spus ea, după o scurtă tăcere.

— Şi totuşi vrei să plece.

— Vreau să am un copil.

— Este foarte înţelept ce spui, dar ai dat peste un om nepotrivit…

Tăcea încruntată.

— Ce să facem atunci, Irmgard?… El nu-i bun decât să trăncănească, iar pe mine nu vrei tu să mă iei.

Cel puţin acum râdea.

— Ce vrea golanul de la tine? De ce se ţine după tine?… Doar nu te iubeşte.

A sărit ca arsă:

— Mă iubeşte.

— Zău?… Dar ce vrea de la tine?

— Să mă omoare.

— Da, am spus eu furios, or mai fi fost şi alţii care au omorât fetele cu vorbe goale.

Pe faţă i-a trecut un surâs fugar; evident, furia mea o amuza şi îşi trăsese genunchii la piept, cu braţele încolăcite în juml picioarelor, ca să nu-i ridice vântul fusta şi cu acea siguranţă veselă pe care o avea de la mama Gisson, a spus:

— Nu, el vrea să mă omoare de-adevăratelea.

— Dă-o dracului, fetiţo, nu-ţi râde de un doctor bătrân.

Dar după aceea am mai adăugat:

— Ţi-o fi frică de el, Irmgard? S-a uitat la mine oarecum ironică:

— Frică? Nu.

— Păi atunci de ce nu-l izgoneşti pur şi simplu pe palavragiul ăsta, pe predicatorul ăsta ambulant… Trimite-l la plimbare!

— Nu pot, a spus ea simplu.

— Aşa de mult îl iubeşti?

— Tata…, a răspuns ea ezitând.

— Ce-i cu tata, Irmgard?

— Marius vine de departe…

— Da, am spus eu, şi este de sperat că o să şi plece cât mai departe şi cât mai curând posibil.

— Da, a spus ea.

— Păi atunci… Dacă faci şi tu ceva pentru asta, o să dispară…

— Nu pot.

— Ascultă Irmgard, la început ai vorbit foarte cuminte că vrei să ai copii şi după aceea spui nu pot… Dac-ai fi una dintre gâştele de la oraş încă aş mai înţelege, alea nici nu vor să aibă copii… Ce are însă a face tata cu toate astea…?

A rămas pe gânduri.

— Şi pe el o să-l omoare?… Dacă mai continuă aşa, Marius o să vă distrugă toată familia…

În sfârşit, şi-a regăsit ideea:

— Mama e tare…

— Mai mult sau mai puţin…

— Şi atunci trebuie să ţin cu tata, altfel…

— Altfel?

— Tata este deja acolo de unde vine Marius sau unde vrea să se ducă… Îl trage după el încolo… Sau într-acolo…

Şi abia acum a putut să exprime ce voia să spună:

—. mi-e frică pentru tata… Da.

— Hm… Atunci trebuie să vă dau o mână de ajutor ca să scăpaţi de Marius…?

A încuviinţat din cap bucuroasă:

— Da… Tata vă ascultă, dom' doctor…

— E o treabă grea, Irmgard… Nu e numai tata, e tot satul…

Dezamăgită a spus:

— Ştiu…

— Pe unde o fi minunatul tău iubit?

A arătat spre şura de alături din care răsunau îmblăciele.

— Ei, am spus eu, acum mai am ceva de făcut, dar după ce termin mai trec o dată pe-aici… Şi atunci mai vorbim. nu terminaţi voi treaba chiar aşa de repede…

Uneori se treieră până noaptea târziu; este o muncă nelegată de lumina zilei.

— Da, domnule doctor, a spus ea ascultătoare şi s-a ridicat ca să se ducă iar la munca ei.

Am urcat tăpşanul, pentru că puteam să ajung la casele cele mai de sus şi pe dinafara satului. Când am ajuns sus, am văzut că uşa din spate a şurii era larg deschisă şi nu m-am putut abţine să nu arunc o privire înăuntru: în jurul maldărului de paie stăteau treierătorii în atitudinea lor plină de avânt. Cu un picior uşor îndoit înapoi şi întinzându-l din nou în ritm, repezeau îmblăciele şi boabele ţâşneau din grămadă ca nişte stropi aurii. Marius era întors cu spatele la uşă şi, din când în când, îi vedeam profilul îndrăzneţ dăruit cu fanatism acestei munci şi semănând cu cel al lui Miland.

L-am fluierat pe Trapp, ocupat pe undeva pe lângă garduri şi m-am depărtat. Am ajuns pe poteca îngustă care duce în sus şi se întâlneşte cu şoseaua la capătul satului şi a trebuit să o iau zdravăn la sănătoasa ca să nu îngheţ; vântul era tot mai tăios şi atât de rece încât mirosurile încremeniseră în el şi nu se mai simţeau deloc.

Din cele spuse de Irmgard nu mă lămurisem prea bine, de fapt se înţelegea numai că era îndrăgostită de acest golan şi nefericită şi că aştepta din partea mea un ajutor nelămurit pe care nu puteam să i-l dau. În situaţia asta ar fi fost mai indicată mama Gisson şi am hotărât să mă adresez cumva ei; biata fată nu trebuia lăsată într-aşa o încurcătură. Bineînţeles că nu poţi hotărî soarta nimănui şi un bărbat nu poate absolut deloc să facă asta, dar mama Gisson cred că ar fi putut.

După-amiaza trecuse şi începuse să se întunece când mi-am terminat vizitele şi am venit pe şosea la curtea minei.

Vântul nocturn bătea cu toată tăria, se transformase în vijelie, dar nu mai era atât de uscat ca în timpul zilei, ci ducea cu el umezeala blândă, iar la marginea de miazănoapte a cerului se adunaseră în aşteptare mase negre de nori. Unele ferestre erau luminate; şi fereastra de la bucătăria mamei Gisson arunca pe stradă patrulatere galbene de lumină. M-am uitat pe fereastră: mama Gisson şi Mathias erau la supa de seară. Irmgard lipsea; probabil că era încă la arie, deşi zgomotul treieratului încetase.

Desigur că aş fi putut să o aştept în locuinţă, dar ceva îmi spunea că e mai bine să o aduc eu acasă.

La colţul zidului, în spatele porţii cu boltă ogivală, un bec se balansa în vânt. Curtea era întunecată şi tăcută, în jur erau intrările locuinţelor, dincolo contururile negre ale şurii. Una dintre uşile locuinţelor s-a deschis cu o rază rapidă de lumină şi cineva a vărsat în curte un lighean cu zoaie. Am traversat din nou grădinile în care vântul zguduia pomii fructiferi şi făcea să foşnească aspru fmnzişul şi am ajuns la locul liber din faţa şurii. Clădirea era goală, măgăruşul îşi încheiase munca, prin ferestruicile parterului pătrundea o lumină slabă. Jos nu era nimeni. Lumina venea de la două lămpi din tavan acoperite cu o coajă groasă de praf care mai tremura şi în jurul lor ca un roi de ţânţari. Dar acum aerul era respirabil şi liniştit. Uneltele erau răspândite în jur, de trior erau rezemate două lopeţi de lemn, pacea iernii ce avea să vină adăsta în ungherele compartimentelor şi în adâncul invizibil al încăperii, dar dinspre etaj se auzeau voci.

— Tu eşti, Irmgard? Am strigat eu în sus şi pentru că nu-mi răspundea nimeni am urcat scara care a scârţâit tare sub paşii mei.

Când am ajuns pe ultimele trepte şi am putut să mă uit în încăpere, i-am văzut pe Irmgard şi pe Marius stând în mijlocul ariei măturate lună; se priveau unul pe altul în ochi şi nu se mişcau.

— Bună seara, am spus eu, desigur fără succes, căci niciunul dintre ei n-a întors capul, nici când am repetat salutul.

Erau cam la un metru distanţă unul de celălalt. Marius, puţin înclinat în faţă şi cu braţul ridicat, ca şi cum s-ar fi oprit dintr-o mişcare. Irmgard, zveltă şi dreaptă. Se hipnotizaseră reciproc? M-am oprit şi eu şi am aşteptat.

Bărbatul a spus:

— Sacrificiul tău va fi mare.

În cea mai mare parte a încăperii era întuneric. Un singur bec atârna din tavan, chiar deasupra celor doi. Uşa din spate a şurii era acum închisă, dar vântul şuiera prin crăpăturile largi ale pereţilor de scândură şi vârfurile spicelor snopilor stivuiţi se mişcau în curentul de aer cu un freamăt aspru. In afară de asta nu se auzea nimic.

Marius a repetat:

— Sacrificiul tău e mare, eu te iubesc.

În sfârşit, a vorbit şi ea şi m-am bucurat că era vocea ei obişnuită, deşi poate mai aspră decât de obicei:

— Da, sacrificiul e mare pentru că tu eşti sterp, nu ştii să săruţi şi n-o să am copil.

El, dimpotrivă, îşi menţinea tonul de predicator:

— Mai mult decât să zămisleşti vei avea, mai mult decât să porţi o sarcină… Pentru sacrificiul tău ţi se vor aduce jertfe.

Era oribil şi totodată grotesc. Nu încăpea nici o îndoială în ceea ce priveşte psihoza acestui bărbat, dar Irmgard nu era dementă, chiar dacă şi ea provenea dintr-un neam de ţărani foarte izolat, nu, nu era dementă, şi am strigat:

— Irmgard.

— Da, şi eu te iubesc, a răspuns ea, ca şi cum el ar fi fost cel ce i-a strigat numele.

Marius aplecat înainte, nemişcat:

— Feciorelnic naşte lumina cerul şi pământul… Naşte fraţii îmbrăţişaţi, în fiecare zi născuţi din nou în soare…

Părul lui Irmgard se mişca uşor în curentul şuierător care trecea prin întuneric, pe frunte îi atârna o şuviţă dar ea n-o dădea la o parte şi gura cu buze umede, deschisă ca în vis sau ca să bea, respira aşteptarea nemişcată a femeii ce iubeşte, respira deschiderea ei, fiinţa ei.

— În sângele virgin al îmbrăţişării, explica el în stilul lui nobil şi pe un ton preoţesc, cerul şi pământul se vor săruta iarăşi şi dorinţa lor se va-mplini.

— Da, a spus fata.

Întotdeauna m-a uimit şi mi-a dat de bănuit că oamenii în transă pot să scoată din ei o vorbărie atât de pompoasă şi, în măsura în care îl cunoşteam pe Marius, nu era exclus să facă parte dintre acei nebuni care, pe lângă demenţa lor, mai joacă şi comedie.

— Că era o comedie, pe care o juca atât în faţa lui Irmgard cât şi în faţa mea, era sigur – dar pentru care scop? Ca să-şi ascundă impotenţa? Totuşi mă treceau fiori reci de câte ori mă înlâlneam cu logoreea acestor demenţi. Nu izbucneşte substratul genial al întregii fiinţe omeneşti în limbajul nebunilor? Nu zace asta în străfundul fântânii ştiinţei, nu trăieşte asta în noi toţi şi ne înrudeşte cel mai profund?

Nu sunt originile nebuneşti, de neînţeles ale gândirii şi ale limbii forţele absorbante ale teluricului care ne trag în jos spre rădăcinile obscure ale tuturor recoltelor?

Tăceau iar. Becul de deasupra lor pendula uşor, lumina lui cădea pe grămada mare de grâu adunată în spatele lor, pregătită pentru a fi trimisă mâine jos, la trior, prin pâlnia mare de lemn; munţii moi şi învăluriţi ai grămezii de boabe luceau în lumină de parcă ar fi fost umezi, dimpotrivă, văile dintre ei erau profund umbrite, eu însă eram în plină lumină şi totuşi invizibil, fascinat şi încremenit, întunecimea mă invada.

Acum însă bărbatul a ridicat iar glasul:

— Munţii au grăit, ei tremură sub povara cerului care vrea să se plece iarăşi spre pământ şi pământul vrea să i se deschidă tremurând…

— Tu cine eşti? A întrebat fata.

Netulburat, el a continuat:

— Pământul dă recoltă după recoltă, şi totuşi este feciorelnic când îl umbreşte cerul.

— Tu eşti cerul? A întrebat fata.

— Eu sunt leul, s-a prezentat el spre surprinderea mea.

Şi cu toate că eram blocat şi parcă prinsesem rădăcini, mi-a revenit graiul şi am strigat:

— Irmgard!

— Te strigă, a spus el fără să întoarcă privirea.

— Nu vreau să aud.

— Poţi pleca.

— Tu m-ai strigat, nimeni altul.

— Eu te-am chemat la jertfă.

— Da, tu eşti tatăl.

— Încă nu.

— Când o să fii?

— Când sângele tău se va fi întors în pământ, când în jertfa ta, mama şi tatăl se vor însoţi din nou, pământul cu cerul, fraţii acelei zile…

— Tu însă eşti cerul.

— Ucigându-te ca tată, voi fi cerul ce se întoarce la tine, cea prefăcută în pământ, ca soţ.

— Da, a şoptit fata şi din întuneric parcă se deschideau flori nocturne.

Şi apoi a spus:

— Fă-o.

— Încă nu, a răspuns el.

— Când o vei face?

În sfârşit acum s-a mişcat, şi-a desprins privirea din ochii ei, s-a îndreptat şi parcă vorbind pâlniei mari de lemn căscate lângă el, a început să intoneze litania ciudată pe care o mai auzisem, tot din gura lui: „Funiculanil s-a sfărâmat, timpul va veni, pământul aşteaptă, munţii se cutremură, războiul urlă şi pământul suge sângele şi încă nu-i sătul, nu-i izbăvit, căci în el a pătruiis sânge vinovat, în el se varsă sânge vinovat, pe care nu-l vrea, îngrăşământ rău, îngrăşământ pentru noi destrăbălări, pentru noi desfătări, pentru noi defăimări… „ Fără îndoială, suferea de asociaţii verbale.

— Până se va naşte cel trimis de tată, cel fără de păcat, el însuşi tatăl ce săvârşeşte jertfa, jertfa nevinovată şi voluntară, curată, sângele fecioarei, primit de pământul însetat, da, atunci fecioara va fi din nou în sânul pământului, mama va fi fiică, amărăciunea şi răutatea vor pieri în tăria munţilor, bogată va fi curgerea purităţii de pe plaiuri şi marea va înălţa recolte aurii spre soare, urma aurie a leului în pâinea omului, în binecuvântarea solară a mamei, sămânţa soarelui, rodul tatălui pe sânii pământului… „ Cântecul lui era tot mai precipitat, devenise o jelanie exaltată prin care şuiera vântul. Dar brusc, şi-a tras încă o dată suflarea şi a strigat:

— În grâu se uneşte iar cerul cu pământul.

— Da, a spus Irmgard.

— O, mamă! A strigat el şi, ţeapăn ca un baston, s-a aruncat în grămada de grâu de lângă pâlnie, cu mâinile şi faţa îngropate în boabe de parcă ar fi vrut să-şi amestece cu ele toată fiinţa şi pe el însuşi.

Aşa a rămas şi nu mai mişca.

Irmgard mai stătea la fel ca până atunci, ţinea privirea îndreptată în depărtare şi părea că n-a observat nimic din tot ce făcuse Marius între timp.

Scena încremenise aşa.

Poate că nici eu nu m-aş fi putut elibera din încremenirea care mă apăsa şi pe mine dacă n-ar fi început brusc ploaia şi n-ar fi bătut cu zgomot uşor în peretele de lemn al şurei şi pe acoperişul ei. Acum vântul care mătura prin încăpere era umed şi înviorător, şuierul lui era mai grav, mai rotund, şi încet, de parcă aş fi călcat pe pământ clătinător, m-am putut apropia de fată. Precaut, am luat-o de braţ.

— Când? A întrebat ea în somn.

— Vino, am spus eu şi am condus-o în jos pe scară.

Când am închis uşa de jos, ploaia s-a repezit spre noi cu putere. Trapp s-a apropiat cu blana leoarcă şi dând din coadă, zâmbind fericit că i s-a răsplătit răbdarea. S-a ridicat şi şi-a pus labele pe umerii lui Irmgard şi, până să-l pot opri, cu limba lui cea lungă, a sărutat obrazul celei adormite.

— Lighioana, a spus ea.

— Ei, am spus eu, e doar Trapp.

Bine că ploua; crengile din grădini foşneau acum îngreuiate, gardurile luceau umede, pietrişul ud scrâşnea sub paşii noştri. Irmgard se trezise, şi acum, lipsită de voinţă şi cu ochii închişi se lăsa condusă de mine; totuşi a ridicat mâna şi şi-a şters stropii de ploaie de pe frunte.

— Irmgard, am spus eu.

— Da, a răspuns ea.

— Ţi-a trecut frica, fetiţo?

A clătinat din cap cu ochii închişi.

— Dar acum trebuie să terminăm definitiv cu poveştile astea despre jertfă…

Ea a căpătat expresia chinuită a unui om care încearcă să-şi amintească un vis. Apoi a spus:

— Plouă.

— Da, Irmgard, plouă… Ştii cine sunt eu?

Ţinea ochii tot închişi:

— Domnul doctor.

— Chiar aşa, am spus eu.

Dar ea încă îşi mai urmărea visul:

— Este ploaia tatălui şi pământul o bea.

— Tocmai la timp. Dacă ar fi plouat cu opt zile mai devreme, s-ar fi dus naibii recolta.

— Da, a spus ea, recolta.

Dar acum a deschis ochii.

Am intrat în locuinţă pe uşa din curte, am trecut prin camera întunecată din spate şi am intrat în bucătăria luminată. Mathias mai şedea la locul de la fereastră, mama Gisson însă era aşezată pe una din cele două lăzi de lângă perete. Trapp s-a scuturat cu putere, s-a dus drept la vatră şi s-a ghemuit în faţa ei. Mama Gisson surâdea:

— Mai că mi-a fost frică pentru voi.

— Da, am spus eu, să-i ia dracu' pe toţi profeţii şi predicatorii.

— V-a botezat binişor, a spus Mathias de la fereastră.

Irmgard, cu rochia udă, se oprise în mijlocul bucătăriei şi se freca la ochi.

— Vino-ncoa', fetiţo, a spus mama Gisson şi când fata înaltă s-a oprit în faţa ei, a tras-o în jos spre ea, a luat-o în poală şi a mângâiat-o ca pe copilul ei drag.