XII

Dacă tensiunea ciudată care plana asupra satului s-ar fi descărcat la hramul bisericii, nu m-aş fi mirat. O încăierare zdravănă cu ocazia sărbătorii ar fi curăţat poate atmosfera. Dar revoluţiile prezise nu au loc, pe vreme rea chiar deloc. De dimineaţă credeam chiar că va ploua cât ţine sfeştania, atât de mult se înstăpânise apa în lumea lui septembrie. Pădurea din jurul casei mele se topise într-un voal de ploaie; acoperit de apa ce curgea pe el, lemnul copacilor părea obosit şi gata să putrezească, muşchiul alb de pe crengi se unise cu ceaţa, iar ceaţa, care se lăsa tot mai deasă, era ca muşchiul alb, o zăpadă care încă nu-i zăpadă, dar care încremenind se topeşte iar. Pe sârmele reţelelor electrice care duc acasă atârna picătură lângă picătură şi din când în când un şir întreg de picături se punea în mişcare ca să curgă în jos, pe fir, până la stâlpul următor.

Mai târziu, când am plecat şi am ieşit din pădure, n-am putut distinge nici măcar primele case din satul de sus; totul era învăluit în gri, vedeam doar o bucată din pajiştea de pe coasta de lângă mine şi la marginea ei un mesteacăn verde-deschis în ceaţa albă.

Trapp ba se pierdea în ceaţă, ba reapărea. Când alerga la hotarul ceţii nu i se vedeau picioarele, era o barcă ce alunecă, înoată, deosebit de animată, iar ceaţa era îngreunată cu tristeţe.

Dar apoi ploaia s-a oprit ezitând, norii s-au mai înălţat puţin, ca să dea oarecare libertate de mişcare oamenilor pregătiţi pentru hram şi când am ajuns jos – liturghia se terminase – serbarea era în plină desfăşurare. Între capătul uliţei bisericii şi han, pe ambele părţi ale drumului, se aflau tarabe acoperite cu prelate unde se ofereau mărfuri ieftine, ieftine şi totuşi cu preţuri exagerate, pentru că ţăranul nu are nici o posibilitate de comparaţie. Satul de sus era numeros reprezentat; era de faţă Suck cu băieţii lui, timp de o clipă am zărit-o şi pe Irmgard zgâindu-se la inimile de pe o tarabă cu turtă dulce. Pe Marius însă nu l-am putut descoperi. Răsunau goarnele copiilor şi paşii târşâiţi ai mulţimii care înainta agale de-a lungul tarabelor, cu cizmele murdare, cu pantalonii şi ciorapii stropiţi cu noroi, fără să-i pese de băltoace şi plină de o veselie greoaie.

Era şi Wenzel acolo, cu puştanii adunaţi în jurul lui.

Când m-a văzut, a zâmbit şi m-a salutat milităreşte. A dat comanda:

— Gardă, pentru onor!

Câţiva dintre ei şi-au bătut călcâiele împroşcând apa din băltoace. Ceilalţi au râs.

Wenzel i-a admonestat cu voce sonoră:

— Nu-i nimic de râs… Am spus: pentru onor!

Au rânjit, dar cei mai mulţi dintre ei s-au hotărât totuşi să ia poziţie de drepţi.

Şi atunci s-a întâmplat ceva ciudat: eu, ca vechi soldat, am salutat de asemenea milităreşte.

— Vă place, domnule doctor? A întrebat el sincer.

Se părea că a uitat episodul de la Galeria Piticilor; dar şi eu aproape că îl uitasem. L-am măsurat din ochi; abia dacă le ajungea grenadierilor lui până la piept şi cu tot caraghioslâcul pantalonilor de sport prea mari, omuleţul ăsta arăta de-a dreptul neliniştitor. Oricum, mi-am păstrat calmul:

— Aţi înnebunit, l-am întrebat, vă jucaţi de-a parada la biserică?

Răspunsul a fost surprinzător:

— Domnule doctor, câţiva oameni trebuie pregătiţi pentru serviciul sanitar.

Krimuss s-a apropiat şi el dintr-un grup de ţărani bătrâni:

— Astăzi vă plătesc eu câte-o bere…

— Trăiască patronul! A comandat generalul.

— Trăiască! Au răspuns oamenii lui.

— Trăiască, trăiască! A răcnit Wenzel.

— De trei ori trăiască! A răspuns ceata.

Krimuss face, pe cât îi este cu putinţă, o faţă flatată, dar în realitate îi vine acru pentm că butoiul cu bere pică rău la zgârcenia lui: ştiam asta, dar în nu ştiu ce ungher al gândirii mele aprobam comportarea lui, poate şi pentru că îşi înfrânsese atât de mult zgârcenia.

Nu departe de noi era o tejghea cu ţesături. Acolo am văzut-o pe Agata; negustoml măsura pentru ea nişte pânză şi mi-am dat seama că nu-i dădea nici o atenţie lui Peter care era printre cei aflaţi sub comanda militară a lui Wenzel.

Unde era apropierea care unise altădată cele două fiinţe omeneşti? Mai plutea ea oare în aer între ei? Dispăruse?

Fugise din nou în infinit dorul, venit din infinit, în drum spre infinit, cel ce-i năpădeşte pe oameni, ca să poată trăi, evadase el din nou în infinit?

Krimuss, de lângă mine, a spus:

— Buni băieţi. Mi-am revenit:

— E ziua ta de naştere, Krimuss, te felicit…

Plin de demnitate, a păşit împreună cu mine prin cercul admiratorilor săi:

— Trebuie să le ofer băieţilor ceva, acum când vor să lucreze pe gratis în mină…

De lanţul ceasului său atârna o semilună mică de argint, lucrare veche de artizanat ţărănesc. Pe poligonul de lângă sat au început să pocnească puştile.

— Da, am zis eu cam automat. Galeria Piticilor.

S-a uitat la mine răutăcios:

— Ştiu… Fără dumneavoastră, domnule doctor, s-ar fi sfâişit altfel, poate că am fi scos deja…

— Ce?

— Aurul… De ce ţineţi parte satului de sus?

N-am răspuns; m-am gândit la mama Gisson şi ăsta n-cir fi fost un răspuns.

A continuat:

— Nici noi, cei de aici, nu suntem nebuni… Mai degrabă sunt nebuni ei, cu muntele lor… Comuna are drepturile de explorare şi trebuie să le folosească…

— Marius, am spus eu şi m-am surprins referindu-mă la nebunul de Marius, Marius e şi el contra scormonelii după aur…

Lax se apropiase de noi, înalt, gras, arţăgos; râdea.

— Marius?… Şi pe el îl câştigăm…

— Ăla mic e mai bun decât Marius, s-a aprins Krimuss încordându-şi braţul cu pumnul strâns, ca să arate puterea muşchilor lui Wenzel, Marius se potriveşte cu Miland…

— Da, zice Lax, da, Miland… Dacă n-ar fi el am avea majoritatea în Consiliul comunal… Dar pentru că a luat-o pe una din satul de sus şi nu e-n stare să aibă o voinţă a lui, comuna o să piardă drepturile de explorare… A trebuit să-mi apăr prietenul:

— Miland ştie ce vrea…

— Vrea să ajungă primar, a fost de păiere Lax, asta-i tot; dacă ar merge cu noi, s-ar putea să fie… Din paitea mea de ce nu… Dar aşa, trebuie să fie altul în Consiliul comunal, n-am ce-i face…

Krimuss se juca nervos cu lanţul de la ceas:

— Ce nu scoatem noi, scoate altul… Şi ne ia în râs când murim…

Cu mâna lui mare. Lax l-a bătut pe umăr:

— Dacă Krimuss are aurul, nu mai moare niciodată…

Aşa e el!

Krimuss a zâmbit, aproape recunoscător, apoi a spus cu convingere:

— Da.

Cine posedă deja Lumea de Dincolo aici pe pământ, sigur că nu mai trebuie să moară.

— Dacă stau şi mă gândesc bine, filosofează Lax, fiecăruia îi trebuie ceva care să-l ferească de moarte… Lui Kiimuss trebuie să i se facă rost de aur, iar mie să-mi băgaţi o fată-n aşternut, dom'le doctor, când o veni vremea…

Ăsta-i leacul ca să nu mor… Mai bun ca medicamentele dumneavoastră, dom'le doctor.

Chiar şi pe omul ăsta violent îl preocupa moartea. Dar apoi a spus:

— Veniţi cu mine la concursul de tras la ţintă, dom'le doctor? După aceea plec imediat…

Ajunsesem la han.

— Nu, am spus eu, nu mă pun cu dumneata la tragere.

Lax, dar ai grijă să nu-mi aduci astăzi nici un mort… Cu aurul tău eşti în stare să provoci o încăierare de toată fmmuseţea.

— N-aveţi grijă, a răspuns el, băieţii sunt disciplinaţi. Dar Krimuss a spus:

— Le dau astăzi bere, pentru că trebuie să intre în mină… Acolo stă moartea, le trebuie curaj…

— Zău, am spus eu, ai şi văzut-o cum stă acolo?

— Da, a răspuns el, am fost înăuntru când eram mic şi am văzut-o.

Cât de adânc trebuie să te cufunzi într-o viaţă ca să o poţi cuprinde! În care străfund al uitării zace totuşi viaţa asta şi cât de departe trebuie trimisă înapoi amintirea! Şi totuşi viaţa este o unitate şi naşterea şi moartea sunt atât de apropiate încât muribundul poate cuprinde toată viaţa dintr-o singură suflare! Krimuss aproape că se cuprindea pe sine, toate tindeau deja în el să lege începutul cu sfârşitul şi a spus:

— Acolo o să stau.

— Poţi sta şi la cârciumă, a spus Lax şi I-a împins pe uşă.

Eu însă m-am dus la cabinet.

Hramul bisericii era o sărbătoare la care lumea venită din gospodării mai depărtate nu face numai tot felul de cumpărături, ci se ocupă şi de problemele medicale. De data asta, a durat deci mai mult decât de obicei şi când, în sfârşit, am putut părăsi cabinetul se făcuse târziu. Când am ieşit în gang, tocmai răsuna în toată casa comanda „adunarea!” şi a continuat să se audă bine şi jos în cârciumă.

M-am uitat în curte. Sub castanul cu frunzişul atârnând deja obosit de toamnă, Wenzel, cocoţat pe un scaun, suna semnalul. Băieţii ieşeau din cârciumă sau din latrina care se găsea în curte, unde îşi mai făcuseră repede treaba, veneau încet şi duhnind a bere, unii deja pe două cărări, câţiva mai încercau să joace fotbal cu castanele plesnite, căzute din pom, dar în cele din urmă s-au încolonat toţi în formaţie.

— Mişcaţi, mişcaţi, îi îndemna generalul pe ultimii codaşi.

După toate astea a urmat:

— Drepţi… Strângeţi rândurile… Alinierea.

Nu mai erau paisprezece, ca atunci la Galeria Piticilor; numărul lor crescuse cam la vreo treizeci şi, spre uimirea mea, am văzut printre ei şi băieţi din satul de sus. La uşa verandei de sticlă care dădea în curte se aflau spectatorii, printre ei şi protectorul lor, Krimuss. Lax lipsea, sigur că era pe poligonul de tragere, dar Sabest şi soţia erau prezenţi; el îşi trecuse braţul pe după umerii ei şi era evident mulţumit că Peter se comporta atât de disciplinat în companie.

Generalul, cocoţat pe scaun, a dat feţei lui viclene o expresie calmă şi severă şi şi-a trecut în revistă oamenii de încredere. Brusc însă a sărit jos, s-a repezit la unul dintre soldaţi şi i-a pocnit – a trebuit să se întindă mult în sus – o palmă zdravănă:

— Încheie-te la pantaloni înainte să intri în serviciu, a răcnit la el.

Spectatorii râdeau. Mă aşteptasem ca vlăjganul să se înfurie şi să-l doboare pe omuleţ. Nimic. Şi-a încheiat pantalonii şi Wenzel s-a cocoţat din nou pe scaun.

— Aşa, a spus el, acum ştiţi că mărşăluim la poligonul de trageri şi că acolo trebuie să depuneţi jurământul de onoare în faţa întregii populaţii a ţării… Atenţie… Formaţi rânduri de câte patru…

S-a executat. Aveau acum chiar şi un toboşar care luase poziţie regulamentară în flancul drept al rândului al treilea. Mi-a venit un chef ciudat să mărşăluiesc şi eu cu ei: oare nu-i adevărat că mersul în cadenţă îl poate smulge pe om din visul său neajutorat? Apoi Wenzel şi-a părăsit definitiv poziţia de pe scaun, s-a postat în fruntea companiei şi au mărşăluit afară din curte intonând cântecul lor:

Suntem bărbaţi, nu băieţi…

Am intrat în cârciumă tocmai când spectatorii năvăleau acolo. Nu mai era multă lume înăuntru, cei mai mulţi erau afară, pe poligonul de tragere. Aerai era încăi'cat cu nori groşi de tutun, plini de duhoarea acră a transpiraţiei şi a mirosului de bere. Pluto, leonbergerul, s-a ridicat încet şi moale ca să-şi frece coastele de picioarele mele şi să-şi aşeze capul sub mâna mea să-l scarpin.

Sabest, cu inevitabila ţigară în gură, spunea:

— Asta încă-i o toamnă frumoasă, domnule doctor.

— Da' mie nu mi se pare, am fost eu de părere privind afară pe fereastră.

Îşi încerca, aşa cum făcea de obicei, tăişul cuţitului lung cu buricul degetului mare:

— Nu vremea, dom' doctor, nu, ci ce-o să vină…

— Bună ziua, dom' doctor, se auzi de la o masă prin fumul de tutun.

Era vocea tărăgănată a lui Mathias-Munteanul.

— Ce cauţi aici, Mathias? Cum rămâne cu concursul de tir?

Râdea:

— Acu' nu mai merită… S-ar putea să greşesc o-mpuşcătură… Aia care nu m-aţi lăsat s-o trag atunci, dom' doctor… Mă duc acasă…

— Împuşcătura şi-ar fi meritat osteneala.

— Sigur că şi-ar fi meritat-o… Acu' ar fi fost linişte.

— Ei, ce să-i faci… Dar dacă mergi spre casă putem s-o facem împreună. Afară, la iarmaroc, domnea o activitate intensă. Ne-am sfătuit ce am putea să-i ducem mamei Gisson. Şi pentru că, în ciuda vârstei, era femeie, o femeie care se socotea cineva, eu i-am cumpărat o broşă frumoasă de argint, dar pe Mathias l-a amuzat o ceaşcă de cafea care, oricum, avea înscris pe ea frumoasele versuri:

Nu-i cafeaua dulce şi fierbinte, Cum e dorul meu de tine.

În pas domol, odihnitor aplecat înainte, ca locuitorii de la munte, am urcat în tăcere pe şosea. Începuse din nou să plouă, pădurea fumega şi de-a lungul povârnişurilor treceau zdrenţe albe de ceaţă. Dar ploaia se mai rărise, plafonul norilor se înălţase, pinii şi mestecenii străluceau puternic în umezeală şi deodată s-a produs chiar o ruptură în nori, astfel că o fâşie de ploaie cânta în lumina soarelui ca un voal auriu, fireşte numai pentru o clipă, pentru că o mână iute a îndesat din nou în grabă câţiva nori în crăpătură, ca să nu se mai deschidă cel puţin până spre seară. Şi munţii au rămas invizibili.

Deodată Mathias a spus:

— Acu' o să ajungă şi în Consiliul Comunal…

M-am oprit:

— Cine? Nu cumva Marius? Cum o să facă asta?

— Poate că nici măcar nu vrea… Lax vrea… Să se retragă unu' dintre consilieri ca să poată fi ales Marius…

— Ce prostie.

— De ce? E foarte corect.

— Mathias, mi se pai-e că ai băut prea mult.

— Poate, dar acu', când câştigă încet şi tot mai mult de partea lui satul de sus, e tocmai bine dacă e în Consiliul comunal… Lax o să-l şperţuiască pe unul dintre ei, ca să se retragă… Cel mai mult i-ar place dacă ar face-o Miland…

De mult nu mai vorbise Mathias-Munteanul atât de mult deodată; era posibil să fie cam ameţit, totuşi ceea ce povestea era absolut de domeniul posibilului. Am întrebat:

— Şi muntele?

— Dacă oamenii nu-l apără, o să se apere singur, a declarat el cu hotărâre.

După aceea n-am mai vorbit. Cerul a devenit din nou mai greu şi cu toate că nu era încă vremea amurgului, acesta sosise deja, ce-i drept pe nesimţite, era totuşi prezent, ca un musafir care soseşte prea devreme şi aşteaptă într-un ungher: norii se fărâmiţează de parcă acolo sus i-ai” jumuli o mână, zboară de colo-colo căutându-şi ţinta despărţiţi de turma maternă, pietrişul de pe şosea are culoarea serilor umede, oceanul respiră până sus, la cele mai depărtate piscuri ale munţilor, fie ele oricât de invizibile şi ceea ce încă nu s-a întâmplat a şi sosit.

— Nu-i cafeaua dulce şi fierbinte, cum e dorul meu de tine”, a citit mama Gisson, la care ne prezentasem cu darurile noastre.

Citea cu multă admiraţie pe ceaşca de la Mathias şi admira de asemenea, deşi ceva mai puţin, broşa mea, cu care a trebuit să-mi înţep o picătură de sânge din deget, ca să nu se strice prietenia.

— De ce n-ai coborât la hramul bisericii, mamă Gisson? Am întrebat eu, aş fi rămas atunci jos, la dans.

— Acolo, jos, nu le eram de folos.

— Totuşi, eu… Mi-ai promis de mult un dans.

S-a uitat în gol gânditoare.

— La hramul bisericii de pe munte o să vin, a spus ea apoi, acolo o să fie nevoie…

— Sigur?

— Da, când Irmgard o să fie mireasă.

Hramul bisericii de pe munte este un fel de completare a hramului propriu-zis sau mai exact precursorul lui.

Pentru că, fără îndoială, este o sărbătoare mult mai veche: în acest sens pledează faptul că se ţine imediat după sfeştania pietrei, în ziua cu lună nouă, prima după sărbătorirea adevăratului hram şi că este într-o anumită legătură cu acesta, pentru că şi aici mireasa muntelui deţine rolul principal. De altfel, sărbătoarea nu are loc la capela de pe munte ci la Piatra Rece, şi este chiar mai sărăcăcioasă decât sfeştania pietrei; depunerea câtorva buchete şi dansul în aer liber, asta e tot ce a mai rămas din ceremonia de odinioară cu siguranţă mai lungă şi mai importantă, un pic de mascaradă şi asta numai dacă vremea e bună.

— Ei, atunci o să dansăm împreună…

— Da, da, a spus ea tot cam visătoare, asta o să fac.

În vinerea următoare – uitasem încă de mult că mai există o lună nouă şi un hram al bisericii de pe munte – am fost atras la fereastră de muzică. Era cam patra după-amiază, cerul era senin, cel puţin atât cât puteam să cuprind de aici din casă şi brazii îşi cântau melodia sumbră şi ascuţită în sus, spre azur. Dar de fapt nu asta auzeam, deşi era de asemenea foarte perceptibilă, ci un sunet de armonică la gardul grădinii mele. Era cortegiul miresei muntelui care mergea spre Piatra Rece, la hramul bisericii de pe munte, şi cum se opriseră la gardul meu şi Cristian-Muzicantul cânta la armonică, aproape că era ca o serenadă pentru mine. Era o ceată întreagă de băieţi şi fete adunaţi în jurul lui Irmgard, mireasa muntelui, l-am descoperit chiar şi pe Wenzel, care evident că trebuia să fie prezent la orice Illlf distracţie. Apoi am văzut-o şi pe mama Gisson, în cel mai frumos port de sărbătoare şi atunci am înţeles ce voiau de la mine.

— Vin imediat, le-am strigat.

— Bine, a răspuns mama Gisson, le-a spus celorlalţi să meargă mai departe şi a intrat la mine în grădină.

M-am îmbrăcat în grabă şi am coborât. Micuţa Roza se juca în nisip şi mama Gisson o privea.

— O mai ţii la tine?

— Cât timp mai durează hăituiala asta idioată împotriva lui Wetchy, cu siguranţă… Banda trebuie să vadă că cineva ţine cu el.

Ea a încuviinţat din cap, dar nu privea copilul prea prietenoasă. După ce am plecat, a spus:

— Frumoasă nu-i.

Mă cam mira antipatia ei evidentă, însă în acelaşi timp eram gata să-l trag la răspundere pe Wetchy că a adus pe lume copii aşa de urâţi. Şi pentru că omul, atunci când e în joc repulsia, dă la iveală cunoştinţe derizorii, am spus:

— Doamne, mamă Gisson, dar nici copiii din sat nu-s frumoşi ca îngerii…

— Nu, a spus ea, nu-s… Dar copilul pe care-l ai aici este mai sărac în frumuseţe decât ceilalţi, şi asta doare.

— Tocmai de aceea vreau să-l ajut, am spus eu.

— N-ai să poţi.

În faţa casei lui Wetchy se afla mărunţica de nevastă-sa şi ne saluta cu mult zel. Mama Gisson i-a răspuns dând din cap. Apoi a spus:

— Tu eşti aici ca să ajuţi, asta-i drept… Dar nu te zgârci cu ajutorul; oamenii aşteaptă şi ei să-i ajuţi…

Am spus:

— Preferă să-i ajute Marius.

— Şi tocmai de aceea trebuie să fii prezent la locul tău.

Ajunsesem la luminişul de unde porneşte funicularul.

Cerul era din mătase de oţel şi stelele alunecau pe el, dar dincolo, spre sud-vest, se lipeau de el strat cu strat câţiva nori albi, plini de moliciune umedă şi ajungeau deja până la piscul ascuţit al muntelui Venten.

— Se mai pregăteşte şi astăzi ceva, am spus eu, poate că n-o să fie vreme de dansat.

— Ba o să se danseze, a răspuns ea.

Valea era plină de septembrie, mai întunecat Plombenterul, în care se culcaseră deja umbrele după-amiezii, mai însorit Kuppronul, totuşi amândoi puţin mai scoşi în relief, de parcă ar fi plutit deasupra propriului lor fond. Ogoarele erau deja recoltate, cafeniu era pământul numeroaselor ogoare răspândite printre păşuni, numai porumbul mai rămăsese galben, totuşi mai puţin înrădăcinat ci parcă susţinut de voioşia toamnei. În tăietura funicularului însă, cam cu două sute de metri mai jos de luminiş, printre sârme încurcate, zăcea prăbuşit coşul transportor acum năpădit de iarba şi buraienile răsărite la iuţeală.

Nu era încă ultima haină de foc a anului pe ducă, dar lumea începuse deja să devină multicoloră şi mama Gisson a spus:

— Lumea dansează.

Când am intrat pe poteca din pădure lăsând în dreapta noastră funicularal, văzduhul ne-a izbit în faţă de pai'că ar fi fost plin de izvoare. Albastrul cerului ne urma, dar mai iute de picior ne întâmpina răsuflarea grea a solului umed de pădure, fiinţa rece a întunecimii în care apa şiroieşte peste blocurile de stâncă şi unde cresc ferigile. Atunci am spus:

— Cum pot să ajut când eu însumi caut ajutor şi nu ajung la el, mamă? Ea a răspuns:

— Nu te lăsa vrăjit, atunci ai să poţi ajuta.

Eu însă am spus:

— Oare ştim noi când dă peste noi vrăjitoria? Nu ne putem feri de ea.

— Atunci mai trebuie să treci şi prin ea, a răspuns mama Gisson.

Apoi a mai spus:

— Când copacii dansează, poţi s-o faci şi tu.

Poteca noastră prin pădure era aproape plană, întreruptă uneori de mici luminişuri, locuri umede, cu iarbă sătulă de hrana pământului şi în care răcoarea cânta ca în interiorul unei scoici. Dar marea se întindea deasupra noastră şi ne lumina. Atunci ea a spus:

— Nimic nu se pierde şi de aceea trebuie iubiţi copiii căci ei regăsesc ceea ce se scufundă pentru noi.

— Da, am spus eu şi m-am gândit că n-am copii ci numai pe micuţa Roza, atât de urâtă.

Femeia bătrână păşea lângă mine uşor, ca una tânără, de parcă şi fiinţa ei era puţin mai ieşită în relief decât ea însăşi, de parcă ea însăşi ar fi plutit puţin în sufletul ei, alunecând aproape veselă peste oglinda lui. Iar în jurul nostm respirau plantele bătrâne pe care le numim copaci, respira toată vegetaţia, iarba şi muşchiul, putred sau putrezind, crescând sau abia încolţind, respira toată unitatea asta a creşterii, respira toată vioiciunea prospeţimii ei şi a ceea ce nu se poate pierde.

Nimic nu se pierde şi sufletul care se cufundă în fântâna rece a sinelui său, în fântâna rece a visului său în fundul căreia doarme şarpele şi se oglindeşte luna, cântă veşnic mai departe în scoica ei, de la copil la nepot.

Am ajuns în apropierea puşcăturilor de la carieră; bubuiturile se rostogoleau lungi şi tari prin frunzişul tremurător şi în reverberaţia lor se amesteca zburătăcirea păsărilor.

Apoi am mai mers o bucată scurtă în jos, prin pădurea tot mai rară; păşunea a şi intrat aici printre pâlcurile de copaci, buruienile sunt aici înlocuite de muşchi, ei înşişi înlocuiţi de iarbă scurtă şi moale, drumul trece vesel peste pajişti, aspectul devine tot mai liber şi mai aerisit, laricile de un verde luminos stau despletite, îşi ating între ele crengile numai cu vârful degetelor, printre ele se amestecă tot mai mulţi mesteceni, la numai câţiva paşi mai departe, mărginit de pârâiaşul ce izvorăşte de la Piatra Rece şi care aleargă aici între maluri ruginii până să cotească spre calea funicularului se întinde în faţa noastră luminişul, înconjurat blând de mesteceni, o terasă destul de coborâtă a prăpastiei, încoronată la marginea superioară, acolo unde se află Piatra Rece, de pădurea întunecată, o grădină străjuită de pereţii imenşi ai Kuppronului, albaştri-cenuşii acum în înserare, atinsă încă uşor de umbrele lui dar numai în partea de sus; cel din urmă soare al după-amiezii mai luminează pajiştea sărbătorii, în aurul lui scânteiază paharele bufetului rustic, acoperişul de pânză albă al tarabei cu turtă dulce pare o velă de corabie în repaus şi fumul de la grătarul cu cârnaţi se înalţă în spirală. Strălucirea vibrantă a aurului şi vocilor omeneşti care pluteşte deasupra locului îşi are densitatea maximă şi centrul la platforma de dans instalată în mijlocul luminişului; este o strălucire zumzăitoare, amestecată cu târşâitul şi tropăitul cizmelor, amestecată cu surâsul şi florile văzduhului, iar armonica lui Cristian-Muzicantul cânta umbre şi aur în sus, către cer. In mijlocul luminişului dansul se pusese în mişcare după sosirea cortegiului miresei muntelui, în timp ce sus, la marginea pădurii, lângă vechea masă de sacrificiu celtică, tocmai ardeau ultimele artificii îngropate lângă ea. Dar nimănui nu-i mai păsa de Piatra Rece; încremenită şi neluată în seamă zăcea acolo, pe soclul cufundat aproape jumătate în pământ şi rolul ei la această sărbătoare se încheiase.

Mama Gisson şi cu mine am trecut puntea pârâiaşului şi am nimerit în mulţime; unii ne-au salutat, cei mai mulţi nu ne-au văzut deloc, atât erau de prinşi de viaţa pe care voiau s-o simtă în ei, de plăcerea la care voiau să ia parte.

— Ei, a spus mama Gisson, acu' să mă conduci la dans.

Cristian-Muzicantul a început să cânte, Era un dans ceremonial cu care începeam noi doi.

Numai că, oricât de tradiţional am fi făcut-o, în jurul nostra se tropăia sălbatic şi capetele şi trupurile mişcate parcă de un val invizibil dar furtunos, se înălţau şi coborau; ringul de dans era o oală clocotind de trupuri şi strălucirea aurie era un abur fierbinte, tremurător, care plutea şi urca şi vibra la nesfârşit: şi noi, eu, un om în vârstă, cu bătrâna în braţe, amândoi ştiind cum suntem şi zâmbindu-ne de aceea câteodată, dansam, fireşte nu unul cu celălalt, ci fiecare dintre noi dansa propria imensitate a vieţii sale, dansa bătaia inimii propriei sale fiinţe, a obârşiei încă prezente, încă nestinse, mereu pulsânde, rânduite, simţite, respirate în marea bătaie de inimă a dansului din jurul nostru. Îl mai alege cineva pe cel cu care dansează când este supus bătăilor propriului sânge? La această alegere, care-i nealegere, mai poate fi vorba de afecţiune? Mai poate fi vorba de prietenie? De dragoste? A venit un alt dansator, mi-a luat-o pe mama Gisson din braţe, am schimbat şi eu dansatoarea, am mai schimbat-o încă de mai multe ori fără să mai ştiu cu cine dansam, ca să nu mai vorbesc de cele ce se întâmplau în jurai meu: m-am învârtit de vreo două ori în cerc cu Irmgard şi era frumoasă şi serioasă în portul ei de mireasă; apoi mi-a fost iar smulsă şi mai târziu am văzut-o chiar cu Lax, pe a cărui faţă se lăţea zâmbetul posedatului senzual. Din când în când apărea faţa cu barbă sură a fierarului cufundat în sine şi pentru un moment a apărut şi zâmbetul viclean de şobolan al ştrengarului Wenzel, lipit de sânii unei târfe înalte şi grase, dar toată legănarea se estompa, conştiinţa mi se înceţoşa, nu observam nici că mama Gisson părăsise de mult ringul de dans, nu observam nici propria-mi oboseală, auzeam, ce-i drept, că mă striga cineva, dar a durat mult până am înţeles chemarea:

— Dom' doctor, da' ieşi odată!

Era mama Gisson. Se afla în afara sforilor care mărgineau ringul, în mijlocul spectatorilor şi vocea ei nu era veselă, ci mai mult prevenitoare. Totuşi nu mă puteam desprinde şi când, în cele din urmă, am făcut-o, am mai rămas încă un răstimp destul de lung printre spectatori şi am privit ce se petrecea cu trupurile: tropăiau neîncetat din picioare, neobosite, luptau pentru plăcere cu încăpăţânarea crâncenă a posedaţilor, cu o patimă îndârjită care nu mai avea nimic comun cu distracţiile obişnuite de revelion, era purtată de un val magic, venind din zorii omenirii, urcând spre răsăritul stelelor, acompaniat de armonică, într-adevăr, trupurile trebuiau să se grăbească dacă mai voiau să ajungă astăzi la stele, ah, aproape că le-aş fi încurajat chiar eu cu strigăte şi bătăi din palme să nu renunţe la eforturile lor şi ele nu renunţau: nu voiau să întrerupă nici ca să bea bere şi Sabest, parcă înţelegând de ce trebuia să fie aşa, alerga de colo până colo.

Poate că m-aş fi amestecat din nou în mulţime dacă nu mi s-ar fi adresat Agata care m-a întrebat unde e mama Gisson. Am recunoscut-o, dar n-am fost în stare să-i răspund; vrăjit de dans, vrăjit de propriu-mi sânge în care simţeam naşterea şi moartea, atât de apropiate ca şi cum ar fi doar una, am văzut-o şi pe Agata pe calea către aceeaşi întunecime şi mintea mea a ajuns încă la presupunerea că vrea să-şi lepede copilul din trup dansând.

— Să nu dansezi prea mult, Agata, am spus.

— Nu, nu, a râs ea, ştiu. Apoi a repetat întrebarea: unde e mama Gisson?

Am ridicat privirea pentru prima oară şi am văzut seara, fireşte, ca unul care se uită la peisaj pe fereastra unei camere supraîncălzite şi nu poate ajunge afară: între timp, umbra Kuppronului acoperise tot luminişul şi pacea rece dintre zi şi seară îşi ţinea dialogul şoptit cu văzduhurile şi copacii.

— Hai s-o căutăm, am spus eu.

În spatele şirului de spectatori, singură pe iarbă, Cecilia dansa cu ochii închişi şi cânta pe melodia armonicii textele propriei sale vieţi. Învăluită în răcoarea cenuşie, luneca încolo şi încoace, uneori se oprea şi asculta, ca un păstrăv care se opune curentului şi lăsa muzica să curgă peste ea şi apoi se îndrepta din nou cântând, în întâmpinarea serii şi a dialogului ei cântat.

Aici ara găsit-o şi pe mama Gisson. Cumpărase pentai Cecilia o turtă dulce în formă de semilună şi chema la ea copila. Mie însă mi-a spus: „Ai isprăvit cu dansul?” – Bine. Fii cuminte.

— Da, mamă, am spus eu.

Dar beată de dans era şi răcoarea amurgului şi se pleca sub loviturile ritmului care o pătrundea.

Cecilia a venit, încă pe jumătate dansând, a luat turta dulce în mâini şi i-a dat Agatei să citească inscripţia. Iată ce scria: „Luna, steaua, luminează. Mama la copil visează.” – Adevărat, a spus Agata, şi foarte frumos.

— Nu, a spus Cecilia, trebuie să scrie: tata la copil visează.

— Du-te şi dansează mai departe, a spus bunica, copiii mai au voie să danseze.

— Numai copiii? Am întrebat eu.

— Da, a răspuns mama Gisson, tu ocupă-te de Miland.

Apoi a luat-o de braţ pe Agata şi a plecat cu ea. Miland şedea în, faţa tarabei lui Sabest şi m-am aşezat lângă el.

Cu paharele de bere între noi pe lemnul alb şi aspru al băncii proaspăt geluite – căci mese nu erau – cu degetele pe toarta paharului, fără să bem, amândoi tăcuţi, priveam înserarea al cărei văzduh, acum azuriu şi roz, la fel de azuriu şi roz ca şi rândurile de turtă dulce tot mai nedesluşite de pe taraba de alături, era plin de oboseală rece şi totuşi ciudat de înfierbântat şi agitat de larma dezlănţuită de la ringul de dans. Era oare şi Miland cu gândul dus alături? Sau dispreţuia dansul? Voia să se învârtească el însuşi dansând cu fiica împodobită ca o mireasă? Tăceam amândoi şi în jurul nostru răsunau numai hohote de râs, mai ales pentru că aşchiile scândurilor negeluite ale băncilor te înţepau pătmnzând prin pantaloni şi fuste, de îndată ce te mişcai. Sabest, după tejghea, era şi el în elementul lui: cu mânecile de la cămaşă suflecate deasupra braţelor slabe, vânoase, de măcelar, turna băutura, spăla paharele, bătea cu ele în ritmul muzicii de trosnea totul în jur şi când ieşea din despărţitura lui se repezea la prima fată ce-i venea în cale şi încerca s-o ducă în baraca lui chiar dacă ea ţipa.

— De te-ar vedea nevastă-ta, Sabest! I-a strigat cineva.

— Numa' s-ar mândri.

Atraşi de norul de fum, toţi ţânţarii şi tăunii din zonă se adunaseră în jurul nostru; corul lor ascuţit şi pătamzător acompania muzica aidoma unei voci răutăcioase în falset, scârţâită pe o scripcă misterioasă cu o singură coardă întinsă până la rupere. Iar tropăitul cizmelor pe podeaua de lemn răsuna la fel de tare, într-un tempo şi mai iute ca mai înainte, după cum mi se părea, şi într-o tăcere crescândă, ciudat de mecanică; se mai înălţa şi câte un strigăt stingher, câte o chiuitură singuratică, dar murea imediat parcă s-ar fi ruşinat de ea însăşi.

— Nii-i drept, a spus în cele din urmă Miland, lângă mine. Nu e libertate.

II înţelegeam bine? Voia să spună că dansul ăsta nu mai depindea de voinţa individului? Că era mai puternic decât voinţa fiecărui om?

În timp ce îl întrebam ce crede, am observat sus, la Piatra Rece, o siluetă în ceaţa amurgului. Se mişca acolo plină de avânt şi solemnitate şi apoi s-a culcat pe piatră.

— Acolo e chiar Marius.

Miland şi-a îndreptat într-acolo privirea pătrunzătoare de vânător:

— Da, el este.

— Ce dracu' învârteşte acolo?

— Hm.

Nici Miland nu găsea o explicaţie. Dar niciunul dintre noi nu se mira de apariţia lui, ba s-ar fi putut chiar să ne fi lipsit.

— N-o să şadă acolo veşnic, am stabilit eu, o să coboare totuşi.

Deocamdată nu venea; în schimb, la marginea pădurii au apărut alte siluete care au dispărut din nou în întuneric.

Numai silueta lui Marius nu se clintea de pe piatră. M-am uitat lung şi încordat într-acolo încât mi s-a părut că muntele, care crescuse tot mai mare în mantia nopţii sale şi tot mai creştea, Kuppronul însuşi, cobora acum cu paşi uriaşi la dansul zgomotos, ce-i drept mai chibzuit decât oamenii dezlănţuiţi, totuşi mânat de pulsaţia sângelui, de bătaia pulsului lent al pământului, de fluxul şi refluxul focului nesfârşit. Eu nu credeam, dar ochii mei credeau şi mi se împăienjeneau de frică în faţa mersului ameninţător al incomensurabilului dansator, încât a trebuit să-i întorc înapoi, spre cele omeneşte măsurabile.

Tocmai atunci a trecut fierarul râzând:

— Acu' ia foc, dom' doctor, şi nu mai poţi să-l opreşti.

Am arătat spre marginea pădurii:

— Ce se-ntâmplă acolo, fierarule?

A făcut o mişcare în cerc, ca şi cum ar fi avut ciocanul în mână:

— Acu' începe peste tot.

Da, începea ceva, se-ntâmpla ceva, ceva periculos şi ispititor care îl înveselea pe fierar, dar pe mine mă neliniştea; trebuia să capăt certitudine şi m-am ridicat brusc hotărât să urc la Piatra Rece, dar după câţiva paşi m-a reţinut o teamă ciudată şi m-am uitat după Wenzel, cS să mă lămurească; numai că piticul dispăruse.

Am rătăcit nehotărât în jurul ringului de dans pe care muzica şi tropăitul nu se opriseră nici un moment. Acum se întunecase de tot şi fuseseră aprinse felinare de vânt, lanterne simple cu acetilenă, arătând a căni de tablă, câteva la barăci şi patru, pe prăjini lungi, în jurul ringului. Raza albă a flăcărilor lor şuiera stridentă în aer şi în roiurile bâzâitoare de ţânţari, iar lucrurile din afara zonei luminoase erau greu de recunoscut.

În sfârşit, am descoperit-o din nou pe mama Gisson şi m-am mirat că nu-mi reuşise mai devreme pentru că ea şedea liniştită şi se ocupa de Cecilia.

M-am apropiat de ea:

— Mamă, am întrebat eu aproape înfricoşat, ce se va întâmpla acum?

— Nu întreba, a răspuns ea, dacă strigă trebuie să ascultăm, altminteri trece peste noi.

— Cine strigă, mamă?

— Totul!

— Şi acolo, afară? Ce se-ntâmplă acolo?

S-a uitai ţintă în întuneric, apoi a spus:

— Vin duhurile.

— Cine? Asta încă-i o noutate.

— Nu-i nici o noutate… Tocma' că n-au mai fost de mult pe-aici.

Şi într-adevăr, acum puteam să percep că din pădure se mişca în jos, spre ringul de dans, un şir lung de făpturi informe, duşmănoase. Veneau atât de silenţios încât puteau să intre fără să fie observate şi prin surprindere în cercul de lumină şi chiar în mulţimea care era preocupată numai de dans: abia când nişte fete au ţipat strident, muzica s-a oprit şi masa de oameni a rămas împietrită, poate împietrită de groază stând faţă în faţă cu grupul de duhuri la fel de nemişcate.

Într-adevăr, duhurile arătau destui de înspăimântător: cu basmale, cu măşti şi cu bărbi false, drapate cu pelerine din paie care le dădeau aspectul de colibe mişcătoare de-ale negrilor, înarmate cu furci de gunoi ca nişte draci, cu capetele împodobite cu coarne de capră şi de vacă între care la unele erau aşezate o lună sau un soare din hârtie aurită, aşa se opriseră acolo şi îşi agitau doar armele ameninţând pe tăcute.

Asta a durat câteva secunde. Apoi măştile au început, aşa cum le stă bine, să facă o larmă de tot îngrozitoare, zornăiau din lanţuri şi clopoţeau din tălăngi, îşi băteau armele şi uneltele între ele şi cu sărituri caraghioase şi totuşi neliniştitoare dădeau ocol ringului de dans pe care oamenii, o masă mereu tăcută, stăteau nemişcaţi şi aşteptau înfricoşaţi. Iar unul dintre duhurile superioare a strigat:

— Cristian-Muzicantul să cânte mai departe! Armonica a reluat melodia de dans aşa cum se cuvine dar, destul de ciudat, s-au mai adăugat şi două viori, două scripci cu sunet de-a dreptul rău, scârţâit, totuşi tânguitor, ale căror instrumentişti probabil că veniseră cu duhurile şi numaidecât tropăielile încăpăţânate în podea au început din nou în timp ce duhurile, ţinându-se de mâini, sărind şi ţopăind, au închis ringul de dans într-un cerc mare. Unul dintre flăcăi, în straie de muiere şi cu mască de vrăjitoare, călărea pe o mătură, altul cu barbă albă şi un fel de mitră episcopală reprezenta fără îndoială un fel de pontif şi, cu toate că ştiam că se ascundea sub o mască, mi s-a pămt nedemn ca un om bătrân să ţopăie acolo în rând cu toţi ceilalţi.

Unul dintre diavolii cei mai mici a ieşit din cerc, a venit spre noi şchiopătând şi ne-a provocat:

— Cine nu ia parte la dans ajunge în iad şi e înfipt în frigare.

— Ei, Wenzel, am spus eu, pentm că era inconfundabil, acum cel puţin te arăţi în adevărata dumitale înfăţişare.

— Pe tine te iau mai întâi, a răspuns dracul şi mi-a agitat furca de gunoi pe lângă obraz.

Apoi a sărit înapoi în cerc.

Dansul continua şi dacă lăsam la o parte hora duhurilor care până la urmă era jucată totuşi chiar de flăcăii satului, atunci încă mai puteai să spui că este un dans obişnuit de la hramul bisericii, cu toate că dura deja de peste două ore cu aceeaşi intensitate neobosită. Asta îmi spuneam şi îmi tot repetam, totuşi, cu tot ridicolul evident al provocării Iui Wenzel, de care nu mă simţeam deloc impresionat, trebuia să mă abţin ca să nu mă reped în gloata aburindă şi tropăitoare.

M-am uitat la mama Gisson. Şedea liniştită şi mă bucuram că nici ea nu părea să aibă ceva împotriva reluării dansului.

— Nu vrei s-o chemi pe Irmgard, mamă? A întrebat Miland.

— Las-o, a răspuns bunica.

Noaptea era stăpână şi vântul fricii bătea dinspre Kuppron, se juca cu razele de lumină ale flăcărilor de la lămpile cu acetilenă, răcorea frunţile albe ale dansatorilor care nu simţeau răcoarea ci doar suflarea fricii: găsiseră în frică plăcerea căutată? O mai căutau încă? Feţele astea erau aproape uscate şi încremenite, brăzdate atât de puternic de lumina stridentă a lămpilor, cu umbre negre şi împărţite în ridicături şi adâncituri, în miez de noapte, de nu mai semănau nicicum cu feţe de oameni şi nu mai prezentau aproape nici o deosebire faţă de măştile de carton din cercul exterior. Mirosul înţepător al gazului lămpilor, amestecat cu izul de bere şi tumultul vieţii ce se înălţa din începuturi împietrea în ceva supra-viu, ca vuietul stelelor invizibile. Aşa dansează munţii în lumina cometelor când nu le priveşte nici un ochi omenesc. Acordeonul cânta noaptea, viorile scârţâiau lumină albă de parcă n-ar fi fost mişcate de mână omenească. Chiar şi Sabest, flancat de felinarele de vânt în baraca lui, semăna cu o maşină; cu un pahar de bere gol în mână bătea tactul pe masă. Dar în faţa noastră a apărut Lax, cu mustaţa neagră în cutele nocturne ale cărnii palide şi rânjea la noi cu dinţii albi:

— Bauuu, s-a răstit la noi de-a făcut-o pe Cecilia să plângă.

        „Bauuu” şi apoi l-a înghiţit din nou mulţimea.

Cât mai putea să ţină agitaţia asta? Cu toată rezistenţa ţăranilor la petreceri – dar asta era oare petrecere?

— Trebuia găsită totuşi o încheiere, trebuia să apară o dezlegare, nu simţeam numai eu, ci toţi cei aflaţi aici aşteptau cu siguranţă de asemenea să vină, ba le-ar fi făcut bine chiar şi celor ce dansau. Mai şedea oare Marius acolo sus, pe piatră? Nu trebuia să fie deja de mult aici, ca să aducă mântuirea, mântuirea din fiinţa lui, care singură s-a întrecut pe sine şi a încremenit într-o insuportabilă Supra-Fiinţă?!

Cecilia se liniştise, se ţinea cu o mână de fustele bunicii, cu cealaltă căuta braţul tatălui ca s-o ţină cum era obişnuită; Miland însă nu o lua în seamă, îşi ţinea mâinile întinse înainte ca şi cum ar fi aşteptat să primească un dar, se uita la dansatori şi privirea îi era totuşi aţintită mult mai sus, deasupra lor şi în trăsăturile lui era o aşteptare plină de frică. O căuta pe Irmgard? Ea rămânea invizibilă, nu se vedea decât cununa de mireasă acum nemişcată în mijlocul podinii de dans; trupurile măştilor se-nvârteau în jurul ei. Deodată, a intrat în horă una dintre lămpile cu acetilenă. Prăjina ei oblică pe care cineva o smulsese din pământ se clătina deasupra capetelor dracilor şi duhurilor şi flacăra albă şuiera ba încolo ba încoace, ca o reptilă împroşcând venin.

— Încetaţi! Am strigat eu şi am vrut să Ie vin în ajutor, căci cât de uşor putea să fie cuprinsă de flacără una din pelerinele de paie, dar am şi fost încercuit de măşti, apucat de mâini şi de picioare şi dat la o parte în timp ce s-au pus în mişcare şi celelalte lămpi participând la învălmăşeală.

Izbucnise o nebunie generală? Mă apucase şi pe mine?

Sigur, n-aveam ce face, eram prins, trebuia să particip, dar am făcut mai mult, nu numai că m-am lăsat târât, dar picioarele mele participau oarecum din proprie voinţă, eram plin de mişcări de dans, înjurăturile pe care voiam să le strig îmi înlemniseră în gură, faţa şi limba îmi erau paralizate şi chiar când am primit un ghiont zdravăn în spate – bănuiesc că era Wenzel – n-am scos nici un sunet. Am mai văzut că sforile care mărgineau ringul de dans căzuseră şi apoi am observat că mişcarea noastră în cerc se transformase într-una rectilinie: asemenea unui miriapod. Atât de strânşi laolaltă, turma dansatoare înainta în sunetele armonicii, strident luminată de lămpile clătinătoare. Dracii mei se ţineau agăţaţi de mine; dacă mi-ar fi dat drumul, n-aş fi plecat, aş fi ţopăit mai departe împreună cu ei.

Apoi muzica s-a întrerupt şi cu o smucitură ne-am oprit toţi. Mi s-a dat drumul la mâini, masa compactă din jurul meu s-a subţiat, duhurile dispăruseră. Şi am văzut că ne oprisem în imediata apropiere a Pietrei Reci, da, asta fusese ţinta spre care ne împinseseră duhurile: ce-i drept, piatra era goală, Marius nu mai şedea pe ea, dar acum suporturile lămpilor fuseseră înfipte în pământ în jurul ei, în patru colţuri, astfel că numai ea se afla în lumină, în timp ce turma care ocupa povârnişul cu feţe îndreptate în sus în aşteptare era atinsă numai de lumina reflectată de piatră.

Crud era verdele tufelor şi al copacilor din spatele pietrei în albul strident al acetilenei, frunzişul tremura uşor, pădurea din spate era şi mai întunecată şi nu se auzea decât zumzăitul lămpilor şi respiraţia oprită în aşteptare.

Dacă exista un conducător al spectacolului – poate era Marius, poate era Wenzel – atunci acesta îşi cunoştea treaba, pentm că pauza de efect era prelungită până la limita extremă a răbdării, atât de mult încât am crezut că vom cădea epuizaţi şi tot ce se întâmplase până atunci va recădea în cotidian, ba era chiar atât de aproape, dar cu puţin înainte de a se întâmpla, s-au auzit nişte trosnete în pădure şi apoi, fireşte după ce au mai trecut iar câteva secunde, măştile au apărut în şir lung printre tufe şi au intrat în cercul de lumină al Pietrei Reci.

Cu toate acestea nu se întâmpla nimic neobişnuit; ce-i drept, recăderea în monotonie fusese totuşi împiedicată, dar ceea ce a rezultat abia dacă depăşea limita banalului, pentru că demonii au început pur şi simplu să cânte catrenele obişnuite la orice hram de biserică, chiar dacă şi de data asta conţinutul lor diferea de textele cunoscute:

Popa vrea balaurul, dar el strigă: ce grozăvie, de vrei balaur, rămâi acasă, la bucătăreasă.

Bătăi din palme.

Balaurul o are pe fecioară, Fecioara-l are pe balaur şi când o vede, rău se pierde.

Bătăi din palme.

Câţiva oameni încep să râdă. Atunci măştile nu mai bat din palme şi rămân nemişcate până se face iar linişte.

Şi pământu' are cerul şi ceru' are pământu', dar dacă nu-s la un loc, vine sabie şi foc.

Bătăi din palme. Flăcăii din mulţime bat şi ei.

Şi cerul este tatăl, mireasa şi-o iubeşte, dar dacă-i iei femeia nouă, nu mai poa' să plouă.

Fireşte, câţiva râd iar şi cântăreţii se întrerup din nou. De cum amuţesc râsetele, continuă:

Dacă tatăl nu poa' să plouă atunci In lume-i doar război şi recoltă slabă şi vită bolnavă.

Urieşii, balaurii, oamenii nopţii i-au luat femeia pe sus şi au îngropat-o-n puţ.

Acum nu mai râde niciunul şi după bătăile din palme reglementare, duhurile cântă mai departe:

Mumele rele, vrăjitoare urâte, vândut-au fecioara pe şerpi şi şopârle.

Şi acum a ieşit în faţă vrăjitoarea şi s-a aşezat pe Piatra Rece. Ţinea mătura cu dreapta, ca pe un sceptm, iar în stânga ţinea un măr, un măr domnesc, un glob pământesc, sau chiar mărul Evei.

I dacă muma rea vrea lumea să guverneze atunci ortacii trebuie s-o expedieze.

Acum hliziţii nu mai puteau fi reduşi Ia tăcere pentru că toate duhurile bune s-au repezit la vrăjitoare ca să o smulgă de pe tron în timp ce dracii, agitând furcile de gunoi, s-au adunat protectori în jurul stăpânei care lovea cu furie atacatorii cu mătura. Şi în larma generală, care nu era foarte departe de tradiţionalele încăierări de la hramul bisericii, poate că ar fi biruit chiar Cel Rău dacă majoritatea spectatorilor, plini de intenţii bune, n-ar fi năvălit asupra dracilor care au trebuit să asiste dezarmaţi şi fără apărare cum vrăjitoarea, acum ţintuită la pământ de cele mai puternice duhuri, fără mătură, fără măr, a trebuit să stea în faţa tronului ei de adineauri pe care acum se înălţase duhul înalt, cu barbă albă, mitră de episcop şi toiag.

Şi episcopul a dat dfn cap cu înţeles şi a spus:

— Deci tu eşti vrăjitoarea.

— E Alois, a strigat un glumeţ.

— Nu, au strigat alţii, e vrăjitoarea, târfa.

— Eşti Alois sau vrăjitoarea?

— Vrăjitoarea, a răspuns ea scrâşnind.

— Ai făcut multe rele, a spus episcopul.

— A vândut-o pe mireasa muntelui balaurului, se aud strigăte din mulţime.

— Târfă!

Din nou episcopul:

— Unde-ai lăsat mireasa?

Vrăjitoarea, pe un ton foarte plângăreţ:

— Răpită de balaur, înghiţită de şarpe, îngropată-n munte.

Mă gândeam: cine s-ar putea ascunde sub acest episcop, vocea lui era atât de mieros schimonosită încât era de nerecunoscut şi totuşi, deodată mi-am dat seama: cel ce îl mima pe episcop era Grone, paracliserul, deci un om din satul de sus, tocmai bun de episcop.

Episcopul:

— Te recunoşti vinovată?

— Da, a scâncit vrăjitoarea.

— Ştii atunci de ce eşti acuzată?

— Fecioara…

Episcopul a făcut un semn şi i s-a înmânat o coală mare de hârtie nescrisă de pe care a citit acuzaţia cu glas tunător şi găunos:

— Acuzare, a citit el, acuzare împotriva vrăjitoarei Kuppronului.

A făcut o pauză, apoi a început:

— Ai cârmuit rău lumea, vrăjitoareo…

— Huo! A strigat mulţimea.

— Vai, vai, vai, s-a văicărit vrăjitoarea, nu mă bateţi…

— Taci, vrăjitoareo… Şi îngenunchează când îţi vorbesc.

Vrăjitoarea s-a supus şi rechizitoriul a continuat:

— Ai cârmuit rău lumea. Ai domnit peste vale şi munte şi peste toţi bărbaţii şi ei s-au umilit dezarmaţi, la picioarele tale.

— Jos cu vrăjitoarea, a strigat mulţimea.

— Linişte, a poruncit dracul cel mic cu vocea lui Wenzel.

— Dar tu ai sărăcit valea, ai făcut neroditor muntele şi ai încheiat legământ cu uriaşii, balaurii şi diavolii întunericului.

— Vai, vai, vai… Toţi dracii din jur au început să urle şi vrăjitoarea le ţinea isonul.

— Pe fecioară ai plătit-o ca tribut balaurului şi ai îngăduit ca uriaşii să despartă cerul de pământ ca să se ofilească pământul. Ai făcut să plouă ploaie rea, ploaia balaurului, după care răsar buruieni otrăvitoare, cerul s-a depărtat tot mai mult de noi, tot mai jos a rămas pământul, pe amândouă nu le mai vedem. Vai, ţie!

— Vai, vai, se tânguia cu ea şi mulţimea.

— Omul nu mai este decât o insulă în marea de întuneric, lumina ce i-ai adus-o odinioară, i-ai luat-o înapoi. Făcutul se cufundă din nou în nefăcut, plantele cresc iar în adâncul rece al oceanelor, ah, jivinele se prăpădesc în nămolul putreziciunii şi marea e o cetate a beznei.

— Au, au…

Cine se tânguia? Se tânguiau măştile? Duhurile?

Dracii? Pădurea? Se tânguia muntele?

— Mamă Gisson, ara şoptit, mamă…

Dar ea nu mă auzea, nu era lângă mine şi n-o vedeam.

— Noi, cei ce stăm pe margine, trăgând cu urechea în neantul ce se deschide la picioarele noastre, ascultând în acest abis înfricoşător în care zace balaurul, ah, noi părăsiţii, de două şi de trei ori părăsiţi căci ne-am încrezut în mamă şi mama ne-a părăsit. Nicicând nu ne mai poate îndruma.

— Mamă, scânceau acum mulţi, mamă.

— Ucideţi vrăjitoarea, ucideţi-o! Se opuneau alţii cărora li se părea că jocul nu înaintează destul de susţinut.

— Of, vrăjitoareo, fiică a mumei celei mari, ieşită din ea, trimisă de ea să-i întemeiezi aici împărăţia, ascultă gemetele celor părăsiţi. Dar noi nu-ţi putem face nimic, nu ne este îngăduit să te atingem căci nimănui nu-i este îngăduit să se ridice împotriva mamei. Tu ne-ai părăsit şi ne-ai lăsat în seama neplăsmuiţilor, demonilor neplăsmuiţi.

Pleacă, vrăjitoareo, pleacă, mamă, fiică a mumei celei mari, noi te-am slujit, noi nu te mai slujim.

S-a lăsat o tăcere lungă. Sus, de pe coasta Kuppronului s-a desprins 6 piatră, s-a izbit cu zgomot de câteva ori.

Vrăjitoarea s-a ridicat încet din poziţia ei îngenuncheată, şi-a luat mătura, şi-a tras broboada pe cap ca o cerşetoare şi a plecat pe furiş. Grupul dracilor a unnat-o, cu furcile de gunoi plecate, o mică ceată jalnică de izgoniţi.

Cu asta se sfârşise oare jocul? Speram, dar mai mult mă temeam. Unde era dezlegarea? Unde izbăvirea? Poporul era şi el dezamăgit:

— Vrăjitoai'ea să plătească! Strigau oamenii şi au pornit în urmărirea grupului de draci, spre marginea pădurii.

— Omorâţi târfa!

Am mai auzit şi vocea lui Lax:

— Înainte, flăcăi, omorâţi-o!

— Ispăşirea! Ispăşirea…

Tocmai în acest moment, ca şi cum ar fi făcut parte din joc, a apărut deodată la Piatra Rece mireasa muntelui în toată splendoarea portului ei încât toţi ochii s-au aţintit asupra ei. Dar aproape în acelaşi timp – cu siguranţă că nu trecuseră decât vreo câteva secunde – a apărut, nu se ştie de unde, Marius, a sărit pe piatră şi l-a dat la o parte aproape brutal pe bătrânul preot. Acum stătea acolo cu picioarele depărtate şi în lumina albă de carbid se vedea că nici acum nu era bărbierit. Se uita în jos la Irmgard şi ea îi zâmbea dulce. Nu era altfel decât în seara aceea, în şură.

Totul era atât de surprinzător încât larma şi tumultul parcă fuseseră şterse cu buretele. Se făcuse linişte deplină, dar nu era liniştea seacă de dinainte; era ca după o ploaie de vară.

— Ispăşirea? A întrebat acum Marius. Vocea lui nu era prea puternică, dar răzbătea până la marginea platformei.

Ispăşirea? O jertfă vinovată nu înseamnă ispăşire, jertfa trebuie să fie nevinovată.

Se priveau ţintă în ochi unul pe celălalt şi a urmat din nou o pauză în tăcere. Însă din cercul duhurilor s-a ridicat un glas, o voce tânără de tenor, nu cu catrene ca mai înainte, ci era mai degrabă un cântec vechi de miner care se înălţa în noapte, unul pe care nu-l mai auzisem niciodată, cu o ciudată prelungire a vocalelor accentuate, arhaic, neinteligibil şi totuşi ca un bocet primitiv de mort şi o invocaţie: Soarele în munte se prăvale, lerui, of, fata mea, aşteaptă piticul de argint, lerui, în noaptea şerpilor aurie, of, cum mai râde craiul în haina-i argintie.

Apoi întreg corul duhurilor a intrat într-un ritm sincopat cu refrenul:

Nu-l trimite pe viteaz, pe fiu în munte, of, fata mea, că piticul de argint îl va termina.

Aşa e şi pe mare când marinarii cântă noaptea pe punte în timp ce ploaia şiroieşte de pe funii şi vergi, iar pânzele visând la ce va veni atârnă grele în vântul slab.

Viteazul urcă muntele, lerui, fata mea, să facă fapta mare, lerui, a tras suliţa de piatră aşa ca pe fecioară regele să i-o dea.

Nu-l trimite pe viteaz, pe fiu în munte, of, fata mea, nu te mint, că-l omoară piticul de argint.

Numai o singură vioară acompania cântecul, cu corzile ciupite ca la chitară, dar apoi s-a mai alăturat la ea încă una, accelerând tempoul ca pentra o serenadă către stele, ca şi cum catargele ar fi avut iar frunze şi ar fi umbrit marea. Fecioara s-a întors, lerui, dar pământu' n-avea noroc, lerui, pâraiele toate s-au oprit, multe poame şi vite au murit.

Nu-l trimite pe viteaz, pe fiu în munte, of, fata mea, nu te mint, că-l omoară piticul de argint.

Piticul aduce piatra, lerui, of, fata mea, munte de aur, minunăţie aurie, lerui, cu aur e zidită a sălii poartă ca nicicând viteazul să nu mai iasă.

Nu-l trimite pe viteaz, pe fiu în munte, of, fata mea, nu te mint, că-l omoară piticul de argint.

Fecioara coroana regelui o lua, lerui, of, fata mea, veşmânt de stele îmbrăca, lerui, dar şi în haina cea regească îngheţa, zăpadă multă în împărăţia ei cădea.

Nu-l trimite pe viteaz în munte, of, fata mea, nu te mint, că-l omoară piticul de argint.

Ursu'-n case a venit, lerui, of fata mea, şi lupul de foame lihnit, lerui, i-am hrănit o săptămână pe pământ să mai rămână. Cântecul încetinise şi slăbise din nou, barca nopţii luneca şi mai uşor; una dintre lămpile cu carbid de la piatră se stinsese, vântul se-ndoliăse, pânzele corăbiei erau panglici de coroană mortuară.

Zice regina lumii, lerui, of, fata mea, omoară-mă dacă-i vrea, lerui, ca viteazul, fiul izbăvit să fie şi pe tron cu mine să rămâie.

Nu-l trimite pe viteaz, pe fiu în munte, of, fata mea, nu te mint, că-l omoară piticul de argint.

Suliţa de piatră drept în inimă-l lovi, lerui, of, fata mea, şi piticul muri de moarte grea, lerui, şi viteazul urcă pe cărare de aur minunată şi-i aduse soarelui aprinsa roată.

Toate duhurile au cântat şi ele ultimele strofe în surdină, s-a stins încă o lampă, feţele mulţimii în aşteptare erau şi mai întunecate, umbrele fâlfâiau în văzduh şi cu ele mirosul pădurii, iar Marius şi Irmgard erau tot nemişcaţi.

— Eşti pregătită pentru jertfă? A întrebat-o el.

— Da, sunt, a răspuns ea.

— Patul tău de mireasă este piatra, a spus el, şi în sângele tău o să curgă din nou ploaia tatălui şi o să împace lumea ca să fie din nou roditoare.

Irmgard a încuviinţat doar din cap şi Marius, coborând din nou de pe poziţia lui, i-a făcut semn moşneagului-preot, care se ţinuse deoparte, să continue jocul. Şi duhul cel bătrân s-a apropiat şi a întrebat la rândul lui:

— Eşti gata să te jertfeşti, mireasă a muntelui?

— Da, a spus mireasa muntelui.

Atunci duhul cu barbă de lână a ridicat mâinile pentru binecuvântare şi a declamat cu vocea cavernoasă de ţârcovnic:

Slăviţi binecuvântarea soarelui atotputernic.

Nicicând nu mai domnească sânul temutei nopţi Păzită de duhurile rele din străfund.

De-acum porunceşte focul roditor al tatălui răsărit din talaz fierbinte, zornăind strălucirea roţii rotitoare leul vieţii, stăpânind voinţa femeii ce pleacă.

Neclintit cârmuieşte Domnul.

S-a îndreptat apoi către Kuppron, s-a înclinat de trei ori cu barba până la pământ, s-a îndreptat, a zvârlit braţele în sus şi a strigat:

— Tată, ascultă!

Duhurile, strânse şi mai mult înjurai mesei de sacrificiu, făceau şi ele de mai multe ori plecăciuni spre Kuppron a cărui masă întunecată se înălţa în noapte puternică dar invizibilă, ascunzând focul ce arde în sânul lui: dar măştile îl simţeau şi se plecau în faţa lui.

Totuşi, Marius, intrând acum ciudat în joc, a spus:

— Mama purtătoare a recoltei şi-a trimis fiica să domnească şi să se jertfească, tatăl aducător de ploaie îşi va trimite fiul să împlinească jertfa şi să-l facă iarăşi tată.

Cheamă-l, fiică şi mireasă.

Mireasa muntelui a răspuns:

— Tu eşti tatăl.

— Încă nu.

— Când vei fi?

— Când sângele tău va curge înapoi în pământ, când mama se va-nsoţi din nou cu tatăl prin jertfa ta, pământul cu cerul, fraţii de fiecare zi.

— Tu însă eşti cerul.

Marius, atingând piatra cu o mână, cu cealaltă ridicată ca pentru jurământ, a vorbit:

Leu al pământului, fulger din înalt, ucigându-te ca tată, prefăcut în cer, la tine, cea prefăcută în pământ, mă întorc ca soţ.

— Da, a şoptit fata, şi era ca şi cum ar fi răsărit flori în întuneric.

Apoi a spus:

— Fă-o.

— Cheamă-l pe tatăl.

Irmgard a strigat:

— Tată… Tată… Tată!

Şi la a treia chemare Miland era lângă ea, alb ca varul şi cu ochii închişi.

Iar moşneagul-preot s-a apropiat din nou şi a întrebat:

— Tu eşti cerul?

Cu ochii închişi, Miland a spus:

— Nu ştiu.

— Vrei să fii cerul?

— Atunci fă ce trebuie.

A ridicat cârja de episcop şi s-a rugat: împlineşte tată jertfa fericită.

Dă fecioara leului luminos, Curgă sângele ei înapoi la mamă. Marius însă a strigat:

— Mireasă, eşti gata?!

— Da, a spus Irmgard de pe a cărei faţă surâsul nu dispăruse şi îngenunchind a pus capul şi braţele pe piatra de sacrificiu.

— Jerfa, jertfa, a strigat mulţimea.

Poate că am strigat şi eu.

Acum duhurile au început din nou să danseze nebuneşte, azvârleau braţele în sus, zdrăngăneau din instramentele asurzitoare şi tot poporul participa, poate şi eu, nu mai ştiu. Dar deodată s-a făcut linişte, şi prin mulţime a trecut o şoaptă respectuoasă:

— Cuţitul…

Marius ţinea la înălţime un instrument ciudat, ca să-l poată vedea toţi, o bucată scurtă de lemn, despicată, în a cărei furcă era fixat un obiect de piatră. Am recunoscut în el pumnalul de cremene pe care, la început, îl adusese la mama Gisson.

Cu instrumentul ăsta grosolan s-ar fi putut străpunge o inimă? Ar fi fost posibil să taie o beregată? O dezamăgire prostească m-a cuprins faţă de beţişorul ăsta cu piatra în el, care trebuia să fie scopul şi punctul culminant al întregii acţiuni şi am auzit că, deodată, cineva a strigat:

— Cu ăla nu merge… Ăsta e mai bun.

Era Sabest care i-a dat pe toţi la o parte împingând cu coatele şi şi-a croit drum prin mulţimea strâns înghesuită ca să ajungă Ia masa de sacrificiu. Încă din mers şi-a scos de la brâu cuţitul lung, de măcelar. Ajuns în faţă i l-a întins lui Marius şi a strigat încă o dată:

— Ăsta-i mai bun… Ia-l.

— Nu, a spus Marius.

— Ba da, a insistat Sabest şi şi-a încercat cuţitul cu buricul degetului, ca linul care vrea să se bărbierească. Ia uite ce ascuţit e!

— Nu este sfinţit, a refuzat Marius.

— Ce? Nu-i sfinţit? Sabest şi-a clătinat ameninţător pumnul în care ţinea cuţitul, cuţitul meu este la fel de sfinţit ca şi al tău, căcăciosule… Ce a fost cufundat în sânge cald e sfânt… E şi mai frumos!

Marius a făcut numai un gest de refuz demn şi a pus în mână lui Miland, care stătea nemişcat, rechizita de piatră, în timp ce Sabest, agitând mereu oţelul lui în aer, ca unul care caută un lucru în vis şi nu poate ajunge la el, era tras la o parte de duhuri.

— Fă-o, fă-o, a strigat mulţimea din nou agitată.

— Fă-o, fă-o, a râs vocea tunătoare a lui Lax.

Irmgard, cu braţele desfăcute, aruncate peste piatră, privea cu ochi extaziaţi spre un cer invizibil, deasupra luminii albe a acetilenei.

— Fă-o, fă-o!

Din depărtare, de pe şosea, claxona un automobil şi în mine răspundea: „Fă-o!”, în mine, care eram prezent acolo în costumul meu cusut la maşină, din stofă ţesută pe război mecanic, cu bani de metal ştanţat şi cu un briceag purtând inscripţia „Solingen” în buzunarul de la pantaloni, da, „Fă-o!” striga în sufletul meu, în timp ce trenurile şi automobilele circulau prin lume şi eterul era plin de unde radio, capul meu însă găzduia un talmeş-balmeş de ştiinţă medicală din multe secole, în mine striga „Fă-o!” şi totuşi începusem să-mi dau seama că acum trebuie să apară din tufiş berbecul ca să ia locul jertfei. Nu-i apănise şi lui Avram berbecul zdrăngănind de departe lanţul de la fântână şi nu s-a auzit strigătul unei cămile de povai'ă pe dmmul negustorilor? El, străbunul, patriarhul, nu l-a recunoscut de la bun început pe Tatăl, lipsindu-se de mijlocirea sângeroasă şi sângerândă, eliberat de păgânism, ca să poată prinde viaţă omenescul din jurul lui?

— Fă-o! Răcnea viaţa, răcnea păgânismul.

Dar din tufiş n-a apărut berbecul, pe care aproape că îl aşteptam, ci a răsunat vocea mamei Gisson:

— Potoliţi-vă, potoleşte-te, Marius!

Lua şi ea parte ia joc? Dansul lor sălbatic fusese şi pentru ea o introducere ca să participe la joc?

Wenzel a ţopăit spre ea, rămasă la oarecare depărtare de scenă, şi a behăit:

— Nu tulburaţi serviciul divin.

A fost expediat cu o palmă s-o ţină minte toată viaţa.

Dar oamenii nu râdeau.

Mama Gisson a repetat:

— Potoliţi-vă, potoleşte-te, Marius, mama este încă pretutindeni şi în toate nopţile primeşte cerul, primeşte ştiinţa lui. Pământul încă mai ascultă, şi el nu vrea sângele cu care vreţi să-l adăpaţi.

Se făcuse o linişte de se auzea susurând izvorul de sus.

În sfârşit, Marius a vorbit:

— Tu nu mai eşti pământul, ai fost odinioară.

Cineva a strigat:

— Ai primit în tine balaurii şi şerpii.

Mama a răspuns:

— Pentru că v-aţi răsculat, frica voastră s-a prefăcut în şarpe.

Apoi s-a adresat lui Miland:

— De cine asculţi tu de vrei să-ţi ucizi copilul? Asculţi de frica ta?

— Da, a răspuns Miland, frica noastră s-a făcut nemăsurat de mare şi lumea cheamă Mântuitorul. Marius însă, fără să-i privească, întors către mulţime, către vale, îndreptat spre recolta aducătoare de recoltă, a vorbit:

— Pământule, tu ai îngăduit să treacă maşinile peste faţa ta, ca rodul tău să fie vândut la mezat de agenţi şi să tacă ariile. Prea mulţi străini ai hrănit şi ocrotit. Numai sângele copilului tău te va curăţa, o, pământule.

— Nici un fel de sânge nu mă va mântui, a răspuns pământul, ploaia tatălui coboară, mereu curăţind şi răcorind, ea îmi udă munţii. O, luaţi seama, tatăl nu varsă sânge, ştiinţa Lui este norul de ploaie al răsuflării Sale. Dar în sânge este frica voastră.

În mijlocul mulţimii, deasupra căreia plana aburul întunecat al fricii, a început să plângă un copil.

Lax a strigat:

— Taci, babo, nouă nu ne este frică.

Iar Marius a izbucnit în râs:

— Ce-nseamnă norul de ploaie fără fulger? Eu sunt fulgerul, trimis să ucid şi să slobozesc norul de ploaie.

Într-adevăr, fulgerul mut al firmamentului i-a răspuns şi Sabest, reţinut încă de duhuri, a răcnit:

— Daţi-mi drumul… Mă pricep… O fac eu!

— Hai, Sabest, l-a încurajat Lax.

Dar mulţimea tăcea, numai copilul plângea şi când fulgerul a scăpărat din nou, cu glasul lui gingaş ce a trecut prin mulţime ca o rază tremurătoare de lumină, mai vizibilă decât lumina fulgerului, el a strigat:

— Mamă.

— Nu-ţi fie frică, i-a răspuns mama Gisson.

— Înfricoşaţi-vă, a strigat Marius.

Irmgard însă, tot îngenuncheată în faţa pietrei, a vorbit şi parcă îşi cerea iertare:

— Dulce e rodul meu, mamă, dulce ca singurătatea visului meu, care se înalţă din străfund, dulce ca oglinda străfundului din mine şi care-mi aiată mie, celei ce priveşte în jos, celei ce se oglindeşte, chipul iubitului. O, dulce este plutirea în abisul ce mă oglindeşte înălţându-se spre mine în zbor, dar şi în întâmpinarea tatălui.

Miland stătuse până atunci mut, pierdut în vis, şi degetele lui se jucaseră pe tăişul cuţitului de piatră ca şi cum ar fi vrut şi el să-i încerce ascuţimea. Apoi a spus:

— Ce a curs din noi să ne curgă înapoi, copil şi copil de copil, pârâiaşul vieţii, săpat între malurile morţii, străbun de străbun, nepot de nepot. Abia când gura de vărsare se va preface din nou în izvor, frica va pieri.

— Mamă, au strigat câţiva băi'baţi din mulţime, mamă.

Acum nu mai ardea decât una dintre lămpile de la masa de sacrificiu. Sabest, tot iuptându-se cu duhurile, gemea:

— Izvor şi vărsare… Da, izvor şi vărsare a sângelui în pământ… Veniţi numa' toţi la mine când căsăpesc, uitaţi-vă Ia pământ când căsăpesc, uitaţi-vă la mâinile mele de pe care picură sângele…

— O, mamă, o, mamă, se auzeau tânguiri care l-au întrerupt pe Sabest. A amuţit, dar gâfâia.

Câţiva oameni suspinau. Copilul nu se mai auzea plângând. Doar o femeie gemea, cu suspine slabe, întrerupte, pline de nerăbdare înfricoşată şi tremurând de aşteptare.

Sub tălpile pantofilor mei simţeam pietrişul cufundându-se încet în pământul moale, pământ de pajişte obişnuit, care nu râvnea nicicum la sânge. Nici măcar nu observasem că de mai mult timp începuse să plouă, atât de concentrate îmi fuseseră toate simţurile asupra lui Marius. Ploaia şiroia întunecată şi călâie în noaptea neagră şi nepăsătoare; mi-am pipăit umerii; erau uzi leoarcă. S-a auzit din nou glasul mamei Gisson, aproape că se bucura şi ea:

— Auziţi ploaia? Ploaia bună?

Fulgerele mute încetaseră. Picăturile străluceau pe mantiile de paie ale măştilor cu faţa la lumină.

— Ascultaţi ploaia, a continuat mama Gisson, umpleţi-vă sufletul cu ştiinţa ce se înalţă odată cu ea din pământ, ştiinţa pătrunsă de stele, deschideţi-i inima voastră şi faţa voastră.

— Mamă, nu ne părăsi!

Agata fusese cea care strigase aşa, o recunoscusem după sunetul vocii.

— Mamă, nu ne părăsi! S-a mai repetat ici şi colo.

În masă se pornise o mişcare abia observabilă dar de nestăvilit, ea înainta către mama Gisson, de parcă ar fi vrut să se adune temătoare în jurul ei, de parcă ar fi fost de înfrânt o ultimă reţinere, ca să o facă. În ea era o mare neajutorate şi totuşi chiar o împotrivire, împotrivire faţă de Marius, căci s-au auzit deja strigăte:

— Goneşte-I, mamă… Goneşte-l!

— Nu, s-a auzit Lax, el să rămână.

— Daţi-i drumul! Muzica!

Comanda răcnită de Wenzel a acoperit toate strigătele celelalte.

Şi într-adevăr, armonica a început cu un Lendler tânguitor. Muzicantul şedea pe o creangă mai joasă, în spatele Pietrei Reci, braţele lui îndoite în unghi se mişcau în sus şi-n jos, claviatura instrumentului lucea albă în lumina ultimei lămpi care mai ardea, şi alături, ţopăind în piaţă, Wenzel bătea măsura. Iar dansul măştilor, reluat la ordinul lui Wenzel, târşâia jalnic pe pajişte. Insă ritmul fantomatic Dans popular austriac. Antrenase mulţimea într-o mişcare accelerată, înaintând cu smucituri, poate spre mama Gisson, ca să caute protecţie la ea, poate spre Marius, ca să-l gonească, iar eu, aproape fără să vreau, totuşi vrând şi ajutându-mă cu coatele, am fost purtat în faţă până la lanţul duhurilor care dansau şi care n-a mai rezistat masei ce se îmbulzea ci s-a răspândit şi s-a topit în ea, aidoma unui nor alergând nesătul într-o grămadă mai mare de nori. Toate astea se petrecuseră în câteva minute. Apoi s-a stins şi ultima lampă.

— Înfricoşaţi-vă, a strigat Marius în beznă.

Poate că el a stins lampa.

I-a răspuns râsul lui Lax:

— Acu' o să se înfricoşeze muierile.

Masa se oprise fără să vrea odată cu lăsarea întunericului, nici duhurile nu mai dansau. Armonica însă cânta mai departe şi se auzea cum Wenzel ţopăie şi bate tactul.

Dacă m-aş fi gândit la lanterna mea de buzunar, dacă aş fi aprins-o, probabil că lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel, numai că în acel moment n-aveam habar de lampă, nu puteam să ştiu nimic de ea, nici nu voiam să ştiu nimic de ea ascultând numai, trăgând cu urechea la strigătul care încă nu era şi totuşi încă mai vibra ca un ecou care precede sunetul: nu respiram, numai puţini dintre noi poate că au respirat; se auzea numai gâfâitul lui Sabest care evident că se descotorosise de paznici şi probabil că îşi croise drum până aproape de Piatra Rece pentru că de acolo i s-a auzit, în toată asprimea ei, vocea răguşită:

— Acu', acu' o fac! Şi imediat un „ah” aproape bucuros din gura lui Irmgard, apoi tăcere şi doar nişte trosnete repezite în dumbravă, ca ale unui animal care îşi croieşte în galop drumul prin pădure… Muzicantul îşi cânta lendlerul mai departe şi Wenzel bătea tactul.

Dacă în întunericul deplin au mai trecut secunde sau minute nu pot spune, nu sunt în stare să spun, mi-am revenit încet în fire dându-mi seama că încremenirea a fost întreruptă, mai întâi de mama Gisson, a cărei voce, învăluită în doliu profund, a sunat în noapte, mai întunecată decât noaptea, mai întunecată decât întunericul:

— Iată că totuşi s-a săvârşit.

Atunci eu am strigat:

— Opriţi… Lumină!

A mai fost doar un sunet prelungit, disonant al armonicii şi apoi s-a sfârşit, dar eu, ţinând acum lanterna de buzunar în mână, încă o mai căutam, da, o ţineam în mână uimit, după ce degetele o aprinseseră automat şi raza ei de lumină rătăcea pe feţele şi pe trupurile oamenilor nemişcaţi, pe chipuri care, orbite, închideau uneori ochii şi totuşi nu percepeau lumina. Se fereau greoaie, mă izbeam stângaci de ele, croindu-mi drum, fără participarea mea şi bâjbâind la întâmplare, spre piatra de sacrificiu pe care încă n-o vedeam dar deasupra căreia, mai sus decât toţi ceilalţi, se înălţa statura lui Marius, acum în centrul conului de lumină al lămpii, într-o postură neglijentă, neras şi cu un zâmbet încremenit în jurul buzelor.

— Marius! Am strigat.

Nu s-a clintit. Dar când lumina a căzut pe Miland, care, în aceeaşi postură nemişcată, ţinea încă în mână unealta de piatră privindu-l fix pe Marius, abia atunci am ştiut că între ei zăcea fata moartă.

Da, ea zăcea acolo, în cercul restrâns al conului de lumină, întoarsă în sine şi înmugurită în sine şi totuşi ofilită, cu braţele larg desfăcute şi capul căzut pe piatră. Culorile rochiei de mătase străluceau puternic în lumina ce cădea asupra ei şi păml de la ceafă, sub cununa de mireasă, era blond, şi preţ de o bătaie de inimă am ezitat şi n-am fost încă medicul ce trebuia acum din nou să fiu ca să mă îngrijesc de treburile vieţii, nu ale morţii; preţ de o bătaie de inimă am fost cu Irmgard dincolo, unde jertfa lui Irmgaid părea plină de sens, o jertfă pentru o recoltă şi o coroană de dragul cărora se dansează, şi luând parte, preţ de o bătaie de inimă, la acel dincolo, unde Irmgard se afla acum şi căruia îi aparţinea, nu l-am urât pe Marius, luând parte, preţ de o bătaie de inimă la mântuirea nebunească ce ar fi trebuit să vină acum asupra lumii. Dar mama Gisson s-a apropiat de piatră, a îngenuncheat, a luat una dintre mâinile întinse ale nepoatei şi, în doliul ce creştea, a grăit în sus, spre Marius:

— Faceţi lumină.

Miland a lăsat să cadă cuţitul de piatră.

Oamenii şi duhurile rămăseseră nemişcaţi şi înfricoşaţi, de parcă nu le-ar fi fost îngăduit să calce într-un cerc intangibil şi nu îndrăzneau să se apropie.

— Lumină, am strigat. Doamne Dumnezeule, faceţi lumină!

— Dar e moartă, a spus Marius amabil, apropiindu-se cu paşi uşori şi punând mâna cu un gest aproape elegant pe trupul neînsufleţit.

— Da, moartă, a spus mama Gisson lângă mine, n-o atinge, Marius, nu ţi-e îngăduit.

Am pus lanterna de buzunar pe piatră şi i-am desfăcut lui Irmgard rochia de mătase; cămaşa pe care am scos-o era însângerată, din rana de sub omoplatul stâng curgea sânge. Îmi curgea încă fierbinte pe mâini, picura pe pământ în stropi egali, de neoprit. Sabest n-ar fi putut să nimerească mai bine. Nu mai era nimic de făcut din punct de vedere medical.

— Pământul îl bea, a spus Marius deasupra mea.

Deodată a apărut Wenzel, cu câte un pahar de bere plin cu apă în fiecare mână.

— O să aveţi nevoie de apă, dom' doctor. D'aia avem izvoru' la-ndemână…

Marius declama dement:

— Pământul bea sângele şi izvoarele lui sunt iarăşi curate… Din ele curge iarăşi putere şi dreptate…

Am luat apa în tăcere, am spălat rana, dar sângele a ţâşnit din nou.

— Iute mai moare omul, trăncănea Wenzel uitându-se la mine, şi jucându-se cu smocul cozii de vacă pe care şi-o legase la spate ca drac. O să vă fac lumină, dom' doctor.

A apucat una dintre prăjinile lămpilor şi am auzit cum zornăia carbidul turnat în rezervorul de tablă.

Abia acum Miland a spus încet, ca în vis:

— Marius, eu am ucis-o?

— Nu, am spus eu, Sabest a făcut-o.

Marius însă a vorbit:

— Tu ai recunoscut jertfa şi credinţa va izvorî din puritate.

Lanterna mea de pe piatră a pălit, se descărcase bateria şi în jurul nostru s-a făcut întuneric.

— Marius, a întrebat Miland, sunt oameni în jurul nostru?

— Da, a spus Marius.

— Sunt părtaşi la comunitatea noastră?

— Da, a spus Marius, au intrat în noua lor împărăţie, acum ştiu cum este moartea.

Nu cumva, în beznă, mama Gisson zâmbea? Ea, singura de-aici care ştia cum e cu moartea? Ce pot să însemne pentru ea vorbe ca puritate, credinţă, dreptate, când credinţa ei este viaţa concretă şi puternică, în toată nemărginirea ei, viaţa fără început şi fără sfârşit, groaznică, totuşi nu groaznică din voia unui cuvânt gol, iar ştiinţa ei despre moarte este ştiinţa despre viaţă, despre fiinţa vizibilă, sensibilă, dar nu despre generalităţi de neînchipuit pe care ne-omul le predică şi le făgăduieşte adepţilor lui bărbaţi.

Nu surâdea ea cu tot doliul ei? Şi ea a spus:

— A plecat dintre noi, dincolo de sângele ei, ea străbate stâncile şi trunchiurile copacilor sunt pentru ea o cosiţă fluturând în vânt.

În acest timp, Marius repeta cu încăpăţânarea omului înnebunit:

— Ştiinţa supremă este ştiinţa despre moarte. De la ea vine puterea.

Lumina lămpii mele se micşorase. Curând n-avea să mai fie decât un punct galben, dar nu mai aveam nevoie de ea, rolul meu se încheiase. Recolta revenise nebuniei, dansasem cum ne cântase un nebun, dansasem în jurul lui, mânaţi de întunecimea cea mai profundă a vieţii noastre, noi, jivina cu multe capete, orfană de mamă, din care făceam parte, din care fac parte, din care noi toţi, care trăim şi dansăm facem parte, femeie sau bărbat, conducători sau conduşi, înţelepţi sau nebuni, părţi ale bestiei nocturne.

A venit şi Wenzel cu carbidul nou, scuturând rezervorul şi zdrăngănind vesel din el ca să-şi anunţe prezenţa. Şi după ce a turnat apa şi s-a aprins prima lampă în noapte, s-a sfârşit în cele din urmă şi încremenirea grămezii de oameni din jurul nostru. Oamenii au început să vorbească, se înghesuiau să treacă pe furiş pe lângă moartă şi alergau de colo-colo fără rost. Câteva dintre duhuri s-au debarasat de măşti, altele pur şi simplu uitaseră că mai erau travestite şi din bărbile încurcate, pe jumătate smulse, care le atârnau în juail obrajilor ieşeau întrebări confuze. Dar printre cei ce au ajuns primii la masa de sacrificiu era şi Lax. El a privit-o câtva timp pe moartă, când eu mă străduiam încă să-i aranjez îmbrăcămintea, pe faţa lui revenise seriozitatea, stătea acolo trist, greoi şi îmbătrânit, cu picioarele înţepenite, dar pentru că afară de asta mai ţinea încă Ia forme i-a întins mamei Gisson mâna mare, cu păr negru:

— Condoleanţe, a mai spus el, de altfel fără să fie luat în seamă – şi apoi a făcut la fel cu Miland care, lipsit de voinţă, l-a lăsat să-i strângă mâna.

După aceea mi s-a adresat:

— Hm, domnule doctor, este de fapt o crimă… Sau nu?

S-a mai uitat încă o dată insistent la cadavru.

— Confuzia mintală în momentul săvârşirii faptei este un motiv de suspendare a pedepsei, s-a făcut auzit Wenzel care aşezase a doua lampă lângă piatră.

Da, pe Sabest, ucigaşul, îl uitasem deoarece pentru mine făptaşul era Marius, nu cel fugit în munţi, şi am spus:

— Sabest? Da…

Dar după aceea m-am răstit la Marius fără rost:

— Marius, unde-i Sabest?

El a închis ochii, a coborât capul în piept şi, după o scurtă pauză, a spus:

— Mort.

— Ce tot spui, l-a repezit Lax, căci nu voia să audă asta, să-l caute flăcăii.

— Degeaba, a spus Marius.

Lax a stat pe gânduri:

— Trebuie să anunţăm autorităţile… Ce om al dracului şi Sabest ăsta!

— O fac eu cu plăcere, s-a oferit serviabil Wenzel, şi-a smuls coada de vacă din spate şi a dispărut imediat.

Mai fugise de acolo şi pentru alt motiv: mama Gisson se ridicase, făcuse un pas înainte şi era înfricoşătoare în tristeţea ei. Oamenii o priveau fix şi se dădeau la o parte din calea ei încet, nici Maiius nu putea înfrunta privirea grea aţintită asupra lui: îşi făcea de lucru la cele două lămpi şi apoi s-a dus, ca şi cum ar fi avut ceva de făcut în dreapta, la marginea pădurii, unde s-a aşezat pe craca pe care cântase muzicantul cu armonica; a pus picior peste picior, şi-a rezemat capul în mână şi a rămas în atitudinea unui gânditor.

— Lăsaţi-o singură şi acoperiţi-o, a spus mama Gisson mulţimii pe un ton poruncitor.

Una dintre măşti – era ucenicul de fierar Ludwig – s-a apropiat, şi-a scos mantia de paie de pe umeri şi a aşezat-o peste moartă. Apoi s-a pierdut şi el din nou în valul de oameni ce se retrăgea.

Respectau ei moartea retrăgându-se? Respectau durerea? Sau se temeau doar de extazul, de acel ceva ce nu le mai aparţinea, emanat de bătrână? Era aproape ca o rezistenţă încăpăţânată care sufla dinspre masa de oameni şi aproape că o înţelegeam: nu dansaseră ei, nu dansaserăm noi nebuneşte, invocând jertfa, coborârea ceralui pe pământ şi zborul pământului în sus, spre cer? N-ar fi trebuit acum ca Irmgard să intre în muntele desferecat, primită în hala deschisă a auailui? Nu se nimicise totul când mama Gisson o condusese cu mâna calmă pe moarta fericită, luase la ea radiosul copil al jertfei şi îl dăduse în paza unui ţinut spre care nu mai exista nici un acces?

N-au fost trimişi toţi înapoi în monotonia cotidiană, în acea monotonie din care îi răpise Marius! Mare le fusese frica şi ea crescuse până la insuportabil, acum însă, când trebuia să vină izbăvirea de frică, au fost înşelaţi, au fost împinşi înapoi în trecut, acolo unde frica încolţeşte din nou, frica nopţii mute! Ei nu cârteau, dar se retrăgeau tăcuţi; se auzea doar plânsul unui copil, era Cecilia care rătăcea prin mulţime. Mama Gisson m-a privit şi a spus în şoaptă:

— Du-i-o.

Într-adevăr, era cel mai bun lucru ce se putea face pentru amândoi. Am luat copilul şi l-am dus tatălui: văzându-l, o parte din visul lui s-a desprins de el, s-a năruit; a îngenuncheat în întâmpinarea fetiţei şi chiar a zâmbit puţin când ea a alergat spre el şi a culcat-o lângă el în iarbă.

M-am aşezat şi eu lângă ei în iarbă şi m-am uitat la Cecilia cum se juca cu pumnalul de piatră găsit pe jos.

Aşa am aşteptat. A venit Mathias-Munteanul şi fără să ia pe nimeni în seamă s-a dus la mamă-sa. Ea şedea acum pe altarul jertfei, la capul celei moarte, cu mâna pe creştetul blond de pe care îndepărtasem cununa de mireasă.

Bărbos, tăcut, trist, Mathias s-a aşezat alături.

Aşa am aşteptat. Câţiva flăcăi porniseră totuşi în căutarea lui Sabest. Din când în când, răsuna de pe coaste câte un strigăt „Sabest… Sabest” şi ecoul nocturn răspundea din depărtări tot mai mari. Strigau un mort, unul care nu mai răspunde la numele lui, unul căruia poate că nu-i mai răsună în urechi decât geamătul victimei sale, răsunând în disperarea ucigaşului, dăinuind în toate morţile, recunoaşterea răsunătoare a unei vieţi fără speranţă: îl strigau ca şi cum ar fi putut să-l recheme din impasul morţii lui, ah, nimeni nu-şi poate da seama ce se petrece în omul care nu mai vede înaintea lui decât moartea. Îl strigau şi strigătele lor se stingeau. Aşa am aşteptat. Dar locul serbării era din nou plin de acel zumzet lejer prin care se anunţă prezenţa unei mulţimi de oameni, la barăci se aprinseseră din nou luminile, oamenii se plimbau în jurul lor sau se odihneau pe pajişte şi la cârciuma din pădure era chiar o adevărată înghesuială, pentru că hangiul dispăruse, dispăruse în munţi şi berea era gratis. S-ar fi putut crede că dansul fusese întrerupt doar pentru o pauză a muzicii. Aşa am aşteptat şi a durat cam o oră până când, în sfârşit, au apărut lumini şi câteva torţe la marginea de jos a pajiştii plutind prin frunzişul subţire al dumbrăvii de mesteceni: conduşi de Wenzel, au apărut primarul, poliţistul satului şi un jandarm, cu ei şi alţi câţiva oameni din satul de jos, cu groaza şi curiozitatea pătrunsă în oase, toţi urcau pe pajişte cu ghetele ude şi poporul de pe pajişte li s-a alăturat.

Au urmat formalităţile obişnuite, cei prezenţi trebuiau să dea explicaţii şi Lax a condus discuţia. Totul era extrem de simplu şi mergea strună; numai la interogarea lui Miland, care vorbea fără şir şi se învinuia că şi-a omorât copilul, s-a produs o întrerupere şi Lax a început să râdă:

— Cu ce vrei să spui că ai comis asta?

A durat mult până ce Miland, cu un gest nehotărât, a arătat spre vârful de cremene cu care se juca Cecilia şi atunci, fireşte, râsetele s-au generalizat, toţi o uitaseră pe moarta care zăcea în faţa lor, pentru că Lax a răspuns:

— Aşa zici… Cu un nasture de la pantaloni ar fi mers mai bine.

Şi pentra că în expertiza mea medicală puteam declara oficial că rana fusese provocată cu certitudine de cuţitul măcelarului, nu s-a mai luat act de vorbele lui Miland şi autorităţile au părăsit trupul lui Irmgard, obiectul procedurii oficiale tocmai încheiate, cu un brusc dispreţ, ca să se ocupe de soarta lui Sabest care trebuia urmărit penal.

Trupul lui Irmgard era eliberat, liber pentru funeralii, putea să fie dus în vale.

A fost culcată pe o năsălie acoperită cu material provenit din acoperişul de pânză al barăcii de turtă dulce.

Luminile din piaţă s-au stins, noaptea suspina neauzită.

Când s-a pus cortegiul în mişcare, am văzut că i se alăturase şi mama Gisson. M-am dus repede la ea; – Mamă, vrei într-adevăr să mai faci drumul ăsta lung? Mai bine să te conduc acasă.

— Nu, a spus ea, scurt.

— Atunci merg şi eu, mamă.

— Tu rămâi aici, sus, a hotărât ea, o să mai fii de folos aici.

— Sabest?

A clătinat din cap:

— Nu… Dar ei o să mai aibă nevoie de tine…

Cortegiul flancat de făclii a dispărut. Am mai observat cum Marius îl urma. Locul serbării era liniştit şi gol; printre nori au apărut stelele, o dumbravă de stele după alta a devenit vizibilă printre munţii moi de nori care călătoreau încet şi trunchiurile mestecenilor începuseră să lucească pe pajişte. Am trecut încet prin piaţa sărbătorii; câţiva beţivani se mai împleticeau de colo până colo, câţiva sforăiau lângă baraca cu băuturi şi de două ori am întâlnit obişnuitele perechi strâns îmbrăţişate îndreptându-se spre muşchiul moale de sub mesteceni. Pentru ei se mai uneau încă astăzi cerul cu pământul, dar pentru asta n-ar fi fost nevoie de jertfa lui Irmgard. Nemaiavând lanterna de buzunar, nu am luat-o pe poteca din pădure, ci pe drumul principal care duce în jos spre culoarul funicularului şi am urcat pe el ca să ajung acasă prin luminiş.

M-au copleşit un gol şi o nesiguranţă ciudate, vântul cald şi uscat de septembrie se juca deasupra mea cu cablurile, din când în când mai auzeam vocile din pădure care îl mai strigau încă pe Sabest, dar nu mă puteam gândi nici la ele, nici la Irmgard, nici la mama Gisson care însoţea acum năsălia în vale, eram atent numai la drumul meu, la bolovani şi rădăcini, nu mă interesa decât pasul următor, uitasem chiar şi că mă îndrept spre casă. Ca un strigăt depărtat mi-a venit în gând Peter, pe care funcţionarii publici nu îl găsiseră la locul faptei şi care cu siguranţă că rătăcea pe povârnişuri căutându-şi tatăl împreună cu ceilalţi, dar când am ajuns la vagonetul răsturnat, a cărui distrugere ar fi trebuit să inaugureze timpurile noi, mi-am pierdut brasc toată puterea; mă copleşiseră pe neobservate o groaznică slăbiciune şi o dezamăgire, poate de la surmenaj, poate de la foame, poate de la tristeţe, dar poate şi mai mult de la neputinţa şi incapacitatea de a înţelege sensul unei nebunii la care, cufundat într-o fantomatică speranţă onirică, eu însumi luasem parte. Nu mai eram în stare de nimic, nu mai eram în stare să urc, nu mai eram în stare să vreau ceva. M-am rezemat de soclul de beton năpădit de buruieni al suportului de cabluri; în faţa mea sârmele şi cablurile rupte se împleteau cu barele vagonetului, înfăptuire umană încremenită, reîntoarsă straniu în starea originară a naturii, devenită barbară şi păgânească prin inutilitatea ei, de parcă ar fi vrut să demonstreze că ultimele opere ale conştiinţei omului sunt tot atât de departe de umanitate ca şi străfundurile sângelui său şi al fiinţei lui carnale, amândouă domenii interzise, amăgitoare şi ducând la amăgire, atingându-se în nelegiuire, ucigând prin barbaria sângelui, ucigând prin barbaria tehnicii, unul şi acelaşi lucm pentai că barbaria are nevoie de crimă, ca să se menţină: sfinţenia este numai în mijlocul fiinţei noastre, este sfinţenia vieţii noastre, nici beţie, nici maşină, ci o creştere, înflorire şi ieşire din întunecime spre întunecime, din nenăscut spre nenăscut, renaşterea sinelui său: în mijlocul fiinţei noastre stau pomii sub dezmierdarea cerului şi adie vântul timpului, blând mesager între infiniturile din care vine, spre care curge, purtându-ne pe o distanţă scurtă ca pe o fnmză tomnatică, ca să ghicim de unde ne-am deşteptat şi încotro ne ducem, mesagerii sinelui nostru: numai în mijlocul fiinţei noastre este ştiinţa, este ştiinţa despre ceea ce îi trebuie omului ca să fie om, este ştiinţa despre umanitatea şi cultura lui, este ştiinţa smerită, ştiinţa culturii, căreia îi aparţine şi mama Gisson, nu ştiinţa sângelui, nici a tehnicii, nici a sângelui, ci ştiinţa omului despre şinele său: în mijlocul fiinţei noastre, numai în mijlocul ei; nu în vuietul sumbru al limitelor ei, nici în vuietul abisului originar, nici în beţia tehnicii, ci în fiinţa sinelui său locuieşte în noi divinul.

Trunchiurile molizilor se mişcau uşor în pământescul vânt nocturn, din copaci cădea din când în când câte o frunză, de faţă mi se lipeau funigei care atârnau de cabluri ca nişte miniaturizări ingenioase ale încurcăturii lor, dar pe mâinile mele mai erau urme din sângele care cursese peste ele, iar cerul cobora în zumzetul uşor al roiurilor de stele, pe când imnul nocturn al pădurii se înălţa în întâmpinarea lui, pământul plutea spre el: încă mai trăiam, mai mi-era dat încă să fiu în mijloc, aici, unde se unesc nemărginirile.

Aşa am urcat, însingurat, fără să-mi dau seama că o făceam din nou, am ajuns sus, în luminiş, am văzut sub mine stelele din văi şi valea firmamentului plină de ceaţa străvezie a lui septembrie în care adâncul şi înaltul se atingeau imense în faţa neputinţei mele, asta am văzut şi pădurea m-a primit din nou.

Era o stare fericită? Cu siguranţă nu. Dar era una a certitudinii. Şi totuşi, trebuia să mai fie pusă încă o dată la încercare.

Pentru că nu departe de casa lui Wetchy, am tresărit şi a trebuit să mă opresc speriat: auzeam muzică şi chiote, strigături ritmate şi bătăi din palme, auzeam desluşit armonica, limpede şi cele două scripci scârţâind în noaptea grea de suferinţa inimii. Depăşindu-mi frica, uitând de oboseală, am început să alerg încă şi mai repede când am văzut lumina făcliilor printre copaci şi imediat după aceea am avut în faţă întreg tabloul: banda dracilor şi a duhurilor care, fii; eşte, nu ţtiai erau duhuri şi draci ci măşti banale, transpirate, banda asta beată criţă de berea gratuită de la taraba din tufişl era adunată la lumina torţelor în jurul unui copac de care legaseră un om – fără să-l văd puteam să deduc că era Wetchy – şi în junii căruia unul, cu mantie de paie, dansa în sunetul muzicii; ceilalţi băteau din palme sau îşi băteau coapsele, din când în când câte unul se apropia, îl pocnea pe Wetchy peste faţă şi cu încăpăţânare de beţivi mai şi cântau catrenul:

Cin' te-a pus, agent tâmpit, banii să ni-ifuri, da' acu s-a isprăvit.

Wenzel se afla printre ei. Erau extrem de bine dispuşi, casa nu mai avea nici un geam întreg şi pentru menţinerea antrenului din când în când mai zbura înăuntru câte o piatră.

Ce mai, era oribil.

În oarecare măsură eram sigur că, cu toată beţia lor, n-o să-mi facă nimic; chiar şi de Wenzel mă lega o anumită relaţie de încredere. Totuşi, pentru orice eventualitate, l-am fluierat pe Trapp care putea să mă audă de dincolo, din grădină.

La fluieratul meu strident au devenit atenţi; sărbătoarea s-a întrerupt.

— Dezlegaţi-l, m-am răstit la ei, dezlegaţi-l imediat!

Wenzel s-a apropiat pe două cărări:

— Dom' doctor, i-o glumiţă. Bună. Pentru sănătate…

— Mizerabile, am spus. Îmi venea să-l asmut asupra lui pe Trapp care sosea în goană.

— Domnule doctor, a spus el, ciudat de serios şi dezmeticindu-se, era necesar.

Era necesar? N-aveam timp de discuţii, deşi seriozitatea asta mă impresiona ciudat şi făcea să-mi crească iar vechea antipatie faţă de Wetchy, ghinionistul, care o fi făcut necesar să se întâmple asta, şi m-am dus la el pe tăcute, am scos cuţitul şi am tăiat funia. Mi-a căzut în braţe.

— Hai, Wetchy, am spus, curaj, merge… Cu un pic de sânge curs din nas ne descurcăm noi.

— Să nu-i spuneţi nimic nevesti-mii, domnule doctor, să nu se sperie, a şoptit micul erou; apoi a leşinat.

Banda se aţinea în jurul meu, unii dintre ei se holbau doar aşa, în gol, alţii rânjeau pierduţi în beţia lor, m-am uitat la ei şi spre surprinderea mea am găsit printre ei un flăcău cuminte, pe Ludwig. Până la urmă niciunul nu era rău, erau numai beţi criţă.

— Ludwig, am spus, ajută-mă.

A venit cam şovăind, apoi a mai venit încă unul şi l-am ridicat pe Wetchy. Insă casa era încuiată. Am strigat-o pe doamna Wetchy. Nici o mişcare. Poate zăcea leşinată pe duşumea.

Trebuia să intru. Cineva a propus să se spargă uşa. N-aş fi vrut. I-am pus să mă ridice până la geamul spart de la bucătărie, am băgat mâna înăuntru, am deschis cremonul şi am sărit înăuntru. În bucătărie m-am împiedicat în scândurile puse prevăzător de Wetchy peste pardoseala de piatră. Apoi am aprins lumina. Am mers din cameră în cameră strigând întruna: „Sunt eu, doctorul, doamnă Wetchy!” Dar nu se clintea nimic. Să fi fugit? Am renunţat să mai caut, pentru că nu voiam să-l fac să aştepte pe rănit, am coborât pe scară, am deschis uşa casei şi l-am dus împreună cu ceilalţi doi pe cel încă tot inconştient, în dormitor. Apoi le-am spus oamenilor să plece, am turnat apă în cuveta lavoarului şi am început să-mi exercit eforturile profesionale asupra pacientului.

Tocmai când eram în plină acţiune, câinele de lângă mine a mârâit. Am tras cu urechea. Se puteau percepe nişte paşi târşiţi, ezitanţi, apoi s-au oprit. „Intră”, am strigat, dai: fără succes. „Intră”, am mai strigat încă o dată, „sunt eu, doctorul”. Nici un răspuns. Atunci am deschis uşa. Nimic. Dar după ce am traversat micul antreu am găsit femeia pe scară; şedea pe treapta de sus şi clănţănea din dinţi.

Doamne, Dumnezeule, de n-ar intra în dureri din cauza fricii! M-a năpădit din nou aversiunea faţă de oamenii ăştia nevinovaţi:

— Unde ai stat ascunsă, doamnă Wetchy?

Gura îi clănţănea. Nu putea răspunde. De altfel era mai bine să nu-şi vadă bărbatul leşinat. Am lăsat-o să şadă acolo.

L-am examinat pe Wetchy. Deocamdată am găsit un dinte rupt. Ce mai avea stricat puteam să găsesc numai când se va deştepta. Braţele şi picioarele erau intacte. Dar apoi m-am uitat la o urmă de talpă: cu siguranţă că cineva îl călcase, flăcăii de ţărani nu renunţau cu plăcere la apucătura asta foarte populară; ăsta era şi motivul leşinului.

Am spălat locul de noroi, i-am pus o compresă şi apoi am fugit, pe lângă femeie, la mine acasă, să aduc o seringă cu morfină ca să-l protejeze de prima criză dureroasă.

După ce i-am făcut injecţia, m-am dus la ea. Şedea încă acolo, pe trepte. Trebuia s-o scot din starea de panică:

— Doamnă Wetchy, unde e băiatul?

Am avut succes, şi-a mai revenit:

— În pivniţă, a articulat ea.

— Adu-l încoace.

I-am ajutat să se pună cât de cât pe picioarele nesigure. După ce am reuşit asta, părea că gheaţa s-a spart:

— Au plecat? A întrebat ea.

Ţinea mâinile împreunate pe burtă, ca de obicei, dar nu se plângea de dureri; mă simţeam de parcă mi s-ar fi făcut un cadou.

— Da, doamnă Wetchy, au plecat, lucrurile au decurs paşnic… Merg cu dumneata să luăm copilul. Mi-era teamă să nu-l scape.

După aceea ne-am dus la bolnav. Dormea sub efectul morfinei şi arăta liniştit. Am aţipit şi eu pe un scaun, într-un somn agitat şi deseori întrenipt, ca să văd de pacient, dar până la urmă am adormit atât de adânc încât nu ştiu când s-a trezit. Când am deschis ochii, doamna Wetchy şedea pe pat, lângă bărbatul ei; se ţineau de mâini. De teamă să nu mă trezească nu îndrăzneau să-şi vorbească: se priveau doar în ochii obosiţi.

— Dureri, Wetchy?

A clătinat din cap şi a zâmbit.

— Totuşi vom cere daune-interese, despăgubire şi daune morale… Societatea n-o să-mi scape chiar aşa de ieftin.

A clătinat din nou din cap:

— Of, nu, domnule doctor, nu prea are sens…

— Ei, despre asta o să mai vorbim…

— Nu, domnule doctor, noi vom pleca pe cât posibil mai repede, asta e tot…

— Şi după asta?

A zâmbit încrezător:

— O s-o scot la capăt…

— Da, a spus femeia, poate tot ce vrea.

Micul şi prăpăditul Hercules din pat a spus:

— De oamenii răi te desparţi uşor, numai de cei buni îţi vine greu… Şi dumneavoastră aţi fost foarte bun cu noi, domnule doctor.

Amândoi aveau lacrimi în ochi, poate şi eu. Dar nu se văitau. Şi când l-am examinat din nou ca să previn apariţia vreunei complicaţii, a reieşit că fusese ruptă şi o coastă.

Să fi fost cam ora cinci dimineaţa când am ajuns acasă.

Copacii se conturau negri pe cerul ce se lumina şi pe care nu mai era nici un nor. De pe boltă stelele se desprinseseră matinale şi micşorate, ca nişte puncte fixe, lucitoare, plutind în eterul care se înverzea, ca să se topească curând în el. Lumea de dedesubt zăcea fără sens, totuşi cu sens în grozăvia şi bunătatea ei şi în unele locuri tocmai prindea culoare.