II

Toate s-au uitat. Le acoperise zăpada. Iama, împinsă înapoi, reizbucnise dintr-o lovitură cu un viscol, sărise din nou în vale peste povârnişul Kuppronului în spatele căruia se ţinuse ascunsă, două zile şi două nopţi au căzut fulgii de zăpadă şi când vântul s-a întors bătând dinspre nord, soarele a luminat un peisaj în care, pe poleiul argintiu al străzilor, zurgălăii săniilor chemau reîntoarcerea Crăciunului.

Dar deşi nămeţii de pe marginea drumului erau înălţaţi ca nişte diguri şi pulberea sclipitoare şi rece fusese spulberată peste dealuri şi câmpii, vremea, oricât de asemănătoare cu a Crăciunului, nu aducea cu Crăciunul pentru că vântul de martie nu era vânt de decembrie şi soarele de martie nu era soare de decembrie şi omul din martie nu mai era omul din decembrie. Totul era mai aspru şi în acelaşi timp mai blând decât fusese în decembrie, asprimea şi blândeţea erau altfel împărţite, frigul era oarecum descompus în părţile lui componente, îmi străpungea paltonul gros, dar zăpada îngheţată era acoperită totuşi cu un strat de rouă, caustic şi lipicios, astfel că bulgării de zăpadă grei şi negri se lipeau de talpa pantofilor, înglodau tocurile, se agăţau însă şi de labele Iui Trapp şi el, scheunând şi oftând câteodată, începea să şchiopăteze. Asta fireşte că na-l împiedica să pornească iar ca din puşcă, mai ales când găsea zăpada afânată, bucuros de vârtejul rece iscat, tăvălindu-se în ea. Pentru un coşcogea câine-lup matur se comporta cam juvenil, dar el n-are sentimente şi demnitate.

        „Hai”, am spus eu, „vino, Trapp, trebuie să mergem în satul de jos, mi-au telefonat. Nevasta lui Lenard a născut.” Mi-am pus instrumentele în geantă, i-am explicat Karolinei că ne vom întoarce la cină şi am ieşit afară, în după-amiaza luminoasă.

Vântul tot mai bătea dinspre nord, ce-i drept nu aşa de tare ca în ultimele zile, rămăsese oarecum pe o singură voce, glasurile superioare şi cele inferioare amuţiseră, era acum un plimbăreţ singuratic care colindă pe deasupra vârfurilor copacilor, fluierând încet pentru sine. De altfel în pădure era linişte deplină; din când în când, de pe vreo creangă, pica o fărâmă de zăpadă, foşnea prelingându-se şi plescăia obosită pe pământ. De la casa lui Wetchy, de peste drum, aciuată în pădurea de molid ca şi a mea, nemijlocit în pădure – pentru că grădinile şi gardurile sunt acoperite de zăpadă – se înalţă o coloană subţire de fum. În acest azur argintat care, venind din infinit, învăluie trunchiurile şi ajunge până aproape de pământ, se înalţă mirosul vag, cam înţepător, al fumului, al umanităţii, al locuirii în prospeţimea inodoră.

Şi de la casa mea se înalţă fumul. E casa mea şi iată că locuiesc în ea de peste zece ani. Pe-atunci am ajuns aici într-o excursie pe munte şi aici am rămas, m-am hotărât brusc şi am primit prin concurs postul vacant al medicului de ţară şi locuinţa; de fapt a fost numai de dragul casei de pe această coastă împădurită. Dar în realitate este o casă frauduloasă, o adevărată casă din vremea inflaţiei, odrasla unei manevre de bursă şi chiar un avorton cam neisprăvit şi şubred. Deoarece în timpul acelei inflaţii câţiva escroci pretindeau că vor să reia exploatarea minieră în Kuppron şi pentru că nu puteau doar să emită acţiuni, au constmit aici cele două vile şi o porţiune de funicular care ar fi trebuit să ducă jos, la Plombent. Dar, fireşte, treaba n-a mai mers, galeriile n-au fost deschise, furnalul din Plombent n-a fost construit, porţiunea de funicular stă fără rost, cu o singură cuşcă transportoare care se bălăbăneşte stingheră deasupra pădurii de molid la Piatra Rece, cele două case au rămas neterminate şi au fost preluate de comună în compensaţie pentru impozitele neplătite şi, ca să zic aşa, neisprăvit a rămas şi fostul administrator Wetchy care locuieşte în una dintre case şi duce o existenţă sărăcăcioasă ca agent de maşini agricole. Şi deoarece comuna nu a găsit o altă utilizare pentru cealaltă casă, ea a fost socotită destul de bună pentru medicul care, oricum, pentru ţăran este o mobilă de prisos, şi i s-a dat destinaţia de locuinţă a doctorului.

Umbra echinocţiului scurgându-se de pe Kuppron se observă deja în pădure, deşi încă nu a ajuns acolo, dar dacă o apuc pe poteca galbenă, bătătorită, care duce în sat, pe care am recunoscut urmele ghetelor mele cu cuie de dinainte de amiază şi ies la loc deschis, atunci în dreapta mea se află peretele imens, umbrit şi aruncând umbră, cu mijlocul încins de pădure, asemeni unei fâşii de pânză, iar marginea de sus a câmpiilor, din al căror alb apar tufele negre de alun acoperite de zăpadă, este deja atinsă de sărutul alunecător al întunericului. În faţa mea, la câteva aruncături de piatră, se află satul şi acesta încă însorit, iar în spatele lui, într-un arc mare, începând de lângă golul trecătorii dintre Kuppron, Ventalp şi asprul Venten, se înalţă lanţul de aur al piscurilor, cu munţi lăturalnici ce se desfăşoară în trepte surprinzătoare spre est şi nord, dar aici, în stânga, au primul lor coborâş, scoica rotundă a văii Kuppi; onului care, fireşte, nu se vede în întregime: ieşirea din vale la nord, către care coboară lin, trimiţând în afară şoseaua spre Plombent, este acoperită de povârniş, de asemenea şi satul Kuppronul-de-Jos, aflat în mijlocul căldării; se vede numai jumătatea văii urcând dinspre sud şi gospodăriile izolate, presărate în partea cealaltă pe coaste, dar în liniştea de iarnă însorită, în frigul azuriu, se înalţă bătaia pătrunzătoare a ceasului din turn, şi umplând valea, umplând sălaşele, liniştindu-le şi ridicându-le în plutire uşoară până la cer, ajunge până în cerul de dincolo răsuflarea rece a soarelui.

Nu trebuie să trec prin sat ca să ajung la şosea, o iau la stânga – şi poteca asta e bătătorită de mine, pentru că Wetchy şi Karolina nu contează – şi sunt mândru că astfel am economisit zece minute. Cu soarele în spate, cu vântul uşor de la nord în obraz, cu câinele fericit în faţă, păşesc cu nădejde, chiar un pic îngrijorat, pentru că nevasta lui Lenard are în urmă încă două naşteri, dar amândouă au fost grele. Ar fi trebuit să iau schiurile.

Totuşi, după un sfert de oră, a apărut turla bisericii cu acoperişul ei simplu, în şa, iar apoi, imediat, acoperişurile înzăpezite ale satului şi, după încă un sfert de oră, mă aflam deja jos, la familia Lenard, unde treaba era deja în plină desfăşurare. Dar toate au mers ca pe roate, Maria lui Hulles, care face serviciul de moaşă, putea să se descurce foarte bine şi singură. Exact la ora şase, în ultimele raze ale luminii soarelui, adusesem omuleţul pe lume, se împlinise acea minune cotidiană, şi încă o dată am fost uimit, eu, vechiul obstetrician, care am lucrat ani întregi în clinica pentru femei, din nou am fost uimit că fiinţa pe care am scos-o dintr-un trup omenesc devenise acum, ea însăşi, dotată cu tot ce este necesar pentru a stăpâni şi a suporta lumea. Era un băiat, i-am tăiat buricul, al doilea copil al lui Lenard, cel de dinainte fusese o fată, roşu ca racul, cu puf pe cap, cu nişte degeţele dulci, unghii în semilună şi furios pentru ruşinea ce i s-a făcut. Şi deasupra întregii case plutea un zâmbet.

Intre timp, deşi mă bucuram de treaba făcută, nu prea ar fi avut rost să mai zăbovesc în casa acestui succes, deci m-am mai spălat încă o dată, mi-am împachetat halatul alb şi instrumentele în geantă, şi după ce am terminat i-am deschis lui Trapp, care în timpul procedurii dormise încovrigat în bucătărie, ca să putem porni la drum. El s-a arătat mulţumit şi am ieşit în uliţa care amurgea.

Pentru că tot eram aici, m-am dus la han să aflu dacă sunt oarecare noutăţi medicale pentru mine. Nu era nimic, în gangul de la intrare l-am întâlnit pe Peter care tocmai voia să plece de acasă.

La început am stat de vorbă ba de una ba de alta, ba despre repulsia lui faţă de meseria de măcelar şi preferinţa pentru ocupaţia mai puţin sângeroasă de comerciant şi apoi am pornit la drum. La colţul uliţei bisericii el a devenit neliniştit şi eu am fost destul de indiscret să i-o spun, pentru că, oricum, ştiam încotro voia să se ducă şi că îl voi însoţi.

A roşit şi am luat-o la stânga pentru că atunci când ai intenţia să-l vizitezi pe sărăntocul Strum, sau mai bine zis pe fiica lui de şaisprezece ani. Agata Striim, trebuie să coteşti la stânga. Dar nu făcuserăm decât vreo câţiva paşi pe uliţa bisericii când am spus:

— E aici.

De fapt o spusesem înainte de a-l vedea bine, fără să mai adaug că nu l-aş fi putut recunoaşte pe întunericul care se lăsa, atât de la sine înţeles era că silueta care se rezema acolo, în faţa casei lui Lorenz Miland, era a celui căutat.

Căutat? Da, cel căutat. Pentru că, ce-i drept, îl uitasem şi nu aveam nici un motiv să mă întreb dacă mai fusese văzut în sat şi totuşi ştiusem că a mai rămas încă aici.

Astfel de lucruri se întâmplă.

Şi nu era decât corect că atunci când ne-am apropiat de el am spus „bună seara”.

— Bună seara, a spus şi el.

Stătea în lumina ferestrei, descoperit – nici un ţăran nu ar fi ieşit în faţa uşii fără pălărie şi fără haină sau pieptar – în frig, şi acum bătea uşor cu tocul în dâmbul de gheaţă care înconjura zidul casei. Toate astea păreau cam fără rost. Aştepta pe cineva? L-am privit mirat.

— Bună seara, Peter, a spus el în cele din urmă, tu chiar nu ştii să saluţi.

De ce ascundea Peter că îl cunoştea pe acest om?

Peter a spus încurcat:

— Bună seara, domnule Ratti.

        „Ratti” suna italieneşte; la asta se potrivea şi capul cârlionţat al omului, lucm de-a dreptul rar în aceste locuri.

Părea chiar simpatic:

— Frumoasă seară, a spus el încurajator.

— Păi da, dar puţin cam rece. Şi ca să spun ceva mai concret am stabilit; Locuiţi la Miland.

— Da, el m-a primit.

Primit? Ca oaspete? Ca drumeţ care rămâne pentru câteva nopţi? Ca argat? Dacă era să fie argat mă mira că omul mai era încă aici, pentru că Miland cere muncă grea, cele optzeci de iugăre pe care le are de cultivat şi care, cum se întâmplă pe aici, sunt răspândite pe toată întinderea comunei, cer muncă grea şi omul acesta părea cu totul nepotrivit pentru aşa ceva. Mai era de mirare şi că Miland a angajat un argat încă de acum, de la muncile de primăvară. Ei, asta se va lămuri şi de aceea n-am mai spus decât:

— Noi ne-am mai văzut. Aţi venit cu camionul cu ciment.

— Asta n-aţi avut cum să vedeţi, mă corectă el, coborâsem deja.

Cu toate că o spusese pe un ton amabil, era o încăpăţânare meschină, dar era ceva mai mult, era o provocare la ură, în tonul lui prietenos, în gesturile lui ipocrite era ceva care însemna: urăşte-mă, urăşte-mă ca să mă iubeşti.

Se putea să mă înşel. Dar Trapp, care-l adulmecase pe străin şi nu se înşală niciodată, a oprit acel perpetuum mobile prietenesc al cozii şi o ţinea în sus mânioasă şi dreaptă ca lumânarea.

N-aveam nici un motiv să-l urăsc pe domnul Ratti, dar pentru că tot stăteam în faţa casei, voiam să fac o vizită prietenului meu Miland. L-am salutat doar din cap pe Ratti şi am intrat.

În clădirea grajdului ardea lumina; era evident că Miland mai avea treabă acolo şi atunci m-am dus să-l caut. Înăuntai se aflau nouă vite, majoritatea cu pielea maro-închis a rasei cu coarne scurte care se creşte pe-aici, pe lângă ele încă o pereche de cai grei; însă într-o despărţitură de la capătul grajdului se mişca zornăindu-şi cele două lanţuri un taur, taunil comunal pe care-l ţinea Miland. Totul arăta ordonat şi îngrijit, cu pardoseală de beton curată şi cu conductă de apă în grajd. Desigur, apa trebuia pompată în rezervor de dincolo, din puţ, oricum era mai practic decât căratul cu găleţile. Pe lângă asta mai era vorba şi de aspect.

— Salut, dom' doctor, a spus Miland care mă auzise intrând şi apăruse dintr-o boxă, e o vizită rară. Şi pentru că ţăranul gândeşte întotdeauna practic şi nu pune preţ decât pe cauzele vizibile ale întâmplărilor, a continuat: ce vă trebuie de la noi, domnule doctor? Karolina nu mai are ouă?

— Nu, nu m-a trimis Karolina. Am venit numai aşa.

Îşi clătise mâinile la robinet şi acum mi Ie întindea:

— Fmmos din partea dumneavoastră.

Deodată am fost izbit de o ciudată asemănare între Miland şi noul lui colocatiir. Ţăranii de aici au uneori ceva meridional, păml negru, sunt vânjoşi şi cu profil de vultur, tipul de vânător. Şi lui îi atârna mustaţa neagră peste colţurile gurii.

— Gata treaba? Am întrebat eu.

— Da, dar încă n-am cinat… Veniţi cu mine dincolo…

A răsucit întreiiipătorul celor două lămpi din tavan. Vitele respirau pe întuneric.

Casa se află în colţul din dreapta al clădirii grajdului.

Am traversat curtea. Ceral era deja plin de stelele de martie.

Văzduhul era mai blând decât după-amiază. Întotdeauna somnul creaturilor încălzeşte puţin cerul.

Ţăranca lui Miland este o fiinţă ciolănoasă, aproape la fel de înaltă ca şi Miland, de o masculinitate în continuă accentuare, cu toate că n-are încă patruzeci de ani. Este din satul de sus, născută Gisson, şi Miland trebuie că a luptat din greu până s-o cucerească. Dar căsnicia lor este cenuşie, în ciuda mulţimii de copii pe care i-au avut. Unii dintre ei au murit şi asta poate să fie cauza pentru care s-a înăsprit atât de tare. Moartea nici unui om nu trece pe lângă noi fără să lase urme, cel ce i-a fost aproape moşteneşte o parte din sufletul eliberat şi se îmbogăţeşte în omenie. Dar o mamă nu-şi poate moşteni copilul şi chipul ei capătă trăsăturile oamenilor care trăiesc în infernul dezmoşteniţilor.

— Bună seara tuturor, am spus eu intrând, aici activitatea mai este încă în toi.

Cu excepţia lui Karl, în vârstă de doisprezece ani, care se dusese deja la culcare sau îşi făcea de lucru pe altundeva, toată famiUa era adunată aici. Ţăranca cu ţâncul în braţe. Cecilia, de doisprezece ani, moţăind la masă, argatul Andreas şezând cu pipa lui pe bancă, de asemenea şi slujnica Hermina care până atunci se tolănise şi acum se pregătea să-şi încalţe saboţii şi să plece târşâind picioarele.

Irmgard însă, fiica cea mai mare, era lângă vatră şi prepara ceaiul; mulţi dintre ţăranii de aici beau ceai.

Ne-am aşezat la masa încă slinoasă de când mâncaseră ceilalţi şi ţăranul a început imediat să mângâie capul blond al Ceciliei. Pâinea şi o fâşie mare de slană se aflau în mijlocul mesei, de asemenea şi strachina cu găluşti lăsate pentra ţăran, dar mai înainte i s-a dat supa de lapte pe care o mânca ţinând lingura cu mâna dreaptă, fără să ia mâna stângă de pe capul copilului. Veniră la rând găluştile şi slana, îmi tăiam şi eu din când în când câte o bucată şi o mâneam cu pâine.

Mâneam în tăcere şi Trapp ne privea chibzuind nesigur dacă bucăţile de şorici pe care nu le puteam mânca noi îi vor fi destinate lui sau câinelui de curte de afară.

Când eram aproape de sfârşit, ţăranul a întrebat dacă Marius mâncase.

— Nu, a spus femeia care tocmai ieşea să ducă la culcare sugarul, nu mănâncă decât o dată pe zi, aşa zice.

Aşa a făcut şi pân-acum.

— Dar ceaiul îl bea, s-a auzit Irmgard de la vatră.

— Deci îl cheamă Marius, am spus eu.

— Da, Marius Ratti… Vasăzică îl cunoaşteţi deja, dom' doctor.

— Stă afară cu Peter, în faţa casei.

— Asta zău că-i place, spuse argatul Andreas chicotind.

— Ei, poate că Peter ar fi preferat să se ducă la Agata…

Şi eu aş fi preferat.

— Nu, insistă Andreas, ei stau afară.

Oare fusese Peter încurcat pentru că îl surprinsesem la o întâlnire cu un pribeag? Am întrebat:

— Cum de-a ajuns omul ăsta tocmai la voi?

Acest Maiius Ratti era în mod evident un subiect de discuţie frecvent pentai că nevasta lui Miland, care tocmai intra din nou pe uşă,. Ştia deja despre ce era vorba şi a răspuns:

— Irmgard l-a cules.

Irmgard a pus în faţa fiecămia câte o strachină mare, cană nu se putea numi, cu ceai.

— Nu, Karl l-a adus în casă… I-a întrebat pe copiii de pe uliţă dacă nu mai este casă de oaspeţi la biserică.

— Şi de ce n-a rămas atunci la Sabest?

— Acolo e prea „nobil” pentru el, aşa a zis… Nu prea are bani. Şi atunci l-am întrebat dacă nu vrea să mănânce nimic… Doar aşa trebuie să faci… Păi nu-i un drumeţ?

— Da, am răspuns eu, sigur că este un pribeag.

— N-are decât, spuse ţăranca, şi dacă i-era foame, mi se pare corect că i s-a dat de mâncare, dar mie nu-mi trebuie oameni de-ăştia în casă; poate că jandarmii sunt deja pe urmele lui.

— Şi-ai scăpa repede de el, ţăranco, chicoti argatul Andreas.

Ţăranul a spus:

— N-am gonit încă pe nimeni şi până acum nu m-a păgubit.

Apoi au venit toţi la masă, fără zgomot, în ciorapii lor groşi, cenuşii şi am amestecat toţi în apa maro-roşcată care de departe semăna a ceai şi eu eram cu gândul la pribeag. Căci şi cel sedentar hoinăreşte, numai că nu vrea să ştie, iar când îl primeşte pe hoinar o face pentru că nu vrea să-şi amintească de plecarea lui inevitabilă.

— Mă duc să-l chem în casă, a spus Irmgard şi s-a dus la uşă.

Miland a apucat-o pe Cecilia de codiţa strâns împletită:

— Şi ţie îţi place Maiius ăsta? În loc de răspuns, copila a aplecat doar capul spre strachina cu ceai zâmbind prosteşte. Dar apoi, urmând o inspiraţie subită, a alunecat de pe scaun, a alergat dincolo, la bancă, s-a căţărat pe ea şi în semiobscuritatea din colţul odăii – deoarece becul electric atârna jos, deasupra mesei – a bâjbâit după comutatorul aparatului de radio lăcuit maro, ca la oraş, care se găsea pe poliţă în mijlocul obiectelor gospodăreşti sărăcăcioase. Şi astfel intrarea lui Marius s-a petrecut în sunetele unui jazz al cărui ritm obosit se târa din cutia aparatului şi ţopăia de colo-colo pe tavanul afumat al odăii.

În schimb, Cecilia ţopăia pe duşumea. Sărea de pe un picior pe altul, azvârlea când un braţ, când pe celălalt în aer, pe chipul ei era o deşteptare sfântă şi serioasă, dansul ei era fără zgomot, o alunecare în ciorapi groşi, cenuşii, tricotaţi, şi chiar atunci când jazzul trecu într-un tangou nu-şi întrerupse dansul angelic.

Marius se rezemase de tocul uşii şi cu înclinarea amabilă a capului care îi era proprie, contempla scena plăcută, fără să-i dea atenţie lui Irmgard care, fără să-şi ia ochii de la el, îi punea pe masă cana cu ceai, ba el aproape că trecea înadins cu vederea gestul cu care ea îl invita la masă. Dar brusc, tocmai când credeam că va lua parte la dans, din doi paşi mari a ajuns în colţ şi a oprit aparatul.

Cecilia a rămas încremenită în mijlocul mişcării. Era atât de uluită încât încântarea parcă n-o lăsa să-şi dea seama cât este de speriată: unul dintre picioare era uşor îndoit, aproape că stătea într-unui singur, braţul cu palma îndreptată în sus parcă ar fi vmt să mai prindă încă sunetele dispărute şi faţa ei, încă neobosită de deşteptare, niciodată obosită de deşteptare, nu voia să alunece înapoi în tăcerea cărnii, ci parcă îngheţase ca pentru o eternă deşteptare, cu toate că mai purta şi stigmatul somnului întristat. Dar până la urmă s-a dezmeticit, gura strâmbată a plâns a lăsat să-i scape un „uăă” şi s-a refugiat înapoi, în braţele tatălui.

Păi şi noi eram încremeniţi, cu toate că şedeam liniştiţi cu cănile de ceai în jurul unui bec electric aprins în această întunecime caldă şi totuşi trează a bucătăriei în care luceau albe farfuriile de pe etajeră, în această căldură în care izul persistent de grăsime topită se amesteca cu emanaţia trupurilor omeneşti, iată, şi noi încremeniserăm, chiar şi Irmgard a cărei mână îl mai invita încă pe Marius la masă, ca şi tatăl ei care o strângea pe Cecilia la piept, ba chiar şi argatul Andreas, căci el nu freca chibritul scos din cutie de coapsă ci îl ţinea neaprins în aer. Iar ţăranca a fost prima care şi-a regăsit graiul şi a spus:

— Dă drumul din nou la muzică.

— Lele, a spus el politicos, daţi-i cutia înapoi.

— Mofturi şi iar mofturi, a izbucnit femeia, ce, îţi lipseşte o doagă! Şi atâţia bani câţi a costat… Dă drumul imediat la muzică!

— Dacă porunceşte stăpâna n-am decât să ascult, s-a învoit el cu o servilitate de cabotin, dar părinţii sunt slabi, fac multe de dragul copiilor, se iau după ei, fără să ţină seama că ar putea să le dăuneze… Şi, după o mică pauză artificială, a mai adăugat cu un zâmbet cuceritor: Cred că pentru copii e timpul de culcare.

Cecilia, despre care era de fapt vorba, nu-i dădea atenţie.

Acum şedea liniştită lângă tatăl ei şi se lăsa mângâiată.

Marius ţinea mâna pe aparat şi aştepta.

Miland a spus:

— E muzică de la oraş.

În privinţa asta avea dreptate, dar aparatul era şi el de la oraş şi chiar dacă ar fi sunat cântece de la ţară tot nu s-ar fi schimbat nimic.

— De la oraş sau de la ţară, a răspuns Marius, e muzică costisitoai-e şi o vrea stăpâna.

Dar în acest timp se uita la Irmgard de parcă hotărârea trebuia să vină din partea ei.

— Beţi-vă ceaiul şi lăsaţi-mă în pace, a poruncit ţăranca râzând scurt şi tare.

Irmgard însă era ţintuită de privirea lui Marius. O priveam şi eu. Îşi încrucişase braţele sub sâni, exact aşa cum obişnuiau mama şi bunica ei, era în totul o autentică membră a familiei Gisson, cu faţa lată sub pănil roşcat, rumenă, cu buzele trandafirii. Era oare chipul pe care îl avusese mamă-sa când fusese adusă în satul de jos, la nuntă? Se va înăspri şi această faţă? Unde, ah, unde rămâne ceea ce este omenesc şi peren când voalul vârstei ni se aşterne pe faţă şi totuşi o dezvăluie?

Niciunul dintre noi nu ştie ce se întâmplă în celălalt.

Argatul Andreas oftă „păi da” şi aprinzând după câteva încercări chibritul l-a apropiat de pipă ţinând mâna în faţă.

Irmgard, întorcându-şi ochii de la Marius, a spus:

— Adevărat, e timpul de culcare, şi şi-a dus surioara de mână afară, fără să se mai uite la Maiius.

El însă s-a aşezat cu noi la masă, a amestecat încet în oala lui şi a început să bea înghiţitură după înghiţitură, ca unul care şi-a făcut treaba şi-şi merită odihna. Am vorbit despre lucruri indiferente. După câtva timp ţăranul s-a ridicat, a deschis aparatul şi am putut asculta ştirile politice.

Apoi am plecat spre casă, cu Trapp în urma mea, pentru că obosise şi nu mai voia să alerge. Zăpada scârţâie acum sub tălpi, e plină de gropi şi de umbre negre, pentru că luna e în spatele meu. Este frig şi totodată plăcut. Merg uşor; poate că tot aşa mergeam şi pe când eram copil, respir aşa cum respiram pe când eram copil şi chiar dacă obrazul meu ar părea atât de dezvăluit, dacă-l privesc din interior, mi-a devenit totuşi din ce în ce mai enigmatic.

Nu mi s-a răspuns încă la nimic – poate veni deja acum timpul să-mi iau rămas-bun? Aşa mergeam. Pe ici, pe colo, casele erau luminate, în unele dintre ele se vedeau oamenii şezând, nu altfel decât şezusem şi noi împreună în bucătăria lui Miland şi, când am ieşit din sat, în faţa mea s-a înălţat măreaţă coasta Kuppronului, mai estompate şi argintii piscurile depărtate, şterse de ceţurile orizontului nocturn. Şi pe când urcam mai departe, în urma umbrei mele bipede care mergea în faţa mea arătându-mi drumul cel mai uşor, s-a făcut tot mai multă lumină, era atât de blând şi de plăcut încât de atâta strălucire abia se mai zăreau ferestrele luminate ale caselor din Kuppronul-de-Sus, iar eu călătoream tot mai departe spre blândeţea rece a firmamentului în care pluteau constelaţiile de parcă şi ele s-ar fi încălzit de la toată blândeţea asta şi ar fi devenit uşoare.