PREFAŢĂ.

Afară, zăpada acoperă crengile pădurii de molid, adastă în grădina mea, umple fisurile stâncilor de pe povârnişul muntelui Kuppron; pe fereastră văd doar grădina şi pădurea, nu şi peretele Kuppronului, pe care se află casa mea, pe care nu-l pot zări nici de la ferestrele din spate, căci îl ascunde pădurea, cu toate că prezenţa lui se simte permanent. Cel ce locuieşte pe malul mării nu-şi poate închipui, între toate gândurile sale, nici măcar unul singur la care marea să nu fie parte şi nu se întâmplă altminteri nici cu acela care vieţuieşte la poalele munţilor mari: tot ce-i pătrunde în simţuri, fiecare sunet, fiecare culoare, fiecare strigăt de pasăre şi fiecare rază de soare, toate astea, sunt ecoul marii mase tăcute a muntelui nemişcat, cu giganticele lui falduri aprinse de lumină, pictate de culori, învăluite de sunete – n-ar trebui ca aici omul, el însuşi în suflet mereu numai strigăt de pasăre, culoare, rază de soare şi noapte, n-ar trebui şi el să devină ecoul necontenit al acestei puternice tăceri? Instrumentul acompaniator şi rezonant pe care tăcerea cântă?

Lată-mă, om în vârstă, vechi medic de ţară, vrând să consemnez fapte ce m-au zguduit, de parcă astfel aş putea fixa în cuvinte ştiinţa şi uitarea prin care viaţa noastră trece ivindu-se şi cufundându-se mereu, uneori pierind cu totul, absorbită de timp şi pierdută în neant. N-a fost acesta tocmai motivul care m-a făcut să părăsesc cu ani în urmă oraşul şi să mă retrag la ţară, în liniştea unei practici limitate, renunţând la activitatea ştiinţifică în care eram antrenat, de dragul unei altfel de ştiinţe ce ar fi trebuit să fie mai puternică decât orice uitare? Am petrecut ani în şir printre cei care au avut marele noroc să colaboreze la infinita construcţie a ştiinţei, la o ştiinţă care nici nu mai era a mea ci aparţinea omenirii întregi, eu, un membru modest în lanţul celor ce lucrează, egal cu toţi, adăugând una după alta câte o piatră mică, întrevăzând mereu numai rezultatul următor, bănuind totuşi, la fel ca şi toţi ceilalţi, că este o construcţie fără de sfârşit, fermecat şi iluminat de acest ţel infinit, eu, am abandonat-o, ca şi cum aifi fost Turnul Babei şi mi-am întors privirea de la această nemărginire, de la o nemărginire care nu-mi aparţinea mie, ci omenirii – de la o nemărginire care anulează ziua de ieri şi acceptă numai ziua de mâine – şi m-am retras într-o activitate măruntă, care nu mai este cunoaştere, ci viaţă şi colaborare cu viaţa, pe ici, pe colo şi ajutor, ca şi cum astfel aş fi putut să-mi salvez ziua de ieri tocmai când ziua de mâine devenea pentru mine tot mai scurtă. Căutam dezordinea necomunicabilului? Voiam doar să fug de cunoaşterea sistematică? Iată că a rămas deja în urmă cu mulţi ani şi nu mai am decât o amintire, mai curând vagă, a oraşului şi a dezgustului de viaţa urbană care m-a cuprins deodată, a dezgustului faţă de punctualitatea cu care circulau tramvaiele şi faţă de mulţimea regulilor, faţă de acea reglementare generală care făcea cuvântul de prisos.

Mută era munca în laborator şi în clinică, mută aducerea bolnavilor, aproape mut mecanismul asistenţei sanitare – abia dacă o mai puteai numi asistenţă – şi combaterii bolii, mut limbajul în care mă, în care ne înţelegeam, mut ca infinitul unde se afla ţinta a tot ce se întâmpla şi se mai află încă şi astăzi, fireşte, dar fără ca eu să mai aspir într-acolo.

Se prea poate ca în acel dezgust faţă de ordinea urbană să fi fost cuprinsă teama de a pierde diversitatea vieţii, deoarece, cu toate că oamenii sunt atât de diferiţi, ei nu-şi mai pot folosi diversitatea dacă au pornit pe un dram şi s-au stabilit pe el; rămân pe el şi după aceea nimic nu-i mai poate smulge de acolo. Chiar dacă, totuşi, s-a întâmplat, deşi, fireşte, fiind atât de departe, ca un vis de mult trecut, nu aş mai îndrăzni să susţin acum că a fost aşa, ce am primit în schimb? Nu se află oraşul din care am evadat la fel de integrat în peisajul său ca şi satul în care lucrez acum? Nu este şi ordinea lui de asemenea o parte a marii omeniri?

Am căutat singurătatea? Umblu singuratic prin păduri, umblu singuratic prin munţi şi totuşi hăţurile ogoarelor, existenţa grajdurilor şi gospodăriilor, vechile galerii de mină, despre care ştiu că se află adânc sub mine, în pământ, munca şi viaţa asta omenească printre animale şi plante, toate sunt pentru mine o sursă de linişte mai mare decât ele însele, da, un pocnet de puşcă în pădure mă face să fiu iar membru al ordinii omeneşti şi al fiinţei, deşi ea este închisă în sine şi fără finalitate. De ce n-am mai perceput ordinea de la oraş ca ordine, ci mai curând ca dezgust al omului faţă de sine însuşi, ca ignoranţă împovărătoare, pe când aici sunt plin de simpatie? Am părăsit cunoaşterea ca să găsesc o ştiinţă mai puternică decât cunoaşterea, destul de puternică încât, în intervalul de timp ce-i este hărăzit, omul să meargă unde-l duc picioarele, să-şi odihnească privirea ici şi colo şi să-şi poată umple răstimpul scurtei sale existenţe terestre cu o aşteptare aproape bucuroasă, cu o ştiinţă scutită de uitare, plină de ieri şi de mâine, plină de sensul a ceea ce a fost şi a ceea ce va veni: asta mi-a fost speranţa. S-a împlinit o astfel de speranţă? Cu siguranţă nici în uitare nu se pierde nimic şi tot ce a fost prezent mai înainte este prezent în mine şi azi, ca şi odinioară; nava noastră se tot îngreuiază cu cât se apropie de port şi nici nu mai e o navă, ci mai curând o încărcătură, abia dacă mai înaintează stând parcă nemişcată pe oglinda liniştită a înserării şi aşa intră în port, imponderabilă, în ciuda marii încărcături şi nimeni nu poate spune dacă se scufundă sau se preface în nori, dar noi nu cunoaştem încărcătura, nu cunoaştem portul, fără fund este apa pe care am călătorit, nemărginit cerul ce se bolteşte deasupra noastră, nemărginită este şi propria noastră ştiinţă care crescând ne scapă.

Anii au trecut unul după altul de când m-am refugiat aici, de când am fugit de cunoaşterea treptată din răbdătoarea muncă de cercetare a vieţii ştiinţifice, nerăbdător să folosesc ultimul răspas, redat propriei mele vieţi, nefericit, totuşi bucuros când simţeam că îmi creşte ştiinţa, când trecutul şi viitorul creşteau împreună, totuşi atât de neînţeles încât era numai ca o bănuială, un câştig şi o pierdere totodată.

Şi acum, când vreau să consemnez acestea, cele neuitate în uitare, vrând să copiez invizibilul în vizibil, o fac cu toată speranţa omului tânăr şi cu toată disperarea celui îmbătrânit de a ghici sensul celor întâmplate şi al celor ce se vor mai întâmpla, până nu este prea târziu.

Şi scriu acum, pentm că afară cade zăpada şi pentru că se întunecă, deşi e încă devreme, după-amiază. Şi, de fapt, vreau numai să scriu, ca şi cum altfel aş putea să uit, că aici nu a fost mereu zăpadă, ci că anul acesta au fost multe altele, flori şi fructe şi mireasma de răşină a pădurii, apa, care a picurat şi a şiroit peste peretele de piatră al Kuppronului, vântul, venit din depărtare şi plecat mai departe, lumina, ce s-a aprins şi apoi din nou s-a stins şi cerul, ce a fost zi şi iarăşi noapte. Pentru că toate acestea se întâmplau în timp ce îmi bătea inima, se întâmpla să fie vânt, soare şi nori şi toate curgeau prin inima şi prin mâinile mele. Poate că ar fi mai potrivit să încep cu copilăria mea, da, poate că într-adevăr ar fi suficient să reţin şi să consemnez numai o părticică din această copilărie, să arăt că pe atunci exista o clădire mare, într-un oraş, şi în ea o casă a scării unde eu, urcat tocmai la ultimul etaj, iscodeam curios abisul răsunător şi rece. Pentru că nici asta nu vreau să uit. Poate că ar fi suficient şi să consemnez doar un singur minut al zilei de ieri, să îl reţin, ca să rămână în picioare în trecerea coborâtoare a cerului şi a munţilor, în treptata întunecare şi iluminare ce curge prin noi atât de uşor şi de greu, dar vreau să mă gândesc la ziua din martie, rămasă deja cu luni, ba chiar aproape cu un an în urmă, la fel de depărtată ca şi ziua de ieri, atât de apropiată ca şi copilăria, căci aşa şi nu altfel este amintirea noastră: ea reliefează una sau alta, şi astfel priveşte în acelaşi timp viaţa şi moartea, cuprinde numai o singură clipă, poate nu prea semnificativă în sine; dar pentru că îi atribuie sensul celor ce au fost şi al duratei lor şi readuce existenţa omului la natură, dincolo de viaţă şi de moarte, în irevocabil, de aceea vreau să mă gândesc la acea zi de martie, deşi cu siguranţă că nu s-a deosebit prea mult de alte zile şi totuşi a avut o importanţă lăuntrică.

Era o zi însorită, când iarna fusese împinsă înapoi, în ungherele de umbră ale lumii: ce-i drept, pe şosea mai erau ici şi colo făgaşe şi urme de roţi pline cu gheaţă, dar câmpiile din vale erau deja cafenii, ştiind de verdele ce va veni şi petice verzi de pajişte apăreau deja printre petice de zăpadă, pajişti cu iaibă, care se reînnoieşte şi în care au răsărit deja părăluţele, lumea era asemeni unei părăluţe mari ce se trezeşte şi doar zdrenţe mici, albe de nori se mişcau abia simţit în calmul senin şi însorit.

Rezolvasem puţinii pacienţi care veniseră la mine şi eram în drum spre consultaţiile mele din satul de jos. De două ori pe săptămână consult aici, jos, în încăperea pe caie mi-am amenajat-o la hanul lui Sabest, în plus, totdeauna şi duminica, între douăsprezece şi două. Iarna merg pe şoseaua care urcă din Kuppronul-de-Jos în Kuppronul-de-Sus şi de acolo coteşte dincolo, spre şaua Kuppronului, când este zăpadă cobor adesea chiar cu schiurile, vara însă o iau pe poteca din pădure. Drumul înapoi este mai puţin comod, fireşte; e nevoie, oricum, aproape de o oră ca să ajungi sus, dar un medic de ţară nu trebuie să se plângă de asta, el trebuie să poată mărşălui chiar dacă a depăşit cincizeci de ani. Uneori mă ia şi vreo căruţă sau o maşină; este obiceiul locului şi mi se pare doar corect.

Era amiază şi parcă mă învăluia un mare cântec albastru când am ajuns în Kuppronul-de-Jos; ceasul de la biserică bătea şi îndată după aceea cei doi băieţi clopotari au intrat în cântecul cerului adăugând zvonul clopotului de amiază. Pe uliţa satului l-am întâlnit pe străin.

Între un nas ascuţit şi obraznic şi o bărbie ţepoasă, de mult nerasă, îi atârna peste colţurile gurii o mustaţă neagră, gaieză, făcându-l mai bătrân decât probabil că era; l-am apreciat la treizeci de ani, sau puţin peste. Nu mi-a dat atenţie, dar după ce a trecut mi s-a părut că-i surprinsesem privirea şi că fusese o privire încremenită în visare şi totuşi îndrăzneaţă. Poate că ghicisem asta doar din mersul lui. Pentru că acest mers, în ciuda oboselii evidente, în ciuda încălţămintei mizerabile, era avântat şi totodată ferm, într-adevăr nu se putea exprima altfel: era o legănare avântată şi susţinută, de parcă un astfel de mers ar fi trebuit să fie condus de o privire pătrunzătoare, îndreptată spre depărtare. Nu era mers de ţăran, ci mai curând de ucenic călător şi impresia asta era întărită de un anumit iz îmbâcsit de mic-burghez pe care îl lăsa în urmă, întărit de o îngâmfare mic-burgheză dată de costumul negru ori poate de rucsacul jerpelit, bălăbănindu-se aproape gol pe şale. Un mic-burghez din Franţa.

Ajuns la han, m-am mai uitat o dată în lungul străzii.

Omul tocmai dispărea pe uliţa bisericii.

În faţa hanului era oprit un camion încărcat cu saci de ciment plini de praf alb; probabil că abia sosise. Deasupra radiatorului tremura un norişor de aer fierbinte, un vârtej blând al eterului terestru, mesager al verii.

Gangul prin care se intră în casă este flancat de uşile spre încăperea cârciumii şi spre prăvălioară, amândouă ţinute de Sabest. Dar în ambele localuri se poate intra şi de afară. Către cârciumă duc câteva trepte, prăvălia în schimb se află la nivelul străzii. Gangul, a cărui umbră mă preluase, destul de înalt şi de lat ca să poată trece prin el un car cu fân, este zugrăvit inutil ca o odaie şi miroase permanent a butoaie de bere goale care aşteaptă să fie luate de fabrică. Aici este montată şi firma mea de doctor.

Pentru că voiam să cumpăr tutun am intrat în prăvălie, dar n-am găsit pe nimeni acolo, nici în măcelăria de alături, o anexă mai nouă cu acoperiş plat care iese în curte, nu era nici ţipenie de om. Dalele cenuşii şi albastre erau spălate şi presărate cu nisip alb, barele de oţel cu cârlige erau curate lună; în ele nu era agăţată nici un fel de carne, doar nişte cârnaţi uscaţi atârnau liniştiţi pe pereţi. Buturuga bătucită, tăiată, era de asemenea spălată dar fără să poată fi îndepărtat sângele negru absorbit în lemn şi, oricât de curat şi de răcoros mirosea aerul de aici, aducea totuşi a rană proaspătă şi mare. M-am dus dincolo, în cârciumă.

În odaie, la masa lungă din colţ, şedeau la o bere şofeml şi cei doi însoţitori ai săi. În afară de ei în local nu mai erau alţi clienţi nici la a doua masă lungă, nici la masa rotundă de la fereastră a notabilităţilor, singura acoperită cu o faţă de masă în carouri albastre şi unde pe lângă cremene se mai afla şi un vas cu scobitori grosolane.

— Are ăla o fleanca! Tocmai spunea şofeml.

Mi-am dat seama că el era şoferul; arăta mai dolofan şi mai prosper decât ceilalţi doi. Şi pentru că ţine de firea începutului de înavuţire să foloseşti vorbele şi gândurile temeinic, la fel ca şi celelalte lucruri ale vieţii, după o scurtă pauză de gândire, a repetat:

— Are ăla o fleancă!

— Da, asta are, am spus eu intrând, ca să-i înveselesc pe cei prezenţi.

Dar cu toate că o spusesem în glumă, mă gândisem totuşi la străin, da, ştiam aproape sigur că şoferul vorbea de el.

Peter Sabest, fiul de optsprezece ani al cârciumarului, de după tejghea, râdea şi el. Luase o mină de om matur şi se ocupa cu răsucirea unei ţigări.

— Cu ce vă pot servi, domnule doctor? Întrebă el.

I-am cerut tutunul pe care nu-l găsisem în prăvălie şi el mi-a dat un pachet din dulapul de sticlă aflat în spatele tejghelei.

— Azi eşti stăpânul absolut al casei, Peter.

— Nu pentru mult timp, a fost el de părere, cu regret, s-au dus numai până la piaţă.

Şoferii, sau mai exact şofeml şi cele două ajutoare ale lui, deveniseră atenţi când mi s-a adresat cu titlul de doctor. Le inspiram încredere şi pentru că voiau să glumească în continuare, unul dintre ei, cel mai bătrân, a spus:

— E un coate-goale, da-i merge fleanca.

— Gura goală trebuie să trăncănească, a descoperit cel mai tânăr, un omuleţ cu faţa rotundă şi nasul cârn care putea fi luat drept ceh, chiar drept un ceh de curând însurat, pentru că era sigur că nu depăşise douăzeci şi cinci de ani dar avea deja verighetă în deget.

— Ei, am fost eu de părere, asta nu se prea potriveşte la femei, ele trăncănesc şi cu gura plină… Nu-i aşa, tinere însurăţel?

S-au pus din nou pe râs, dar Peter, care moştenise părul blond şi pielea albă de la mamă-sa, a roşit exact aşa cum obişnuia să facă ea. Peste câţiva ani nu va mai fi în stare s-o facă; atunci pielea lui va deveni albicioasă, va fi o piele albă, întinsă peste stratul de slănină care nu mai îngăduie roşeaţa.

Îmi umplusem pipa cu tutun, o aprinsesem, şi m-am aşezat lângă şoferi.

— Dar ce-a pălăvrăgit? A întrebat Peter.

Cel mai bătrân dintre însoţitorii şoferului şi-a scos haina, pentru că afară era un soare văratic, a băgat mâna în cămaşă şi s-a scărpinat pe piept:

— Păi, chiar, despre ce a trăncănit?

Şoferul, supărat că nu ştie, a făcut un gest:

— Când mergi eşti atent la dnim.

Am intervenit:

— La naiba, dacă nu ştiţi ce a spus, poate că nici n-a vorbit.

— Eu şedeam în spate, pe saci, se scuză cel mai tânăr.

— A îndrugat prostii, a spus şoferul.

— Cred că era ţigan, a spus însoţitorul mai vârstnic scărpinându-se în continuare. Puricele se pare că se mutase pe spate.

— Un franţuz, am spus eu.

— Zău, a spus şoferul cu dispreţ, pentru că nu-şi putea imagina nimic despre un franţuz.

— Frumos din partea voastră că l-aţi luat, am spus eu, flăcăul era frânt de oboseală.

Se uitau Ia mine uimiţi văzând că ştiam despre cine era vorba. Şi asta îi cam supăra. Nu mai aveau chef de glumă.

— Păi eu nu prea iau pe nimeni, a mormăit şoferul, tocmai pentru că e interzis.

Şi-a împins şapca pe ceafă. Părul rar i se lipise de fainte.

Leonbergerul cel mare al cârciumarului a apărut acum din camera din spate şi s-a apropiat frecându-şi coastele de scaune şi de muchiile meselor. Mă apreciază pentru că sunt proprietar de câini şi şi-a pus capul cu gura permanent cam băloasă pe genunchiul meu, iar în ochiul lui injectat se citea tristeţea binevoitoare a unui caracter fidel şi a unei exprimări chibzuite: „Eşti din nou aici, omule, şi miroşi, în parte a doctor, în parte a câinele tău Trapp şi încă a tot felul de lucruri de-ale vieţii, despre care însă nu vreau să mai vorbesc acum.” „Da”, am răspuns eu, „da. Pluto, Trapp îţi trimite salutări.” „Aşa să fie”, a răspuns ochiul lui Pluto.

        „Du-te afară. Pluto”, am spus eu, „e o zi de martie cu soare şi miroase a primăvară.” „Da”, a răspuns el, „ştiu, am stat deja culcat afară şi m-am simţit bine.” în cârciumioară era răcoare, deşi cam înăbuşitor din cauza ferestrelor închise. Mirosul acriu de bucătărie, de bere, vin, sudoare şi carne pe jumătate fiartă, mirosul ăsta de cavaler şi pedestraş în a cămi duhoare Occidentul a cucerit lumea şi care încă mai duce o existenţă mic-burgheză. Aproape animalică în cârciumi, fireşte mereu gata să reizbucnească şi să se aştearnă peste câmpurile de luptă, era prezent aici şi şoferii îl savurau.

Însoţitorul mai în vârstă a renunţat să mai caute puricele; a scos mâna din cămaşă şi şi-a contemplat cu regret degetele aspre, rămase goale.

Deodată, şoferul a devenit vorbăreţ:

— Aţi mai auzit aşa o prostie, domnule doctor? Cică să nu ne mai culcăm cu femei ca să fie mai bine pe lume…?

— Zău? Asta a trăncănit?

— Da, ce porc.

Şoferul îşi termina berea.

— Dar tu i-ai cântat în stamă, a afirmat acum însoţitorul mai vârstnic.

— Eu? Nu-mi păsa deloc, mă uitam pe stradă… Dacă a zis cineva da, tu ai fost ăla.

— De ce să nu zic da? Dă-le-ncolo de femei… Chiar dac-o fi aşa lumea mai bună ori ba.

Cam copilăreşte, şi pentru că voia să ia parte la discuţie, Peter a trântit:

— O fi fost vreun popă.

— Popă sau nepopă, a fost de părere tânărul însurăţel, dacă unul de-ăsta dă peste o fată vorbeşte altfel.

Robinetele de cositor de pe tejghea străluceau ca ziua de martie de afară; dincolo, pe faţada albă, luminată a casei, ferestrele ardeau mocnit şi se sileau să imite valurile cerului însorit; era momentul când lumina se coboară pe pământ ca un roi de gâze sticloase, ca să-l fecundeze.

— Nici nu mai vreau să aud de toată pălăvrăgeala asta, a continuat vesel tânărul, îs doar prostii.

— Nici tânăra dumitale nevastă nu vrea să ştie nimic despre asta, am spus eu.

— Nu, sigur că nu vrea. Râdea cu mina fericită a unui om care a aflat de o minune şi vrea să creadă în ea.

— Ei, am spus eu, poate că totuşi vă aduce pe drumul cel bun. Daţi-i totuşi crezare.

— Nu, a spus şoferul şi, cu toate că arăta curajos şi cu şapca lui de piele semăna cu un mecanic de locomotivă, a căpătat un ton ceva mai şovăielnic:

— Nu, n-are decât să rămână sănătos pe sacii lui, că nu-l luăm cu noi mai departe, n-am nevoie de trăncăneala lui… Şoseaua peste munte e păcătoasă, serpentină după serpentină şi camionul greu… Aş fi bucuros să ajung dincolo până nu se-ntunecă.

Oamenii au spus „bună ziua” şi au părăsit cârciuma.

M-am uitat după ei pe fereastră. Au privit nehotărâţi în lungul străzii, la stânga şi la dreapta, apoi s-au suit la locurile lor, şoferul a apăsat de două ori pe demaror şi după o smucitură scurtă şi o răsucire a volanului au plecat huruind. Însoţitorul de pe saci m-a observat la fereastră şi mi-a făcut semn cu mâna.

— Sunt pacienţi dincolo? L-am întrebat pe Peter când m-am întors din nou spre odaie.

Nu, nu venise încă nimeni. Peter părea că socoteşte posibil să continui discuţia cu el, nu numai pentru că zăboveam acolo singur, dar şi pentru că eram în relaţii bune.

Şi cine o fi fost vagabondul despre care vorbisem?

Dar n-am putut să-i dau nici o informaţie. Poate că au luat omul din nou şi acum şade lângă şofer, în timp ce maşina se îndreaptă urcând încet către satul de sus şi din cauza pantei acesta trebuie să acţioneze neîntrerupt schimbătorul de viteze. Sau poate că acum cei trei au şi uitat de haimana, cu fiecare acţionare a cuplajului au scuturat din minţi o parte din amintire şi acum privesc doar în gol. Eu cel puţin aveam tot cheful să uit. Aşa că am ieşit afară, în curte, prin camera din spate, de unde scara exterioară duce la pridvorul pe care se află camerele de oaspeţi şi locuinţa lui Sabest, dar şi cele două încăperi, sala de aşteptare şi cabinetul meu.

Soarele scăpăta frumos. Balustrada de fier aspru de care mă sprijineam îmi luneca fierbinte prin mână şi cântecul primăverii timpurii aproape că amuţise, atât de uimit era de propria-i putere. În mijlocul curţii tronează măreţ şi surprinzător un castan înalt: dacă n-ar fi fost protejat de zidurile casei şi de grajduri n-ar fi putut să se dezvolte niciodată în zona asta montană. Ramurile lui neînfamzite aruncau iimbre întortocheate, verdele dormea în ele.

În timp ce îmi însoream comoditatea ascultând munnurul din ce în ce mai lin al luminii, am auzit huniitul unei căruţe în gangul de la intrare şi stăpânii casei au mânat înăuntru, dar nu erau numai ei, ci mai aduceau şi un viţel pe platforma furgonului de măcelărie tras de un cal; era un tăuraş, un pui de vacă culcat cu picioarele legate şi care se uita cu capul întors în sus spre castan, fără să-i înţeleagă raritatea.

Atelajul s-a oprit. Sabest a sărit de pe capră, şi-a ajutat nevasta să coboare şi în timp ce ea îşi aduna cumpărăturile, hangiul, împreună cu argatul care ieşise din remiză, au ridicat viţelul, l-au dezlegat şi cum acesta se clătina pe picioare l-au legat lejer de roata carului. Apoi au deshămat calul.

Theodor Sabest nu arată aşa cum îşi închipuie lumea un cârciumar şi măcelar, el nu se poate îngrăşa. Este mai potrivit pentru cârciumă. Dar asta e doar prima impresie.

Căci foarte curând se observă că este tipul de parlagiu slab, ba aproape că-ţi vine să spui că este tipul de călău slab care cu greu ar putea să stimuleze buna dispoziţie fără de care nu se poate ţine o cârciumă. Dar îţi poţi închipui cum acest bărbat brutal şi pătimaş trebuie să o fi peţit odinioară pe fata bălaie care e acum soţia lui. Ea, care, deşi blondă, nu e tocmai blândă, a devenit o hangiţă adevărată, destoinică şi de acea senzualitate deschisă şi totuşi vicleană care-şi are locul ciudat între bucătărie şi alcool. Dacă o priveai îţi părea rău că nu a avut mai mulţi copii, dar un gâde nu vrea să aibă în casă o mamă ci o ibovnică, el păstrează înăuntrul lui pădurea ancestrală în care oamenii se adună, spre norocul sau spre nenorocul lor, el îşi bate joc de cei ce se urnesc şi tind să iasă din întunecimea jilavă, deoarece ştie că omul, chiar dacă e în stare să construiască şi case cu porţi largi de intrare şi chiar să umble cu automobilul, nu depăşeşte niciodată marginea pădurii, ştie că începutul şi sfârşitul a tot ce este omenesc zac în întunecimea somnului primitiv şi al uitării, că fiecare acţiune, fiecare convorbire, fiecare faptă, fiecare cedare pot duce înapoi în bezna desişului ancestral şi că flacăra sumbră este permanent pregătită să izbucnească şi să ne mistuie. Bineînţeles că hangiul Peter Sabest nu se prea gândea la astfel de lucruri şi se poate întâmpla ca eu, medicul, care ştie câte ceva despre căsnicia lui, să fi pus cam prea mult preţ pe sufletul lui, iar dacă cineva l-ar întreba, ar răspunde cu siguranţă că numai din motive pecuniare s-a întâmplat să rămână cu un singur moştenitor.

Dar, pentm că acum apăruse Pluto şi adulmeca binevoitor viţelul, ba chiar îl îndemna la joacă cu laba lui grea, acesta s-a neliniştit, a smucit de funie şi a sărit în sus, cu picioarele din faţă ţepene. Era un gest aproape nedemn pentru o creatură care avea să fie dusă în curând la moarte. Apoi am intrat în cabinetul meu.

Asta a fost prima zi pe care am vrut să o descriu.