VII

Plouase câteva zile, tot mai încet şi mai încet, şi într-o noapte vântul gonise ploaia. M-a trezit devreme mirosul verii adus în valuri prin fereastra larg deschisă de vântul de la sud. Mă scol şi mă aplec în afară. Grădiniţa e încă umedă şi umbrită de pădurea de pini care o înconjoară. O mierlă îşi face de lucru pe aleea de pietriş. Dar acum zboară de acolo, pentru că Trapp, care stând cu vârful nasului negru deasupra labelor încrucişate o mai privise din coteţ, mă observă şi vine în grabă, se întinde de două ori cu botul deschis şi spinarea încovoiată şi acum începe să danseze în faţa ferestrei lătrând şi dând din coadă.

Sunt oare aceste dimineţi, aceste dimineţi de vară şi acele dimineţi de iarnă cele ce m-au reţinut pe mine, om în vârstă, deja de atât de mulţi ani în satul ăsta de munte?

Mă reţin ele şi nu mai vor să-mi dea drumul?

S-a trezit şi Karolina. O aud meşterind în bucătărie şi pregătind cafeaua pentm amândoi. Mă duc la baie care, ca şi multe altele din casa asta, este o escrocherie a inflaţiei: robinetele nichelate sunt uscate pentru că izvorul care trebuia să alimenteze cele două vile n-a mai fost captat şi în camera fnimos faianţată trebuie să mă descurc cu nişte ligheane. În mod ciudat, într-un colţ al sufletului meu mi se pare drept – cu toate că, dacă comuna ar da curs insistenţelor mele şi ar instala conducta de apă, aş putea foarte bine să amenajez aici două sau trei camere pentru bolnavi şi asta ar fi o binefacere pentru această localitate izolată – în mod ciudat, condiţiile astea primitive îmi convin, precum şi tot ce este distanţat de oraş şi de regulile urbane de care am fugit. Fireşte, asta n-are sens, dar omului îi trebuie câteodată pietre kilometrice exterioare când parcurge un marş lăuntric. Şi de când m-am lepădat de oraş şi în exterior, mărşăluiesc, cred că mărşăluiesc.

După aceea stau cu Karolina în bucătărie, la micul dejun. Fereastra e deschisă, umbra grădinii îşi trimite respiraţia rece în bucătărie şi preia mirosul de cafea măcinată.

Dar se simte că, afară, vârfurile brazilor sunt deja aurite de raze de soare, deoarece, clătinate de vântul de la sud, care le face lemnul să trosnească cu un zâmbet plângăreţ, ele seamănă scânteile de lumină care s-au încurcat în ele, sămânţă de lumină care coboară în umbră şi îi fecundează răsuflarea. Iar în acest surâs plângăreţ al trunchiurilor şi crengilor se amesteca viersul tuturor păsărilor.

Dar omul nu există numai ca să se bucure de frumuseţea lumii şi mai ales Karolina este de această părere, aşa că mai povesteşte încă o dată că n-ar fi avut o bătrâneţe atât de însingurată dacă individul de la care avusese copilul n-ar fi emigrat în America. De câtva timp mă gândesc dacă acel flăcău din America nu răspunde la numele de Arlett. Copilul însă are serviciu la oraş. „Copilul de servitoare tot servitor ajunge”, încheie ea întotdeauna povestirea.

Aveam treabă în satul de jos, dar – pentru că era miercuri – nu consultam, şi de aceea am hotărât să plec imediat, poate şi pentru că dimineaţa mă ispitea să iau dramul prin pădure. Şi după ce Trapp a terminat de lins laptele, am luat bastonul şi geanta şi am pornit amândoi, mai întâi pe lângă casa lui Wetchy, apoi prin luminiş, pe la capătul funicularului şi am luat direcţia către nord, cu punct terminus valea Plombonului, fireşte făi-ă să ajungem până acolo.

În luminiş ne-am oprit un moment. Pereţii Kuppronului se pot vedea de aici în toată întinderea lor până dincolo, unde coboară spre şaua Kuppronului. Se conturau limpede pe cerul senin, ca şi stâncosul Venten, de dincolo, care mai purta încă zăpadă pe înălţimile iui. Înconjurate de umbrele lungi şi negre ale copacilor, pajiştile verzi de sus erau scăldate în auriul soarelui matinal, dar prospeţimea rece a acestei lumini umpluse deja în întregime văile Kuppronului şi Plombonului, a căror confluenţă se poate vedea de aici. Dincolo, pe înălţimile mai joase dinspre nord şi est, se desluşeau bine nişte gospodării izolate cu păşunile şi pâlcurile lor de copaci, viaţa cotidiană, între casă şi grajd era perfect vizibilă, marea umanitate a locuirii şi a muncii, fântânile şi jgheaburile, din când în când un cucurigu, ba chiar şi câte un strigăt. Le vedeam şi le auzeam pe toate, atât de mult limpezise ploaia văzduhul. Vântul dimineţii amuţise.

În aşteptarea ştiinţei.

Am coborât prin abatajul îngust, făcut pentru funicular, unde, pe partea umedă, umbrită, a muntelui, el se îmbogăţeşte cu fiecare an tot mai mult cu tufe şi iaibă grasă cărora le prieşte de minune, am trecut de soclurile cenuşii de beton ale pilonilor, cuburi uriaşe, de ale căror suprafeţe laterale rugoase nu se prinde nici o plantă şi pe care nu creşte nici un fir de iarbă şi care nu arată nimic în afară de urmele orizontale ale cofrajelor, şi în cele din urmă am ajuns la pârâul care coboară în stânga de la Piatra Rece şi traversează culoarul funicularului într-un şanţ adânc, împreună cu el am cotit-o în pădure.

Acum, după atâtea zile de ploi, nenumărate pârâiaşe de pe peretele Kuppronului, tulburi de nisipul adus, năvălesc peste solul aproape uscat şi peste pietrele pline de muşchi, iar pe margine, ferigile şi ierburile sunt spălate de şuvoi: câteodată una dintre plante este smulsă împreună cu bulgărele de pământ, se roteşte de câteva ori în jurul ei şi apoi se prăbuşeşte dispărând în apă. Drumul duce peste solul de ace neted şi umed, trebuie să înfig bine bastonul în pământ ca să nu alunec, şi când e mai greu fac mici ocoluri, ca să calc pe muşchi sau vreascuri. Cerul albastru priveşte în pădure printre ramurile negre, mulţimea de tmnchiuri ale pădurii încă plină de ploaia nocturnă începe să se joace cu soarele, un joc al petelor de soare, un joc de foşnete şi trosnituri, trunchiurile râd cu picături de răşină, şi pe frunzele ciclamelor sclipesc perle întorcându-şi, pretutindeni şi mai ales în jurul trunchiurilor, pielea lor pestriţă de reptilă către soare. M-am întors şi eu cu faţa spre soare, mergeam chiar spre el, poate că îi şi zâmbeam.

Dar apoi copacii s-au schimbat şi aproape brusc mă întâmpină lumina verde-aurie a pădurii de fag, câţiva paşi încă şi calc pe pajiştea blând-foşnitoare a ierbii de pădure cu muchii tăioase, desişul cu frunze de un verde-crud mă înconjoară din toate părţile, trebuie să îndoi crengile ca să pot trece, ele mă stropesc pe obraz cu rouă, ultimii stropi jucăuşi ai ploii. Se răcoreşte şi pârâul curge mai domol, îmi aprind din nou pipa, ea stă bine şi plăcut între dinţi, gura mi se umple cu fum cald şi dulce, aud cucul şi piţigoiul, toate sunetele trecute din guşă în guşă cât ţine pădurea, mai departe, tot mai departe până la imperceptibil. Revenind mereu şi din limitele imperceptibile ale fiinţei mele creşte iar uimirea, uimirea că sunt om, un om în pădure, om, care păşeşte prin rouă şi prin zi, om, care uită ploaia de ieri şi soarele de azi, el însuşi un strop de rouă ce se evaporă, el însuşi un strigăt de cuc, un ciripit de piţigoi, transmis mai departe din depărtare în depărtare şi reîntors numai în imperceptibil. Se întunecă, trunchiurile sunt mai înalte, crengile mai dese, coaja mai crăpată şi mai noduroasă. Dar pârâul se adânceşte mai mult în pământul moale, atât de adânc, încât formează o mică râpă, pe ale cărei maluri întunecate cresc tufe şi ferigă şi frunze mari de podbal şi unde se depune mult prundiş.

Trapp îşi încetineşte brasc mersul, picioarele i se întind, ciuleşte urechile, ridică atent coada în poziţie orizontală şi se opreşte. În gâdejul lui este un mârâit abia perceptibil.

Mai este un om în pădure, fără aprobarea lui.

Omul devine vizibil şi este tare jerpelit. Într-o mână ţine o boccea roşie, în cealaltă câteva ciuperci frumoase.

Slab, cărunt, cu o barbă incertă şi de o vârstă indefinibilă, este Waldemar-Cizmarul, care a profitat de cunoştinţele sale despre ciupercile crescute după ploaie.

Ne salutăm şi îi admir ciupercile pentru că este un om naiv.

— P-asta o capătă Marius, spune el şi îmi bagă sub nas o mânătarcă mare pe care o ţine în mână separat.

Ciuperca miroase a răcoare şi pământ.

— Aşa, o capătă Marius. De ce, mă rog?

Waldemar-Cizmarul e darnic. N-ar trebui să fie atât de sărac cum este, dar e fără apărare şi oamenii simt o plăcere nebună să profite de el. Lax nu i-a plătit niciodată nici măcar un ban.

— El o să ne mântuiască, spune el. Mă aşteptam de mult să urmeze aşa ceva; totuşi eram surprins.

— Te-a pus să-i cârpeşti pantofii?

— Da, el şi ălălalt.

Âlălalt? Păi ăla era Wenzel.

Poteca pe care coboram împreună trecea uneori pe marginea râpei, alteori la distanţă de ea, se apropia din nou şi se întâlnea în cele din urmă cu drumul de căruţe, ce vine din stânga peste podul solid din bârne şi duce spre dreapta la ieşirea din pădure şi spre sat.

M-am oprit.

— Ţi-au plătit pentru pantofi?

— Da, a spus el cu un zâmbet fericit.

— Aha, şi de-aia vrea să ne mântuiască.

— Dacă râzi, mă întorc în pădure, mă ameninţă el şi vrea s-o facă.

— Vino, spun eu.

Urmele de roată de sub picioarele noastre sunt adânci, marginile lor încă moi de la ploaie se rup, şi pe fundul lor este pietriş călcat de roţi. Pe unele porţiuni trebuie să mergem unul după altul pentm că este un adevărat şanţ cu pereţi de nisip şi lut peste care se prelinge permanent apa.

Dar cu cât ne apropiem de ieşirea din pădure, cu atât drumul devine mai plat şi în cele din urmă se continuă foarte domol, pe lângă marginea pădurii, despărţit doar de câţiva copaci şi tufe de tăpşanele pe care iarba deja cosită stă culcată în valuri lungi şi pălind se preface în fân. Acum mergem unul lângă altul.

— Sărac este, şi săracilor le va da, spune Waldemai-Cizmarul.

— Şi va lua de la bogaţi, spun eu, ca să-ţi plătească până la urmă şi pantofii tăi.

— Nu, spune el, n-o să facă asta; el nu ia nimic de la nimeni. O să-i mai dau încă una, spune el şi vrea să deznoade bocceaua ca să mai caute o ciupercă.

— Da, spun eu.

De după ultima cută a povârnişului, apare satul. Îi strâng mâna lui Waldemar-Cizmarul şi trec prin tufărişul de la margine ca să cobor direct pe panta pajiştii cosite.

Trapp, bucuros de locul deschis, aleargă înainte.

Satul se află acum jos, în faţa mea, în fântâna întunecată a verdelui grădinilor sale. Pe pajişte se merge uşor, aici este împestriţată în tot locul cu muşchi, cu un muşchi umed, cu frunza lunguiaţă, în care bastonul se înfige adânc, ca într-o pernă mare, elastică. Peste tot au rămas cozile narciselor de mult dispărute, de o paloare toxică, tulpiniţe frânte şi răutăcioase. Sar gardurile joase, care străbat pajiştile ca să oprească vitele, rămân aşezat o clipă pe unul dintre ele, cu mâinile încleştate pe lemnul cenuşiu cu crăpături lungi, bălăbănind un picior, cu celălalt proptit pe parul din mijloc şi îmi fac turul de orizont matinal. Sus, la marginea pădurii stă Waldemar-Cizmarul, care, fireşte – ca să vadă ce o să fac – a ieşit şi el pe pajişte şi când observă că mă uit în sus, spre el, face nişte plecăciuni adânci din pricina cărora oamenii îşi bat joc de el şi salută ridicând mâna cu basmaua cu ciuperci; dar de jur-împrejur sunt munţii, pădurea, care în depărtare devine o pernă verde mare şi plată, sunt pajiştile cosite, lanurile de grâu de un verde-deschis, trifoiul aproape negru şi, mai puternic colorat, orzul, în timp ce satul se află în faţa mea, biserica cu cimitirul e chiar drept în faţă şi, aproape prinsă între ogoare, şcoala. Este satul care-l găzduieşte pe Marius. Mă ridic de pe gard şi o iau la vale. Ajung în treacăt prin spatele curţii lui Striim. Grădinile, a căror dulce tristeţe de primăvară, în alb şi roz, s-a scuturat şi a fost deja îndepărtată, s-au maturizat, frunzişul des le acoperă umerii şi braţele, iarba le creşte la picioare, iar capul lor este un cânt de pasăre în multiple forme, pe mai multe voci. De la ferestrele deschise ale şcolii se aude o poezie recitată de o clasă în cor.

Fireşte îmi amintesc de Agata şi cum cosea în grădină.

Dar ea nu este acolo. În schimb, îl văd pe tata Striim ducând o roabă cu pământ la straturile de legume de la marginea curţii. II strig şi vine spre mine.

— Toată lumea sănătoasă, Striim?

— Da, spune el şi îşi trage şorţul albastm peste burtică, ca să pară mai distins, da, ne merge bine. Agatei şi mie.

Fireşte, lui Striim îi merge bine întotdeauna.

A râs:

— Mai ales când o să fiu tată-mare.

Era ceva nou:

— Ce surpriză, Strum… Şi eu aflu abia acum…

El radia:

— Sper să fie băiat.

— Ei, atunci trebuie să trec drumul şi să-ţi strâng mâna…

Ne-am strâns mâinile.

— Când o să fie?

— E în luna a treia.

— Al lui Peter?

— Păi da.

— Dar amândoi sunt prea tineri pentni însurătoare.

— Agata nici nu mai vrea.

— Adevărat?… Poate mai târziu, totuşi… Gândeşte-te numai, fata s-ar căpătui şi ar fi în stare să-şi ţină gospodăria…

— Ăia nu vor fată de sărăntoc, vor ceva mai de soi.

— Se poate schimba.

— Nu, spuse Striim băgându-şi mâinile sub şorţ ca femeile, acum nu mai vrem noi.

Grădina nu mai e aşa luminoasă cum era cu şase săptămâni în urmă; frunzişul s-a îndesit, ca un acoperiş, covorul ierbii e şi el des şi între ele e prinsă răcoarea verii.

— Pe lângă asta, spune el, Peter a înnebunit.

— Ai răbdare, Striim, o să fie bine… Povestea cu Marius o să treacă şi apoi Peter o să fie din nou bun şi cuminte.

— Nu ne trebuie Peter.

— O să râzi, dar fiecărei fete îi trebuie un bărbat… Şi e mai bine dacă e tatăl copilului.

Striim cugeta şi eu mă uitam afară pe câmp. Spicele, de dimineaţă încă grele de ploaie, se îndreptaseră şi se clătinau în uşoara adiere fierbinte. Apoi spune:

— Nu, nu ne trebuie bărbat.

— Ţie nu, Striim… Te cred. Tu n-ai nevoie.

Şi cu asta intrăm alături, în casă. O găsim pe Agata la vatră.

— Pentru mine sunt noutăţi. Agata… Mai devreme nici că puteai începe.

Sigur că nu înţelegea ce vreau să spun. A zâmbit doar şi a spus:

— Da.

Dar Striim se bucură:

— Da, era hotărâtă.

Ciudat, lui nu-i trebuia, nu voia un bărbat pentru fată.

Dar ceea ce se întâmplase accepta, asta îi convenea. Că acest rotunjor pântec de copil, copleşit de o dulce constrângere care îl primise în el pe Peter, că o mare, tristă şi blândă necesitate i-a dominat şi i-a doborât pe amândoi dintr-o lovitură, le-a închis ochii şi i-a scos dincolo de limita propriei lor fiinţe, pe toate astea Striim le lua ca o femeie care nu se gândeşte decât la copilul ce o să vină.

Şi acum în copilul din faţa noastră avea să se formeze un nou copil, în acest trap un nou trup, în bazinul osos un nou schelet şi el este bucuria fiinţei.

— Ce o să faci cu o făptură atât de mică, când o fi să fie…?

Faţa rotunjoară, de copil, a Agatei, parcă acoperită cu un strat gros şi aproape nemişcat de tinereţe, despre care nu se ştie dacă mai târziu va putea arăta una sau alta dintre nenumăratele feţe ale omeniei – prea puţine feţe ajung până acolo, şi cea a tatălui cu care semăna, avea oarecum doar un singur strat – faţa ei se luminează şi se mişcă uşor lăuntric când spune:

— O să şed cu el în grădină, sub pomi.

— Da, spun eu, asta o să faci, sigur că o să faci asta, şi acum tot asta faci.

Şi atunci m-am gândit că fătul poate să perceapă deja foşnetul pomilor şi adierea vântului de vară şi că toată viaţa lui viitoare va purta în el această pre-auzire, ca pe un veşnic dor.

— Dar abia în noiembrie o să fiu la pat.

— Adevărat, spun eu, e bine aşa, pomii vor fi golaşi şi va trebui să schimbi pruncul cu feşe uscate în odaie.

Striim, înveselit, se amestecă:

— Ce-o să mai râdem.

Însă fata, în al cărei pântec încolţea sămânţa de om, spune:

— Odaia o să fie încălzită, şi lumina o să ardă toată noaptea. Leagănul o să fie lângă mine, în umbră… Şi adăugă: poate că o să mai şi plâng.

— Un leagăn din lemn de migdal, zic eu.

Dracu' ştie ce am avut tocmai cu lemnul de migdal.

— Avem un leagăn, în care a dormit şi Agata.

Brusc mă simt mâhnit că n-am şi eu un copil, mă simt bătrân. Întreb doar:

— Ce găteşti azi. Agata?

— Tăiţei, spune Striim lingându-şi buzele.

Dar gravida o ţine morţiş cu leagănul:

— Când mă aplec peste el o să mă apuce de sân şi o să-mi deschid cămaşa… Şi după ce a supt o să strângă pumnişorii şi o să adoarmă la loc.

Şi în timp ce vorbeşte aşa tot trupul parcă i se leagănă uşor.

Striim ascultă încântat. Prin uşa deschisă a bucătăriei intră zgomotele verii, vine miros de grajd şi, pe undeva, cineva cântă la o muzicuţă de gură de parcă ar fi duminică.

— Da, spune ea, aşa o să fie.

— Bineînţeles, confirm eu, aşa o să fie… Aşa fac toţi copiii: mănâncă şi dorm… Frumos ar fi dacă unul dintre noi doi o să mai poată face aşa… Ce zici, Striim?

Privirea senină a Agatei trece pe lângă mine, poate spre grădina şi spre pomii sub care va sta coşul copilului anul viitor şi la care se va uita dacă nu doarme, dar poate că priveşte mult mai departe, până la nepoţi şi nepoţii nepoţilor care venind din infinit vor duce mai departe curentul primit din infinit, tot printre pomi şi ogoare, până în toată veşnicia viitoare: pentru că ochiul poate cuprinde mai bine decât raţiunea omului metafora realităţii superioare şi inferioare şi caută mereu metafora pentru că ea este însetată de siguranţă în spaţiul vid – pentru că metafora locuieşte şi în pomii unei grădini ţărăneşti. Şi confirmarea vine când Agata, făcându-şi mâinile căuş, de parcă ar fi vrut să adune laptele încă inexistent al sânilor ei sau că ar fi avut de dus ceva foarte important şi semnificativ, spune:

— Când eram mică am mai apucat-o încă pe străbunica şi acum o să-mi apuc şi eu strănepoţii.

Şapte generaţii. Nu-i glumă! Se poate întâmpla, dacă devii mamă la şaisprezece ani.

Muzicuţa de gură care amintea de duminică tot mai cântă, mi-aduc aminte că mai demult, în timpul consultaţiilor, îl înjurasem pe Peter pentru muzica asta stridentă de tinichea. Dar Agatei sunetele astea nu par să-i trezească amintiri.

Îi ridic bărbia:

— O să reuşim. Agata.

Când am ieşit din nou în curte cu Striim, atmosfera matinală dispăruse. Pe măsură ce soarele se înălţa cerul devenea tot mai fierbinte şi mai apăsător, păşunile cereşti erau ca o scufie de lapte pusă să acopere solul negru al vieţii de dincoace.

— Ar trebui să-i încunoştinţaţi pe soţii Sabest de eveniment, spun eu, chiar dacă copiii nu se căsătoresc copilul trebuie să ştie de unde se trage, trebuie să ştie şi lumea…

El îşi scărpină ţeasta rotundă:

— Da, sigur că ar trebui…

— Şi, până la urmă, nu-i chiar aşa de greu… Poate că pensia alimentară o să vă facă bine… Va trebui să o cereţi de dragul Agatei şi al copilului…

— Domnule doctor, n-aş vrea asta…

— De ce nu?

Striim ezită puţin:

— Oricum, Peter ştie.

— Ei şi?

— Păi, de curând l-am întâlnit pe Wenzel…

— Ce treabă are el cu asta?

— Poate că a fost doar o glumă a lui; a zis că, de acum înainte, fetelor care cer pensie alimentară li se vor sparge geamurile…

— Doar n-o să-l iei în serios… Domnului Wenzel o să-i dau eu de cheltuială!

— Mai avem încă timp, râde el, şase luni…

— Nu-mi plac deloc glumele lui Wenzel, spun eu la despărţire.

Am scrisori în geantă şi mă duc mai întâi la poştă, care se află chiar la capătul celălalt al uhţei bisericii. În mica încăpere pătrată, cu o singură fereastră şi cu pereţii acoperiţi de anunţuri oficiale se poate citi, pe lângă buletinul meteorologic rar schimbat, despre deschiderea legăturii telefonice cu Pernambuco. Aici se plictiseşte, ca de obicei, domnişoara Baidan şi e bucuroasă de clientela neaşteptată.

— Vremuri liniştite, domnişoară Baidan…

Zâmbeşte, cu dinţii ei lungi şi neregulaţi pe care îi ştiu bine de la cabinet:

— Curând o să fie mai multe de făcut… Poate că o să-mi trebuiască chiar un ajutor…

— Nu zău…

— Păi domnul Lax zice că dacă ei o să găsească acuma aur, o să fie o circulaţie enormă şi mulţi străini…

O spune cu mândrie şi nu pot decide dacă mândria se referă Ia serviciul foarte aglomerat sau la relaţiile ei cu Lax, despre care se spune că au un caracter mai delicat şi că le afişează cu plăcere. Stă aplecată peste scrisorile mele; codiţa neagră este prinsă cu agrafe de sârmă şi are ceafa gălbejită. Când ies îl văd peste drum, sub streaşina fierăriei, pe Johanni cu calul, şi pentru că, oricum, voiam să ajung odată la fierai”, traversez strada albă, prăfoasă, mă strecor printre căruţele ţăranilor care aşteaptă în faţa fierăriei să li se pună cercuri noi sau osii, şi îi salut pe amândoi.

Fierarul tocmai cercetează gâtul animalului şi îşi trece mâna peste cele două tendoane moi. Johanni, de lângă el, are o faţă îngrijorată.

— Nu-i nimic, spune fierarul.

— Ba e, spune Johanni, calul are gâtiţă, dă-i un hap.

Fierarul clatină din cap:

— Calul n-are nimic… Dar dacă vrei…

Nu mă pricep la cai; nu găseam nici un cusur animalului. Dar pe Johanni, care-şi ştergea sudoarea de pe famte, părea că, pe lângă încăpăţânarea lui bovină, l-a mai apucat acum şi o frică copleşitoare; nici lumina bună a amiezii, nici încurajările noastre, nici focul care ardea cu vâlvătăi în întunecimea fierăriei, nici ciocăniturile vesel-ritmate cu care ucenicul Ludwig lucra pe nicovală la un tăiş de coasă nu îi puteau goni frica oploşită în el şi tot repetă:

— Dă-i hapul.

— Bine… Spune fierarul şi vine cu hapul.

Când ia calul de nări îl ajut să-i sufle hapul în gura care parcă râde îndurerată.

După ce Johanni a plecat cu calul, ne-am aşezat pe una din căruţe. Ne-am aprins amândoi pipele.

— Ei, fierarule, ce ai de zis?

Ne uităm după Johanni care merge cu paşi grei de bou pe lângă calul care goneşte cu coada muştele de pe pulpe.

Fierarul ia o mină serioasă:

— Dacă mai zăpăceşte câţiva, e nenorocire; atunci chiar ni se îmbolnăvesc vitele.

— Marius, am spus eu.

— Eu îs doar fierar, spune el, mă pricep numa' la vite, tu eşti doctor, trebuie să-i lecuieşti pe oameni.

Sub streaşină sunt mai multe pluguri şi lucesc, unele încă albăstrii; coasele sunt înşirate la perete; mă uit în ochii fierarului. Are ochi căpmi, cu reflexe aurii, ca lemnul lustruit.

Spun:

— Dacă apare unul care vrea să mântuiască lumea, doctorul nu mai poate face nimic.

— Da, spune el, dar cei ca Johanni nu cred că lumea o să fie mântuită, cred numa' că ăla se pricepe la vrăjitorii.

— Păi vezi, asta face, îi vrăjeşte pe oameni.

Ucenicul fierarului, Ludwig, se apropie de noi cu coasa terminată în mână şi strigă râzând:

— Nu vrăjeşte pe nimeni… Le e frică numa' de aurul ce o să-l aducem jos.

— Tu taci, îl mustră meşterul, şi vezi-ţi de treabă.

Ucenicul de fierar Ludwig continuă să râdă. E un flăcău înalt, în loc de cămaşă poartă un pieptar foarte decoltat care-i lasă liberi umerii puternici; pe piept îi creşte păr blond-închis.

Spun:

— Marius n-o s-aducă aur, cel puţin nu câtă vreme munceşte la Miland.

— Da' Wenzel munceşte la Krimuss, răspunde el vesel, şi asta-i altceva.

Fierarul spune:

— Wenzel e numa' un pişicher.

— Poate că şi Marius, spun eu.

— Nu, spune fierarul, ăla e serios.

— Şi Wenzel o să facă treabă serioasă, se bucură flăcăul. Acum râde şi fierarul şi e un râs aspra şi totuşi bun, un râs de-al nostru, cald ca lemnul:

— Cu glume n-a făcut nimeni treabă serioasă, fierul e serios.

— Marius nu-i fier, spun eu.

— Avem fier, spune ucenicul.

Sub streaşină e agăţat un cântar mare, de un lanţ gros; cu trei lanţuri mai subţiri sunt agăţate tasurile mari pe care are loc un sac de grâu întreg. Aici îşi cântăresc ţăranii grânele.

— Ce vrei tu? Îl întreb pe fierar, şi tu ce vrei, îl întreb pe ucenic.

— Şi aurul râde, răspunde mai întâi ucenicul, aici o să-l cântărim.

— Şi moartea râde, răspunde meşterul, râde ca un cal.

Da' poate fi şi bună şi serioasă.

Ce-i dezgustase? Aveau nicovala şi foalele care prefac aerul în foc. Asta era ştiinţa lor. Mai doreau încă una?

Aveau rânduiala lor. Mai voiau încă una?

— Amândoi vreţi acelaşi lucra, spun şi plec la treburile mele.

Castanul din curtea hanului e învăluit de splendoarea primăverii lui tardive. El înfloreşte aici mai târziu decât toţi ceilalţi pomi din împrejurimi, mulţimea de lumânări roz îi înconjoară trunchiul înalt şi moale. Primăvara lui e primăvara de la oraş, de care eram dezgustat, de care sunt şi acum tot dezgustat, deşi am scăpat de mult de ea şi am uitat-o.

Seara, pe la şase, Wetchy vine la mine alergând.

— Maxi are fierbinţeli.

— Copiii fac uşor febră, domnule Wetchy… Se mai vede şi altceva? Roşu în gât? Digestia? Nu era în stare să dea nici o informaţie; era prea tulburat şi în timp ce parcurgeam bucăţica de drum până la casa lui, sporovăia alandala: peste tot numai nenorocire şi necaz. Şi până acum a fost destul de greu să-ţi duci zilele. Nici o afacere. Nici o afacere de Doamne-ajută. Cu ce să-şi hrănească copiii? Acum în sat e un nebun care întărâtă contra radioului. Şi sunt doar aparate de prima calitate.

— Hm.

— Un individ, i se spune Wenzel.

De curând ăsta s-a ţinut după el pe şosea şi a tot strigat „eşti fără fir”. Flăcăii şi tineretul s-au oprit şi şi-au bătut pulpele. A încheiat foarte indignat:

— Şi e chiar mai scund ca mine.

Da, ăsta era Wenzel. Nici la Wetchy nu găseai prea multă înălţime şi lăţime. Mi-a venit să râd:

— Aşa, nici măscăriciul nu poate suferi cutia urlătoare…

Era jignit:

— Un astfel de comerţ se pune greu pe picioare, domnule doctor, şi se duce uşor de râpă… Of, ce să-i faci…

Între timp, ajungem la el. Casa lui e construită la fel ca şi a mea, dar aici, în afară de apă, lipsesc tot felul de accesorii pe care mi le-am instalat la mine eu însumi.

Camera bolnavului e întunecată. Mica doamnă Wetchy care şezuse lângă pat, se ridică şi văd mai întâi un mic gest emoţionant al mâinilor ridicate. Ceva asemănător vedeam uneori la femeile îngenuncheate în bisericile întunecoase.

— Bună seara, doamnă Wetchy… Cum ar fi dacă am lăsa să intre puţină lumină?

— Da? Se aude cu ezitare şi teamă.

În lipsa jaluzelelor agăţase în faţa ferestrei o pătură mare, pe care o dau pur şi simplu jos.

— Dar îl dor ochii.

Micuţul se uita în sus, la mine, bănuitor şi cu frică. În „ familia asta toate au un fond de frică: dragostea, care îi ţine aproape cu o căldură slabă şi nu foarte trainică, nu Imai puţin decât tonul de patriarh protector cu care micul Wetchy le porunceşte alor săi.

Ţopăie în jurai meu şi îmi stă în drum:

— E ceva serios, domnule doctor?

— Ce-ar fi, Wetchy, dacă m-ai lăsa mai întâi să-l văd pe băiat… Adu-mi o lingură.

— O lingură, comandă el soţiei.

Băiatul, care a suportat răbdător lingura rece pe limbă, avea febră. Pojar? Nici un caz de pojar în toată zona. Dar tocmai frica atrage bolile, chiar şi în aerul curat de aici, de Isus, frica atrage după ea bacilii.

— E ceva serios, domnule doctor?

— Ei, poate pojar.

— Po… Ferească Dumnezeu!

— Dragă doamnă, dar care dintre noi n-a făcut cândva ţ pojar… Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

Mă priveşte întrebătoare dar nu se încumetă să mă contrazică, ba surâde chiar un pic, când îl iau de mână pe copil care se cufundase în perne ca un bătrânel.

Apoi mă spăl pe mâini în bucătărie. Aş fi putut să fac asta la mine acasă, dar din motive educative mi-am făcut un obicei să mă spăl la fiecare pacient. Wetchy, cu un prosop curat pe braţ, mă priveşte smerit, ca şi cum de spălatul meu depinde sănătatea şi viaţa copilului său.

Lângă fereastra bucătăriei, la un pupitru, şade cel mai mare dintre cei doi copii ai lui Wetchy, o fetiţă de cinci ani, şi taie liniştită hârtie colorată în fâşii.

— Ştii ceva, domnule Wetchy? Pe durata bolii ai putea să trimiţi fetiţa la rude… Să nu se molipsească. Se uită la mine descumpănit; de asta nu era în stare.

Dar, între timp, mă şi gândisem; poate că fata era deja contaminată şi n-ar fi fost decât alte complicaţii. De aceea îi ofer o variantă:

— Sau mai bine, dă-mi-o mie, alături, în carantină…

Karolina mea tot n-are nimic de făcut… Şi dacă la fetiţă apare ceva, v-o aduc înapoi.

Wetchy face o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ducă înăuntru la nevastă-sa. Dar apoi se răzgândeşte, sau nu-l mai ascultă picioarele. Îşi şterge buza de sus, pe care se atlă o mustaţă mică, roşcată, de comisionar, apoi şi chelia pe care mai are câteva fire de păr roşcat; transpiraţia bruscă îl face slab şi mut.

Mă uit la omul tăcut şi răbdător, acest orăşean eşuat aici.

Poate că în timiditatea cu care îşi apără micul lui rost pe pământ şi nu vrea să renunţe la el este mai multă înţelegere a lucrurilor din această lume decât comportarea flăcăilor şi ţăranilor care au pentru o astfel de creatură doar o ridicare din umeri dispreţuitoare şi batjocoritoare.

Totuşi mă înfurie comportarea lui lamentabilă şi mă adresez micuţei Roza:

— Ce zici, fetiţo, ai vrea să locuieşti la mine? La Trapp?

Copila clatină din cap serioasă şi continuă să taie fâşii colorate.

Wetchy face un gest, ca şi cum hotărârea ar fi fost luată.

— Ei, fă cum vrei!

Mă apropii de Roza să văd ce lucrează. Când calc pe scândurile puse de Wetchy sub pupitm – şi în faţa vetrei erau unele la fel – ca să protejeze femeia şi copilul de pericolul frigului ce urcă de la pardoseala de piatră a bucătăriei, sub greutatea mea scândurile se ridică.

— Încă o dată, strigă copila cu o vioiciune surprinzătoare.

Râde şi Wetchy, prosteşte.

— Mai faceţi încă o dată, strigă şi el.

Paie că a uitat de pojar şi de propunerea mea.

Bine, repet ceea ce devenise brusc o glumă bună şi calc încă o dată, cu toată puterea pe scânduri, de trosneşte.

Din nou cu acelaşi succes la tată şi fiică.

Dar pentru că nu vreau să prelungesc la infinit jocul ăsta idiot, oricât de mult le-ar fi plăcut celor doi, spun:

— Dar acum, domnule Wetchy, du-te şi sfătuieşte-te cu soţia dumitale.

Wetchy, care tocmai îşi freca mâinile satisfăcut, ia o mutră dezamăgită şi pleacă, nu fără să se uite cu regret înapoi de la uşă, pentru că eu tocmai calc pe scândură în chiuiturile Rozei care aruncă braţele în sus, fericită.

După ce el a ieşit, copila spune deodată:

— Te joci aşa cu mine, dacă vin la tine?

— Da, spun eu imprudent, fără să mă gândesc că ar trebui să-mi fac şi eu rost de o astfel de scândură.

Şi de parcă soarta ar fi vrut să mă prevină şi să mă sperie, ea strigă imediat „fă înc-o dată”. Dar chiar atunci intră Wetchy şi soţia; el este resemnat, nu mai transpiră şi nu-şi mai frământă mâinile.

— Ei, ce aţi hotărât?

Cred că am spus-o foarte încurajator.

Faţă de copil îi apucă din nou şovăiala şi doamna Wetchy o ascunde sub buna-creştere: nu e cazul să-mi facă neplăceri şi dacă pe ei îi lovise nenorocirea, ştiu foarte bine că trebuie să şi-o ducă singuri şi că nu e pemis, vai, deloc, să fie lipsiţi de modestie.

Enervat de vorbărie mă răstesc la ea:

— Deci vă convine dacă Roza ia pojar.

Ochii i se umplu de lacrimi.

— Nu… Nu.

Ridică mâinile într-un gest de refuz şi de implorare.

— Ei, scumpă doamnă, n-am spus-o cu răutate… Fie cum o fi… Şi râdeţi, aşa vă şade mult mai bine.

Ascultătoare, ea încearcă imediat să surâdă:

— Da, dar în rochiţa asta… Şi vrea să se ducă la copilă, evident ca să o gătească pentru vizita la mine.

— Nici o mişcare, comand eu, cine vine din camera bolnavului nu trebuie să se mai atingă de copil… Ce vom avea nevoie poate să ia oricând Karolina…

— Pleacă de lângă ea, mă acompaniază Wetchy privindu-şi nevasta cu asprime.

Dar apoi se roagă; – Dar eu pot s-o însoţesc? Mă spăl pe mâini.

În aceste condiţii plecăm. Wetchy îngrămădise în servietă câteva catrafuse şi lenjerie pentru copil. Roza ducea păpuşa şi hârtiile tăiate într-o cutie de carton, iar eu eram curios ce o să spună despre toate astea Kaiolina. Soarele tocmai dispăruse în spatele Kuppronului, vântul serii care cobora din stânci se înviorase şi Wetchy îşi ţinea servieta lipită de piept ca să nu răcească. M-am întors spre casa lor.

La intrare, doamna Wetchy ne face cu mâna. Sub şorţul albastru-deschis, decolorat, se boltea pântecele, în septembrie avea să nască iar. Şi va fi din nou un mic Wetchy roşcovan, predispus la rahitism.

Printre tranchiuri, în dreapta noastră, stâncile luminează cenuşiu în amurg, tăcute şi încremenite lasă vântul să alunece în jos, peste ele şi pădurea îl primeşte cu suspine vesperale. Şi mi se pare că o voi adopta pentru totdeauna pe micuţa caie venea la mine pe durata bolii şi, cu toate că ştiu precis că e un gând absurd, provocat poate de semnele prosteşti de adio ale femeii, într-un fel ciudat nu-mi este neplăcut. Aş fi preferat fireşte un copil de ţăran sau de tăietor de lemne, şi nu unul care răspunde la un nume atât de tâmpit ca Roza, şi ca şi cum aş fi vrut să anunţ posibilitatea unei întoarceri, mă uit încă o dată înapoi.

Doamna Wetchy mai este încă acolo şi face semne, îi răspund şi eu şi încerc să sugerez copilului să mă imite.

Dar pe fetiţă n-o interesează deloc; strânge păpuşa în braţe, vorbeşte cu ea şi nu se întoarce.