IX

Cu avântul unui arhanghel ce coseşte a trecut luna august peste ţară, şi Suck Anna n-a mai fost în stare să opună rezistenţă puterii de atracţie a pământului. A murit odată cu căderea primelor spice şi am înmomiântat-o într-o groapă adâncă de şase picioare, săpată în pământ şi care ajunge până la infinit. N-au fost mulţi cei care au vrut să se elibereze de la munca de recoltare şi să o conducă pe Suck Anna pe ultimul drum şi să privească cum o înghite pământul în timp ce splendoarea fierbinte a soarelui tot mai strălucitor tremura deasupra şi ei aproape că nu se mai uitau la mormânt ci priveau afară, spre câmpie, spre ogoare: acolo, în uscăciunea dulce a grâului îi aştepta munca. Şi Suck Anna a fost mai repede uitată decât în orice alt anotimp.

Ritmul muncii e un bun stăpân al oamenilor, el îi fereşte de o alegere şi de o libertate de care nu se pot folosi: ah, nu mai au timp să se decidă, repede, tot mai repede li se scurtează viaţa şi sunt paralizaţi de iuţeala acestei treceri. Nu sunt şi eu însumi paralizat adeseori de această iuţeală? Eu, tocmai eu sunt paralizat, eu, cel chemat să cârpesc de bine, de rău viaţa pământească a celorlalţi ca să mai reziste câtva timp şi să se poată întoarce pentru acest scurt moment încă o dată la muncă şi să se poată menţine în ritmul ei plini de speranţa că puterea succesiunii, veşnic-rostogolitorul val al aratului, semănatului şi cositului, îi va purta dincolo de jalea omenescului şi de groaza morţii care creşte atât de iute şi de puternic încât orişice timp omenesc devine prea scurt. Ei sunt docili asemeni argaţilor ce muncesc pe ogor când li se porunceşte să are încă o fâşie şi încă una, dacă mai este, şi li-e dor de vocea care le strigă: fii devotat, fă-ţi treaba, rezistă, mai rezistă încă la recolta asta, fie ea şi slabă, du-ţi grâul la treierat, ară înc-o dată, fii un servitor fidel, ia exemplu de la Andreas, el, care munceşte cu credinţă deşi de moarte îl despart doar câţiva ani, fă-o de dragul veşniciei, pentru că eu, vocea datoriei tale, am luat asupra mea povara alegerii şi conştiinţei tale, eu sunt vocea conştiinţei tale şi te conduc pe tine, eu sunt sensul irevocabil al vieţii tale. Asta e vocea de care i-e dor omului, pe care o cheamă să-l mântuiască şi de dragul acestei voci este preluat plugul din mâna tatălui, de dragul ei este dat mai departe fiului, ca să învingă infinitul prin veşnică transmitere, sens al vieţii, cuprins în ieri şi în mâine, de necuprins în clipa necuprinsă a lui acum, dus mai departe cu trudă de la recoltă la recoltă, de la tată la fiu şi la nepot, de la brazdă la brazdă, o povară fragilă şi totuşi grea, dar când plugarul întoarce plugul la capătul brazdei, aproape deznădăjduit că în ciuda atâtor brazde pe care le-a tras deja, în ciuda altora pe care le va mai trage, nu va ajunge niciodată la marginea câmpului, atunci prea bine se poate întâmpla ca disperatul să simtă deasupra capului său suflarea propriei sale minţi plecând spre cel mai înalt eter cu bătaia calmă a aripii invizibilului şi neauzibilului, atât de mare şi de uşoară şi de grea cum este însuşi cerul. Fireşte şi atât de necuprinsă ca şi el şi de o putere atât de fulgerătoare încât plugarul, care ridică faţa să recunoască ceea ce este de nerecunoscut, nu mai aude decât un sfârşit de răsuflare care poate că s-a înălţat odinioară din gura lui, un fost cuvânt de odinioară sau poate doar un strigăt de pasăre de odinioară, ecoul unui ecou, din care nu mai înţelege decât un: începi încă o dată, ia-o de la capăt, pentru că te afli iar la începutul infinitului.

Era în toiul recoltei când, într-o după-masă, veneam de la cabinet şi spre surprinderea mea am văzut că Lax, care-şi are casa pe uliţa satului, tocmai ieşea cu trăsurica lui uşoară. Lângă el, pe capră, şedea fiul lui. Mi-a făcut semn cu mâna şi a oprit.

— Vreţi să mergeţi cu noi în satul de sus, domnule doctor?

Sigur că voiam. L-am întrebat ce vrea să facă în satul de sus, acum când recolta era în toi.

— Mă duc sus, la joagăr.

Lax are sus, nu departe de înălţimea trecătorii, un mic fierăstrău mecanic, o vechitură, pusă în mişcare de apa lacului din pădure şi care odinioară sigur că fusese în legătură cu administraţia minei. El a cumpărat proprietatea, cu siguranţă lipsită de valoare în acea furie a înavuţirii specifică unora dintre ţărani şi pune din când în când în funcţiune fierăstraiele, atunci când are nevoie de câteva scânduri.

— La joagăr? Ascultă Lax, atunci aş putea să le fac o vizită şi bătrânilor Mittis… Dacă aştepţi un moment, mă duc să mai iau un medicament pentru ei…

— Da, da, domnule doctor, noi nu ne grăbim.

Bătrânul Mittis şi soţia lui locuiesc în aşa-numita „Ştirbitură a muntelui”, un mic cătun de munteni care se află pe pajiştea alpină între pădurile din faţa trecătorii.

Mittis suferă de colecistită, nevastă-sa de dropică şi nu iau numai medicamente ci – mai importante – nişte tutun şi zahăr de la prăvălie.

Apoi am pornit. Tânărul Lax, un flăcău vânjos, cu privirea pătrunzătoare, de braconier, parcă moştenită de la taică-su, se aşezase în spate, eu şedeam pe capră lângă ţăran. Înaintam într-un nor de trosnete, scârţâieli şi zdrăngănituri, încet, căci caii ţăranilor nu sunt învăţaţi să meargă la trap, chiar dacă sunt nişte animale splendide ca acestea ale lui Lax. Ei purtau grebănare mari ghintuite cu alamă, de care erau agăţate cu lănţişoare subţiri plăcuţe rotunde şi medalioane de alamă care sclipeau în soare.

Crupele late, de culoare galbenă, se mişcau în ritm moderat în faţa noastră; din când în când, unul dintre ei ridica coada, scotea anusul şi lăsa să cadă câteva mere sau să iasă gazele.

— Orice vită se opreşte sau se aşază pentru asta, a spus Lax, numai calul trebuie să şi meargă… Asta să-ncerce numa' unul de-al nostru… Dii!

Dar la deal nu era de folos nici un „dii!”, amândouă animalele mergeau în pasul lor, un pas mare şi puternic, încât se observa că greutatea şaretei nu juca absolut nici un rol. La capele Lax şi-a făcut cruce, aşa cum cere obiceiul, şi câteodată a salutat vesel cu biciul oamenii de pe ogoare, care îi răspundeau prin semne şi se uitau după noi, care în miezul celei mai grele zile de muncă parcă ne duceam la o nuntă.

— Se miră lumea, a spus Lax.

Dar n-a spus mai mult, şi eu hu l-am întrebat de ce se duce la joagăr cu trăsurica uşoară pe care nici măcar nu putea încărca scânduri. Fiul lui şedea mut în spatele nostru, lângă Trapp.

Pretutindeni snopii se adunaseră deja pe ogoare, pe ici, pe colo, încă se mai cosea, dar cei mai harnici încărcau deja ca să ducă grâul jos, la arie. Batoza, ce-i drept, mai stă încă sub şopronul ei, alăturat remizei pompierilor, totuşi când am mai trecut pe acolo – în spatele fierăriei – puţin mai devreme, uşile şopronului erau deschise şi tocmai pregăteau maşina pentru utilizare şi o curăţau.

— Cum e cu treieratul manual. Lax?

— Manu-ce?

— No, Marius vrea numa' să desfiinţeze treieratul cu maşina…

A început să râdă:

— Da, fo' câţiva sunt pentru… Din partea mea n-au decât s-o facă, dacă le face plăcere… Diii!

Copacii rari de pe marginea drumului erau plini de praful recoltei, la fel şi tufele, frunzele lor, ba chiar şi crengile, erau veştede şi atârnau puţin spre pământ, tremurând de oboseală, ca după o muncă încheiată. Un stol mare de porumbei sălbatici speriat de zgomotul scârţâielilor şi zornăiturilor noastre şi-a luat zborul de dincolo, de la marginea pădurii. Aripile lor străluceau în văzduhul luminos.

Am întrebat:

— De ce eşti pentru?

Lax a ridicat din umeri:

— Dracu' ştie… Marius le tot bagă în cap că maşinile lasă prea mulţi oameni fără pâine şi de aia a scăzut preţul grâului.

— Ei, astea sunt nişte idei de îmbunătăţirea lumii pe care le-a citit pe undeva… Dar dumneata ce crezi. Lax?

A râs din nou:

— Să încerce alţii, mie-mi convine dacă preţurile cresc… Un sărăntoc care face toată treaba singur, poate foarte bine să treiere cu mâna, dar dacă ar trebui să angajez treierători, m-ar costa prea scump.

— Dar cu scormonitul după aur a lui Marius te-nvoieşti.

— Asta-i alta, a spus el scurt.

Am trecut prin satul de sus. Mirosea a linişte şi a grajduri goale. Cu larma noastră am atras câţiva copii. La curtea minei nu era nimeni; nici mama Gisson n-a apărut la fereastră.

După ce am ieşit din sat şi a apărut casa lui Suck, am întrebat dacă am putea opri şi să-l vizităm pe văduv.

— De ce nu, a spus Lax şi i-a dat hăţurile băiatului, iar el a sărit jos peste roată, de ce nu, doar avem timp.

Am urcat mica ridicătură pe care se afla casa de lemn a lui Suck. El observase sosirea noastră şi ieşise din micul grajd alăturat, ca să ne salute.

Faţa rotundă, înconjurată de barba de marinar, îşi mai pierduse ceva din rameneală, obrajii, sub pomeţi, erau cam căzuţi, se vedea că e amărât din pricina omului răposat.

— Ei, cum te mai descurci, Suck?

— Lac-aşa, la, la… Un văduvior cu o grămadă de copii.

— Trebuie să te-nsori din nou, Suck, a spus Lax.

— O să fie nevoie, a spus văduviorul.

Lax a apucat cu amândouă mâinile în aer o pereche de sâni:

— Barem să-ţi iei una acătării… Să merite osteneala.

Râdea: cel puţin la început.

Suck a oftat. Avea motiv să ofteze. Nevastă-sa fusese o femeie care putea să spună: „Iţi aduci aminte cum am dansat împreună prima oară”, şi când se culca în pat îşi aducea aminte. Şi ea putrezise şi până la urmă se-mpuţise.

Dar acum o să vină alta pentru care nu există nici un „ţi-aduci aminte”, una care vine doar pentru că sexul din om nu tace niciodată şi femeile şi bărbaţii se unesc tot mereu, fie şi sub pretextul copiilor sau al gospodăriei, şi el va mai zămisli copii chiar şi cu asta, dar totul se va întâmpla fără să-şi amintească de trecut şi fără să se gândească la eternitate, va fi doar pentru moment. Dar momentul nu există.

— Da, a spus Lax, poţi să ei una cu ceva avere… Ţi-ar fi de mare folos.

Suck a încuviinţat din cap. Apoi a întrebat:

— Încotro vă duceţi?

— La joagăr.

Suck era mai puţin discret decât mine:

— Păi, cu şareta?

— Da, a spus Lax ezitând, avem doar ceva de aranjat acolo sus.

— Aha, a spus Suck şi peste faţă i-a trecut o clipă vechea lui voioşie.

— Nici un aha, l-a repezit Lax.

— Eh, am vrut numa' să spun că nu-ţi trebuie lemnele acum, vrei numa' să le laşi acolo, sus.

— Nu tai nimic, aranjez doar joagărul.

— Da, dar dacă totuşi ai de tăiat odată, să zicem nişte stâlpi, care trebuie în mină, să nu prea te încrezi în Wenzel… Nu prea se pricepe.

Suck îşi regăsise vechiul lui zâmbet poznaş şi mi-a venit să râd.

Lax făcea pe jignitul:

— Am venit să te vizităm pentru că eşti un văduv amărât şi tu te ţii tot de vechile tale glume idioate.

Şi şi-a săltat burta masivă gata să plece.

— Vă duceţi şi dumneavoastră cu el, domnule doctor?

A întrebat Suck.

— Da, sus, la Mittis.

Deodată mi-a şoptit:

— Vă întoarceţi pe la capelă?

Am dat din cap pe muţeşte. Pe la capelă şi pe drumul minerilor e ceva mai scurt decât pe şosea şi în orice caz mai frumos.

— Poate ne întâlnim acolo, a şoptit Suck.

Lax s-a întors.

— Servus, Suck, a spus el şi l-a bătut pe umăr, însoară-te cât mai curând.

Dar după ce am pornit mai departe, a rămas posomorât şi dus pe gânduri. A durat câtva timp până să deschidă gura:

— Nu trebuie să te iei după toată vorbăria asta secretoasă despre mină, nu-i aşa, domnule doctor?

— Ei, am spus eu, nimeni nu poate să ştie mai multe secrete decât Marius.

A luat o mină neplăcut impresionată:

— Nu-mi trebuie secrete… Wenzel spune lucrurile aşa cum sunt, nu umblă cu secrete.

Am urcat la pas serpentinele din pădurea de molid. Pe margine se vedeau uneori copaci cu frunza căzătoare, iarbă şi campanule. În adâncul pădurii trosneau slab topoarele tăietorilor de lemne. Nişte păsări ciripeau şi au amuţit când ne-am apropiat. Sus strălucea cerul recoltei, jos, noi respiram răcoarea. Totuşi caii aveau acum pe coaste dâre negre de sudoare.

La o cotitură din mijlocul unui mic luminiş, se înalţă o cruce. Lax şi-a făcut din nou cruce:

— Cine ştie, poate că aşa e mai corect, a explicat el după aceea.

— Mai corect decât ce? Nu mi-a răspuns.

Când am ajuns la ramificaţia care duce la dreapta spre joagăr şi spre lacul verde, am coborât şi am spus:

— Mulţumesc!

— N-aveţi pentru ce, domnule doctor, cu plăcere. Şi dacă vreţi să vă întoarceţi din nou jos, putem să ne întâlnim aici.

— Mulţumesc, domnule Lax, mă întorc acasă pe drumul de sus, e plimbarea mea de seară.

M-a salutat cu biciul şi a mânat atelajul pe drumul din pădure.

Am mers mai departe de-a lungul şoselei, pe margine, unde nu era atâta praf, gândindu-mă la Suck şi la ciudatul randevu pe care mi-l dăduse la capela minei şi exact în douăzeci de minute am ajuns la cătunul de lângă trecătoare.

Oamenii de aici duc o viaţă izolată; n-au aproape nimic comun cu satul minerilor, nici cu satul de jos, şi dacă n-ar fi automobilele care circulă acum destul de des prin trecătoare şi pentru care s-a construit chiar o dugheană de scândură unde se vinde bere, toate ar fi ca acum cinci sute de ani.

Casa celor doi bătrâni Mittis cu siguranţă că poartă în spate câteva sute de ani. Aproape neagră şi acoperită cu muşchi stă în mijlocul poienii, nu departe de baraca din scândură încă albă, şi alături, nu cu mult mai tinere decât casa, se află: coteţul porcilor, grajdul caprelor, depozitul de lemne, pe scurt, toate acareturile.

Când am intrat, l-am găsit pe bătrânul Mittis în bucătărie; faţa lui de toval, plină de riduri din care ochii bătrâneşti, ca de porţelan, abia dacă mai aruncă o privire în afară, a căpătat la venirea mea câteva riduri noi, care se dovedeau a fi un zâmbet plin de bucurie…

— Ei, tată Mittis, tot cu bătrâneţea. Îi dai-nainte?

Imediat a luat un ton plângăreţ:

— Nu-i tutun…

Aşa era obiceiul; am despachetat tutunul şi zahărul adus.

— N-ar trebui să fumezi aşa de mult, tată Mittis, nu-i sănătos la vârsta dumitale.

El şi-a umplut în grabă pipa rece şi a făcut pe surdul.

— Nu trebuie să fumezi aşa de mult…

— Nu-mi dă nici să mănânc nimic…

Asta a spus-o tocmai când intra soţia şi nu era nici o noutate, un cântec obişnuit, deşi nu stăteau chiar atât rău; fiica lor nemăritată, Maria, se ocupă de cele câteva pogoane pe care le posedă şi uneori fiul, angajat pe undeva, la un ocol silvic, le trimite ceva bani.

— Minte, a spus bătrâna.

Şi acum a urmat contrareclamaţia:

— Mă bate.

Or fi fost şi vremuri când bătrânul braconier şi ajutor de pădurar ar fi putut s-o bată. Pentru ea era ieri, era azi.

Cu cât omul se apropie de moarte, cu atât mai mult îşi trage aproape viaţa trecută; firele amintirii se tot scurtează, se încurcă tot mai rău, devin un prezent de nedescurcat. Aşa îşi continuau şi astăzi cei doi cearta veche de decenii, cu o vitalitate uimitoare în naivitatea ei.

— Ce aveţi astăzi de mâncare?

— Găluşti, supă de lapte.

Era meniul obişnuit.

— Ei, tată Mittis, ai ceva bun de mâncare.

Se făcea că nu aude. Era evident că nici o cantitate de hrană şi nici un fel de mâncare nu-i puteau satisface fantezia. Unde ducea ea? Către ce plăceri? Brusc a spus:

— Vor da drumul la braconaj.

— Ce, tată Mittis, la vârsta dumitale mai vrei să tragi cu puşca?

— Bărbatul meu n-a făcut-o niciodată, interveni femeia în a cărei memorie rămăsese că este ceva ce trebuie ascuns.

Iritat de contrazicere, a insistat:

— Am împuşcat o groază.

— Nu-i adevărat…

Asta era dezlegarea enigmei; amintirea fripturilor de căprioară şi de capră neagră pe care le adusese acasă îl făcea să i se pară orice altă mâncare de nemâncat.

— Tată Mittis, supa de lapte e mult mai bună dacă nu mai ai dinţi…

Nimerisem în plin; fantezia lui ştia acum ce vrea, ridurile de pe faţă s-au înmulţit şi plescăind şiret din limbă a spus:

— Supa de lapte? Of, nuuu…

— Hai mai bine să te cercetez, Mittis, scoate haina.

— Pulpă de căprioară… Tinerii de azi nu mai ştiu deloc să tragă…

— Hai, şi cămaşa… Aşa, tataie… Am încercat să-i palpez tumora de la ficat… Doare?

— Nu… Dacă au dat drumul la împuşcat…

M-am întrerupt:

— Cine ţi-a povestit asta?

— Maria…

— Dar nu-i adevărat, s-a auzit din nou bătrâna de la vatră.

Mittis a spus calm:

— Ba-i adevărat.

— Şi de unde a aflat Maria?

— A fost jos, în sat.

Trebuia să fie ceva cu asta. Orice zvon în acest sat mi se părea acum posibil câtă vreme Wenzel îşi debita acolo şotiile lui.

Bătrânul Mittis îşi depăna gândurile mai departe:

— Şi apoi o să fie împuşcaţi toţi vânătorii…

— Chiar că ai fi în stare, te faci tot mai sănătos.

Îmi terminasem consultaţia; starea era în mod surprinzător neschimbată.

Fireşte, acum venea şi rândul femeii; am scos stetoscopul.

— Mumer vânătorul a tras în mine… Acu' o păţeşte, a râs el.

Asta s-o fi întâmplat acum şaizeci de ani. Dar pentru ură timpul nu există.

— Nu ştii să ierţi, tată Mittis?

Mă privea fără să înţeleagă:

— Trebuie să vină unu' care să-i împuşte pe toţi vânătorii. pe toţi… Tineretul de azi… Dar acu' o să vină…

Între timp, începusem să o examinez pe bătrână. De ani întregi aceste trupuri, al ei ca şi al lui, nu veniseră în contact cu apa, dar un medic de ţară e obişnuit cu astfel de lucruri şi de la ele învaţă nu numai dispreţul faţă de mofturile igienei, ci şi o parte de respect faţă de spiritul al cărui recipient imperfect este trupul, faţă de minunea spiritului în desăvârşirea Iui, desăvârşit chiar şi atunci când este atât de brut şi de neisprăvit cum este Ia aceşti doi oameni bătrâni care nu ştiu nici măcar să citească şi să scrie.

— Aici m-a lovit, a spus bătrânica sfrijită arătând spre umăr.

— Mai doare?

— Da, rău. O durere persistentă, persistentă ca şi ura care mai mocneşte încă în cenuşa unei vieţi peste măsură de lungi.

Şi ce recoltă a mai rămas dintr-un trai comun prea lung care a fost odinioară chiar plăcere? Nimic, cu excepţia fotografiei de la nuntă, agăţată pe perete în odaia bună, singura podoabă deasupra celor două paturi înguste, neaerisite, care mai stau alături, ca atunci; nimic n-a mai rămas în afară de ură, opera miraculoasă a urii, cea mai timpurie şi mai rea străfulgerare a furtunii din spiritul omenesc, jinduind deja din cea mai timpurie brutalitate după un mântuitor, fie chiar şi unul care-i împuşcă pe toţi vânătorii.

— Uite aici doctoria, mamă Mittis… Şi un pic de zahăr…

Fireşte că observase de mult zahărul pus pe masă. Dar acum îşi ştergea în grabă câteva lacrimi, pentru că aşa se cuvine şi trebuia să-şi exprime mulţumirea.

— Să iei doctoria la timp şi cu ceai…

— Da.

— Dar Mari a unde e?

A arătat spre uşă.

— Ei, poate o întâlnesc… Rămâneţi cu bine, bătrâneilor.

Aş fi vrut foarte mult să vorbesc cu Maria ca să insist încă o dată asupra folosirii medicamentului. Dar, până la urmă, era indiferent. Zahărul era în orice caz mai important decât medicamentul.

Dmmul spre capela minei de pe munte întâlneşte, la înălţimea trecătorii, şoseaua. Nu trebuia totuşi să merg până acolo, ci puteam să urc direct coasta pietroasă din dreapta străzii, apoi o bucată prin pădurea de brad, cu picioarele depărtate, ca să nu alunec pe acele de brad căzute şi să ajung direct pe drumul de sus care de aici încolo duce, aproape tot timpul de-a lungul pereţilor Kuppronului, până la Galeria Piticilor şi la capelă, fiind o continuare a vechiului drum al minerilor, probabil mai vechi decât şoseaua şi singura legătură cu trecătoarea în vremuri preistorice.

Era cam ora şase seara, şi pădurea se potolise. Când am ieşit pe pajiştea întinsă aveam în stânga mea povârnişurile Kuppronului în toată lungimea lor şi ele erau deja blânde şi cenuşii, doar pe creasta cea mai de sus se mai vedea încă soarele. Pe pajişte erau împrăştiate câteva şoproane pentru fân, înserarea mirosea a pădure liniştită şi ierburi şi urca domol intrând într-un luminiş înconjurat de pini. De sus, de pe păşunea de la înălţime, se auzeau tălăngile şi pe cerul mai adânc acum, de pe care fusese îndepărtat acoperământul zilei, zbura făiă zgomot o pasăre răpitoare.

Ce-i drept, acum se auzea tot mai tare, de jos din pădure, joagărul, clămpănitul lent al roţii şi scârţâitul înăbuşit, mereu întrerupt, al fierăstrăului. Lax tăia şi probabil că tăia lemn de mină, el, un om bine chibzuit şi lacom de câştig, tăia lemn în avans, fără să ştie dimensiunile, fără să ştie dacă îl va putea folosi vreodată, o făcea din motivele profund voalate ale sufletului său şi poate că de câte ori aşeza un nou buştean pe joagăr îşi făcea cruce pe pieptul lat şi cărnos. Cu cât mă apropiam de ramificaţia care duce în jos la Lacul Verde, cu atât zgomotul devenea mai putei-nic. Apoi s-a întrempt.

Poteca spre Lacul Verde este de fapt o albie de pârâu.

Lacul, care se deschide acolo ca un ochi tăcut între pleoapele năpădite de brazi, este alimentat de mai multe ape de munte şi aceasta îşi are începutul aici. Pârâiaşul şerpuieşte aproape nemişcat printre stânci sfărâmate şi tufe de fragi până ajunge la râpă şi izvorul lui porneşte dintr-o mică pajişte de munte mlăştinoasă. Aici cresc coada-calului, cucuta, clopoţeii, în mirosul dulce-amărui al plantelor putrezite, în acel miros înviorător de mâl care vibrează deasupra izvoarelor de munte chiar şi în plin soare, dar păstrează căldura soarelui până seara, până noaptea, ca pe un ecou prelungit al unui zvon de trompetă niciodată trecător. Apa era extraordinar de limpede în băltoace, pe fundul lor se puteau vedea cele mai mici rădăcini, mai era şi bălegar de vacă din belşug şi numeroşii bolovani din jur erau acoperiţi cu muşchi proaspăt, verde-deschis. Aici obişnuieşte să vină la adăpat vânatul de pe înălţimi şi chiar Trapp a băut mult şi plescăind energic din limbă.

Pereţii de stâncă se întunecară; lumina lor slăbi; fâşia de soare de pe marginea lor dispăruse.

Şi în pădurea de jos, prin care drumul coboară acum din nou în pantă uşoară, chiar şi în tufele luminoase, pline de pânze de păianjen şi de zumzetul de seară al insectelor, mai sunt încă vii rămăşiţe de soare, apoi pădurea se apropie din nou, tiveşte drumul cu înnoptare brună, dar când am ieşit din ea era seară senină care se întindea peste capela minei de pe munte şi peste întreaga vale unde, pe înălţimile de pe cealaltă parte, era încă mult soare, şi valea însăşi era plină de soare în strălucirea galbenă a lanurilor pe care se vedeau snopii în şiruri lungi. Dar în stânga, deasupra Minei Piticilor, atârna împietritul cap de şarpe.

Pe treptele capelei şedea nu numai Suck, ci şi Mathias-MunteanuI.

Şi ţineau carabinele între picioare.

Când i-am văzut aşa, am exclamat:

— La naiba!

Râdeau amândoi, chiar şi văduvul.

— Ei, ce se întâmplă?

— O să vedeţi, a spus Mathias-Munteanul.

— Mai târziu, a spus Suck.

S-au ridicat în picioare:

— Hai, domnule doctor, nu-i timp de pierdut.

Am urcat la Galeria Piticilor, amândoi mergeau tăcuţi şi misterioşi, fără să piardă surâsul de pe feţe.

— Vreţi să braconaţi şi să fie şi doctoral cu voi?

— Poate că da.

Când am ajuns la intrarea zidită a Minei Piticilor, s-au uitat puţin în jur nehotărâţi şi Suck s-a scărpinat în cap.

În dreapta, nu departe de intrarea în galerie, sunt îngrămădite bucăţi masive de stâncă ale peretelui.

— Pe-aici în sus, a spus Mathias-Munteanul.

Din spate se poate urca foarte comod pe grohotiş. Este ca un amvon mare. După aceea, Suck a vrut să se caţăre, apucându-se cu mâinile, pe un mic platou de stâncă.

— Stai, a spus Mathias şi a lovit mai întâi placa cu mânerul bastonului.

A căzut un şarpe mic, negru, care stătuse culcat pe piatra încă fierbinte, Trapp a încercat să-l înhaţe, dar el a şi dispărut alunecând repede şi fără zgomot.

Mathias a mai măturat încă o dată placa cu bastonul şi apoi ne-am urcat pe ea. Trapp a rămas jos.

Eram într-adevăr ca într-un amvon, sau într-un post de observaţie, supravegheam intrarea în galerie şi pădurea.

Ei şi-au aşezat carabinele în faţă.

— Ce faimos şi plăcut i-aici, a spus Suck rezemându-se de stânca puţin mai ridicată din spatele lui.

— Aveţi de gând măcar acum să-mi spuneţi ce înseamnă asta?

— Aşteptăm vânatul, a spus Mathias. M-am uitat la Suck. Peste faţa lui paşnică şi încă gata să râdă, peste această faţă în care mâhnirea săpase două gropiţe moi, pentru că îi fusese luată dragostea şi putrezise, aluneca acum întunecată ura şi buzele, cu care adineauri mai zâmbise, au pronunţat:

— Wenzel.

— Wenzel? Vine-ncoace?

— Da, la galerie.

— Vreţi să-l ucideţi?

Tăcere.

Suck râdea, dar cu răutate:

— Ar fi cel mai bine.

— Nu, a spus Mathias-Munteanul, dar nu trebuie să se atingă de galerie.

— Vine singur?

— Da' de unde! E cu oamenii lui.

— Garda lui, am spus eu.

Acum râdeau iar, pentm că le plăcea vorba asta.

— Cei mai răi sunt cei doi Lax, a spus Suck, şi tatăl şi fiul.

— Credeam că e Krimuss.

— Krimuss e ceva mai bun, nu-i decât un zgâiie-brânză, vrea doar bani şi să nu moară, ca să nu-l moştenească nimeni…

— Şi Lax?

— El a luat treaba în mână, prelucrează toată comuna să capete dreptul de exploatare…

— Dar petrtm asta e nevoie de o administraţie a minei şi Dumnezeu mai ştie câte altele… În primul rând bani…

Lax se pricepe, de aceea nu cred deloc în toate astea.

— De astea nici n-are habar.

— Atunci ce mai vrea?

— Haleală, haleală, haleală… Poate că vrea doar să-l halească pe Krimuss, pentru că acum are ocazia… De fapt. Lax ar trebui împuşcat.

Peste faţă i-a trecut din nou umbra de răutate.

— Ei, Suck, dar azi aţi stat de vorbă foarte frumos.

— Venise numai ca să mă convingă, umblă de la unul la altul şi se bagă pe sub piele.

Începuse să se întunece.

Am spus:

— Aţi auzit cumva că braconajul o să fie permis?

— Şi asta vine tot de la Lax, de la cel tânăr, a fost de părere Mathias, care tăcuse până atunci.

— Ei, Suck, am spus eu, ar fi totuşi ceva dacă s-ar modifica aşa, deodată, legile privind vânătoarea, atunci Lax tot ar fi bun de ceva.

— Chiar dacă Lax ar face şi ceva bun, eu aş zice nu, a răspuns Suck pornit.

Dar după aceea i-a venit să râdă de furia lui:

— Unui ins rău trebuie să-i spui mereu nu.

— Of, mai că m-aţi făcut să-mi fie frică de voi.

— Şi în afară de asta, peste tot e-n spate Marius, a răspuns el.

— Deci şi ăsta face parte dintre cei răi…

— Ba e şi mai rău, a spus Mathias-Munteanul, ăsta-i rău de-a binelea.

Vântul serii trecea pe deasupra noastră şi tăceam.

Mathias şi Suck priveau cu ochi de vânător în pădurea care amurgea încet.

— Acuma vin, a spus Mathias.

La început nu auzeam nimic, dar Trapp a început să mârâie încet.

— Taci, Trapp, am spus eu. A durat câteva minute. Apoi am auzit şi eu cântec şi mulţi paşi la unison în pădure.

După aceea au ieşit în luminiş.

În frunte era piticul Wenzel, ca general, după el, pe două rânduri, puştii; am numărat paisprezece.

Cântau un marş ciudat, pe care aveam să-l mai aud de multe ori mai târziu…

Suntem bărbaţi, nu copii, Pământul nostru nimeni nu ni-l va răpi.

Pe negustori şi pe agenţi îi blestemăm, Să ne pângărească pământul nu-i lăsăm.

Noi, tinerii cu viitoru-n mâini Cinstim pe părinţi, urâm pe bătrâni.

Viteji credincioşi şi curaţi De soare şi de lună suntem luminaţi.

— Stai! Comandă generalul Wenzel. Din doi în doi, un pas înainte!

Acum stăteau pe trei rânduri de câte patru, în spatele lor ultimii doi, pesemne cu grad de subofiţeri; erau Peter şi ucenicul de fierar Ludwig.

— Rândurile unu şi trei în careu!

Rândul întâi s-a mişcat la stânga, al treilea la dreapta.

Acum formau o potcoavă pătrăţoasă în a cărei deschidere se afla Wenzel.

— Cei din spate, înaintarea!

Peter şi ucenicul de fierar au făcut trei paşi înainte.

Sunt soldat bătrân, manevra reuşise excelent. Înveselit, Suck m-a înghiontit cu cotul.

— Ţineţi aproape… Vă spun.

Executară reglementar şi au rămas în poziţie de drepţi.

— Pe loc repaus.

Toate picioarele stângi au înaintat; au luat o poziţie relaxată, aşa cum se cuvine. Fără îndoială că nu făceau asta pentru prima oară; exersaseră deja de multe ori.

Wenzel a făcut o pauză de efect. Vântul aducea încet de tot mirosul ogoarelor cosite peste vârfurile care se întunecau. În pădure, mai ciripea o pasăre stingheră.

Wenzel a luat cuvântul:

— Camarazi, ştiu că înţelegeţi să păstraţi disciplina, chiar dacă unul sau altul dintre voi are chiar acum o fată culcată în fân care nu ştie cura să se descurce singură…

Râsete. Ştia cum să-şi ia oamenii.

— Linişte!

Râsetele au amuţit.

— Şi sunt convins că veţi păstra disciplina şi de acum înainte. Nu uitaţi că aţi depus un jurământ, un jurământ sfânt şi liber consimţit şi că oricine calcă jurământul e un porc, un porc de înjunghiat. Păcat că nu se pot face cârnaţi din el…

Din nou râsete. Eram curios cum va continua. Cezar, mustrându-şi soldaţii.

— Ziua faptei se apropie. Ziua răzbunării. Ziua răsplătirii. Şi atunci, vai de duşmanii noştri! Păi dacă vreţi să fiţi nişte porci laşi e mai bine să vă duceţi imediat acasă.

Oricine poate fi scutit de jurământ. E mai comod să te destrăbălezi decât să-ţi faci datoria. Dacă vreunul dintre voi preferă să se destrăbăleze, mai bine să iasă în faţă imediat. II lăsăm să plece fără regret.

Pauză de efect.

— Bine. Nu-i niciunul. Îmi pare rău că Marius nu-i aici. S-ar fi bucurat pentru voi.

Aşadar, fără Maiius nu merge. Şi aici tot el se ascunde. Wenzel comandă:

— Atenţiune… Drepţi!

Executat.

— Aripa stângă şi cea dreaptă desfăşurare în linie de trăgători şi adăpostire!

Ambele aripi ale potcoavei s-au împrăştiat şi s-au postat de pază în jurul luminişului. Cei doi subofiţeri le-au urmat.

— Rândul din mijloc, uneltele.

Abia acum am observat că rândul din mijloc, rămas pe loc, căra rucsacuri în care erau ascunse lopeţi, scoabe şi alte asemenea unelte. Le-au scos, iar Wenzel, care îşi scosese haina, a apucat un târnăcop.

— Scoateţi-vă hainele. La treabă.

Piticul a pornit cu paşi mari spre Galeria Piticilor. În faţa intrării zidite a ridicat cu mult avânt târnăcopul şi l-a repezit într-unui din rosturile dintre pietre. A trosnit, a scrâşnit şi s-a auzit curgând piatră spartă şi nisip. Ecoul a reluat trosnitura.

A izbit încă o dată.

Atunci Mathias-Munteanul a răcnit:

— Lasă muntele în pace.

Wenzel s-a oprit. Santinelele împărţite în luminiş au coborât în goană. Se uitau în direcţia noastră, dar nu ne puteau vedea. A urmat un moment de linişte.

Dar Wenzel a început să râdă:

— Daţi-vă jos de-acolo.

Şi a izbit a treia oară.

Imediat însă lângă mine s-a descărcat o puşcă, cu ecou prelung. Fusese Suck; după direcţia puştii lui am văzut că trăsese în aer.

— Trădare, a strigat cineva de jos, trădare.

— Trădare, au repetat ceilalţi.

Era un tămbălău drăcesc. Şi se vedeau sclipind deja cuţite. Suck şi Mathias, lângă mine, gâfâiau de plăcere.

— Linişte, la dracu', linişte, a strigat acum Wenzel, disciplină…

Dar cu disciplina era belea mare; a durat cam mult până să se facă linişte.

— Cine sunteţi acolo sus?

Mi s-a părut indicat să răspund:

— Eu, doctorul.

Imediat Wenzel devenit politicos:

— Bună seara, domnule doctor… Dumneavoastră trageţi?

— Nu eu, ceilalţi.

— Se poate întâmpla o nenorocire, a spus el plin de reproş.

— Wenzel, am spus eu, cu glume n-o s-o scoţi la capăt, acum e ceva serios.

A căzut pe gânduri. Apoi a întrebat:

— Câţi sunteţi acolo sus, domnule doctor?

— Destui ca să vă împuşcăm pe toţi la rând, a răspuns Suck în locul meu.

— E Suck, au spus câţiva dintre flăcăi.

— Da, e Suck, a confirmat chiar Suck arătând spre el deşi cei de jos nu-l puteau vedea.

— Domnule doctor, a spus acum Wenzel, n-aţi putea să veniţi un pic aici, jos?

— Nu cred că avem prea multe de discutat între noi…

— Domnule doctor, ar fi important…

— Vezi mai bine de te cară, cu banda ta de porci, a strigat Mathias în jos.

— Porc eşti tu, jegosule, i-a răspuns un flăcău, vino jos dacă îndrăzneşti.

Mathias râdea sonor:

— Dacă îndrăznesc? Vă termin pe toţi, cu toate bricegele voastre, ticăloşilor… Şi vă spun, plecaţi de la mină sau vă gonesc eu.

Wenzel s-a amestecat:

— Mathias, vorbeşti de parcă ai fi luat muntele în arendă… Muntele aparţine comunei, comunei întregi, şi noi, noi lucrăm pentm comună.

Mathias s-a ridicat, şi-a rezemat carabina de stâncă şi se pregătea să coboare.

Atunci am spus:

— Mathias, mai bine lasă-mă pe mine să vorbesc cu ei.

— Dar eu nu vreau să vorbesc deloc, domnule doctor, îi fac să audă cu totul altceva.

Râdea, dar barba roşie i se zbârlise şi în mână ţinea cuţitul cu plăsele zdravene pe care-l purta în buzunaail lateral al pantalonilor.

— Nu, Mathias, nu e nevoie, asta rezolvă la fel de bine Trapp… Ce-ţi veni, zău…

El a mormăit, dar a rămas.

Am strigat:

— Wenzel, ce ai să-mi spui?

— Vă rog, domnule doctor, aş vrea să vă solicit un dialog ceva mai secret, este important.

— Atunci, vino spre mine.

M-am lăsat să alunec în jos de pe amvonul de stâncă şi imediat l-am auzit pe Wenzel bâjbâind prin grohotiş. I-am făcut lumină cu lanterna de buzunar.

— Ce doreşti?

Mă privea încrezător de jos:

— Domnule doctor, de ce se face atâta caz pentru un mic exerciţiu… Ce i-am făcut muntelui?

— Nu face pe prostul, Wenzel… Ştii exact despre ce e vorba.

A întors-o imediat:

— Da, domnule doctor.

— Ei, atunci…

— Domnule doctor, rog să mi se acorde o retragere onorabilă.

— Ce glumă mai e şi asta?

— Nu, domnule doctor, nu e glumă, dar nu putem să ne lăsăm atât de uşor puşi pe fugă, băieţii nu suportă asta.

— Fuga-i sănătoasă.

— Dacă, de exemplu, domnul doctor s-ar retrage împreună cu noi, ar fi o mare uşurare a situaţiei.

— Nici vorbă, eu bineînţeles că merg cu Suck şi Gisson.

S-a uitat în sus cu un zâmbet plin de disperare:

— Oamenii n-ar trebui să fie umiliţi şi necăjiţi inutil, domnule doctor. N-ar trebui semănată ura.

— Aşa? Şi cum rămâne atunci cu Wetchy? Pentru joaca voastră de-a soldaţii o mică umilinţă e la locul ei.

— Da, dar flăcăii vă vor urî, pe dumneavoastră şi pe Suck şi pe Gisson, şi cu multă cordialitate adăugă: asta aş dori să evit. Luăm ura asupra noastră.

Piticul a devenit cu o idee mai mic:

— Astăzi aţi învins, dar…

— Stai! Ia spune, Wenzel, când şi unde are de gând să învingă Marius?

— Dar, domnule doctor, Marius… la ce vă gândiţi…

— Nu-mi spune mie că toată joaca asta de-a soldaţii nu porneşte de la el. Cu amestecul ciudat de sinceritate şi viclenie care îi era propriu, a spus:

— E greu cu Marius… Nu pot să scap de el… Dar el nu face nimic, tot timpul numai idei şi nu se întâmplă nimic… Şi atunci trebuie să iau eu chestiunea pe cont propriu.

— Eşti un vulpoi şiret, Wenzel, asta eşti.

— Da, domnule doctor, se poate… Dar Marius e un om bun, lui nu trebuie să-i faceţi nimic…

— Şi acum binevoieşte să-ţi iei oamenii şi să pleci de aici…

— Dacă ordonaţi… Dar în ceea ce îl priveşte pe Marius, vorbesc serios…

A salutat milităreşte şi a plecat.

După doi paşi însă s-a mai întors încă o dată:

— Ce spuneţi despre instrucţia mea, domnule doctor?

Ei, aşa-i că merge? Vă place şi dumneavoastră?

Apoi a dispărut definitiv în beznă.

M-am întors la locul meu.

Jos se auzea vocea lui Wenzel:

— Adunarea… Ia dorinţa specială a domnului doctor, exerciţiul de astăzi se întrerupe… În rând câte doi…

— Wenzel, a strigat Suck în jos, pleci de-adevăratelea?

— Da.

— Vreau să vă zic ceva… Nici noi nu rămânem aici sus… Dar dacă cumva vreunul dintre voi ne pândeşte, tragem…

— Garantez pentru oamenii mei, a spus Wenzel mândru, suntem soldaţi.

— Ei bravo, am spus eu, aşa ne place.

— Atenţiune, în cadenţă, marş… Se auzi jos.

Şi într-adevăr au plecat. Suck şi Mathias erau cam dezamăgiţi. Se încheiase prea simplu şi paşnic.

— Meritau să le trag câteva după ceafă să nu se mai scoale niciodată, a spus Mathias cu vorba lui tărăgănată de miner.

— Din păcate o să mai ai ocazia, am spus eu.

Când am ajuns pe dramul minerilor am auzit jos ceata cântându-şi marşul, iar Mathias-Munteanul, preocupat de aceleaşi gânduri, a repetat:

— Meritau să le trag câteva după ceafă şi s-ar fi făcut linişte pentra totdeauna.

— Nu, câtă vreme e Marius în sat, a spus Suck.

În pădure era întuneric beznă. Ici şi colo câte un licurici.

Din sat se auzea bătând ora opt. Zilele se scurtau. Printre copaci luceau stelele cerului de august şi cu cât ne adânceam în pădure cu atât mai greu devenea mirosul aerului, cu atât mai dens pătrundea recolta ogoarelor în pădure. Şi cu întunecata solidaritate ce se înalţă din pământul purtător de recoltă şi care distruge viaţa proprie a omului astfel că el nu mai este în stare decât să iubească sau să urască, adesea fără să ştie dacă îşi iubeşte sau urăşte semenul pe care îl îmbrăţişează, noi, cei trei, care coboram acum, îl uram pe Marius şi pe Lax, dar şi pe Wenzel şi ceata lui.

Şi ne-am aprins pipele, ca şi cum cu fumul lor am fi putut adormi ura.

La primele ogoare din satul de sus, Suck şi-a luat rămas-bun ca să se ducă la casa lui. Eu şi cu Mathias ne-am dus la mama Gisson.

La ea le-am găsit pe Agata şi pe Irmgard. Amândouă fetele tocmai îşi luau rămas-bun.

— În toiul recoltatului voi vă plimbaţi?

— Eu am trimis după fete să vină sus, a răspuns mama Gisson în locul lui Irmgard.

— După recoltă mă mut aici de tot, a spus Irmgard.

Iar Agatha, cu o privire spre mama Gisson, a spus:

— E bine pentru Irmgard.

— De tine e mai bine, a spus mama Gisson, tu o să ai un copil.

Ferestrele bucătăriei erau deschise. Afară, seara şi noaptea schimbau ultima strângere de mână infinit de blândă înainte de despărţire, iar pe stradă sunau vocile celor ce mai trăiseră o zi din viaţă şi acum voiau să se ducă la culcare, voci de femei, voci de copii şi câteodată vocea de bas a unui bărbat.

Agata s-a aşezat la loc pe scaun râzând:

— Rămân să nasc şi eu la dumneata, mamă Gisson…

Ţine-mă şi pe mine aici.

— Dă-o afară, Mathias, a spus mama Gisson.

Şi Irmgard, rezemată de tocul uşii, a spus:

— Să-ncerce numa'…

— V-apuc de blană ca pe doi căţei şi vă scot afară, a ieşit la iveală din barba lui Mathias.

Şi într-adevăr, o ia de ceafă pe Agata, la fel şi pe Irmgard şi amândouă se lasă expediate afară, sau cel puţin până la uşă, căci acolo se mai împotrivesc încă o dată râzând, nu vor să se ducă în noaptea de afară care este ca un coş de catifea neagră şi moale, în care ar trebui să fie aruncate. Dar nu le foloseşte la nimic, sunt împinse afară şi ca şi cum ar fi fost scuturate, din faldurile nopţii prin uşa deschisă intră un roi de molii şi ţânţari să danseze în jurul becului electric.

— Noapte bună, mai sună de afară, din căldura blândă a întunericului şi deja de mai departe, mai încet, „noapte bună, mamă.” Apoi Mathias s-a întors şi a spus…:

— Da, Irmgard e de-a noastră.

Şi puţin mai târziu:

— Ar trebui să-i luăm lui Miland toţi copiii câtă vreme îl ţine la el pe Marius.

În lumina electrică crudă, bucătăria era lipsită de mister şi mama Gisson a spus:

— În pericol e numai Irmgard.

Şi după câtva timp adăugă:

— Pericolul e-n ea, nu în Marius… Dac-ar fi ca Agata, n-ar fi nici un pericol…

— Şi Peter? Am îndrăznit eu să întreb.

— A fost dragostea, a spus ea şi a continuat abia după o scurtă pauză:

— N-a fost ura în joc…

— Da, a spus Mathias, ura…

Apoi i-am povestit ce se întâmplase la Galeria Piticilor.

Mathias a încheiat povestirea:

— Şi acum, între noi şi ceilalţi a izbucnit ura… ar fi fost mai bine dacă l-aş fi împuşcat pe Wenzel…

— Nu, a spus mama Gisson, ura îţi ia minţile.

— Poate că ar fi fost mai bine dacă l-aţi fi luat pe Marius la voi, când v-a rugat, am fost eu de părere.

Ea a clătinat din cap:

— Ar fi plecat din nou…

— Dar v-a rugat să-l învăţaţi.

— N-a vrut, nu putea să vrea, pentru că e unul care vine învăţat şi uită ce-a învăţat şi unul ca el nu mai ştie să înveţe, chiar dacă ar vrea… Dar el nu poate să vrea.

Şi apoi a spus:

— El călătoreşte.

— Toţi facem asta, mamă Gisson.

— Aşa crezi tu, domnule doctor, pentni că eşti bărbat…

Numai bărbaţii călătoresc… Femeile rămân şi ştiu…

— Asta-i trist, mamă, am vrea şi noi să rămânem şi să ştim.

— Mulţumeşte-te cu ce ai.

— Nu, chiar deloc.

— Domnule doctor, a spus ea aproape solemn, crezi oare că este vreun bărbat care să ştie mai mult decât că vrea să ştie? Tocmai asta e ştiinţa lui… La noi, femeile, e altfel. Noi avem ştiinţa noastră, poate că e mică, poate că e mare, poate să fie chiar mai frumoasă, dar nu poate să crească… N-o putem înmulţi, putem doar s-o păstrăm, trebuie s-o păstrăm. Asta este dragostea noastră… Dragostea voastră însă, şi de aceea noi muierile proaste vă iubim, este că vreţi să ştiţi.

— Şi Marius?

— Crede că ştie… Crede pentni că ştie să umble cu nuiaua şi pentru că simte când îi tresar umerii… Ţine la ştiinţa lui ca o femeie… Şi de aia niciodată n-o să vrea să ştie, de aia e fără dragoste… E un vrăjitor, altceva nimic.

— Da.

— Femeia care vrea să-şi depăşească ştiinţa ei e fără dragoste şi e ură, iar bărbatul care se odihneşte pe ştiinţa lui este şi el ură.

— Mamă Gisson, dar cine călătoreşte nu se odihneşte.

— Să călătoreşti, spune ea, să călătoreşti, da, vrăjitorilor şi ţiganilor le place să călătorească… Cred că îşi pot pierde ura umblând pe jos… Şi dacă n-ar mai umbla şi-ar cunoaşte neştiinţa… Cine urăşte e un biet nenorocit şi-i trebuie mereu un alt nenorocit pe care să-l urască…

— Dar el spune că asta e dreptatea.

S-a uitat la mine:

— Asta nu-i decât… A întins mâinile goale, cu degetele uşor răsfirate ale căror unghii erau deja decolorate, ca la bătrâni, şi parcă lăsa să treacă printre ele şi să curgă jos neantul gol.

— Asta e, a spus ea lăsând mâinile în jos.

Unde este ştiinţa pe care o râvnim şi pe care Marius nu o mai râvnea? Misteriosul inaccesibil? Şi bănuiam că în inima omului există o ştiinţă simplă şi trează şi că ea cuprinde tot ce a fost, tot ce este, tot ce va veni, pentru că tot ce se întâmplă, ce s-a întâmplat şi se va întâmpla este oglinda inimii omeneşti şi cel ce ştie ce înseamnă inima ştie şi ce-i stră-vechi şi ce-i stră-nou, el nu mai este vrăjitor ci cunoscător, un vizionar, unul al cărui cuvânt, al cărui cuvânt simplu, de fiecare zi, este atât de puternic încât se poate desfăşura oricând cât întreaga natură. Asta bănuiam privind chipul bătrânei care şedea în faţa mea şimi surâdea.

— Şi totuşi, mamă, spui că a venit vremea lui.

— Da, a spus ea, pentru că ura nu mai are ieşire, ei îi trebuie să se ţină după cel ce urăşte şi care le făgăduieşte ştiinţa pe care n-o are.

— Aurul, am spus eu.

— Numai cei din satul de jos, a spus Mathias-Munteanul.

— Cine vrăjeşte ademeneşte, a spus mama Gisson cu un râs scurt, cine ademeneşte vrăjeşte.

— Şi Miland e din satul de jos, am spus eu, şi el este ademenit, deşi doreşte să ştie şi cu toate că nu vrea aurul.

— Lui Miland, a spus mama Gisson, lui Miland nu i s-a dat dragostea care i-ar fi trebuit şi acum îşi caută fratele şi nu poate vedea ura.

— Şi Irmgard?

Mama Gisson a oftat:

— Ea îl iubeşte, e drept, dar el este chiar tatăl ei…

— Poate că îl iubeşte pe Marius, cea mai bună femeie se poate îndrăgosti de un ticălos, dacă este un seducător, am spus eu.

Mama Gisson a râs din nou:

— Dar nu dacă nu-i bărbat… Ţi-am mai spus că nu este…

— Ce? A ajuns aşa de rău? Nimic, chiar nimic?

— Fireşte că a ajuns aşa de rău cu mândria Iui, cu mândria lui de muiere… Oricare fată se poate culca liniştită în pat cu el…

— Sau niciuna, am spus eu.

— Da, niciuna. De aia e atât de groaznic în ura lui, mai îngrozitor decât orice femeie…

Privilegiul omului este căutarea ultimei scufundări a eului şi pentru el a iubi înseamnă să ia soarta eului asupra sa, dragostea înseamnă pentru el să recunoască ce este mai ascuns şi să primească în totalitatea lor ascunzişurile unui viitor şi ale unui trecut cufundat în uitare, iar fiinţa iubită reală nu este pentru el nimic altceva decât învelişul oricărui ascunziş pe care el însuşi îl poartă în el fiind trecutul său uitat şi viitorul obscur, ascunziş până la care el însuşi nu poate ajunge şi pe care orice fiinţă omenească vrea s-o reveleze ca să devină părtaşă la dragoste, deschizându-şi cel mai intim nucleu al eului său scufundat în cel mai adânc abis, iubind şi gata să fie iubit; dar dacă dragostea de acest fel aspiră să afle interiorul cel mai profund şi oferă interiorul cel mai profund, atunci urii nu-i pasă de nici un fel de ascunzişuri, ei nu-i pasă de nici un nucleu al fiinţei, de nici un trecut, de nici un viitor, de nici un fel de ascunzişuri ale destinului, ci ea urăşte realul, suprafaţa. Vizibilul prezent, şi dacă dragostea tinde tot mereu şi neobosită către tot ce este mai lăuntric, ura vede întotdeauna numai ceea ce este exterior şi asta atât de exclusiv încât, cu toată grozăvia şi cruzimea lui, diavolul care urăşte nu se poate elibera de un anumit efect ridicol şi stângaci. Cel ce urăşte e un om al luptei şi când urăşte pe cineva îi cunoaşte exact suprafaţa, începând de la tălpile picioarelor din pantofi până la părul bătut de vânt de pe capul urât.

Cine doreşte o informaţie să se adreseze celui ce urăşte, dar dacă vrea să ştie cum este cu adevărat, să-l întrebe pe îndrăgostit.

Iar Mathias-Munteanul a spus:

— El urăşte muntele, chiar dacă se tot caţără pe el cu nuiaua şi îl cunoaşte.

Iar mama Gisson a continuat:

— Dacă era bărbat, m-aş fi temut cel puţin pentru Irmgard… În faţa unui bărbat se pierde orice fată… Dar tăria lui e nimicul…

— Mamă Gisson, intervin eu, dar dumneata eşti mai tare decât nimicul.

Ea răspunde:

— Frica mea e mai mare ca a lui.

— Da, mamă, dar ţi-e frică pentru Irmgard, nu pentru dumneata însăţi.

— Frica e frică, susţine ea.

Eu observ:

— Unul care vrea să joace rolul de mântuitor al lumii, dar nu este, nu-ţi poate face nici un rău.

Atunci ea spune:

— Mântuitorul adevărat îi trimite întotdeauna înainte pe cei falşi ca să cureţe locul pentru el… Mai întâi trebuie să vină ura, cu frica ei, apoi dragostea.

— Doamne Dumnezeule, mamă, iar începi cu mântuitorul. oamenii ar trebui să se poarte raţional şi atunci nu ar mai avea nevoie de nici un fel de mântuitor pentru că ar avea iubirea lor… ar trebui numai să vă asculte un pic.

Ea surâde sigură şi calmă:

— Să mântuiască lumea… Da, mereu e vorba de asta, dacă bărbaţii vor să ştie iar femeile au ştiinţa lor şi o păstrează, într-un fel sau altul, e vorba doai” de o moarte bună… Şi dacă vine un om care merge. Spre ştiinţă şi o doreşte atât de mult încât poate să dovedească asta murind pentru ea… Atunci ştiinţa este în acelaşi timp şi dragoste…

Aici sunt numai femeile, mai e şi Marius, dar unde se ascund de fapt bărbaţii, n-avem habar… Nu-i aşa, domnule doctor?

— Nu, nu ştim.

— Dar dacă vine cineva care este în acelaşi timp şi aici şi acolo, în viaţa şi în moartea lui, un om care e amândouă…, îmi face un semn afirmativ din cap, domnule doctor, atunci poate să existe ceva cum ar fi mântuirea…

Nu-i aşa?

— Da, toate bune şi frumoase, dar nu e nici pe departe un motiv să-i cedaţi lui Marius.

Ea tot mai surâde:

— Vom ceda când va veni vremea, şi când lucrurile s-au copt, atunci tot ce se întâmplă e bine… Trebuie numai să se coacă.

Şi cu zâmbetul ei calm pe buze mă întreabă:

— Nu vrei o ţuică, domnule doctor?

Poate că nu mai voia să vorbească despre Marius şi despre frică.

— Da, spun eu, sigur că vreau o ţuică, dar dumneata nu trebuie să cedezi în faţa lui Marius… Eu trebuie totuşi să merg acasă, Karolina mă aşteaptă cu cina. Am băut ţuica şi m-am dus acasă cu conştiinţa cam încărcată, dar şi cu o foame zdravănă. Pentru că se făcuse ora nouă. Valea se afla în dreapta mea, odihnindu-se după muncă, odihnindu-se în roadele pământului ei, odihnindu-se într-o lume care acum îşi revenise de la sine înainte de a se duce la culcare şi când inspiram profund mi se părea că simt cum se coc merele, jos, în grădinile ţăranilor. Ajungeam oare eu însumi la ştiinţă? După cină, când am ajuns în camera mea de lucru, ca să mă uit în numerele necitite ale revistei medicale săptămânale, mi s-a părut timp de o clipă că m-a părăsit ştiinţa, ştiinţa ce îmi fusese încredinţată: nu era dispreţ faţă de activitatea de cercetare medicală, dispreţ faţă de succesele mărunte şi fără ecou, faţă de ceea ce se numeşte progresul ştiinţei, nu era un astfel de dispreţ care contribuise la plecarea mea din oraş? Fusesem doar trufaş şi nerăbdător? Trufaş, crezând că pot să las totul baltă, închipuindu-mi că la patul bolnavului e în joc numai rezistenţa şi voinţa lăuntrică a medicului, indiferent dacă îi prescriu un medicament sau altul, sau cel mai bine niciunul? Nerăbdător, pentru că nu voiam să ajung la dragoste prin ştiinţă, ci prin practicarea ei nemijlocită, prin îndeplinirea întrucâtva din obligaţie a dragostei, care trece de la un pat de bolnav la altul şi numai de aceea nu e ură, pentra că ura nu face parte din profesia medicului, sperând că prin această dragoste profesională voi prinde din zbor ştiinţa nouă şi definitivă? N-a fost oare aşa? N-am fost şi eu doar un mic mântuitor, mulţumit de mica lui vrăjitorie? Nu folosisem şi eu prost libertatea care îmi era dată să decid asupra vieţii mele? Către ce ştiinţă mai aspiram acum?

Totuşi, cum şedeam aşa sub lampa în jurul căreia roiau ţânţarii, citind sau nici măcar citind, cugetând dacă n-ar trebui totuşi să văd la Wetchy ce se întâmplă cu copilul care nu vrea să se însănătoşească, am auzit vocea existenţei terestre: „Rezistă, mai rezistă încă până la sfârşitul acestei recolte, fie ea şi slabă, mai ară încă o dată, fii un argat credincios, începi încă o dată, ia-o de la capăt, pentru că întotdeauna te afli la începutul infinitului, al ştiinţei şi al dragostei.”