XIII

Aşa cum murdăria marilor oraşe se varsă în râu şi din nou purificată este dusă în mare, la fel şi toată mizeria, devenită transparentă şi curată, se întoarce înapoi în viaţă, redevine ceea ce fusese, ce a fost, este şi va rămâne: viaţă, o părticică a întregului, de nerecunoscut în întreg, absorbită în el, de nerecunoscut în el, scufundată în permanent.

Da, chiar şi ruşinea, acest bun sfânt al omului, care ajunge mai profund în el decât adesea vrea să recunoască, ruşinea, care a vrut să dureze mai mult decât durerea, şi ea devine din nou transparentă şi de nerecunoscut, devine o linie a amurgurilor, ca pulberea străvezie de pe o aripă de fluture, un gând în marea celor gândite. Mizeria acelei nopţi de groază mai curgea încă în valuri grele şi totuşi începuse să se potolească. Irmgard fusese înmormântată, pe Sabest îl găsisem printre stânci cu ţeasta sfărâmată, Wetchy zăcea în pat zdrobit în bătaie – ce mizerie!

— Totuşi şi ea reintra în ordine, devenea transparentă şi invizibilă, devenise o uşoară încreţitură în marea amintirii şi a uitării; nu numai că Lax şi-a transportat lemnul sus, la Galeria Piticilor şi că Wenzel mărşăluia ţanţoş cu flăcăii lui prin sat, atât de nevinovat de parcă întâmplarea groaznică nici n-ar fi avut loc, dar chiar şi pentru cei loviţi de soartă viaţa începuse să alunece din nou în cotidian şi chiar dacă cârciuma fusese două zile închisă şi Peter trebuise să se ducă în oraş, la învăţătură sau la şcoală şi dacă Wetchy vorbea despre planurile lui de plecare, tragicul eveniment, care se ascundea tot mai mult în spatele tuturor acestora, abia dacă mai era pomenit, dar cu atât mai mult era frământat în sufletele oamenilor şi întors pe toate feţele lui de umbră şi lumină.

Miland şi-a adus acasă recolta de porumb cu ajutorul lui Andreas şi Marius. Căci ogoarele se odihneau în vale neschimbate, plugul trecea peste ele, unul după altul lanurile deveneau negre şi bnm-roşcate, sus, pe înălţimi, era tăiat şi încărcat ultimul ovăz care nu mai voia să se coacă şi curând se vor scoate şi cartofii. Dar neschimbată părea şi viaţa mamei Gisson, părea că aşa vrea să rămână, umbla hniştită prin casă şi preparase din nou chiar şi rachiul de fiecare an; o dată am întâlnit-o la ea pe Agata şi altă dată tocmai venea cu ea din pădure, când eram în drum spre casă: cele două femei, cea bătrână şi gravida, se opriseră la malul râpei şi priveau în jos spre valea luminată de soarele tomnatic.

Dacă soţia criminalului Sabest nu se grăbise să vândă hanul cu una cu două ci, cel puţin deocamdată îl mai menţinea, se datora, în parte, convorbirilor lungi pe care le avusesem cu privire Ia soarta ei şi a fiului ei. În cursul acestor convorbiri, poate pentru că simţea că se apropie bătrâneţea, poate din solidaritate feminină, apăruse în ea gândul să o aibă noră pe Agata; fusese permanent îngrijorată că Peter ar fi putut comite o necuviinţă părăsind-o pe fată şi acum, văzând sarcina, ar fi trebuit să devină serios şi rezonabil şi să repare nedreptatea. Ascultase sfatul meu de a vorbi pur şi simplu cu Agata, fără să lămurească mare lucru, pentiii că Agata nu spusese nici da, nici nu, ci doar refuzase să-l vadă pe Peter înainte de plecare. I-am povestit situaţia mamei Gisson.

— Fata are dreptate, a spus ea, Peter n-o să fie niciodată un bărbat bun pentru ea.

— Asta încă nu se poate spune, mamă, amândoi sunt încă nişte bobocei… Şi dintr-o dragoste mai poate creşte încă ceva bun.

Eram la ea în bucătărie. Pe pervazul ferestrei, la soare, lucea una din sticlele de rachiu, înfăşurată şi legată la gură.

— Agata e aşa cum trebuie să fie, el însă a moştenit lăcomia părinţilor…

— Fiecare om se poate schimba, poate fi schimbat…

Şi Peter a primit acum un şoc.

— Nu, pentru asta e încă prea tânăr… Trebuie să mai treacă prin multă lăcomie întunecată până să iasă la lumină… Dac-o ieşi vreodată.

— Copilul din flori rămâne copil din flori, am fost eu de părere, pentru ea e totuşi o nenorocire.

— Pentru Agata n-a fost o nenorocire, pentru ea a fost frumos şi corect… Aşa ar fi trebuit să fie Irmgard… Aş fi vrut doar, aş fi putut să mai rămân puţin cu ea… Faţa ei a căpătat din nou expresia distantă pe care o cunoşteam atât de bine, apoi a zâmbit, dar Irmgard a avut mai mare nevoie de mine decât Agata…

Zâmbea, dar îi simţeam seriozitatea şi n-am mai îndrăznit să-mi exprim obişnuitele obiecţii.

— Păi, a spus ea, de altfel poţi şi tu însuţi să vorbeşti cu Agata… Să te ocupi puţin de ea… pe urmă, mai târziu…

Afai'ă era soare, norii erau purtaţi de vânt în benzi late, mama Gisson era acolo puternică şi sănătoasă, poate cam obosită, rachiul de anul viitor era pregătit, poate ceea ce o făcea să vorbească aşa nu era decât consecinţa acelei nopţi. Totuşi, mama Gisson nu era un om cu toane.

Într-una din dimineţile următoare am vizitat-o pe Agata. Vremea se schimbase, la munte trebuie să fi nins, în ploaia deasă ce cădea se simţea zăpada ascunsă în spatele ceţii; ceaţa era ca o pânză veche şi scrobită întinsă peste munţi, în spatele ei era atelierul iernii. Trapp, care fugea în faţa mea, mă invidia pentru paltonul meu de loden cu gulerul lidicat. În satul de jos însă vremea era ceva mai blândă.

Striim era la tăiat lemne sub streaşina şurii; o bună parte a lemnelor pentru iarnă erau deja stivuite în lungul peretelui, frumos aranjate, cu capetele tăiate de un galben-deschis.

— Mereu harnic, Strum, ia uite ditamai grămada de lemne!

Radia de bucurie:

— Ce să-i faci, dom' doctor? Copilul vrea să aibă odaia caldă. Suntem în octombrie, ca mâine vine şi iarna.

De la uşa grajdului venea Agata cu o căldare de lemn în mână. Graviditatea ei era acum foarte evidentă, burtica era foarte bombată şi faţa umflată, cu semne de maturizare. Dar se transfigura copilăreşte:

— Încă o vizită… Dom' doctor.

— Da, e domnul doctor, dar n-o să-l ţii în ploaie.

Am intrat în bucătărie, mi-am scos paltonul şi m-am aşezat pe vatră. Ea a venit după mine şi m-a poftit în odaie.

— Nu, nu, rămân aici, e mai cald… Sau mai e cineva înăuntru? Vorbeai de o vizită…

— Nu, a zâmbit ea fericită… Mama Gisson a fost azi la mine.

— Ia uite!

De altfel eram într-adevăr uimit că mama Gisson venise în satul de jos pe vremea asta mizerabilă.

— A venit cu trăsura domnului Suck, îmi explica ea în continuare.

— Aha. Oricum, trebuie să fi fost o ocazie specială care a făcut-o pe mama Gisson să pună să înhame caii pentru ea.

— Acum e alături, la Miland, pe urmă se duce la doamna Sabest.

Puteam să fac legătura:

— Aşa, la doamna Sabest… Sigur, pentru tine şi Peter?

Ştia foarte bine că eram informat şi a răspuns simplu:

— Da… Şi ca să nu creadă doamna Sabest că spun nu, pentru că domnul Sabest a… pe Irmgard, pentm că domnul Sabest a făcut asta şi ca să nu fie jignită, s-a dus la ea mama Gisson.

— Ăsta zău că n-ar fi un motiv. Agata. Ce a făcut Sabest s-a ispăşit şi oamenii o să uite curând… Dar copilul din flori al lui Peter Sabest o să-l uite mai greu, fiindcă el rămâne aici…

Chipul Agatei era fericit:

— Da, rămâne aici… Şi oamenii n-au de ce să-mi facă rău, nici mie, nici copilului…

— Agata, am spus eu, copilul încă nu-i aici, dar când o să fie…

— Curând.

— Da, curând, peste şase săptămâni… Şi când o să fie aici atunci poate că ai să vrei să-l ai iar pe cel ce l-ai iubit lângă tine şi el este tatăl copilului…

Aici în trăsăturile ei s-a produs o schimbare, dintr-odată tot ce era copilăresc a dispărut, ele au devenit mature şi feminine şi a spus încet:

— Eu mă bucur.

Afară, ploaia se înteţise, mai deasă, mai tristă, aici însă un om se bucura pentru că purta în el pe altul, bătut de ploaia plină de bucurie a stelelor. Am spus şi eu:

— Da, Agata, bucură-te. 4 I După im scurt răstimp, ea a spus; – Ce a fost, între mine şi Peter, a fost o întunecime frumoasă, dar în întunecime nu e bucurie… Pentru mine trebuie să vină lumina şi bucuria… Întunecimea nu trebuie să mai năvălească în viaţa mea fiindcă atunci mi-ar fi ruşine de copil…

Mama Gisson avea dreptate, ar fi fost de prisos s-o faci pe Agata să-şi schimbe părerea. Totuşi am mai spus:

— Adesea în întunecime arde o lumină mică şi trebuie doar să o înteţeşti şi atunci devine dragoste…

Ea zâmbea:

— Peter n-a înteţit-o.

— Poate că trebuia mai întâi să-l înveţi.

A răspuns hotărâtă:

— Nu vreau să-l învăţ şi el n-o să vrea să înveţe, el nu poate să vrea decât întunecime şi de aceea s-a luat după Wenzel…

— Agata, am spus eu, poate că nu ştii să ierţi.

A căzut pe gânduri şi şi-a privit mâinile pe care le ţinea împreunate pe burtă; cum obişnuiesc gravidele:

— Totuşi… A spus ea, totuşi… Dar bucuria-i aşa de mai-e că nici nu trebuie să mă gândesc la iertare… Este aşa de mare că va mai exista şi după ce voi fi deja moartă şi totuşi va fi mereu bucuria mea… Cred că a fost aici de când e lumea, de când am venit pe lume şi m-a primit în ea, parcă aş fi copilul ei… Nu s-ar putea să fie aşa, domnule doctor?

— Da, Agata, am spus eu, sigur că s-ar putea să fie aşa.

A intrat Striim. Ţinea mâinile împreunate pe burtica cu şorţul făcut sul, parcă ar fi fost şi el însărcinat.

— Striim, am întrebat, să fie fată sau băiat?

— Gemeni, a strigat Agata.

— Da, dar fete, a fost de părere Striim, băieţii-s nebuni.

— Se mai întâmplă, am spus eu.

— Şi fiiadcă-s nebuni, a spus Striim, azi, pe vremea asta, au plecat sus, să deschidă mina.

— Zău?

M-a fulgerat gândul că Mathias şi Suck ar fi putut profita de ocazie ca să organizeze acolo sus o vânătoare teribilă. Din fericire, Suck era în satul de jos. Dar îl credeam în stare s-o facă şi Mathias singur şi asta deoarece s-ar fi putut gândi şi că o răzbună pe Irmgard.

— Cred că şi Marius e sus cu ei, povestea mai departe Striim.

Era limpede că mama Gisson aflase de aceste mişcări, chiar venirea ei în satul de jos putea să aibă legătură cu ele. Trebuia să vorbesc cu ea.

— Aş vrea să mă duc dincolo, la Miland, până nu pleacă mama Gisson, am spus şi m-am ridicat.

— Dom' doctor, a spus Agata timidă, aş vrea să vă mai întreb ceva…

— Da, fetiţo… Te doare ceva?

— Nu… Dom' doctor, da' mi-e frică… Mama Gisson e bolnavă?

— Aşa ceva nu trebuie să-l întrebi niciodată pe medic, mai întâi pentru că el nu ştie niciodată şi în al doilea pentru că nu are voie să spună… Dar mama Gisson nu e pacienta mea şi de aceea pot să-ţi spun că o cred la fel de sănătoasă cât noi trei la un loc…

— Dar ea vorbeşte de moarte…

— E femeie bătrână. Agata… Toţi oamenii vorbesc uneori de moarte.

Era vizibil uşurată:

— Mi-a promis să meargă cu mine la căutat ierburi.

— Păi vezi. Am îmbrăcat paltonul ud şi m-am dus dincolo, la Miland. Ploaia se înteţise şi mai mult, cerul şi pământul formau împreună un terci compus din octombrie, frig şi disperare.

Într-adevăr, mama Gisson mai era încă acolo, şedea cu fiica ei la masa mare din bucătărie şi ţăranca avea un petic de hârtie în faţă pe care scria numere cu un creion bont.

— Eşti şi tu aici, m-a salutat mama Gisson, am vrut să te luăm cu noi, Suck şi cu mine, dar plecaseşi.

Pentru nevasta Iui Miland însemnam un deranj; era ocupată cu scriptologia ei:

— Douăzeci şi şase de zile şi jumătate, a spus ea.

— Da' ce se-ntâmplă aici?

— Ah, vrea să calculeze banii de mâncare pentru Irmgard, a răspuns mama Gisson.

Mi se părea straniu; pentru că, până la urmă, ultima zi era ziua crimei.

— Pune-o întreagă, a spus mama Gisson, oricum a muncit-o.

— N-a muncit nimic, a replicat nevasta lui Miland cu încăpăţânare, Irmgard n-are nevoie de cadouri.

S-a dus la dulapul de bucătărie din care a scos o ulcică de porţelan, casa ei de bani.

— Dar eu n-am venit la dumneata după bani.

— Vreau să fie în ordine.

În ciuda datei crimei scrisă la sfârşitul socotelii, în răspunsurile mamei Gisson se strecura o nuanţă ironic-amuzată:

— Ce vrei să fie în ordine? Crezi că trebuie doar să plăteşti ca să faci ordine în jurul tău?

De la dulap s-a auzit:

— Irmgard trebuie să se odihnească fără datorii. Mi se părea că ţăranca lui Miland ar avea intenţia să facă irevocabilă plecarea lui Irmgard; nu trebuia să rămână datoare nici la bunica ei.

Atunci am spus:

— Ţăranco, Irmgard are în orice caz pacea asigurată.

Mama Gisson a zâmbit un pic:

— Dă-mi banii, vreau să-i iau în numele ei.

Nevasta lui Miland a venit la masă cu cănuţa ei cu bani şi a răsturnat-o:

— Morţii nu se mai întorc niciodată, a spus ea în timp ce număra.

— Pe unii trebuie să-i chemi, pe alţii trebuie să-i goneşti… Da… Însăşi vocea mamei Gisson era suspendată într-o depărtare ironic-misterioasă, da, unii mai sunt încă printre noi, fără să ştim…

Era vorba de ea? Era vorba de Irmgard?

— Mamă, a spus nevasta lui Miland, care se aşezase din nou şi, obosită, se uita fix la tăblia mesei, nu trebuie să vorbeşti aşa.

Terciul de aer fad şi aspru care umplea lumea afară era prezent şi aici, amestecat cu umbrele din bucătărie, cu mirosul persistent al locuirii şi cu şuieratul încet al oalei ce fierbea pe foc.

Am spus:

— Las-o singură pe Irmgard, mamă, sufletele aşteaptă bucuroase.

— Tu nu înţelegi lucrurile astea, m-a repezit ea.

Apoi a băgat banii în geanta mare, neagră, şi am observat că i-a mai numărat repede, încă o dată; – Da, a spus ea, e nevoie de bani când călătoreşti…

Nu mulţi, câţiva… Chiar şi pentioj doi.

— Vrei să mi-o iei şi moartă, mamă?

— S-0 iau, nu… Dar dacă un copil s-a rătăcit în pădure, cineva trebuie să-l caute.

Ţăranca n-o asculta:

— Am plătit întotdeauna dar mi s-a luat totul şi nu mi-a rămas nimic. Sunt ca apa care curge de pe munte, sunt ca apa, caie nu-i a nimănui, nu poate păstra nimic, nici măcar malurile ei. Sunt goală şi neruşinată ca şi apa, n-am nimic în mâini, gonesc în pustiu.

Era asta aceeaşi femeie care asistase mută, aproape nepăsătoare, la înmormântarea lui Irmgard, fără să verse o lacrimă?

Dar cu o mişcare violentă, aproape masculină, mi s-a adresat:

— Uită-te numa' la mine, domnule doctor… Da, uită-te la mine, nu mai mi-e ruşine, nu mi-e ruşine, parcă nici n-aş fi femeie, neruşinată am ajuns de-atâta singurătate. Am fost ca un bărbat, un bărbat care face copii, mai puţin decât un bărbat, şi Miland a ajuns un nimic, nici bărbat, nici femeie, aşa am făcut copiii, am fost doar nişte servitori.

Mama Gisson nu m-a oprit să răspund şi eu, ştiind, ce-i drept, că omul însingurat, lipsit de dragoste, căzând pradă urii, devine neruşinat şi că numai sfântul poate ajunge la o singurătate în care îşi poate păstra dragostea şi nişinea divină, am spus împăciuitor:

— Nu fi nedreaptă, ţăranco, ai iubit şi ai fost iubită.

N-ar fi lipsit mult ca ea, cai-e nu se aştepta să fie contrazisă şi mai ales în felul ăsta, să bată cu pumnul în masă; mi-a aruncat o privire rea:

— Cine n-are tată, nu-i femeie, şi cine n-are o femeie, pierde bărbatul din el… Ne-am pierdut pământul de sub picioare, a trebuit să-l primim pe străin pentru că noi înşine nu mai aveam nimic, da, domnule doctor… Şi Irmgard de asta s-a prăbuşit. Aici a intervenit în sfârşit mama Gisson:

— Fiica mea, a spus ea, dai vina pe Irmgard? Dai vina pe tatăl tău? Dai vina pe tine? Te-ntreb: pe cine dai vina?

A durat mult până a venit răspunsul şoptit:

— Pe tine dau vina, mamă… Tata a fost împuşcat şi poate că a făcut-o el însuşi.

— Nu, a spus mama, huleşti.

— Şi chiar dacă a braconat, a continuat răguşită şi cu duşmănie fiica, aşa a vmt el, ştiu asta, a trebuit să vrea, pentru că erai mai puternică decât el… ai luat puterea oricui se găsea în preajma ta, i-ai luat-o tatii… Şi mie.

— Fata mea, a spus mama Gisson încet, tatăl tău mi-a dăruit puterea şi eu ţi-am redat-o cu toată tăria inimii mele… Aşa am crezut noi până acum şi aşa o să credem în vecii vecilor.

Ţăranca se cufundase iar în sine, se uita la tăblia crăpată a mesei şi urmărea cu unghia una dintre crestături. În sfârşit, a spus; – Eu nu cred… A trebuit mai întâi să vină un străin, unul străin de tot; lui nu-i puteaţi face nimic, era mai puternic decât voi…

— Da, a spus mama, timpul meu a trecut, dar el este fără sfârşit… Străinul va hoinări mai departe şi va pieri…

Atunci nu vei mai crede niciodată în ură…

— Pe tine nu te cred, mamă, pe tine nu te pot crede, s-a plâns din nou ţăranca, şi chiar dacă-i aşa cum spui, l-ai păstrat pe tata pentra tine, nu m-ai lăsat să iau parte, zăcea mort în pădure şi pe mine m-ai părăsit în singurătate, în ură, fără tată, fără copil, jefuită, lepădată, dezmoştenită, o biată servitoare orfană de tată… Asta sunt.

S-a lăsat o tăcere ciudată; poate că ploaia de afară cădea acum mai liniştită sau se oprea treptat, poate că liniştea venea şi de la mama Gisson, de parcă mi ea ci însăşi liniştea ar fi vorbit:

— Ce ştiţi despre singurătate, voi care vorbiţi de ea întruna… Da, atunci, când am stat culcată pe pământ, acolo unde i-a curs sângele, atunci am fost singură.

— Fiica mea!

— Atunci eram şi eu plină de plângeri şi învinuiri…

Cu mâinile mele, cu mâinile astea l-am îngropat în pământ, pentru că voiam ca el să-mi răspundă de ce pe mine, femeie tânără, m-a lovit singurătatea şi am strigat asta în sus, către cer… Fără ruşine, fiica mea, şi eu fără ruşine, neraşinat era strigătul meu, neruşinată era învinuirea mea, singurătatea mea…

Vocea ei a devenit şi mai calmă:

— Cerul n-a răspuns, nici pământul… Până când am învăţat că fusese o singurătate mincinoasă, aşa îngrozitoare cum a fost, a fost mincinoasă şi nu eram decât un biet copil care strigă, lăsat singur în întuneric, un copil fără ruşine în frica lui şi plin de învinuiri… Abia atunci m-a luat în stăpânire adevărata singurătate, nu cea închisă între ziduri, cea mincinoasă, pentm care întunericul e-n ziduri şi bezna şi mai neagră în afara lor, ci a venit adevărata singurătate, deschisă ca o grădină neîmprejmuită… Şi am învăţat că nici un răspuns nu poate veni din afară, nici de la pământ, nici de la cer, nici de la moarte, nimic nu trece peste zid, nimic nu trece prin el, am învăţat că răspunsul vine abia când cerul şi pământul şi moartea sunt în mijlocul nostru, în mijlocul grădinii noastre deschise, în care stăm şi pe care o îngrijim… Inima noastră şi ruşinea ei.

Liniştea îşi tăcea cântecul ei mut. Erau cele două femei cu gândul la acel bărbat de la care pentm una venise toată lumina, iar pentru cealaltă tot întunericul? Obrazul bun, plin de riduri al mamei Gisson, chiar dacă acum ea putea să fie undeva departe, era paşnic şi totuşi nu-şi pierdea înclinaţia permanentă spre un mic zâmbet, iar ţăranca lui Miland privea fix cu aceeaşi posomorâre nemişcată la crestătura de pe tăblia mesei în lungul căreia se mişca degetul ei, dar cântecul tăcerii, umplând încăperea, astfel că acum vibra împreună cu zvonul blând de clopot al sfinţeniei, cântecul acesta se lărgea, lua cu el spaţiul, încât acum cântecul şi spaţiul erau împreună, deveneau peisaj, deveneau grădină, o grădină de mesteceni deschisă şi la marginea extremă a ei, acolo unde şi cântecul se opreşte şi trece în dumbrava morţii, acolo, un bărbat cu pieptul străpuns de glonţ, cu scurta de vânător comod descheiată, îşi fumează luleaua, ca în fiecare seară. Da, aşa şi nu altfel sunase cântecul tăcerii în blânda lui sfinţenie, aşa sunase, pentru că printre vibraţiile inaudibil de depărtate ale clopotelor lui mama Gisson a spus, încet, parcă de departe:

— Fiica mea, de jur-împrejural morţii e frumos.

Fiica n-a ridicat privirea, trăsăturile i-au rămas nemişcate şi totuşi, fără să se poată spune de unde venea, pe obrazul ei, peste întreaga ei fiinţă cufundată în sine se răspândea o adiere de gingăşie copilărească şi chiar degetul de pe tăblia mesei devenise ca al unui copil jucăuş. Dar gingăşia s-a transformat în încăpăţânare de copil pentru că prin uşa deschisă încetişor s-a furişat în bucătărie Cecilia şi atunci nevasta lui Miland a spus:

— Nici un copil nu-i al meu.

Cecilia, care se oprise nehotărâtă, pentru că nu bănuise acolo prezenţa mea şi a bunicii, a venit spre masă clămpănind cu saboţii şi s-a uitat la bunică, neîncrezătoare şi gata să fugă de acolo imediat. Dar bunica a împins-o spre mamă-sa:

— La-ţi copilul.

Intre nevasta lui Miland şi copilul ei s-a produs un moment de încordare neputincioasă. Mâna pe care copilul a vrut s-o apuce a căzut din nou pe masă, lipsită de curaj, iar de pe buzele niţel schimonosite ale micuţei a venit întrebarea:

— Tata nu-i aici?

Cu siguranţă că fetiţa venise tocmai presimţind prezenţa tatălui şi într-adevăr, după câteva secunde, Miland a intrat, ud leoarcă. În straiele muiate de apă arăta ca un automat fantomatic şi obosit ale cărui picioare găsiseră întâmplător drumul obişnuit spre casă. Şi-a scos automat haina udă, a rămas în cămaşă şi s-a rezemat de vatră.

— Irmgard a murit şi eu sunt aici, s-a prezentat copila, parcă ar fi ştiut că aşa, numai aşa, putea să-şi impresioneze tatăl şi să-i atragă atenţia asupra ei.

— Nimeni n-a murit, a contrazis-o bunica, nimeni, nici hmgard… Copiii să nu spună prostii.

Miland s-a uitat la ea uimit:

— Mamă… Irmgard a murit… Chiar eu…

Vocea i s-a frânt.

— Da, a spus mama Gisson, e drept, chiar tu… Dar Cecilia trebuie să ştie că Irmgard s-a rătăcit în pădure, la mesteceni şi la zade, la izvor şi la stâncile cu muşchi şi că bunica o să meargă acolo şi o s-o caute.

Omul de lângă vatră nu s-a mişcat; stătea acolo, învăluit în miros de muncă, piele şi tutun, pământ şi oboseală, stătea acolo ca unul care a nimerit pe drumuri neumblate.

— Unde-i Marius? A întrebat ţăranca, fără să ridice privirea de pe masă.

El a făcut un gest vag:

— Pe câmp, cu Andreas.

Voia ea oare să-l aibă aici pe purtătorul urii ei, pe el, străinul, care ar fi fost mai tare decât mama? Voia ca el să i se opună încă o dată mamei? Şi aproape fără să vreau, am spus:

— Descotoroseşte-te de el, ţărane.

— Nu se poate… Nu pot.

A spus asta cu iuţeală de automat şi după o scurtă pauză a adăugat repezit, totuşi mai natural:

— Am nevoie de el la semănăturile de toamnă.

Da, el avea nevoie de mâna lui, nu de cea a urii, chiar dacă singurătatea lui nu era mai mică decât a ţărăncii, dar avea nevoie de o mână frăţească, aceea care să-i deschidă mereu adevărul inimii şi a fiinţei aducătoare de adevăr, semănând pământul cu puterea binecuvântării boabelor azvârlite. Deşi ştiam că pentni ţăran aşa stăteau lucrurile şi că de ceea îşi mai punea nădejdea în Marius, a trebuit să-mi menţin părerea:

— Miland, nu trebuie să-l mai ţii.

Dar de parcă deodată şi-ar fi înţeles bărbatul, cu care fusese rareori de aceeaşi părere şi ca şi cum ai” fi început să împărtăşească ceea ce ştiam despre el, ba mai mult, ca şi cum m-ar fi rugat pe mine, ca şi cum ar fi rugat-o pe mamă-sa să-l cruţăm şi să nu-i răpim ultimul sprijin şi parcă însufleţită brusc de compătimire pentru el, nicidecum numai ca să mă contrazică, a fost de părerea lui:

— Nu, domnule doctor, nu se poate.

Mama Gisson a văzut privirea întrebătoare şi imploratoare a fiicei îndreptată spre ea şi expresia feţei ei a devenit distantă ca a unui om care, preocupat cu lucruri importante, nu vrea să se lase incomodat de copilării.

— Ţărane, a spus ea, nu trebuie să-l dai afară, străinul pleacă aşa cum a venit.

Din colţul umbrit al vetrei, s-a auzit profund îngrozit:

— Mamă… Nu spune asta, mamă… Nu poate fi aşa.

— Aşa este.

— Mamă, Irmgard e moartă, a ciripit Cecilia care, groaznic ahtiată de putere, pândise cuvântul-cheie. Şi Miland, înconjurat de umbrele lui, s-a lăsat purtat mai departe de groază:

— Dacă el nu va mai semăna pământul niciodată, dacă sămânţa nicicând nu va-ncolţi, însingurat voi fi, însingurat va fi pământul şi nu va mai fi nici comunitate cu copilul…

— El n-o să mai semene pentru tine.

— Mamă, atunci jertfa n-a fost decât o întâmplare…

Mamă, a fost de prisos.

— Sigur, a spus mama Gisson, a fost de prisos.

Bărbatul tăcea, şi umbrele care-l învăluiau s-au întunecat şi mai mult de căinţă şi ruşine.

Dar mamei Gisson nu-i păsa:

— Ce ogoare vrei să-ţi semene străinul, ţărane? A întrebat ea.

— Nu mai ştiu, mamă, nu mai cunosc ogoarele… O să le recunosc numai după ce vor fi semănate.

— Vii de la câmp, ţărane, dar nu mai vezi decât bezna.

— În jurul meu e numai beznă, mamă, şi umblu-n beznă.

— Da, a spus mama Gisson, aşa-i bărbatul. Vine din beznă şi pleacă-n beznă, întunecat e sângele din care se naşte, întunecată moartea care-l aşteaptă, e zidit între cele două întunecimi… Nu-i aşa, domnule doctor?

În ochii ei lucea din nou veselia şi nici n-a aşteptat încuviinţarea ci a continuat:

— Şi pentru că aşa-i şi pentru că e plin de întunecimea morţii, un astfel de bărbat crede că trebuie să ducă începutul întunecat până la moarte pentru ca moartea să aparţină începutului, să devină din nou naştere şi întunecime a sângelui. Un astfel de om nici nu vrea să iasă din întunecimea lui, el vrea să înece toată viaţa luminoasă în întunecime, pentru ca începutul să ajungă la sfârşit. Da, domnule doctor, aşa-i, dacă cumva n-ai ştiut.

— Aşa o fi, mamă, am spus eu.

A devenit din nou serioasă:

— Întunecimea începutului său şi întunecimea sfârşitului el le trage la mijloc, asta e beţia pe care o bea, ăsta e dansul pe care îl ţopăie, ăsta e strigătul pe care-l strigă şi astea sunt jertfele pe care le înjunghie, asta e comunitatea pe care o caută în singurătatea mincinoasă a întunecimii lui, comunitatea începutului, comunitatea sângelui său întunecat vrea s-o aibă până la sfârşitul sfârşitului şi pentni ea varsă sângele jertfelor, în el vrea să înece mijlocul. Dar ultima ţopăitură pe care o sare şi ultimul strigăt pe care-l strigă el nu le simte niciodată, el nu le aude niciodată, în jurul lui nu-i nimic altceva decât tot mai multă întunecime, sângele nefolositor al jertfelor.

A tăcut. Şi atunci am văzut pentru prima oară că ţăranca lui Miland era în stare să plângă; două lacrimi au căzut pe masa de bucătărie şi au format două pete umede în crăpături.

— Irmgard, a spus ea încet, smiorcăind.

Dar mama Gisson a luat din nou cuvântul şi cu toate că vorba ei era foarte liniştită, de la sine înţeleasă şi înconjurată de o bucătărie ţărănească obişnuită, în care pe poliţă se afla un aparat de radio lucitor şi supa fierbea în clocot pe vatră şi asta se întâmpla într-o foarte obişnuită zi de octombrie, cu toate astea, era ca şi cum mama Gisson, femeia bătrână din ea, omul bătrân din ea, sufletul atemporal-străvechi, atemporal-tânăr, s-ar fi cufundat în umbrele unor amintiri şi mai vechi, când a vorbit:

— Am văzut turmele, berbecii şi mieii şi multe vite, ele erau la hotarul tuturor câmpurilor şi tuturor munţilor, erau multe şi se tot înmulţeau mereu, fără să behăie, fără să mugească, mute, pentru că lăsaseră behăiturile şi mugetele-n urma lor, pentru că aveau beregatele tăiate. Aşa au venit tropăind, cireadă după cireadă, şi-n urma lor veneau oamenii cu strigăte şi cu vine de bou şi cuţite însângerate, oamenii plini de frică întunecată şi de furie întunecată, beţi de sânge mânau vitele înaintea lor ca să străpungă hotarul şi să le poată deschide drumul. La hotar nu era nici un gard, vitele au trecut dincolo, le era bine, au păscut şi s-au aşezat pe pământ să ramege. Dar oamenii, care mergeau în urma lor, bărbaţi şi femei, n-au trecut hotarul, pentru ei era ca un zid nevăzut, iar cei ce călăriseră pe vite sau le ţinuseră de coarne au fost trântiţi la pământ, chiar şi oile erau mai puternice decât ei, au fost toţi împinşi înapoi de la barieră şi ce era şi ce se întâmpla dincolo de barieră, păşunile şi grădinile şi animalele ce păşteau, pentru ei totul era nevăzut şi ca un gol, se uitau în întunecime neagră şi doar mirosul turmelor, sângele şi bălegarul lor şi căldura lor mai adăsta în văzduh. Aşa am văzut. Şi erau animalele de jertfă.

Se poate să fi fost un vis ce răsărise din amintirea ei, dar deasupra lui pluteau umbrele realităţii. Nu era oare un glas din cea mai depărtată pădure, un glas de la hotarul tuturor ţărilor şi munţilor care povestea visul? Căci în faţa ochilor omului s-a adunat umbră după umbră dar şi în spatele ochilor săi s-a adunat umbră după umbră, zid după zid, şi glasul care pătrunde din zidurile cele mai ascunse ale sufletului devine invizibil şi ceea ce spune este numai şi numai adevărul.

Noi, cei ce auzeam glasul acolo, nu îndrăzneam să întrempem tăcerea care se lăsase din nou. Totuşi, ca şi cum m-ar fi privit mai degrabă pe mine decât pe ceilalţi, mi s-a adresat:

— Da, domnule doctor, asta a fost demult, mult mai de demult decât poţi gândi, mult mai de demult… Eu am văzut ruşinea omului, am văzut cum s-a ruşinat când a fost dat înapoi de la hotar şi n-a mai văzut decât orbirea şi nimicul şi zădărnicia…

— Da, a spus Miland din întunecimea vetrei.

Şi în timp ce glasul ei pătrundea din dumbrava tot mai întunecată a umbrelor morţii, i-a vorbit fiicei părinteşte şi prieteneşte:

— Femeile îşi pierd ruşinea dacă-l urmează pe bărbat pe calea întunericului, dacă vor să aducă moartea în viaţă, ajung aşa de neruşinate cum e şi bărbatul apăsat de ruşine când deschide ochii; în jurul lor este singurătatea mincinoasă şi comunitatea mincinoasă, bărbatul nu mai e bărbat, femeia nu mai e femeie şi atunci ei cheamă un mântuitor care să le rostească întunecimea şi să le-o sfinţească, strigă după cel ce ar trebui să fie mai puternic decât mijlocul vieţii şi al inimii, cheamă străinul ce vine din întuneric ca să-i ducă la moarte dansând.

Nevasta lui Miland a început să se văicărească asemenea unui copil care nu poate vorbi din cauza suspinelor:

— Am dansat eu, mamă? Am făcut eu asta? Când ceilalţi erau pe podină eu mă gândeam la tatăl meu necunoscut…

Mama Gisson nu i-a răspuns imediat, dar când a făcut-o, în întuneric şi în vocea de departe plutea un surâs:

— Ai aşteptat de la străin să-ţi aducă tatăl înapoi, pentru că străinul era venit din întuneric. Ăsta a fost locul unde-ai dansat.

Şi apoi a spus:

— Eu am învăţat că nu trebuie să mai murim dincolo de moartea noastră ci că putem trăi dincolo de ea şi că o astfel de moarte nu-i zadarnică, nici de prisos; atunci moartea tristă se preface în viaţă şi ceea ce trăieşte nu-i niciodată de prisos şi am învăţat că nu trebuie să privesc spre sfârşit dacă vreau să-l văd, ci la mijloc şi mijlocul este aici. Linde-i inima… Da, mijlocul care se întinde de la început şi până la sfârşit este atât de puternic încât ajunge în întunecime şi îi înfricoşează pe oameni pentm că nu văd acolo nimic, nu văd decât nimicul şi bezna… Dar când mijlocul a crescut mult îşi aruncă lumina până dincolo de margini şi de cele mai depărtate hotare, atunci nu mai e nici o deosebire între ceea ce a trecut şi ceea ce b să vină, putem să-i vedem pe cei ce au murit şi să vorbim cu ei şi ei trăiesc cu noi.

Le vorbea oare soţilor Miland? Îmi vorbea mie? Vorbea comlui morţilor care ascultau ascunşi în pădure, rezemându-se de trunchiurile mestecenilor, uimiţi să primească un astfel de mesaj ai vieţii pătrunse în moarte? Ea la vorbea viilor şi morţilor deopotrivă pentru că erau una. Nevasta lui Miland plecase din nou capul cu faţa palidă ce părea că nu mai vede şi nu mai aude nimic, dar acum Miland se apropiase; ţinea o mână rezemată de masă în timp ce cu cealaltă o ţinea pe Cecilia şi asculta cu încordare ca unul care umblă prin ceaţă deasă.

Şi glasul venit din dumbrava morţilor s-a mai auzit încă o dată:

— Asta am învăţat atunci când a fost împuşcat în pădure omul pe care l-am iubit şi de atunci trăiesc în moarte şi totuşi în mijlocul vieţii şi singurătatea mea nu mai este singurătate… Moarte sunt doar vorbele goale şi ele duc la o moarte care este un nimic şi o întunecime, dar ceea ce se întâmplă cu adevărat aici depăşeşte moartea şi o face să trăiască, fiecare copil zămislit şi născut în dragoste, fiecare ogor lucrat, fiecare floare îngrijită; copilul este ştiinţă şi câmpul e ştiinţă şi floarea e ştiinţă şi ea nu se poate pierde, ea este mai mare şi mai puternică decât timpul şi este bucuria care n-are nevoie de jertfe şi de dans la marginea morţii ca să renască şi este mereu aici în veci de veci şi nu se pierde niciodată pentm că nimic din ceea ce se întâmplă cu adevărat nu se poate pierde…

Mama Gisson s-a oprit, apoi a râs scurt şi cu vocea ei caldă de dincoace a spus:

— Dar pentm cel ce nu le-a trăit, toate astea i se par vorbe goale şi nici n-ar fi trebuit să le spun… Câtă vreme îl cauţi afară pe tatăl tău necunoscut n-ai să-l găseşti, tot atât de puţin cum nu poţi să găseşti moartea şi renaşterea lui vie, nici adevărul inimii… Trăiţi mai întâi adevărul mijlocului, semănaţi-vă mai întâi voi înşivă ogorul, îngrijiţi-vă mai întâi grădina… Nu sunteţi pereche? Atât de pereche încât aveţi copii?

Miland, rămas în aceeaşi atitudine încordată, a clătinat capul cu încăpăţânare:

— Cum putem să fim pereche când eu am jeitfit copilul?

Ce se mai poate renaşte acum, când renaşterea s-a prefăcut în întunecime şi în ruşine? Cum să mai fie comuniune şi adevăr dacă nu mă pot apropia nici măcar de copilul meu?

Nu mai văd adevărul inimii, văd numai ruşinea.

Şi, aproape violent, mi-a cerut aprobarea:

— N-am sacrificat-o eu pe Irmgai'd, domnule doctor?

Eu, eu însumi?

Mama Gisson se ridicase. L-a luat pe Miland de mână:

— Miland, a spus ea, crezi că în singurătatea ta îţi este de folos dacă nu-i dai daimul de lângă tine celei mici? N-ai ţinut-o şi pe Irmgard tot aşa? Eşti prins într-o singurătate mincinoasă, în întunecimea venită din beţia de la început şi de aceea nu te poţi desprinde de carnea şi de sângele tău, vrei să te îmbeţi cu el, nu vrei adevărul, nici comunitatea, vrei să ajungi acolo unde nu-i nimic, Miland! De asta a ajuns şi Irmgard acolo.

Sub atingerea mâinii ei, Miland părea că-şi pierde încremenirea; mâna cu care ţinea strâns copilul s-a relaxat, a căzut pe lângă trup şi vocea i-a devenit nesigură, când a întrebat sfios:

— Mamă, mai este vreo ieşire pentru cel ce trăieşte în ruşine?

Dar ţăranca a ridicat privirea încă învăluită în lacrimi, a ridicat faţa pe care erau înscrise trăsăturile mamei sale şi ale lui Irmgard şi a răspuns ea în locul bătrânei:

— Dă-mi copilul, bărbate… Şi vino lângă mine.

Bărbatul a rămas nemişcat; se uita în ochii femeii parcă fără să înţeleagă, un bărbat care-şi aminteşte şi îşi mai caută încă amintirea vede deodată în faţa lui marea memoriei sale, valurile line ale dimineţii şoptind trecutul şi viitorul. A rămas nemişcat ca unul care nu crede.

Atunci mama Gisson, pe tăcute, a luat-o pe Cecilia şi i-a pus-o ţărăncii în poală.

— E drept aşa? A întrebat ea.

Şi Miland a spus:

— Da.

Aparatul de radio era pe poliţă, pe vatră oala şuiera încetişor, vasele de pe perete străluceau albe în umbra tomnatică a încăperii şi timp de o secundă am fost dezamăgit pentru că morţii încercaseră să ducă inimile acestor soţi înapoi în patern şi matern. Dar în acelaşi moment – cu privirea aţintită spre radio – mi-era şi ruşine de acest gând, care nu era confirmat de cele întâmplate. Pentru că dialogul celor vii nu este o minune mai mică decât al celor morţi şi în mijlocul vieţii noastre şi al ştiinţei noastre este simplitatea, în ea este chiar respiraţia inimii, dialogul şi adevărul ei, infinitul, cuprins într-o singură respiraţie a mărginitului. Simţeam şi eu respiraţia asta uşoară în care se anunţa dezlegarea unui blestem.

Mama Gisson rămăsese în picioare şi îşi îmbrăca jacheta de lână neagră.

— Acu' plec, a spus ea, ca să grăbească oarecum evenimentele.

Şi după ce se îmbrăcase a repetat:

— Ţărane, acu' plec, Suck aşteaptă cu trăsura Ia han.

Miland a zâmbit doar dus pe gânduri şi fără să-şi schimbe poziţia:

— O să mă duc singur la semănat…

— Tată, a scâncit Cecilia căreia nu-i convenea în poala mamei şi voia să se întoarcă la el.

Dar Miland a spus:

— Rămâi la mamă-ta, şi apropiindu-se de ele i-a dat mâna soţiei.

Mama Gisson şi-a luat umbrela:

— E bine, a spus ea şi se pregătea să plece neobservată.

— Stai, am strigat, stai mamă, merg şi eu cu tine.

— Atunci grăbeşte-te.

În graba ei era ceva care lăsa să se înţeleagă că nu-i era prea uşor să plece.

Ţăranca nu dădea atenţie plecării noastre; îşi ţinea soţul de mână şi în timp ce îşi ştergea ultimele lacrimi, a întrebat:

— Nu ţi-e foame? Cheamă băieţii la masă.

Mama Gisson ajunsese deja afară, la uşă, şi n-am avut timp nici măcar să-mi arunc paltonul pe umeri, atât de repede trebuia să alerg după ea ca s-o ajung.

Se oprise pe stradă şi se ocupa de umbrela ei mare de stambă; abia acum mi-am dat seama că sub jacheta de lână era îmbrăcată cu rochia bună, parcă ar fi vrut să facă vizite de protocol şi de bun rămas.

— În sfârşit, domnule doctor, ai ajuns… Era timpul să ieşim.

S-a uitat la mine serioasă:

— N-a fost totuşi de prisos… Ce zici?

— Da, dar a fost meritul dumitale… Nu al domnului Marius…

— Şi totuşi el a trebuit să vină şi pentru asta.

Mai ploua încă uşor; mama Gisson ţinea umbrela şi deasupra mea deşi eu, cu paltonul meu de loden, n-aveam nevoie. Trapp, cu coada cam pleoştită, amuşina la fiecare poartă dacă nu cumva s-ar fi putut descoperi fiinţe vii; dar cuiţile erau ude şi părăsite, de pe grămezile de compost se scurgea o zeamă cafenie şi găinile se adăpostiseră.

— Mamă Gisson, am spus eu, aici ai făcut ordine, la dumneata este, dar mai trebuie să se pună capăt neapărat şi chestiunii cu Marius… Se spune că astăzi începe tâmpenia cu galeria.

— Nu el, el se fereşte, de asta se ocupă Wenzel şi flăcăii.

— Păi asta poate să se lase cu o încăierare straşnică cu ţăranii de sus, e timpul să mă duc acolo…

— Nu e nici o încăierare… pe Suck l-am luat cu mine jos şi pe ceilalţi o să-i ţină-n frâu Mathias…

— Hm, în orice caz este îmbucurător, dar ar fi şi mai bine dacă ai vrea să pui omul cu botul pe labe… De fapt asta ar fi obligaţia dumitale, mamă.

— Obligaţie? Din contră, îi cedez locul, în galerie şi peste tot… la Miland a fost altceva, dar restul nu mă mai interesează…

— Oamenii au nevoie de dumneata mai urgent decât de Marius, mult mai urgent!

— Nu, ei n-au nevoie de mine… Ce le oferă Marius, eu nu pot înlocui cu nimic… Vremea mea s-a dus, chiar dacă mă mai vezi umblând încă pe-aici, domnule doctor… Asta aşa este…

Şi mama Gisson a râs, puţin cam vag şi puţin cam misterios. Eram în colţ, la uliţa bisericii. Pe strada mare a satului sufla acum uşor austrul, ajungea până la peretele de ceaţă în spatele căruia se ascunseseră Kuppronul şi Ventenul, sfâşia ceaţa şi devora petecele albe care cădeau, lai” mama Gisson, ţinând umbrela aplecată, a spus:

— Ploaia o să stea curând, dar mai poate să şi ningă când ajungem sus… Mergi cu noi, domnule doctor?

— Da, dacă mă aşteptaţi până termin consultaţiile…

Dar, mamă, n-ar trebui să tot vorbeşti că ţi s-a dus vremea.

Chiar dacă ai fi în altă parte decât noi ceilalţi, eu atât mai mult ne eşti necesară aici, încă mulţi ani… Pe dumneata nu te poate înlocui nimeni aşa uşor.

— Poate că odată o s-o facă Agata, peste vreo treizeci de ani… Dar tu nu înţelegi asta, m-a pus ea la punct.

— Aşa, Agata… Deci pentru ea te-ai dus la Sabest…

A încuviinţat din cap.

— Da, şi de aceea, amândoi trebuie ajutaţi.

Ajunseserăm la cârciumă.

— Deci astăzi sus nu se-ntâmplă nimic, mamă?

— Poţi fi liniştit, cu siguranţă nu.

— Şi cum rămâne cu aurul?

— Muntele n-o să dea nimic.

— Păi atunci se va termina şi cu Marius.

— De asta? Dar, domnule doctor! Cum poţi să crezi aşa ceva… E important să le promiţi oamenilor ceva dar nu şi să-ţi ţii promisiunea, oamenii au trăit întotdeauna numai cu speranţa.

Apoi am intrat.

În cârciumă şedea Suck şi bea vin fiert. Când ne-a văzut a pus încet paharul jos…

— Pornim, mamă Gisson? Am dus calul în grajd.

— Nu, nu, rămâi pe loc; trebuie să merg mai întâi la Sabest-Minna şi poate că merge şi doctorul cu noi.

— Am timp, a spus Suck mulţumit.

Mama Gisson s-a dus la hangiţă, în bucătărie, şi după ce mă asigurasem că nu erau încă pacienţi, m-am aşezat pentru un moment lângă Suck.

— Beţi şi dumneavoastră un vin fiert, domnule doctor?

Te încălzeşte.

Asta se putea; am comandat şi eu unul.

Suck făcea impresia că e mulţumit. Gropile din obraji, săpate de durerea pentm moaitea soţiei, se umpluseră la loc.

— Deci totuşi au reuşit, acuma sunt de-adevăratelea sus, la galerie…

Suck a arătat spre bucătărie:

— Dacă nu s-ar fi pus ea la mijloc, ăia n-ar fi ajuns până la galerie… De asta puteţi să fiţi convins, domnule doctor… Dar dacă mama Gisson porunceşte ceva nu-i nimic de făcut… Trebuie să asculţi…

— Hm, da.

— Atunci, în august, trebuia să ne lăsaţi să tragem, domnule doctor… Acu'-i prea târziu.

— Numai pentru că a interzis mama Gisson?

— Nu numai… Dar ea ştie ce face… pe cei de sus nu te mai poţi bizui, tinerii au cotit-o toţi spre Wenzel… Şi de când cu povestea de la Piatra Rece au înnebunit de-a binelea; lor le-a plăcut, pasă-mi-te.

— Fii atent, Suck, până la urmă o să dezgroape aurul şi noi o să fim cei păcăliţi…

Suck zâmbea şiret:

— Muntele o să se apere.

— O să fie iar cutremur?

Nu mă împăcăm deloc cu mistica asta a muntelui.

— Se poate, de ce nu… Dar muntele mai are şi alte mijloace. Într-adevăr, avea şi alte mijloace; asta avea să se vadă chiar în aceeaşi zi.

Mi s-a adus vinul, Suck a mai cerut încă unul, poate că era al treilea şi eu m-am dus sus, în cabinet, pentra că între timp se anunţase o pacientă la un tratament dentar. Abia terminasem cu asta când am fost chemat în bucătărie, la telefon. Am alergat jos, cam neliniştit, pentru că fără un motiv serios Karolina telefona extrem de rar; aparatul mă neliniştea de fiecare dată.

Era Karolina:

— Domnul doctor să vină la telefon…

— Da, eu sunt… Ce este Karolina?

— Alo.

Învăţase să spună „alo”.

— Da, spune!

— Domnu' doctor?… Domnu' doctor, Ludwig e aici…

— Care Ludwig?

— I-aici Ludwig…

— Fierarul?

— Da, Ludwig.

— La naiba, da' spune odată, Karolina… Ce vrea?

Tăcere; aud cum şuşoteşte cu Ludwig. După aceea:

— Are o mână scrântită, aşa zice…

— Ah, cum… Cheamă-l la aparat, vreau să vorbesc cu el…

Din nou tratative pe şoptite, de data asta urmate de râsul bucuros al Karolinei:

— Zice că n-a mai telefonat niciodată, zice că n-are curaj… Trebuie să veniţi sus la mină, acolo s-a-ntâmplat o nenorocire…

— La dracu'… Ce s-a întâmplat? Da'-ntreabă-l odată… De telefon se bălăbănea un şnur cu un creion bont la capăt; am reuşit să-l rup. În sfâi-şit, tot amestecat cu chicoteli despre laşitatea lui Ludwig, a venit răspunsul:

— S-a prăbuşit ceva… Poate că a murit cineva.

— Ludwig să mă aştepte… Vin imediat.

— Alo.

— Da, gata, vin mai întâi acasă: s-aştepte.

M-am repezit în cârciumă:

— Suck! Porcăria s-a făcut…

El a clătinat din cap liniştit:

— Aha… la mină.

— Bine-nţeles, unde să fie…?! Înhamă, Suck, până atunci mă duc la fierar… Ce porcărie.

— Foarte bine, dom' doctor.

S-a ridicat, corpolent şi mulţumit.

— Sper să fie aici fierarul.

În spatele meu am mai auzit vocea lui Suck:

— Păi da, unde să fie!

Şi ieşisem deja pe uşă să-l alarmez pe fierar şi pompierii lui. Fierarul era acolo şi tocmai lucra la nişte scoabe lungi pentru binale.

— Fierarule, în mină sigur că s-a întâmplat ceva…

Pune să sune adunarea…

— Drace…

— Da, l-au prins şi pe ucenicul tău, dar or fi şi morţi…

Asta aduce inconştienţa…

Şi-a mângâiat barba:

— Da, ai dreptate… Tinerii sunt proşti… Eu totuşi îi înţeleg… Ce ne trebuie acolo, sus?

— Cel mult câteva scări, topoare… Şi în primul rând trusa sanitară…

— Da, da… Eram amândoi din nou pe stradă, el ca să-şi caute gornistul, eu ca să mă întorc la cârciumă.

În curte, Suck tocmai lega la hulube calul deja înhămat. Vântul bătea prin acoperişul trăsurii, întreg atelajul uşor tremura; pe pământul umed se lipeau deja primele frunze de castan, îngălbenite de toamnă.

— Ai anunţat-o pe mama Gisson?

— Încă nu.

— Toate trebuie să le fac numai eu.

Am urcat scara fugind, am pătruns în locuinţa lui Sabest şi le-am găsit pe cele două femei în odaia înmiresmată de cafea. Erau atât de adâncite în conversaţie, încât doamna Sabest la început nici nu era în stare să înţeleagă vestea cu care o speriasem. Apoi, fireşte, ţinând mâinile, când la tâmple, când împreunându-le din nou, a spus:

— Slavă Domnului că Peter n-a mai fost acolo.

Mama Gisson a rămas ciudat de indiferentă:

— Când e gata Suck, plecăm.

— E gata.

— Bine.

A golit repede ceaşca, a pus-o pe masă şi s-a ridicat.

Dar în timp ce îşi îmbrăca jacheta, s-a adresat din nou hangiţei:

— Şi nu mai spune că viaţa ta s-a sfâi'şit, Minna, s-ar fi sfârşit dacă toate ar fi rămas aşa cum erau.

Doamna Sabest a suspinat:

— Da'-i greu.

— Da, a spus mama Gisson şi a deschis uşa.

Pe scară însă, şi-a reluat gândul; s-a oprit şi s-a întors către Sabest Minna, care o urma:

— Da, e greu şi o să fie greu, şi pentni tine, Minna, dar viaţa nu se sfârşeşte niciodată, ea o ia mereu de la capăt… Apoi a mers mai departe.

Am ajuns în curte.

— Hei, Suck, ajută-mă să urc… Mulţumesc fnimos pentru cafeaua bună, Minna, şi acum să mergem.

— Şi eu îţi mulţumesc foarte fnimos pentru încurajare şi că ai venit, a spus doamna Sabest respectuoasă şi părea şi mai blondă în rochia de doliu neagră.

De pe stradă sunau primele semnale pentru adunarea pompierilor.

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, Minna, a spus mama Gisson din trăsură, n-ai pentm ce.

M-am urcat şi eu şi Suck a smucit de hăţuri. Dulăul Pluto, leonbergerul, s-a apropiat, fără stăpân chipul lui era şi mai trist decât altădată şi s-a uitat după noi, invidiindu-l pe Trapp, care avea voie să stea pe capră lângă Suck.

Acum oamenii se adunau deja pe stradă; meşterul era în faţa fierăriei, cu casca de comandant pe cap şi barda la centură. Gornistul ajunsese acum pe uliţa bisericii.

Fieranil ne-a făcut semn. Am oprit un moment lângă el:

— Nu vii cu noi, dom' doctor?

— Nu, trebuie mai întâi să ajung acasă şi să-l pansez pe Ludwig… Mă aşteaptă acolo… După asta vin şi eu.

Am pornit mai departe.

Era trăsura cu roţi mari şi perne din pânză groasă nealbită, aceeaşi pe care o folosea preotul şi şedeam cu mama Gisson jos, în spate, sub coviltirul ridicat a cărui faţă interioară, de un galben murdar, era brăzdată de urme vechi şi noi de ploaie. Dar ploaia se oprise şi după ce lăsasem în urmă satul puteam vedea pădurile de pe coastele muntelui.

— Dă-i zor, Suck, l-am îndemnat eu. Suck, pe capra joasă din faţa noastră, astfel că puteam privi mai departe peste capul lui, nu era de scos din calmul lui.

— N-o să omor calul în bătaie.

Cu toate astea făcea „ţ, ţ”, desigur fără să-i poată grăbi tândăleala.

În urma noastră încă mai suna, tot mai slab, semnalul de trompetă, neliniştitor şi imperativ.

— Dumnezeu ştie câţi morţi or fi acolo sus, Suck!

— Prea puţini, a răspuns el.

— Măi Suck, am spus eu, poate că s-a prăbuşit galeria. să fii îngropat de viu, să te sufoci, e ceva îngrozitor.

— Da, da, a fost el de părere, tot pământul e-nmuiat de ploaie… Poate să-l apese pe om foarte tare, e greu al dracului… Pământul înmuiat alunecă uşor… Da, da, dacă se apucă de ceva de care n-au habar.

— N-a fost lucru curat, a spus mama Gisson şi mi se părea că prin vocea ei se anunţau tot felul de bănuieli.

— Aşa le trebuie, a răspuns Suck împăcat cu lumea.

Vântul bătea în spatele nostru, coviltiml trăsurii bufnea înfundat, ca o tobă scofâlcită, roţile cu axe subţiri scârţâiau şi scrâşneau, pe stânga şi pe dreapta noastră frigul ştergea cu palma deschisă, ţeapănă şi totuşi umedă, câmpurile şi povârnişurile în timp ce sus, munţii se desprindeau tot mai mult din ceaţă şi pe vârful brazilor erau deja vizibile primele pete de zăpadă hibernală. Tăceam, nu vorbeam nici măcar despre vreme.

Era cam ora două când am ajuns şi am coborât la cărarea ce duce la mine acasă.

— O să mai ai mult de muncă astăzi, a spus mama Gisson şi mi-a dat mâna.

— Da, mamă, se prea poate.

— O să vin şi eu la galerie, a strigat Suck în urma mea şi a pus din nou mârţoaga în mişcare.

Am ajuns acasă cu răsuflarea tăiată, pentru că pe un om cu braţul scrântit nu poţi să-l laşi să aştepte şi Ludwig aştepta deja de mult. Într-adevăr, braţul era într-o stare rea, nu numai luxat, ci pe lângă asta şi fracturat, era o situaţie afurisită pentru că din cauza fracturii nu-l puteam apuca, nici vorbă să-l mai şi răsucesc. In primul moment am crezut că trebuie să-l trimit la spital. Până Ia urmă am reuşit totuşi, după ce am pus mai întâi locul fracturii între aţele.

Am transpirat amândoi, pacientul de durere şi încordare, eu pentru că trebuia să-mi epuizez ultimele puteri. Dar apoi am fost mândri amândoi, flăcăul de vitejia lui, eu de puterea mea musculară şi ne lăudam unul pe altul când eram aproape gata şi mă ocupam cu ghipsarea. Abia după aceea, când beam un coniac, mi-am dat seama că în timp cât am lucrat uitasem de accidentul propriu-zis.

— Ei şi-acum povesteşte-mi ce porcărie aţi făcut…

Trebuie să mă duc sus imediat…

— Merg cu dumneavoastră, dom' doctor.

— Ce, eşti nebun? E o minune şi că ai putut să cobori în starea asta şi acuma vrei să mai urci încă o dată.

Râdea:

— Da' dom doctor, trebuie să rezist, asta-i un nimic.

Nu l-am putut opri. Am luat în grabă toate pansamentele din stoc şi tot ce mai putea fi util, le-am îngrămădit în rucsac şi am pornit. Mergea lângă mine şi povestea cum s-a întâmplat:

Dar de fapt nu era mai nimic de povestit. Lucrau de ieri la degajarea galeriei.

Primele sute de metri au fost un fleac, nu era decât de evacuat moloz şi ei cântau şi în acelaşi timp se gândeau la aurul pe care voiau să-l scoată, de fapt nu se gândeau la asta. Pentru că dorinţa de a pătamde tot mai adânc în munte, de a cânta în el tot mai departe devenise din ce în ce mai mare, atât de mare încât până la urmă nu s-au mai gândit la nimic altceva.

— Ştiţi, dom' doctor, a spus el, când cânţi în galerie nu-i ecou, dar dacă ai putea ajunge în mijlocul muntelui, acolo unde zace aurul curat, acolo trebuie să fie izvorul ecoului, care s-aude afară… Şi acolo am vrut s-ajungem.

— Hm, Wenzel vrea şi el acum ecoul în locul aurului?

N-aş crede… În nici un caz nu ecoul ţi-a scrântit mâna.

— Wenzel? A cântat şi el cu noi… Şi pe el îl interesa mult să ajungă cât mai departe, ne tot îndemna să înaintăm. da, dar după vreo o sută şi cincizeci de metri a venit apa, o apă tulbure, pestriţă, cu picături ca ochii de şarpe…

A ieşit din stâncă şi s-a adunat pe lemnul putregăit al armăturilor vechi şi după încă o bucată mai jos apa s-a oprit şi în locul ei a venit pământul, pământul ca un noroi care pătrundea din toate părţile deodată, dom' doctor, pământ plin de băşici moi…

— Deci acolo s-a-ntâmplat?

Da, acolo se-ntâmplase. Wenzel, care e şi dulgher, a comandat să se armeze. Aveau deci lemnul pe care îl adusese domnul Lax, l-au adus înăuntru, au sprijinit şi au prins dulapii în scoabe, munca asta o făceau cinci oameni şi la fiecare lovitură de ciocan cântau în timp ce Wenzel le dădea instrucţiuni… Şi deodată în pământ a sunat un ecou, doar o părere de ecou, mai degrabă o bolboroseală, dar poate că şi cântecul lor suna aici mai mult a bolboroseală şi armăturile au cedat: el a mai vrut să proptească un dulap la tavan, ăsta i-a sucit braţul, trei dintre ei au putut să se pună la timp în siguranţă, dar pe Leonhard şi pe Wenzel i-a prins.

— Asta-i tot, dom' doctor.

— Aşa, asta-i tot… Şi ce s-a mai întâmplat cu Wenzel şi Leonhard?

— Nici că mai ştiu… Nici că mai ştiu cum am ajuns şi eu afară… Ştiu numa' că peste mine şi ăilalţi doi s-a prăbuşit pământul şi trebuie că pe ei i-a prins… Da' poate că dacă scormonim mai pot fi dezgropaţi vii… Eu am fugit jos că cineva trebuia s-o facă şi oricum nu mai puteam lucra, ba m-am gândit şi că e mai bine dacă-mi reparaţi imediat braţul nenorocit…

— Te doare braţul nenorocit?

— Ei, merge… ar fi bun încă un rachiu.

— Patronul vostru e sus? Krimuss?

N-o luasem pe strada mare a satului ci pe poteca scurtă care duce de-a lungul coastei muntelui şi ajunseserăm pe drumul ortacilor. Din copaci picura şi peticele de zăpadă se tot înmulţeau, se uneau în insule tot mai mari din care fireşte că se mai iţea verdeaţa şi tufele de iarbă-neagră, din când în când de pe o creangă cădea grea şi udă câte o fărâmă de zăpadă şi creanga se legăna uşor în urma ei, iar aerul pădurii era de o transparenţă întunecată care se accentua sus, deasupra vârfurilor lucind din nou printre ele într-un alb-cenuşiu aspru. În ciuda rănii lui Ludwig înaintam repede şi am întrecut o mulţime de oameni care, la aflarea veştii nenorocite, înarmaţi cu cârlige şi lopeţi porniseră ca şi noi spre Galeria Piticilor ca să dea ajutor, l-am ajuns din urmă chiar şi pe Suck care urca domol şi când am ieşit din pădure pe pajiştea de la capelă eram deja o trapă numeroasă urcând cu multe picioare prin zăpada proaspătă, aici groasă, udă şi grăunţoasă.

Tufele de mure, încă înfrunzite, erau albe, ferigile frânte şi veştede zăceau cafenii pe suprafaţa iernatică, în faţa noastră era capela minei, liniştită, neluată în seamă, nefolosită, adăpostind pietrele sfinţite, de pe o parte a acoperişului picura zăpada topită, în spatele ei se înălţau coastele Kuppronului, puternice, reci şi apropiate, iar capul de şarpe de deasupra intrării în galerie purta şi el o scufie albă. Dar împrejur, în marea limpezime a văzduhului străveziu-întunecat, munţii se înălţau semeţi împotriva cerului de culoarea zăpezii, cu piscurile şi stâncile puternic conturate, acoperite cu alb până jos, sub hotarul pădurii, pe povârnişurile dinspre sud ajungând şi mai jos, în verdeaţă, şi cu toată lumina puternică, pietrele care ieşeau în tot locul din zăpadă sau o scuturaseră de pe ele aveau o culoare de un galben-închis; frigul mare şi sigur, vesel în siguranţa lui, se întindea în jur. Aşa încununa iama valea verde şi cafenie în care mai zăbovea încă toamna.

Din direcţia Galeriei Piticilor se auzea din când în când câte un strigăt, uneori şi o lovitură de topor şi sunetul se răspândea purtat de fineţea de porţelan a ecoului în a cărui oglindire şi reoglindire îşi dădeau răspuns şi replică cântându-şi una alteia, iama toamnei, toamna iernii.

Pământ înalt în care sună ecoul, grădină strălucitoare, înconjurând mijlocul fiinţei! Nu căutam şi eu izvorul ecoului propriu când căutam ca privirea ce se revarsă din mine, cuprinzând existentul, să mă poarte spre el? Nu eram şi eu în pericol să fiu îngropat, să fiu îngropat în visul ce se prăbuşea, sufocat de mocirlă? O, sfântă vioiciune a pământului, sfântă vioiciune a mijlocului, dulce pudoare a toamnei, dezvăluită şi învăluită de zăpada care vine!

Niciodată nu putem să ajungem mai departe decât la acel mijloc care pluteşte în înalt, unde înţelegerea se uneşte cu înţelesul, izvor al ecoului şi al răs-ecoului care este cunoaştere divină şi totodată pământească, deschizând lumea de dincolo în cea de aici: acesta este sălaşul sfinţilor care trăiesc viaţa pământească consacraţi totuşi divinului – oriunde le cade privirea pământul le apare măreţ şi sublim, oriîncotro ascultă, le sună cântecul reflectat al ecoului, pentru că întrevăzând depărtarea în apropiere viaţa lor a devenit cunoaştere iubitoare şi prin asta sfinţenie, dezvăluind şi învăluind plini de umilinţă şi cu decenţă ceea ce este nemuritor în neputinţă şi cu cât se cufundă mai adânc în singurătatea sinelui lor, cu atât plutesc mai sus, spre înălţimile fără nume şi atunci cine mai poate spune ce este sus şi ce este jos!

— Cu atât mai uşor, mai strălucitor, mai senin devine pentru ei sălaşul pământesc din mijloc, plin de siguranţa orizonturilor.

Urcam prin acest sălaş sublim, fireşte, fără să-l observăm sau să vrem să-i dăm prea mare atenţie. Oamenii înfigeau lopeţile în zăpadă în loc de bastoane de alpinism, ca să poată urca mai lesne, uneltele pătrundeau uşor şi repede în masa moale şi astfel am ajuns, cu multă larmă, până la capelă. Nu era de mirare că majoritatea înjurau cu puteri sporite treaba cu aurul şi numai puţini o apărau şi cu toate că înjurau şi mulţi susţineau chiar că muntele s-a răzbunat, chiar dacă nu prea le era ruşine de uciderea lui Irmgard, nici recenta nenorocire nu era pentru ei un prilej de răşine şi groaza, caie totuşi îi umplea, sigur că nu venea nicidecum de la ruşine ci mult mai mult era plină de aşteptare, pregătită numai să dezgroape hecatombe de morţi.

Păduricea ninsă dintre capelă şi galerie amintea Crăciunul. Aici drumul, bătătorit de multe picioare şi de transporturile de lemn ale lui Lax, devenise circulabil şi am ajuns uşor la ţinta noastră, luminişul din faţa Galeriei Piticilor. Aici, înconjurată de calma solemnitate a pomilor de Crăciun, avea loc o vânzoleală agitată şi zgomotoasă, total lipsită de solemnitate. In imediată apropiere de gura galeriei ce se căsca neagră, unde pământul înzăpezit fusese călcat şi era negru şi amestecat cu smocuri de iarbă veştedă, în mijlocul luminişului, era stivuit în aer liber lemnul de construcţie, dar în dreapta noastră, în tufele de la marginea pădurii, fusese înjghebat un fel de atelier primitiv, mai bine zis un fel de acoperiş înclinat, cu trei pereţi de protecţie paiţial fixaţi de tamchiurile copacilor, iar alături un foc, evident destinat pentru gătit, îşi răspândea fumul înţepător de lemn ars în văzduhul rece şi spre noi. Acolo stătea şi Lax; vocea lui puternică răsuna în tot luminişul şi părea că vrea să dea cumva întregii agitaţii oarecare sens şi direcţie. Fireşte, era de prisos, pentru că, fără îndoială, erau prea mulţi oameni acolo; numai puţini puteau să lucreze în galeria îngustă.

El a şi renunţat de-ndată ce ne-a văzut şi s-a apropiat de noi, împreună cu alţii. Am observat şi câţiva pompieri care nu pierduseră ocazia să-şi îmbrace uniforma.

— Frumoasă ispravă, domnule doctor, a spus Lax şi nu părea să-i pese că la isprava asta avea partea lui de vină.

— Da, bineînţeles… Ce am de făcut?

Era totuşi cam încurcat:

— Pe Wenzel l-am scos cu bine… Se pare că a scăpat uşor… Dar Leonhard… Ei, ce să zic… Nu prea e speranţă.

— Unde e Wenzel?

A arătat spre coliba pentru unelte.

Wenzel era întins pe pământ, sub acoperişul înclinat, acoperit cu două mantale, cu o jachetă făcută sul sub cap, cu faţa vicleană şi plină de riduri palidă ca zăpada, cu ochii închişi.

Am îngenuncheat lângă el:

— Wenzel.

A deschis ochii încet şi m-a privit printre gene, dintr-o parte:

— Dom' doctor.

— Da, Wenzel.

— Nu pot vorbi, a spus el cu greu. Ceea ce păţise nu era în nici un caz o glumă…

— Poate că totuşi reuşeşti… Unde te doare?

Pe faţă i-a apărut o sclipire vagă a vechii ironii:

— Mai bine întrebaţi-mă unde nu mă doare.

— Hm.

— Frig, dom' doctor, a spus el încet.

— Da, trebuie să încercăm să te ducem de aici… Te poţi mişca?

Încercarea lui de a fi vesel s-a transformat într-un zâmbet bătrânicios:

— Mai bine nu.

După un moment:

— Nu mă pot mişca.

Se vedea că efortul îi dăduse dureri mari; după ce i-au mai trecut, a spus:

— Dom' doctor, m-a prins… Lăsaţi-mă să crăp aici…

Ghinionul meu… Mic accident de muncă…

— Mai ai timp să crăpi, Wenzel.

A gemut doar.

În mine se născuse suspiciunea unei fracturi de coloană, arăta exact ca o leziune a măduvei spinării. Ce mai avea nipt şi strivit nu se putea stabili; nici măcar nu puteam să-i schimb poziţia. De examinare nu putea fi vorba. Dar şi transportul cu targa nesatisfăcătoare a pompierilor era o problemă aproape nerezolvabilă.

Am rămas lângă el, ghemuit pe pământ, de-a dreptul disperat. În faţa şopronului oamenii se opriseră şi priveau plini de încordare: din când în când intra câte o pală de fum de la focul de afară.

În sfârşit, ca să se întâmple ceva, m-am răstit la cei din jur:

— Aduceţi targa.

Wenzel a deschis ochii:

— Nu mă chinuiţi degeaba, dom' doctor.

A venit fierarul:

— Cum e?

— A cam păţit-o… Dar putea să fie şi mai rău.

Părea că Wenzel râde; era un şuierat răguşit. Totuşi, după aceea a spus:

— Fierarule, lemnele au fost crestate.

— Ce?

A repetat cu greu:

— Proptelele au fost crestate… De acolo a venit… Mă pricep…

— Acum pricepe-te să te faci sănătos, a spus fierarul, în Ioc să te gândeşti la una ca asta.

Trăsăturile fostului ghiduş s-au umplut de ură:

— Crăp… Câinii…

M-am uitat la fierar; mi-a făcut un semn din cap, că bănuiala lui Wenzel nu ar fi de crezut. Crestat? Suck? Mathias?

Wenzel a continuat cu vocea şi mai slabă:

— Marius…

— Da? Ce să-i spun?

— El n-are nici o legătură cu treaba asta… A fost a mea… Numai treaba mea… Dom' doctor… Numai eu…

A horcăit epuizat.

— Da, Wenzel, n-avea grijă.

N-a dat semne că m-a auzit; recăzuse în starea lui confuză.

Trebuia neapărat să îndrăznim încercarea de a-l duce la spital, oricât de lipsită de perspective ar fi fost acţiunea asta şi l-am întrebat pe fierar:

— Ştie vreunul dintre oamenii tăi să telefoneze?

— Da, tânăml Lax ar putea.

— Atunci trimite-l jos să sune spitalul… Acum e ora patru, până la nouă salvarea ar putea să fie la mine acasă… Şi acum? Cel mai înţelept ar fi fost să fie dus jos imediat, cât mai era lumină. În galerie puteau să mai lucreze ore întregi; până să-l găsească pe Leonhard aş fi ajuns din nou aici, sus.

Am cerut să mi se mai dea câteva mantale şi l-am împachetat pe Wenzel în ele.

— Fierarale, am spus eu, hai să vedem ce e în galerie.

— Eu oricum trebuie să intru. E ora schimbului.

— Cât de des vă schimbaţi?

— La fiecare oră. Şase oameni la săpat şi armat, patru la evacuarea materialului.

Deasupra locului plana tensiunea nesănătoasă a aşteptării, acea aşteptare care şi-ar fi avut locul mai mult la glume sau la certuri. Oamenii veniseră să dea ajutor, ar fi pus mâna la treabă cu plăcere dar aşa, împăiliţi în schimburi, trebuiau să aştepte ore întregi. Rătăceau de colo până colo sau şedeau fără ocupaţie, într-unui dintre grapuri se răcnea în gura mare.

La intrarea în galerie. Lax se ocupa cu numărătoarea schimbului următor.

Fierarul l-a întrerupt, pus pe ceartă:

— Nu iau pe oricine.

— Aha, domnul comandant de pompieri.

— Da, acum eu am comanda şi răspunderea.

Din galerie ieşise Mathias-Munteanul, cu hainele şi barba înnămolite, în mână cu un topor; râdea.

— Nici vorbă nu poate fi să comande unul din satul de jos, pentru că voi toţi habar n-aveţi de mină.

M-am interesat de mersul lucrului.

— Încetul cu încetul… Se armează din nou fiecare jumătate de metm.

Lângă intrare se adunase deja o grămadă mare de pământ umed, curat şi cafeniu-închis, conţinând mult pietriş. Nu părea ucigaş. Din când în când, se mai scotea câte un vagonet şi omul se întorcea în galerie cu vagonetul gol, în pas alergător.

Am intrat şi noi. Ne-a întâmpinat un curent de aer stătut şi cald, ciocănituri depărtate şi lovituri înăbuşite de cazma, în pereţii de mai multe ori înzidiţi erau înfipte torţe şi facle de răşină, de multe ori în suporţi vechi, şi drumul urca în pantă uşoară. Dacă l-ar fi culcat aici pe Wenzel ar fi fost mai bine decât afară unde era atât de frig.

Apoi galeria cotea şi cobora destul de abrupt în acea zonă umedă de care vorbise Ludwig. Vechea armătură era tot mai şubrezită şi mai mucezită, tot mai des întreruptă de lemnul alb al reparaţiilor cârpăcite. Apa şiroia, picura şi duhoarea stătută, de pivniţă, se încărca cu mirosul tare al pământului proaspăt săpat. Oamenii cu vagonete pe care îi întâlneam aici trudeau din greu să urce, acum se auzeau din ce în ce mai aproape zgomotele muncii şi după încă o uşoară cotitură, gangul se lărgea şi parcă intram într-o încăpere spaţioasă, ce-i drept, închisă pe o parte cu pământ dar în rest sprijinită şi căptuşită peste tot cu lemn nou: acest spaţiu cald şi luminat de câteva felinare de vânt era locul nenorocirii.

Dulgherii ciocăneau la căptuşeală, lângă peretele de pământ lopătau patru oameni umplând vagonetele.

Ludwig era lângă ei:

— Nu poate fi departe… pe mine m-a prins acolo, arăta înapoi, şi Leonhard nu era departe de mine, stăteam de vorbă.

Pierdusem orice simţ al distanţei; era sigur că n-am mers decât vreo două-trei minute, dar nu puteam spune nici măcar atât; aş fi crezut oiice: că am mers trei sute, sau şase sute de metri, sau chiar mai mult:

— Cât de adânc coboară? Am întrebat.

— Adânc, foarte adânc, a răspuns Mathias-Munteanul, dar probabil că totul este inundat.

A şters câteva picături de pe tavan, de parcă voia să mi le arate:

— Aceeaşi apă verde ca marea.

Imaginea unei mări subterane în mijlocul căreia se înalţă izvorul ecoului, o imagine, ea însăşi înălţându-se nostalgic din marea gândurilor, amintirilor şi imaginabilului se unea ciudat cu imaginea înălţimii prin care trece ecoul, cu imaginea mării de eter care mai ascunde pe fundul ei toamna, între maluri de zăpadă. Şi era ca o ultimă ispitire.

În spatele meu flăcăii băteau un pilon şi cântau, cu moartea în faţă, un cântec indecent de-al lor:

Măriucă mândră acum îl înfigem, îl înfigem, Şi-odată sus (pum) Şi de două ori jos (pum) Şi de trei ori sus (pum) Şi de trei ori jos (pum) Şi de patru ori sus (pum) Măriucă mândră acu' ţi-l înfigem (pum) Măriucă mândră acu' ţi l-am înfipt.

— Doamne, poate mai trăieşte încă!

Atunci se bucură dacă ne aude, a fost de părere unul dintre dulgheri.

— E mort, a spus Mathias-Munteanul.

Măriucă mândră, acu' ţi-l înfigem.

Era acesta imnul funebru pe care i-l cântau moitului?

Omului care a pătrans în sânul pământului? Un mic, un într-adevăr derizoriu imn funebru, atât de mic, cum mică devine nemărginirea în sânul pământului, totuşi nemărginită, fără distanţă în timp, fără distanţă în spaţiu, totuşi conţinând în ea totul, mereu nemărginită, ca într-un germene. Şi deodată mi-am dat seama că pe Leonhard cel mort, pe care încă viu ştiam cât era de înalt, mi-l puteam imagina numai la înălţimea de pitic a lui Wenzel, ba chiar mai mic decât Wenzel şi că nu trebuia decât să treci peste acest spiriduş mort şi îngropat ca să poţi ajunge jos, la adâncimile mării de argint.

Şi de şase ori jos (pum) Măriucă mândră acu'…

— I-aici! A strigat unul dintre săpători.

Totuşi, acum cântecul a amuţit.

Cam la înălţimea de un metru, ieşise din pământ o gheată cu talpa plină de ţinte îndreptată spre tavan.

Acum tăceau toţi. Mathias-Munteanul şi-a scos haina, apoi şi cămaşa şi a început să lucreze împreună cu ei. Nu era uşor, pentru că trupul descoperit treptat trebuia protejat mereu cu scânduri înfipte contra împingerii maselor laterale de pământ. El era culcat oblic în jos, cu capul lipit de pardoseala veche a galeriei. În cele din urmă au reuşit să-l tragă afară.

Eram plin de nerăbdare pentru că sus îl aveam pe Wenzel despre care nu ştiam dacă s-a trezit şi a fost de-a dreptul o uşurare când am putut constata că pentru Leonhard nu mai era nimic de făcut: nu era nici măcar sufocat; fusese total zdrobit.

Oamenii stăteau muţi în jurul lui. În golul din care trăseseră trupul cădea pământ, se prelingea apă, scândurile bătute se îndoiau şi trosneau. Am observat că noi toţi ne uitam mereu Ia scorbura asta parcă am fi aşteptat să mai vină ceva, un animal, un şarpe sau o pisică neagră, sau ceva imposibil, şi fără să fi ordonat cineva, deşi nu avea nici un sens şi nici un scop, doi dintre oameni au început să căptuşească fostul mormânt cu scânduri.

— Plec, am spus, voi aduceţi-l afară.

Mathias a rămas să aibă grijă de cadavru şi eu am plecat. Abia la întoarcere am văzut ce mică era distanţa, cu siguranţă nici măcar trei sute de metri. Imediat ce am trecut de pantă a apărut semicercul intrării în galerie şi s-a mărit foarte repede. Acolo am întâlnit o nouă echipă care intra sub comanda fierarului. Le-am explicat că ar putea să se întoarcă; lucrul se terminase.

— Da, a spus fierarul,… Zdrobit… Cel puţin a avut o moarte frumoasă.

— Fierarule, am spus, eu îmi închipui altfel o moarte frumoasă.

— Nu, a spus el, moartea frumoasă e sălbatică precum focul.

Şi s-a dus mai departe să-l vadă pe Leonhard şi moartea lui frumoasă.

Câţiva din echipă s-au întors cu mine spre ieşire.

Mulţimea celor ce aşteptau se mai mărise între timp.

Când le-am anunţat evenimentul, oamenii şi-au scos unul după altul pălăria sau căciula şi în acelaşi moment a izbucnit un ţipăt strident, s-a înălţat spre vârfurile liniştite ale pomilor de Crăciun pierzându-se şi iar pierzându-se pe povârnişuri: era mama lui Leonhard, bătrâna Nistler, care aşteptase şi ea într-un grup de femei, puţin mai departe şi înţelesese gestul respectuos.

Eu însă n-aveam timp să mă ocup de ea, trebuia să mă duc la Wenzel. Aici, de altfel mai era o surpriză şi încă penibilă. Pentru că în faţa lui Wenzel, care zăcea tot nemişcat şi cu ochii închişi, se proţăpise Maiius, cu Krimuss şi cu Lax lângă el, şi Marius, care evident că se înfierbântase vorbind, îi ţinea un discurs rănitului:

— Wenzel, tocmai spunea el, susţii că lemnul ar fi fost crestat… Ştii tu că prin asta aduci o gravă suspiciune? Va veni imediat şi domnul primar şi va trebui să-ţi susţii acuzaţia… Nu te-am făcut mereu atent că tot ce faci, faci pe propria-ţi răspundere? Nu ţi-am ordonat să aştepţi până vine timpul şi muntele ne va chema ei însuşi? El ne-ar fi chemat, în toată puritatea şi măreţia lui, pentru că lansase deja prima chemare! Tu însă ai fost nerăbdător, m-ai luat în râs, şi-acum vrei să arunci răspunderea pe alţii şi vii cu acuzaţii neîntemeiate…

— Lasă omul în pace, m-am răstit eu la nebun.

El s-a oprit brusc şi furios, cu sprâncenele încruntate, s-a uitat la piticul rănit, pentru că acesta, contrar impresiei mele, părea că ascultase şi a deschis ochii, ochii în care nu se mai putea descoperi nimic din ticăloşia, nici din pornirea lui spre ură, ci ochi care s-au oprit mari, grei şi serioşi asupra lui Marius.

Lax, profitând de pauză, a intervenit în grabă:

— Lemnul livrat a fost fără cusur şi intact… Dacă nenorocirea vine de la lemn atunci într-adevăr l-a crestat vreun nemernic.

Dar Marius nu voia să-i întrerup fluxul verbal, nici eu, nici Lax; a luat tonul cântat pe care i-l cunoşteam destul de bine:

— Numai cel ce-i aude glasul şi-l ascultă are dreptul să acţioneze, numai eu pot s-o fac, numai eu, pentru că numai mie îmi grăiesc glasurile muntelui şi eu le ascult.

Dar muntele a tăcut şi încă nu m-a chemat la el… Aici Krimuss nu s-a mai putut abţine:

— O să mai tacă mult? O să rămână închis? N-o să dea aurul?

Dar nebunul, după vechiul obicei al vrăjitorilor, a răspuns adresându-i-se din nou lui Wenzel:

— Tu ai comis nelegiuirea, tu nu m-ai ascultat, tu ai insultat muntele şi dacă el va tăcea şi se va închide din nou, toată răspunderea cade asupra ta.

Şi atunci, de parcă ura şi poate chiar o ură vicleană s-ar fi reîntors în ochii lui Wenzel, destul de puternică încât s-o poată exprima şi care se formase tot timpul în el, a spus numai un cuvânt, şi acesta era:

— Căcăciosule.

După aceea însă, copleşit de efort, apucat din nou de dureri, a început să geamă şi a închis ochii.

Marius s-a ghemuit, ca un animal care vrea să sară – atât cât îl cunoşteam sigur că n-ar fi făcut-o – dar Lax, râzând în gura mare îl şi apucase de braţ:

— Mai zi o dată, Wenzel, a chiuit el plin de încântare.

Marius s-a desprins şi s-a întors cu spatele:

— Oricum e paralizat şi rămâne paralitic; muntele l-a pedepsit.

A spus-o şi a scuipat.

Dar eu mă săturasem, în jurul luminişului începuse să se coboare întunecimea albăstrie, era momentul să fie transportat rănitul şi plin de furie am strigat:

— Nu vă ajunge mortul care zace acolo?

Lax a devenit serios:

— Leonhard…

— Da, am spus eu la fel de furios, mort, zdrobit, îngropat de viu.

Galbenul feţei lui Krimuss s-a trezit din stupoarea în care se menţinuse până atunci şi s-a înseninat…:

— Aurul! Acum. Muntele e iar împăcat.

Şi Marius, cu toată nebunia lui, dându-şi seama că e în avantajul lui şi fără îndoială urmărind să se asigure faţă de Krimuss, a prins vorba din zbor, ba, mai mult, a transformat-o pe loc în nebunie şi obsesie, pentru că imediat, cu privirea întoarsă spre interior şi-a regăsit tonul profetic:

— Om mort în munte, strivit de muntele care-i bea sângele pentru ca piticul să devină din nou uriaş, din ne-om din nou om, din muţenie din nou glas… Dacă a primit jertfa împăcării, iartă fărădelegea, va ridica glasul şi mă va chema…

— N-are decât, am spus eu, dar acum am treabă aici…

Lax, fă-mi plăcerea şi du-i pe ăştia doi de-aici…

— Eu plec acum, domnule doctor, a spus Marius politicos şi s-a depărtat împreună cu Krimuss.

— Ce nebun ticălos, ce javră, a spus Lax, dar fiţi atent, dom' doctor, că o să reuşească, scoate şi aurul.

— Lax, am spus eu, aurul nu mă interesează acum aproape deloc… Trebuie să duc omul ăsta în vale.

Cu oricâtă neplăcere o făceam, oricât de periculoasă ar fi putut să fie în aceste împrejurări, i-am făcut lui Wenzel o injecţie cu o doză puternică de morfină, pregătit în cazul unei cedări a inimii să intervin cu o doză de cofeină.

Apoi am tăiat o fâşie lată din fundul tărgii pentru ca pacientul să poată sta culcat pe ea cu spatele liber şi, după ce m-am asigurat că între timp intrase în somnul narcotic, l-am ridicat cu grijă pe targă şi l-am legat. Am căutat câţiva oameni puternici şi de încredere care să se schimbe la purtat, au luat câteva torţe şi am pornit la drum.

Locul prin care trebuia să trecem era acum foarte liniştit pentru că mortul, pe care între timp îl scoseseră din mină, se afla acum în mijlocul acestui luminiş care amintea Crăciunul, culcat pe două scânduri albe de molid. Înnegrite pe margine de mâinile care le ţinuseră şi acoperit cu o bucată de iută. Mamă-sa îngenunchease la picioarele lui şi în jur era mulţimea tăcută, neagră, nemişcată, în blândeţea zăpezii vesperale.

Dar lângă mamă, cu unul dintre genunchi sprijinit cu multă graţie în pământ, cu cotul rezemat pe celălalt picior îndoit, se aşezase Marius şi când am trecut şi am oprit un moment ca să-l onorăm pe mort, am auzit cum nebunul îi vorbea mamei:

— Nu te întrista, mamă, căci fiul tău a căzut pentru o cauză mare şi nu numai noi, cei ce suntem aici în jurul tău, ci şi copiii şi copiii copiilor noştri se vor gândi recunoscători la moartea Iui eroică.

Şi mama nu l-a izgonit pe neruşinat, nimeni n-a făcut-o, ci chiar mai mult, ea a spus, dornică de consolarea cu care o înşela:

— Da, domnule Ratti.

El însă:

— Şi când mineritul va înflori, atunci şi dumneata, cea care îl plângi acum atât de mult pe fiul viteaz, nu vei fi uitată… Fiecare ştie ce vă este dator… Şi s-a adresat celor din jur:

— Nu-i aşa? Nu suntem toţi pentru unul?

Nimeni nu îndrăznea să-I contrazică, poate pentru că tăcerea morţii şi a durerii este mai puternică decât orice părere omenească, dar poate şi pentru că toţi gândeau la fel ca Marius.

Şi Marius, care făcuse astfel din moarte un tovarăş de idei, a continuat, pentru că logoreea lui n-avea sfârşit:

— În fiecare bucată de aur va sclipi numele lui…

Atunci o voce a strigat, şi am recunoscut-o pe a lui Suck:

— Nu vă luaţi după trăncăneala asta idioată… S-a iscat o rumoare indignată şi s-au auzit strigăte revoltate şi răutăcioase:

— Suck, ţine-ţi botul.

Krimuss însă a strigat răguşit:

— Aurul! Acu' o să-l căpătăm…

— O să căpătaţi un căcat, a răspuns Suck şi am auzit cum se depărta prin pădure.

Aş fi dorit mult să-i strâng mâna doamnei Nistler, dar le-am spus oamenilor mei:

— Să mergem.

În definitiv aveam de făcut ceva mai urgent decât să asist la reprezentaţii demenţiale şi nu trebuia să zăbovim dacă voiam să trecem încă pe lumină peste povârnişul abrupt din josul capelei. Prima bucată a drumului prin pădure spre pajiştea capelei era şi aşa destul de rea.

Totuşi, a mers bine, peste aşteptări, chiar şi pe acel povârniş abrupt. Piticul era uşor de purtat. Am format un lanţ dublu şi ara dat targa din mână în mână, astfel ca să rămână mereu orizontală. Ne-au ajutat unii oameni care n-au mai vrut să-l aştepte pe Leonhard şi au mers cu noi.

Aşa am depăşit râpa a cărei zăpadă se întărise foarte mult în umbra serii. Dar jos se afla blândă valea tomnatică şi în spatele Kuppronului cu siguranţă că se formase o ruptură în nori, căci albul înălţimilor de pe cealaltă parte se transformase într-o adiere roz, într-o suflare de argint roz, parcă ultima, cea din urmă respiraţie a unui ecou, parcă ecoul ce se stinge al unei ruşini arzător de roşii.

Am trecut fără alt incident prin pădurea ce se întuneca încet, am ajuns pe înserat în zona blândă a toamnei şi pe ultima bucată de drimn, înaintea casei mele, a trebuit să aprindem torţele. Exact la ora opt a sosit salvarea să-l ia pe Wenzel, piticul şugubăţ care nu mai clipea acum decât cu un ochi şi se lăsa apatic în voia întâmplării.