XIV

În acele zile de la începutul lui noiembrie, anul se mai semeţea încă o dată adunându-şi toată puterea pentru a etala o splendoare vibrantă şi un sunet auriu: o toamnă târzie, o vară târzie de o rară maturitate topea zăpada de octombrie de pe înălţimi, un cer senin nesfârşit de adânc absorbise în el încă o dată tot frigul lumii ca să-l ascundă în spatele albăstrimii lui transparente, în spatele unui albastra care nu era nici de nu-mă-uita, nici de genţiană, ci ca o umbră într-un trandafir alb de mult deschis privea plin de blândeţe încremenită printre crengile delicate şi aspre, mai net conturate ale copacilor; infinitul trecea încă o dată prin natură cu chipul lui cel mai plăcut, perceptibil pentru om, înainte de a se închide şi retrage la hotarele hibernale ale stelelor. Vremea asta este numită vara babelor, poate pentru că lasă să se ghicească, mai mult decât oricare alta, desăvârşirea lumii, asprimea şi blândeţea ei, începutul şi sfârşitul ei, unite în plinătatea din mijloc, feminin este infinitul când devine deplinătate şi linişte, eliberate de constrângerea de a se crea pe sine, aşa apăreau pământul şi lumea, încă o dată în deplinătatea lor.

În acele zile de la început de noiembrie, Wetchy s-a mutat la oraş ca să-şi caute o nouă existenţă. Părăsise casa şi bine făcuse, deoarece Consiliul comunal din care acum făcea parte Marius, oricum nu l-ar mai fi lăsat să stea acolo. Îndată după nenorocirea din mină, Miland se retrăsese din toate funcţiile obşteşti şi Lax reuşise, fără mult efort, să-l aducă pe Marius în postul devenit vacant. La prima şedinţă, în care fusese prezentat Marius, nu m-am dus şi aş fi dorit mult să mă retrag şi eu din această instituţie, dar medicul comunal nu avea dreptul să-o facă.

Şi era 4 noiembrie când m-a deşteptat Roza. Ar fi trebuit, aşa cum îi era obiceiul, să bată întâi timid la uşă; dacă nu auzeam, pumnii ei de copil bubuiau cu toată puterea în uşă, până răspundeam.

— Da, ara strigat, intră.

Era încă întuneric, am aprins lumina. Ora şase.

S-a oprit lângă pat.

— Plec la oraş, a spus ea serioasă.

Trapp, care o acompaniase, a pus capul pe marginea patului.

— De asta a trebuit să mă trezeşti tocmai acum, creatură mizerabilă?… Şi eşti deja gata îmbrăcată!

— Karolina face cafeaua.

— Ei, pentru că astăzi e o zi mare… Vin şi eu jos îndată.

În timp ce mă îmbrăcam ferestrele s-au luminat; dincolo de ele ceaţa albă părea o ceară străvezie, îmbibată de lumină ca un burete şi puteam ghici deasupra cerul fără nori.

Când am ajuns jos, amândouă erau deja la cafea.

— Te bucuri. Roza? Am întrebat-o.

Karolina se smiorcăia perceptibil, s-a sculat de la masă şi şi-a făcut de lucru la vatră.

Roza se ştergea la gură cu dosul mâinii:

— În oraş merg la şcoală… ca Suck Albert.

— Asta puteai s-o faci şi aici, a spus Karolina de la vatră.

— Nu, a spus copila.

— Aşa? Am zis eu, vrei să înveţi numai împreună cu copiii de la oraş?

— Papa a spus, că trebuie să învăţ la şcoala din oraş.

Karolina s-a întors spre noi nervoasă:

— Papa al tău să te lase aici.

— Karolin', nu-i băga copilului în cap astfel de lucniri, ştii doar că un copil aparţine părinţilor.

Karolina a tăcut jignită. Dar după câtva timp, a spus; – Tocmai acum când la noi o să fie bine.

— Ce?

— Da, toate o să fie de-acum mai bune, şi şcoala…

Acum fetele nu mai trebuie să se facă servitoare.

— Pentru mine e o noutate, Karolin'.

— Pentru că nu-l puteţi suferi pe domnul Ratti, dom' doctor… Dar acum este în Consiliul comunal…

Din fericire în acel moment a intrat Suck cu cei trei băieţi ai lui.

— Am venit să-i spunem drum bun Rozei.

Strălucea de amabilitate. Cel mai mic dintre băieţi, Franzi, ţinea în braţe o păpuşă din lemn strunjit, proaspăt vopsită.

Roza a alunecat jos de pe scaun.

— Dă-i-o Rozei… Franzi ţi-a adus-o.

— Dumneata ai fabricat-o, Suck.

— Bine-nţeles.

Cei doi băieţi mai mari aveau ghiozdane. Pentru ei era timpul să plece mai departe. Roza şi Franzi i-au condus afară.

— Da, a spus Suck, o să-l ajut şi eu Ia încărcat pe Wetchy.

— Drăguţ din partea ta, Suck.

El s-a apărat:

— Nici urmă. Îi fac numa'-n ciudă lui Marius. Karolina a venit lângă noi:

— Şi tu eşti unul dintre aceia, Suck.

— Sigur că şi eu îs unu' dintre ăia… Nu-ţi convine poate că-l ajut pe Wetchy?

Pe umăr cu tesla de dulgher pe care o luase cu el, cu pipa în colţul gurii şi obrajii roşii, bucălaţi, ne făcea cu ochiul plin de veselie. Ea a chicotit:

— Wetchy n-are decât să plece.

— Karolin', am spus eu, dar copilul ai vrea să rămână aici cu tine.

— Da, vreau să rămână, fetiţa e prea bună pentru părinţii ei.

— Nu spune prostii, Karolin', am dojenit-o eu.

Suck râdea bine dispus şi mie mi-a venit să mă gândesc la stâlpii crestaţi. Putea într-adevăr să fi făcut asta el, omul atât de blând şi amabil?

— Eşti o babă, a spus el.

— Eu? Îţi dau eu babă… Pentm tine sunt încă mult prea tânără.

— A, de-aia mi-eşti.

— Nu râde, Suck… Acu' o să capăt pensia alimentară pentru copil… Toată o iau, pe toţi anii… Şi atunci o să fiu bogată.

— Păi da, şi atunci vrei să te măriţi cu mine?

— Cu tine? A pufnit Karolina răutăcioasă, pe tine o să te închidă, aşteaptă numa', Maiius o să te bage-n puşcărie.

M-am uitat la Suck. Pentru un moment a devenit serios. Dar apoi i-a dat cu tifla Karolinei şi s-a îndreptat spre uşă:

— Acuma mă duc, a spus el, poţi să vii să ajuţi şi tu, Karolin'.

Şi a ieşit.

— Cine o să-ţi plătească pensia alimentară din urmă?

— Comuna, a spus ea sec şi a început să strângă vesela de la micul dejun.

Pe la ora nouă, am auzit claxonând un automobil care a trecut greoi şi cu zgomot înfundat peste pământul moale de pădure. Era camionul pe care îl comandase Wetchy de la oraş pentru transportul lucrurilor sale.

Puţin mai târziu, m-am dus şi eu dincolo.

Camionul, cu unul din obloanele laterale lăsate în jos, aştepta blând pe cele patru roţi ale lui; era deja pe jumătate încărcat şi soarele sclipea în dulapul cu oglindă din dormitorul lui Wetchy, care – protejat contra şocurilor de două saltele cu dungi gri – era împins în faţă, până la locul şoferului. Acesta stătea pe platformă cu picioarele depărtate, primea obiectele de la Suck şi de la ajutorul lui, care, cu curelele pe umăr, una spre stânga, cealaltă spre dreapta, aduceau lăzi, bucăţi de pat, chiar şi micul pupitru al Rozei şi părea că face o adevărată ştiinţă din aranjarea şi stivuirea obiectelor. Celelalte mobile mai rămăseseră încă pe iarba de sub molizi. Roza şi Franzi se căţărau pe ele, iar lucrurile ce mai rămăseseră le scotea Wetchy, pe rând câte unul, tot intrând şi ieşind din casă.

Adusesem un coş cu de-ale mâncării şi voiam să-l dau doamnei:

— Unde e soţia, Wetchy?

— In bucătărie… Nu, sus.

Locuinţa goală era ca o haină tocmai dezbrăcată care mai păstrează încă formele trupului celui ce a purtat-o şi n-a rămas doar un simplu obiect. În pereţi mai era îmbibată încă respiraţia oamenilor care trăiseră aici şi parcă peste tot zugrăvelile verzui şi cafenii c; ire se descojeau de pe pereţi formând grămăjoare de praf pe duşumele voiau acum să moară definitiv ca să nu mai degajeze nimic viu din ele. Căci din mulţimea de straturi pe care omul le-a pus în jurul lui şi pe care vrea să le umple, coajă după coajă, ca prin posesiunea lor să împlinească totalitatea lumii şi să şi-o însuşească, cele mai primitiv-apropiate îi sunt hainele şi locuinţa şi deoarece iau parte în modul cel mai nemijlocit la realitatea lui propriu-zisă pentru cei mai mulţi înseamnă atât totalitatea lumii cât şi toată realitatea ei; şi asta este tocmai ce se poate observa la ele.

Wetchy locuise aici vreo zece ani, vântul sorţii lui îl împinsese încoace, un vânt prielnic sau neprielnic, exact aşa cum îl lua acum, el însuşi nefiind conştient de cele ce se-ntâmplă, nefiind conştient de realitatea lui, deşi o considera adevărată. Aproape zece ani aceşti pereţi au fost pentru el azil şi realitate şi el îi umpluse cu viaţa lui şi cu mobile care aveau acum loc pe platforma unui singur camion, ireale în înghesuiala lor şi care vor trebui să fie pentru el realitatea între pereţi noi, după ce vor fi din nou răspândite în casă, coajă a fiinţei sale, coajă a somnului său, aşezate în jurul lui şi oglindindu-l, integritate a lumii, cuprinzând liniştea sa, care este acolo unde doarme, unde doarme cu soţia sa, uneori mână în mână, unit cu cealaltă creatură, trup lângă trup, totuşi suflet lângă suflet, procreând trupuri, procreând suflete, devenind o familie cu un trap comun şi un suflet comun, unitate de viaţă, care a umplut şi această casă asemeni unei ape într-un lac liniştit. Pe peretele dormitorului panoul de la capul patului conjugal lăsase o dâră orizontală adâncă în zugrăveală şi deasupra mai atârna încă zicala casnică: „Acolo unde locuieşte dragostea, Domnul binecuvântează.” într-un colţ, puse strâmb una peste alta, oalele de noapte aşteptau să fie încărcate.

În camera alăturată, doamna Wetchy, cu ochii plânşi, se ocupa cu scoaterea perdelelor. Micul Maxi se târa pe duşumea şi trăgea după el o bucată de perdea.

— Curaj, mică doamnă, am spus eu, tot timpul numai curaj şi atunci o să meargă.

— Of, curaj avem, domnule doctor… Unde am fi dacă soţul meu nu s-ar dovedi atât de curajos… Principalul este că ne iubim şi atunci toate merg.

— Da, atunci toate mei'g, am confirmat eu, deşi ştiam că oricât de mare ar fi binecuvântarea dragostei reciproce nu merg toate de la sine.

Dar pentni că în acelaşi timp îl auzeam venind pe Wetchy – paşii răsunau şi scârţâiau ciudat în casa goală – am predat repede coşul şi am scăpat de mulţumiri fugind.

Wetchy tocmai urca pe scară.

— Ei, jos e aproape gata?

— Da, mai trebuie să duc ultimele lucrări.

Apoi l-am auzit ţipând autoritar:

— De ce mai atârnă binecuvântarea casei pe perete?

M-am aşezat lângă copii, sub molizi, pe canapeaua tapisată care urma să fie încărcată sus de tot.

— Am golit straşnic casa, a spus Suck care se pregătea să ridice pe umăr o comodă, am deşurubat chiar şi întrerupătoarele.

— Nu mai spune, am mormăit pe jumătate atent, pentru că eram distras de un nou eveniment: peste drum la gardul grădinii mele apăruseră două siluete.

Erau Marius şi poliţistul satului.

— Suck, ia vezi cine vine…

Suck a lăsat jos comoda şi s-a uitat într-acolo. După aceea s-a rezemat cu cotul pe tăblia mobilei, cam ca un negustor în spatele tejghelei:

— Ăsta mai lipsea.

Wetchy a apărut cu un lighean într-o mână, în cealaltă cu oalele de noapte, sub braţ cu binecuvântarea casei şi cu perdeaua pe după gât.

— O să ai o bucurie, i-a comunicat Suck.

Wetchy, care era miop, ne-a întrebat ce vedem.

— Ei, Marius te vizitează strict confidenţial, a spus Suck din spatele „tejghelei” lui şi a arătat cu bărbia dincolo de grădină.

— Mă duc, a spus Wetchy şi a rămas paralizat.

— Du-te numa', a râs Suck nemişcat.

— Vino, fetiţo, a îngăimat Wetchy înfricoşat, de parcă ar fi trebuit să-şi apere copilul.

— Ei, Wetchy, nu-ţi face nimic, nimeni nu-ţi face vreun rău.

Încerca să-şi şteargă trarispiraţia de pe buza de sus şi de pe frunte cu mâinile ocupate:

— Da, domnule doctor, a spus timid.

Marius a intrat în grădină mândru, neglijent şi neras.

Ne-a dat mâna, mie şi lui Suck, în timp ce în cazul lui Wetchy, care tot nu lăsase lucmrile jos, a fost scutit s-o facă.

Cu condescendenţă distantă, de comediant, l-a salutat din cap cu un „bună dimineaţa”, la care Wetchy a răspuns cu o înclinare a cefei încărcată cu perdele. Dar Suck a spus:

— Mai e cineva, şi a împins-o pe Roza la picioarele lui Marius astfel că el n-a avut încotro şi a luat mâna întinsă a fetiţei.

— Fă-i o plecăciune frumoasă, a comandat Wetchy cu o voce tunătoare care i-a adus o privire dispreţuitoare din partea lui Marius.

În schimb lui Suck, care avea intenţii agresive, nu i-a fost destul:

— Vrei să-i dai unchiului un pupic? A întrebat el prefăcut şi a ridicat-o pe fetiţa cu nasul plin de muci spre faţa lui Marius.

Copila dădea cu picioarele în pieptul unchiului, Suck râdea, Wetchy mormăia disperat, cu vasele întinse înainte:

— Nu, nu, şi este pentru prima oară când îl văd pe Marius încurcat şi incapabil să facă faţă situaţiei pentru că se uită destul de neajutorat de la unul la altul, afişează zâmbetul lui cuceritor, care fireşte că-i piere când Roza, zbătându-se, îi bagă degetele în ochi. Face un pas înapoi, îşi regăseşte demnitatea şi spune sever:

— Vezi doar că nu vrea.

— Bineînţeles, se bucură Suck şi lasă fetiţa să alunece jos, nici eu n-aş vrea.

Marius, cu toată politeţea lui, ia o mutră acră; astfel de glume nu corespund stilului său.

Întreb:

— Ce te aduce aici, Ratti?

Şi-a luat din nou postura obişnuită, cam înfumurată:

— Preiau casa pentru comună.

— Bucuria triumfului, îl pune la punct Suck.

Marius a făcut o mişcare ca şi cum n-ar fi meritat să răspundă, totuşi după aceea spune:

— Comuna a aprobat rezilierea contractului înainte de termen… Deci nu este vorba de nici un triumf.

— Nu fi aşa de laş, spune Suck, care s-a întors la comoda lui, recunoaşte că tu l-ai dat afară pe Wetchy şi că te bucuri pentru asta, mă laşule.

Reproşul privind laşitatea l-a atins; răspunsul este cam evaziv:

— Comuna a înţeles că aşa este mai bine.

Acum m-a scos din fire şi pe mine:

— Dă-o dracului, Marius, nu ne duce pe noi şi pe dumneata însuţi cu mofturi, ce aţi pus la cale dumneata şi ceilalţi întrece orice măsură şi tocmai de aceea nimeni n-a înţeles nimic.

— Păi da, spune Suck şi mărşăluieşte cu comoda în spinare spre autocamion. Marius stă pe gânduri. Nu vrea să se strice de tot cu mine. Şi cu un mic gest elegant arată spre iarba din curtea neîngrijită; – Asta e grădină, domnule doctor?

— Oarecum… Ce vrei să spui?

— Nici un strat de flori, nici măcar nişte legume…

Nimic.

— Domnule Ratti… Se face auzit Wetchy, care stă tot împietrit.

Între timp Marius şi-a luat elan şi nu mai e uşor de opnt:

— Acel ce n-are dragoste pentru pământ nu este om, acela pângăreşte pământul cu fiecare pas pe care-l face pe el, acela trebuie alungat, pentru că pângăreşte tot ce atinge…

Încerc să-l frânez:

— Ei, nu exagera din nou…

Într-adevăr, are efect, se potoleşte:

— Domnule doctor, aşa este, toată nenorocirea din lume vine de la oamenii care s-au înstrăinat de pământ, vine de la oraş… Domnule doctor, eu am călătorit mult, am văzut multe şi întotdeauna m-am convins că ţăranul are dreptate când nu-l iubeşte pe orăşean… Ţăranii din toată lumea se iubesc, dacă ar exista numai ţărani, nu ar exista războaie… Omul creşte din pământ, comunitatea lui creşte din pământ, lumea ar fi o singură comunitate dacă ar exista numai ţărani… Dar oraşele există în afara oricărei comunităţi pentru că sunt pavate, pentru că au pierdut pământul. acolo creşte ura… Ţăranul simte asta şi de aceea nu-l poate suferi pe orăşean, el îl alungă din comunitatea lui dacă vrea să se vâre cu de-a sila în ea, el se războieşte cu străinul, dar ura lui se îndreaptă atât spre unul cât şi spre celălalt… Ţăranii nu duc război contra ţăranilor, ei nu se urăsc, ei sunt victimele urii de la oraş.

Asta suna din nou foarte raţional, dacă nu tocmai politicos fată de mine, om de la oraş. Oricum, uimitor că acest mic burghez, care este în fond Martus, se simte ţăran şi se face apărătorul ţărănimii.

Din păcate l-am aprobat dând din cap, dar nu trebuie să-i dai nici un semn de aprobare pentru că imediat îşi ia din nou avânt:

— Pleacă târâş din oraş, vrednici de ură şi urând, aduc maşini şi aparate de radio şi ipoteci şi pentru asta vor să fie lirăniţi cu pâinea noastră… Vin şi se fandosesc cu afacerile lor ca femeile, da, ca femeile, pentru că doar se prefac că sunt bărbaţi numai fiindcă le creşte barba pe faţă, dar lăcomia femeiască de pe faţa lor puhavă nu o pot ascunde, îmi vine în minte ce spunea mama Gisson despre virilitatea lui. Închide ochii, deschide puţin gura şi, cu degetul gros şi arătătorul, îşi dă la o parte mustaţa galeză, ca şi cum secretul trebuia şoptit mai întâi în palma lui, pentru că vorbeşte în continuare misterios:

— Mai fac şi copii, dar nu sunt bărbaţi şi copiii lor sunt şi mai puţin bărbaţi şi nepoţii lor şi mai puţin… Cu cât oraşele îmbătrânesc, cu atât devin mai femeieşti…

Poartă bărbi femeieşti, au mâini femeieşti şi comunitatea lor este o speculaţie, cum ar putea să fie altfel dacă ei nu-şi scot viaţa din pământ ci unul de la altul… Sunt umflaţi de venin, în felul femeilor care se poartă ca bărbaţii, aşa e ura lor, moale, amabilă şi harnică şi asemenea femeilor nu ştiu nicidecum că urăsc şi că trebuie să urască ci cred că sunt nedreptăţiţi dacă îi izgonim…

Vocea lui devine tot mai stridentă şi mai isterică:

— Sunt lacomi, avizi de putere, ei şi plozii lor, este ură femeiască, sete de putere femeiască. Ei nu vor să cultive pământul, vor să-l aibă, ca să-l poată ipoteca. Şi cu viclenie femeiască şi minte femeiască au reuşit, au luat în stăpânire lumea… Stăpânire femeiască, stăpânire femeiască… Stăpânirea urii… Oraşele sunt nenorocirea lumii.

— De ce strigă aşa? Întreabă Suck, revenind de la camion.

Stăpânitorul lumii, Wetchy, stă cu oalele în mână, observ că ar vrea să spună ceva, mişcă din buze pe muţeşte, sprâncenele lui blonde şi rare s-au încruntat, pielea cheliei tresare dar cu asta avalanşa nu poate fi oprită. Marius arată acum peste umăr către el:

— S-a întors vreodată vreunul dintre aceştia la pământ? A învăţat vreunul din nou să ţină plugul? Să mulgă o vacă? Nu, încă niciunul nu a găsit driuTiul înapoi de la oraş, pentru ei nu există decât un drum într-acolo dar niciunul înapoi… Cine a ajuns printre femei nu mai are scăpare, nu poate decât să-i atragă şi pe ceilalţi acolo… Dar acum s-a terminat cu stăpânirea femeiască, cu stăpânirea oraşelor, înapoi cu lighioanele în vizuinile lor, acolo unde le e locul, timpurile noi au început, comunitatea bărbaţilor s-a ridicat din nou, pământul este supusul ei pentm că ea este comunitatea pământului şi oraşele se vor ofili în lăcomia lor invidioasă, împăcat fi-va pământul, de pe care izgonim lighioanele, împăcat fi-va ceral, care se va apleca din nou spre noua puritate a lumii, când cei fără pământ, fără Dumnezeu vor fi dispărut…

Aici se aude o bufnitură şi nişte zăngănituri: Wetchy a lăsat pur şi simplu să cadă porţelanul şi, călcând peste cioburi, a păşit spre Marius care a tăcut uluit.

— Domnule Ratti, spune micul agent cu perdeaua pe ceafă şi gâfâind, acum însă ajunge… Dumneavoastră m-aţi jignit, dumneavoastră mi-aţi jignit familia, eu am suportat jignirea şi în ceea ce mă priveşte vreau să fiu şi eu lacom, deşi n-am întâlnit nicăieri în altă parte mai multă lăcomie decât în sat… Marius, arogant, vrea să-l oprească:

— Orice om ţine la proprietate, dumneata, dimpotrivă, ţii numai la bani.

— Bine, spune Wetchy, nu văd nici o deosebire, dai” sunt orăşean şi aici aţi putea avea dreptate… Accept şi asta, dar nu accept să mă numiţi fără Dumnezeu…

— Dumnezeu vine de aici, Marius se apleacă, ia o mână de pământ şi i-o arată lui Wetchy.

— Mai sunt şi cioburi acolo, spune Suck, Marius, vezi să nu te tai.

Wetchy, miop, se uită clipind la grămăjoara cafenie.

Apoi spune ciudat de calm:

— Nu ştiu, sunt un om foarte sărac, trebuie să mă gândesc mult de unde capăt pâinea pentru ziua următoare, ca să aibă ce mânca ai mei. Pentru mine pâinea nu creşte pe câmp, trebuie s-o caut. Aşa face oricine la oraş. Dar am mai învăţat poate, şi alţii de la oraş au învăţat acelaşi lucru, de ce să fi învăţat numai eu, doar sunt un om sărac ca şi toţi ceilalţi, că nu e îngăduit să te opreşti numai la ceea ce poţi să apuci cu mâna şi să pipăi, ci trebuie să dai atenţie la ce se întâmplă cu ceea ce nu poţi lua în mână cum e pumnul ăsta de pământ, dar totuşi există şi se poate vedea…

Da, poate că este aşa pentru că în oraş cele mai multe lucruri sunt numai cele făcute de mâna omului şi atunci serveşti mai curând invizibilului care nu este în lucruri, care este invizibil şi totuşi vizibil… Da, pe acela îl serveşti…

— Da, desigur, să serveşti… L-a întrerupt Marius, orăşenii trebuie să servească, aşa cum trebuie să servească femeile, în loc să stăpânească…

— Mai bine ascultă, spune Suck, azi ai ceva de învăţat de la Wetchy.

— Nu, spune micul agent, domnul Ratti n-are ce învăţa de la mine, el este din altă lume… Şi când spun să serveşti. Atunci înţeleg că trebuie să mă îngrijesc cu cinste de soţia şi de copiii mei, pentru ca viaţa să nu se stingă. Domnul Ratti nu poate să înţeleagă nici asta pentru că n-are nici nevastă, nici copii şi mai crede desigur că asta n-are nimic de-a face cu servitul şi cu invizibilul… Da, sigur că aşa crede… Dar eu ştiu contrariul, da, contrariul…

Se opreşte, înclină capul şi pare că se gândeşte.

— Ei, Wetchy, îl încurajez eu ca să nu intervină din nou Marius.

— Păi… Nu-s un om învăţat… Nu mă pot exprima bine, dar vedeţi, domnule doctor, dacă poţi să saturi un copil şi dacă el se bucură, atunci… Păi tocmai atunci simţi tocmai invizibilul, care vine de la Dumnezeu, ca şi pământul de aici şi chiar mai mult; invizibilă şi totuşi atât de mare, mai mare decât copilul care e sătul, mai mare decât viaţa asta scurtă, mai mare decât moartea, este speranţa, da, marea speranţă… Vedeţi, pentru asta nu trebuie să fii foaite evlavios şi totuşi împreunezi mâinile şi îi mulţumeşti Domnului Dumnezeului nostru că a făcut aşa şi ştii că este aici…

Invizibil…

— Bravo, Wetchy, spune Suck ridicând canapeaua, eşti un om de treabă.

Marius a ascultat totul cu un aer de superioritate.

— Asta-i religie femeiască, spune el, n-ajunge decât să umple burta plozilor, religie orăşenească şi pentru asta i se fură pâinea ţăranului.

Era prea grosolan şi am intervenit:

— Ia ascultă, Marius, îi pui în spinare prea multe, până la urmă şi eu sunt venit de la oraş… Şi crezi că nu trebuie să mai existe nici o altă ocupaţie în afară de cea de ţăran?

Aş vrea să ştiu ce ar spune ţăranii dacă n-ar avea un spital în oraş, nici medic. Wenzel al tău cel puţin s-ar fi sfârşit acolo, sus. A ridicat din umeri, dar a spus politicos:

— Domnule doctor, doar n-o să-mi permit să dispreţuiesc profesia de medic…

— Îngrijirea bolnavilor este o ocupaţie pentru femei şi deci s-ar potrivi foarte bine cu socotelile tale.

Stă pe gânduri; apoi îşi dă un impuls şi spune sincer:

— Domnule doctor, da… Şi asta face parte din religia orăşeanului, din religia laşităţii… Omul trebuie să vrea să moară, nu să fie îngrijit ca să fie sănătos, aşa cere pământul şi dacă l-aţi fi lăsat pe Wenzel să zacă pe pământ ar fi fost mai bine pentru el… Ce s-a frânt trebuie să piară şi ce vrea pământul să vindece, vindecă el însuşi… (a intrat din nou în agitaţie), orice altceva este artificial, este laşitate femeiască, laşitate orăşenească, laşitate de agent…

Cu toate că ştiam că am de-a face cu un nebun, am început să mă supăr serios:

— Aş vrea să te văd odată bolnav de-adevăratelea, aş fi curios dacă şi atunci mai îndrugi prostii din astea…

— Curajul, domnule doctor, curajul de a muri…

Totuşi nu ajunge mai departe. Cu toate semnele de nerăbdare crescândă, Wetchy urmărise confiuntai-ea, ridicase un deget şi nu se putea spune dacă vrea să-l arate pe Marius sau să ceară cuvântul ca la şcoală, poate amândouă, degetul tremura şi Wetchy tremura tot de încordare nervoasă când l-a oprit să mai vorbească:

— Nu, nu, nu, deşi o spune încet şi reţinut, sună ca un strigăt, nu, nu, domnule doctor, Iăsaţi-l… Domnul Ratti nu înţelege nici asta… Vorbeşte de curaj, dar în realitate i-e frică, da, frică, se teme, se teme de invizibil, pentru că invizibilul i-ar interzice nedreptatea şi preferă moartea decât să-l caute pe Domnul Dumnezeul nostru…

Marius se uita la el descumpănit, voia să vorbească, dar nu ajungea s-o facă.

— Da, domnule Ratti, dumneavoastră vorbiţi despre moarte… Vreau să vă spun ceva… Pentni Domnul Dumnezeul nostru se poate muri, se poate şi trebuie, dacă este vorba de asta, dar altfel El nu poate fi servit decât în viaţă, pentru asta ne-a dat viaţa… Domnule Ratti, dumneavoastră ne insultaţi spunând că suntem laşi, pentru că ţinem la viaţa asta, Ia picul ăsta de viaţă grea, despre care nu ştim prea multe şi care cu siguranţă e mai grea decât viaţa ţăranilor dumitale… Dar tocmai pentru că este atât de mică şi de amărâtă şi nu este nimic altceva decât viaţa unui mic şi pârlit de agent, tocmai de aceea ştim, noi, oamenii de la oraş, că nu ne este îngăduit să o irosim, da, că trebuie să fim atenţi cu ea… Noi nu vrem să murim pentru pământ…

— Dar asta spun şi eu, a strigat Maiius.

Pe faţa lui Wetchy a apănit un zâmbet, aproape zâmbetul lui amabil de agent:

— Pentru noi, oamenii neînsemnaţi, viaţa are un preţ foarte mare… Unul foarte mare… Da, şi acesta este invizibil. S-a oprit. Domnule doctor, nu pot să exprim asta…

— Pentru că nu ai nimic de spus. Cine are ceva de spus poate să se şi exprime, a declarat Marius.

— În preţul acela e cuprinsă toată viaţa şi toată moartea, asta vreau să spun. Şi acolo este şi Domnul Dumnezeu.

Eu îl înţeleg:

— Vrei să spui infinitul, Wetchy.

— Da – nu înţelege imediat –… Infinitul… Să poţi sătura copiii şi dincolo de moarte… Ăsta trebuie să fie infinitul…

Şi apoi spune:

— Veşnicia în suflet.

Marius se îndreaptă maiestuos şi cu un gest larg arată în sus, spre Kuppron:

— Acolo… Acolo este infinitul, acolo, unde marea ajunge la cer, unde piatra muntelui străluceşte, unde elementele se unesc, acolo, unde nu mai trăieşte nici o plantă, nici un animal, acolo este infinitul…

— Ce se-ntâmplă acolo? Întreabă Suck, ce vedeţi sus pe plai?

Se uită şi el peste vârfurile molizilor spre veşnicia ce se odihneşte în seninul albastru, plutind acolo sus nemişcată în jurul păşunilor însorite şi stâncilor liniştite.

— Da, strigă Marius, acolo domneşte muntele, a ieşit din pământ, a primit sângele jertfei şi îşi întinde braţele ca un curcubeu de la cer la mare şi marea pluteşte peste piscurile lui şi alunecă din nou în jos, da, aşa emană el sângele băut, împăcat, curat şi rece… Acesta este infinitul, întinde braţele de parcă ar fi curcubeul, acolo este…

— Acolo… Da, spune agentul clătinând din cap, dar fără suflet nici acolo nu-i nimic.

Marius se întoarce repede, coboară braţele:

— Dumneata nu poţi vedea nimic acolo; lumea de la oraş trăieşte în vizuinile ei laşe, nu vede soarele care vrea să vină pe pământ, nici pământul care urcă spre soare…

Nu ştie nici măcar să pronunţe cuvântul infinit şi îl caută în plozii pe care-i zămisleşte.

Dar Wetchy spune:

— Nu, domnule Ratti, în sufletul invizibil… Şi… Da, de el îţi este frică.

— Hm, face Suck şi pufneşte încet în râs.

Marius se uită la mine ca şi cum ar aştepta înţelegere din partea mea şi ajutor împotriva unei insensibilităţi şi prostii atât de mari. Eu însă îi pun agentului mâna pe umăr. Marius priveşte din nou solemn în sus, spre munte. Şoferul claxonează nerăbdător şi eu spun:

— Cred că acum s-au încărcat toate.

Wetchy este epuizat; revine la expresia lui perplexă şi neajutorată şi ochii lui caută în jur:

— Da, toate-s încărcate, dar în casă…

Suck îl trezeşte pe Marius din solemnitate:

— Dacă o să sigilezi acuma casa… Muntele o să fie mai împăcat?

— Asta o poate face şi servitoml comunal, spune Marius şi porneşte spre poarta grădinii lângă care poliţistul se întreţine cu şoferal şi de acolo pleacă fără să salute, cu paşi mândri, vioi, dar cam târşâiţi.

— Totuşi a fost frumos ce a povestit despre munte, zice Suck, dar nu poţi să te iei după el… Hai, Wetchy, ce mai e înăuntru?

Şi îl împinge pe Wetchy de la spate înăuntru în casă.

Doamna Wetchy apare cu un coş mare, plin de mărunţişuri şi după ce, cu mult du-te-vino şi cu din ce în ce mai multă agitaţie, toate sunt încărcate şi după ce funiile au fost aruncate peste maşină şi trase prin inelele laterale astfel că se apropie momentul penibil al despăiţirii care aminteşte puţin de veşnicie, momentul în care toţi cei de faţă simt o bucăţică din moartea lor, am suit-o iute pe doamna Wetchy şi pe cei doi copii pe banca şoferului, în timp ce Wetchy, care cu ochii umezi îngăima tot felul de vorbe încurcate, a fost tras de ajutorul de şofer pe canapeaua ce plutea la înălţime şi Suck i-a tăiat retragerea împingându-l înapoi şi până să se poată dezmetici automobilul a pornit. Wetchy, care vrea să ridice mâna pentru bun rămas, trebuie să se ţină. Apoi au plecat. Suck şi cu mine ne uităm unul la altul. Şi ochii noştri erau cam umezi. Vremea a rămas aşa.

A doua zi după plecarea lui Wetchy – voiam să fiu exact la ora amiezii în satul de jos, la cabinet şi tocmai când eram pe punctul de a mă aşeza cu Karolina, pentru o gustare scurtă, la masa de pe care lipsea tacâmul Rozei – a năvălit pe uşă, cu sufletul la gură, Agata:

— Dom' doctor, veniţi… Iute…

Sunt obişnuit să fiu chemat urgent, deci nu prea m-am speriat:

— Ei, Agata, mai întâi revino-ţi… În starea ta nu se aleargă aşa, ce s-a întâmplat?

Ea a scuturat din cap:

— Nu, nu, dom' doctor, veniţi…

M-a tras afară de mânecă.

— Bine, Agata, dar trebuie să-mi iau măcar instrumentele… Cine e bolnav?

— Mama Gisson…

M-am speriat:

— Doamne… Ea te-a trimis?

— Nu… Veniţi, dom' doctor…

— A căzut? E leşinată?

M-am gândit la o criză de inimă, la un atac de apoplexie şi desprinzându-mă de Agata am fugit sus să-mi iau geanta cu strictul necesar.

— Sunt la mama Gisson, am strigat spre bucătărie, după ce am ajuns din nou jos.

— Agata, hai să mergem.

Dar când am ajuns la poarta grădinii şi voiam să mă îndrept la stânga, spre sat, ea s-a oprit:

— Nu-i acasă…

— Dar unde e?

Spre uimirea mea a stat un moment pe gânduri:

— La Piatra Rece.

— Aşa? Şi ai lăsat-o acolo?

— Nu.

Devenea enigmatic.

— Ţi-a spus cineva că zace la Piatra Rece?

Ochii ei sunt plini de groază:

— Nu…

Gravidele se întâmplă să aibă uşoare stări de confuzie.

— Spune, Agata, de unde vii de fapt?

Ea arată spre sat:

— Ea nu-i acasă… la fereastră este un sfeşnic cu lumânare…

— Şi?

— Casa e încuiată.

— Agata, cred că acum trebuie să te odihneşti puţin…

Între timp eu vreau să mă uit dincolo, la mama Gisson, pentru orice eventualitate şi pe urmă merg cu tine acasă…

Oricum trebuie să merg jos, la cabinet.

M-a apucat iar de mâneca hainei, dar apoi mi-a dat drumul şi a spus cu o hotărâre ciudat de matură:

— Dacă nu veniţi, mă duc singură.

— Dar, copilule, tu nici măcar nu ştii dacă e la Piatra Rece, dacă nu ţi-a spus nimeni… Şi de ce să stea acasă dacă vremea e bună; o să se întoarcă curând.

— Nu, nu, dom' doctor… Eu ştiu… Am bănuit şi am fugit sus… Şi sfeşnicul e la fereastră…

Am luat-o de mână:

— Când aştepţi un copil se poate să-ţi vină câteodată aşa nişte gânduri. Agata… E ca un vis urât…

Faţa de fată vinovată devine gânditoare, dar după aceea spune cu o siguranţă surprinzătoare:

— Nu poate să fie vis…

— Ei, şi nu trebuie totuşi să mă conving mai întâi la mama Gisson?

Răspunde neobişnuit de matur:

— Dacă eu doar aş fi visat, atunci ea e acasă sănătoasă şi ar fi păcat de drumul făcut… Dar dacă n-am visat…

Dom' doctor, veniţi…

Poate că o spune foarte serios: în orice caz mă impresionează, dar nu vreau să se observe:

— Bine, cel mult am făcut o plimbare împreună.

Tresare şi mă ia de mână:

— Dom' doctor, acuma… Simt din nou…

Şi nu-mi mai dă drumul de mână, fie de frică, fie pentru că îşi închipuie că trebuie să mă conducă. Mână în mână, mergem, nu, aproape că fugim, pe lângă casa lui Wetchy, închisă şi mută, fugim prin pădurea de molizi, mână în mână, ca doi copii, eu, doctorul bătrân cu barba căruntă şi tânăra gravidă, pădurea e văratică şi totuşi lipsită de miresme, ca iarna, senin e cerul care priveşte în ea, mai dur grilajul de crengi sub care fugim, un cer de amiază în miez de noapte şi pădurea, mută şi închisă, nu mai creşte spre el, nu mai creşte şi nici o rădăcină nu se mai întinde trosnind. Noi însă fugim prin tăcere. Şi ajungem la luminişul de deasupra celor două văi, care acum sunt două mări în care vara încă se mai oglindeşte. Şi aici ne oprim, căci mâna ei a tresărit scurt dar puternic, ca şi cum ar fi fost oscilaţia unei nuiele fermecate.

Apoi mă trage mai departe.

— Drumul spre Piatra Rece nu-i pe-aici. Agata.

— Nu, acum ea-i acolo.

Este una dintre acele poteci înguste pe care şi-o croiesc prin pădure vitele când pasc şi apoi o folosesc şi o bătătoresc tăietorii de lemne şi Agata, pe jumătate aplecată înapoi, mă trage după ea, sunt un copilaş pe care îl târăşte în urma ei. Poteca duce în lungul povârnişului abrupt al pădurii, copacii sunt mai rari, cu mult desiş printre ei, care deseori intră în drum, ici şi colo trecem pe lângă tufe mai rare care înaintează ca o mică peninsulă în spaţiul transparent al văii şi de pe una dintre aceste poziţii poţi cuprinde cu privirea pajiştea de la Piatra Rece cu zadele ei palide şi mestecenii îngălbeniţi, poţi auzi cântecul lor îngeresc, blând şi luminos, în mijlocul muzicii greoaie a decorului mai întunecat de brazi şi a munţilor care coboară unduindu-se. Aidoma unei lovituri de cinei, un singur punct, un şoim, pluteşte deasupra şi dispare.

— Vrei să mergi la Galeria Păgânului?

Mă trage mai departe:

— Da… Poate.

Ajungem la Galeria de Jos a Păgânului, ascunsă în pădure. Este un mic luminiş mlăştinos la ieşirea dintr-o scobitură largă în stâncă; vitele au călcat pământul prefăcându-l în movile şi gropi adânci, pe cupola movilelor cresc smocuri de iarbă obosite şi deja chircite, şi pe fundul urmelor adânci luceşte apa; peste băltoace sunt aruncate câteva crengi ca să se poată trece peste ele şi, din când în când, în liniştea umedă cade câte o picătură. Pârâul care udă toate astea vine din scobitura stâncii, şiroieşte peste drumul care duce de la Piatra Rece la Galeria de Sus a Păgânului, şi în faţa noastră, pe malul de dincolo al pârâului, se află ascunsă de tufe şi dărâmată intrarea în Galeria de Jos a Păgânului.

Am traversat mlaştina şi când am ajuns pe drum Agata s-a îndreptat în susul pârâului.

— Atunci totuşi la Păgânul de Sus?

Nu-mi răspunde, doar grăbeşte pasul, cu sufletul la gură; simt mâna ei umedă, într-a mea, simt pulsul bătând tare, dar simt şi frica, pătrunde în mine prin mână, este ca şi cum între noi ar circula un curent comun de frică şi ne-ar opri să ne desprindem mâinile. Ca şi cum ar fi fost gândul ei, acum îmi dau seama fulgerător că la Păgânul de Sus fusese găsit împuşcat vânătorul Gisson.

Am intrat în grotă. Nepământesc de curat, parcă venind de-a dreptul din infinit, curge în stânga noastră pârâiaşul către drum; malurile pietroase de pe ambele părţi sunt acoperite cu brazi şi puţin mai sus, între haldele de grohotiş care ajung adesea până la drum, cresc pinii pitici din pereţii care se apropie tot mai mult, atât de mult încât în cele din urmă strâmtoarea este plină cu umbrele iernatice şi încremenite de muşchi, brazii stau negricioşi în frig şi auriul pluteşte lichid peste întunecime.

La Galeria de Sus a Păgânului.

Şi apoi defileul se deschide spre o căldare uriaşă; cupă cântând în hniştea soarelui, plin până la buză, nu, revărsându-se cu uşurinţă aurie, împodobită de jur împrejur cu o cunună de copaci şi dincolo, pe partea însorită, în dumbrava de pini, s-au prins chiar şi câteva zade şi trimchiurile lor cenuşii lucesc mat ca nişte sfeşnice de plumb.

Agata mă strânge de mână:

— Taci, spune, şi se opreşte trăgând cu urechea.

Dincolo, în dumbrava de pini este o intrare, o peşteră naturală despre care nici măcar nu se ştie dacă a avut într-adevăr în continuarea ei o mină sau aceasta a fost făurită numai de fantezie, pentru că această imensă căldare atât de sălbatică este locul potrivit unde păgânii ar fi putut să jefuiască aurul Kuppronului. Oricum, oamenii evită locul înfricoşător, cu toate că pe coastă se înalţă atât de lin dumbrava şi izvorul pârâului luminează intrarea peşterii, dar pentru că vânătorul Gisson a căzut aici, locul este şi mai puţin plăcut.

Ne oprim şi tragem cu urechea dincolo. În mijlocul vâlcelei, pârâul formează un mic lac; ochiul împietrit şi fără gene priveşte cu luciul lui lipsit de suflet în sus, spre colţii de stâncă şi spre albastrul senin şi le absoarbe în el.

Este atâta linişte încât ar trebui să percep orice sunet, orice suspin din jur, dar nu aud nimic, numai susurul alunecător al apei care cade peste pietrele de la ieşirea din lac.

Mergem încet şi aproape în vârful picioarelor ca şi cum am fi intrat într-un sanctuar, tânăra gravidă şi cu mine, om bătrân, şi cum suntem deja în mijloc, lângă lac, mi se pare că ar trebui să ne scufundăm sub oglinda cenilui ca să spălăm de pe noi fierbinţeala noastră şi vara noastră, înainte de a îndrăzni să mergem mai departe. Şi soarele ce se joacă pe pietre cântând infinitul pe lira pământească este aici ca un cântec şi o poruncă dată fricii noastre să cânte şi ea pentni că, o simt din mâna Agatei, a devenit o frică ciudat de înaripată şi aproape veselă în faţa invizibilului către care păşim, încă prudenţi, chiar dacă ştim că nu ne putem ascunde.

Şi totuşi este un cântec.

Pentru că este mama Gisson.

Ea stă sub pini, sau mai bine zis pluteşte acolo, mergând şi totuşi odihnindu-se printre trunchiuri şi este un moment solemn şi totodată blând, o încremenire curgătoare, ocrotită de coroanele transparente ale pinilor, salutată de crengile luminoase ale zadelor dintre ei şi blândă, nemişcată, fluidă este lumina ce şiroieşte printre coroanele luminate şi umple dumbrava cu lumină. Puternică, blândă şi totodată solemnă este rostirea mamei Gisson şi este ca un cântec.

Ne sfiim să mergem mai aproape, stăm ţinându-ne de mână, dar ea vine spre noi, zâmbeşte, totuşi fără să ne ia în seamă ci vorbind cu alţii, mai de departe:

— Da, Irmgard, cununa ta-i aşa uşoară şi nu mai trebuie s-o scoţi nicicând, cu alb şi verde ea cântă mai uşor decât un sărut…

Se opreşte, de parcă ar asculta.

— Nu plânge, nu plânge, inimioară dragă, nu plânge pentru ce nu s-a împlinit, nu te ruşina, nu te ascunde, tu ai fost mereu aceeaşi, nu s-a nimicit nimic din tine, nici o vrajă nu te vrăjeşte, şi tu eşti împlinită…

— Irmgard, auzi ce-ţi vorbesc păsările? Ele fâlfâie încolo şi încoace şi hotaral lor este uşor. Auzi florile? Ele cresc şi aici şi dincolo şi n-au hotar…

— Irmgard, suflete, mai ştii? Pe când şedeai la mine în poală şi nu înţelegeai încă graiul oamenilor, ascultai graiul pisicii şi îl înţelegeai, înţelegeai şi graiul căprioarei, care venea la noi şi mai de timpuriu vorbeai graiul ierburilor şi al spicelor şi al valurilor. Le auzi din nou, graiurile?

— Vom fi împreună, amândouă, Irmgard, şi nu ne vom da seama, fără nume tu, fără nume eu, dar şi fără nume tot vom şti.

— Irmgard, Irmgard…

Acum s-a oprit la ultimii copaci de la marginea dumbrăvii, aproape de tufele la picioarele cărora aşteptăm şi văd că este desculţă.

Apoi spune, ridicând un braţ cu palma în sus şi văzduhul şi cerul şi întreaga zi însorită se odihnesc în ea:

— Lumina vine de dincolo şi vine de dincoace; curând nu se va mai amesteca… Şi neumbrite sunt razele florilor ce te poartă, Irmgard…

— Nu plânge, nu plânge, mă doare când plângi, Irmgard, şi nu te găsesc… Nu rătăci înjur şi nu-ngheţa…

Singure-mpreună suntem…

Ascultă iar. Şi apoi zâmbind:

— Da, copilă. Amuţeşte.

Eu n-aş îndrăzni să vorbesc, dar Agata spune, parcă de la sine înţeles:

— Mamă.

Ne face semn din cap şi mă simt oarecum socotit printre spiritele fericite cu care poartă dialog, când spune:

— Da, sunteţi şi voi aici, aşa se cuvine… Veniţi cu mine.

O urmăm în sus, spre izvorul de la Galeria Păgânului.

Şi cum merge înaintea noastră, de la trunchi de pin la trunchi de pin, fără zgomot, desculţă şi cum se opreşte şi se reazemă odihnindu-se la fiecare dintre trunchiuri, văd, deşi mersul ei este aidoma unei plutiri grăbite, că este foarte slăbită.

Totuşi nu ia în seamă oboseala. Şi la intrarea în grota minei, acolo unde dumbrava de pini începe să urce pieptiş şi stâncăria iese din pământ asemenea unei cariere de piatră nu prea mari, se reazemă de un trunchi în formă de S alungit care a crescut lângă izvor şi îşi cufundă rădăcinile în bazinul de piatră verde, acolo se reazemă şi aşteaptă până ajungem şi noi. Mai sus de izvor pământul e mai tare şi acoperit de tufe, aici cresc angelica şi mătrăguna şi sus, deasupra marginii carierei, se apleacă deja desfrunzită o creangă de scoruş-de-munte pe care se mai ţin încă boabele roşii. Dincolo de viaţă, dincolo de moarte este toamna târzie, nor de cristal, zdrenţuit acolo unde atinge pământul.

Şi mama Gisson ne zâmbeşte.

— Vrei să mă chemi. Agata, şi vii să căutăm ierburi?

Agata nu ştie ce să răspundă. Acum este aici şi obosită; stă aici cu pântecele mare şi ţine mâinile deasupra lui. În sfârşit, spune liniştită:

— Mamă, la tine am venit alergând… Domnul doctor şi cu mine… Ne ceartă:

— Cum arătaţi… Ce o să creadă copilul tău despre tine, Agata?

E-adevărat. Şi eu sunt epuizat. Ca doi copii de şcoală care s-au speriat de furtună şi au fugit acasă, aşa stăm proţăpiţi sub ochiul prieteneşte dezaprobator al mamei Gisson.

— Totuşi vei primi ierburile taie… Mai sunt câteva…

Ca scutece pentru copil… ai adus grâuşoral?

Peste chipul Agatei trece o sclipire de şiretenie copilărească. Scoate din buzunar o mână de grâu şi o întinde mamei Gisson.

— Bine, spune ea, dar nu în halul ăsta, e o ruşine…

Moaie-ţi mai întâi mâinile în apă… Şi faţa.

Agata îngenunchează la izvor, îşi cufundă mâinile în el, se spală pe faţă şi ca şi cum n-ar fi de-ajuns, mama Gisson se apleacă spre ea şi luând apă în palme o face să şiroiască peste părul şi peste ceafa Agatei.

— Şi tu? Mă întreabă.

Dar pentru că sunt un medic cu vechime, nu mă pot abţine să spun:

— Mamă, nu oboseşti prea tare când te apleci?

Ea râde:

— Nu te poţi lăsa? Nici măcar astăzi?… Hai, mai bine vino-ncoace şi înmoaie-te…

Se îndreaptă şi devine din nou serioasă:

— Irmgard, eşti aici, copilă dragă? Ai băut apa?

Aştept şi eu.

Imediat mi se interzice:

— N-ai treabă cu Irmgard…

Ascultător, mă duc la izvor şi fac cum mi s-a spus.

Apa e rece ca gheaţa şi în timp ce îmi potolesc pulsaţiile şi îmi ud tâmplele în răcoarea nestatornic-curgătoare şi privesc necontenita naştere a izvorului, mi se pare că există o curgere înainte şi o curgere înapoi, între dincoace şi dincolo, atât de necontenită încât nu mai există nici un hotar şi că această curgere ar mai trebui doar să-mi atingă capul, ca să mă deschidă, curgându-mi în inimă, înconjurându-mi sufletul ca o panglică de argint, pătmnzând în cele mai profunde adâncimi de neatins care aşteaptă şi jinduiesc să depăşească orice hotar. Jos, la fundul izvorului se vede tare şi răsucită rădăcina pinului, marginea izvorului este tivită cu iarbă udă de lacrimi şi cu muşchi şi o aud pe mama Gisson: „Bea” şi atunci mă aplec până la oglinda apei şi fac şi asta.

După aceea îmi spune:

— Vezi tu… Aici a zăcut, aici, pe locul ăsta… S-a mai târât până aici ca să bea… E ca şi azi şi e ca niciodată, şi e ca întotdeauna…

După o pauză lungă, spune atât de încet încât abia pot auzi şi este ca o dispoziţie testamentară pentru mine:

— Mittis a făcut-o…

Cu picioarele goale pe pământul pădurii, se reazemă de trunchiul pinului; şi-a încolăcit unul dintre braţe în jurul lui şi văzând încurcătura mea îi trece un zâmbet peste riduri, zâmbetul ei obişnuit, uşor distrat, încât aş fi putut crede că trebuie doar să se întoarcă acasă, în bucătăria ei, ca toate să rămână aşa cum fuseseră şi să trimită din nou zahăr şi ceai de plante soţilor Mittis.

Zâmbeşte:

— Ţine-o numai pentru tine.

— Mamă, dar dumneata ai…

Îmi trece uşor cu mâna peste obrazul bărbos, încă umed de apa de izvor şi spune:

— Cine nu se îngrijeşte de viaţă nici nu trăieşte, nici nu moare… Pentru asta ni s-a dăruit viaţa, o ştii la fel de bine ca şi mine.

În faţa mea îl văd pe tata Mittis căruia i-a dăruit viaţa şi care speră că Marius va ridica împuşcarea vânătorilor la rangul de obligaţie, dar calmul din mâinile mamei Gisson este ca o reîntoarcere, mai mare decât Mittis, mai mare decât orice viaţă, umple liniştea urcând şi liniştind coroanele copacilor şi umple lumea.

— Acu' pleacă mai repede, domnule doctor… Agata e nerăbdătoare… Şi Irmgard la fel… la căutat ierburi nu ne trebuie bărbaţi…

— Da, Irmgard, încuviinţează ea, de-acum o să culeagă Agata ierburi în locul nostru şi o să le găsească gândindu-se la noi.

E ca un suspin care adie în linişte.

Agata îşi şterge mâinile ude de şorţ şi spune:

— Da, mamă.

Şi ea este acum desculţă.

Eu însă plec. Cobor încet spre lac, ca şi cum acesta ar fi locul cel mai demn pentru aşteptare. Trec prin păduricea de pini pitici care s-a întins asemeni unei insule în jurul lui şi mă opresc la malul lui pietros.

Nu se aude nici un sunet, nu se simte nici o mireasmă; gust aerul. Parcă e distilat. Prezent este numai vizibilul, plin de linişte, lipsit de trup, de parcă ar fi însuşi universul.

Stâncile se înalţă în jurul căldării asemenea pereţilor unui uriaş copac scorburos, în jurul unui copac ce nu mai are partea exterioară şi în mijlocul lui se odihneşte lacul întunecat precum seva rădăcinii şi încă mai adânc pătrunde reţeaua rădăcinilor sale în liniştea profundă, ajungând tot mai adânc până în punctul central al lumii. Aşa se odihneşte în mijloc. Ecoul pereţilor cântă tăcerea şi tăcerea cântă izvorul ecoului din adânc. Aşa visează moartea şi în valurile ei nemişcate se oglindesc stelele amiezii lucind deasupra marginii fântânii, e noaptea de la amiază pe al cărei fund muritorul merge în jurai cristalului. Visul locuieşte în vis, infinitul în infinit, invizibilul în invizibil, dar ochiul mării şi ochiul cerului se oglindesc unul într-altul.

Văd toate acestea, le văd fără teamă, mergând încet pe lângă malul lacului, dar frica este încă prezentă, acea frică aproape veselă, care umple chiar şi visul cel mai luminos, pentru că ea provine din infinitul de neatins, este frica celui nedeşteptat şi a nedeşteptării în timp şi ea străluceşte în oglinda apei de lângă mine, care poartă în curgătocvrea întunecime argintie lumina de flori a înaltului azur şi trage imaginile scoarţelor de stâncă spre adâncimi tot mai profunde care susţin greutatea văzduhului în care merg şi care mă trage şi pe mine, mă trage spre el, mă trage în el, ca să păşesc peste el, să mă cufund în moarte şi în oglinditoarea transformare a vieţii. Unde este imaginea, unde e imaginea originară? Hotar ce se oglindeşte pe sine însuşi, aşa ies pietrele malului în repetatul înăuntru şi încă o dată afaiă din undă şi stau în lumina ei, aidoma rolurilor de stele lucitoare, peştii, călătoresc odihnindu-se, abia mişcându-se în cercul Căii-Lactee, trec în cerc peste şarpele de cristal al invizibilului adânc negru. Umblu în jurul visului meu? O, noi, muritorii, înconjurăm mereu fântâna viselor noastre, umblăm mereu în jurul abisului ei ce năzuieşte în sus, ce se prăbuşeşte în adânc, dar numai în moarte ne primeşte, sufletul prăbuşindu-se şi plutind în imaginea reflectată, ecou al sufletului, totuşi el însuşi, şi orice metaforă devine adevăr. Şi încet, coaja copacului vibrează în jurul meu: iată, ceral este coroana lui şi invizibil cristaline se întind ramurile lui, se răsucesc şi se pleacă, o reţea a ştiinţei, ştiinţă mută despre fiinţă, atât de mare, încât şi viitorul devine amintire, nemărginită amintire, pentru că infiniturile se îmbină precum ziua cu noaptea, născând împreună, răsunând una de la cealaltă, ştiinţă mută plină de ochi de tlori şi acestea sunt stelele. Plutind în sus, lunecând în jos, umblu pe malul lacului, pe marginea cerului, a pahanilui deschis în care este ştiinţa, merg pe marginea fiinţei şi încă păşind, totuşi aproape fără să înaintez, nemaisimţindu-mi taipul, cu ochiul tot mai limpede, care trăieşte şi cuprinde, sunt purtat mai departe în imaginea care alunecă spre mine rotindu-se încet şi încremenită şi nu fug de frică, ci mai curând ea este cea care mă poartă uşor prin rotirea giganticului crater în care numai iazul se odihneşte, cu frica invizibilă în fundul lui, cu timpul oprit în el, rotindu-se spre mine: aşa mă întorc acasă la pini şi la izvor, pinii şi izvonil se întorc la mine, lumea în care mă întorc ajunge din nou în mine şi în timp ce peisajul se pune lent în mişcare şi picioai'ele mele simt din nou pământul de pădure pietros şi acoperit de muşchi, o văd pe mama Gisson, odihnindu-se lângă izvor, şi ea mă zăreşte şi îmi face semn din cap. Agata însă, cu ierburi în poală, se ghemuieşte la picioarele ei.

Şi mama Gisson spune:

— Vino, ghemuieşte-te lângă noi şi nu mai visa despre frică.

Ea şi-a pus capul pe trunchiul copacului, faţa ei este zbârcită, scoarţa lui este zbârcită, amândouă aproape de aceeaşi culoare. Nu visez. În copac şi în obraz este aceeaşi viaţă, veşnică, fără de hotar. Timpul şi-a reluat mersul domol, foai'te încet, de parcă ar emana ca un curent uşor şi neîntrenipt de la intrarea în Galeria Păgânului pe care vântul duce umbra sfâşiată a coroanei pinului, umbră fără umbră.

Şed lângă ea pe unul din blocurile de piatră prăbuşite; în crăpăturile lui creşte, gingaş şi tare, muşchiul verde.

Liniştea e şi mai liniştită. Şi Agata spune:

— Sunt acasă.

Coroanele copacilor se împletesc peste toată dumbrava şi împletit în ele este soai'ele, este liniştea.

Agata îşi rânduieşte ierburile în poală.

Şi iar aud suspinul liniştii.

Mâinile mamei Gisson se odihnesc pe pământ, peste acele cafenii de pin, ca nişte raze de soare vechi, sfărâmate; şi ea spune:

— E numai ceai. Agata, şi rachiu şi uneori medicament şi totuşi e mai mult şi tu trebuie să le păzeşti.

— Mamă, o să le găsesc şi o să le păstrez şi o să mă gândesc mereu la tine.

Tăcerea suspină acum din nou şi eu o aud spunând:

— Mamă, ah, mamă.

— Da, Irmgard, răspunde mama Gisson.

— Ah, mamă, ea are copilul şi o să adune ierburile pentru copil.

— Să nu te plângi, Irmgard, suflete. N-a fost şi pentru tine mai mult decât erai tu însăţi?

Lumina cade ca un voal printre coroanele ciobăneşti ale copacilor şi spune:

— Nu mai ştiu.

— Irmgard, spune mama Gisson, tu eşti aici.

Şi întreţesută în liniştea ce atârnă de ramurile copacilor, ajungând până în azur, este bunătatea; şi tăcerea spune:

— Da, mamă.

Este vocea lui Irmgard.

Ea zâmbeşte:

— Acum sunteţi toţi aici, numai Mathias lipseşte, dar e deja pe drum… Să-l aşteptăm.

Închide ochii. Întoarce la izvor, o fântână cerească în al cărui pământ foarte adânc, izvor şi vărsare pentru tine însuţi, este sufletul tău şi asemeni unei mame care îi arată copilului o imagine după alta, aşa ghiceşte el, arătându-şi lumina depărtată, ştiinţa ta, care se înalţă, imagine după imagine, din întunericul tău. Căci numai în imaginea celor pentru tine pământeşti vezi lumina spre care tinzi în dmm spre casă şi de n-ai” fi mersul tău liniştit, pământesc, nu ar fi nici cerul în care pluteşti odihnindu-te. Şi ţelul tău cel mai depărtat adastă în mijloc.

Ea amuţeşte. Şi stânca şi grota, copacul şi dumbrava, galbenul zadelor, verdele pinilor, devin din nou lumină mută. Şi în timp ce eu privesc în atemporal, o aud pe Agata vorbind către cer:

— În mine toate florile sunt treze ca mugurii de stele în amurg. O, mamă, eu mă bucur.

Întreţesute cu ramurile pinilor sunt ramurile de cristal ale cenilui, întreţesute cu ştiinţa şi gândirea sunt crăpăturile stâncilor, este curgerea izvorului, întreţesuţi în raze sunt ochii Agatei şi jos se odihneşte iazul. Fără suflare.

Acum mama ridică privirea blândă. Şi pare iar că timpul îşi domoleşte goana şi devine calm ca soarele în clădirea sonoră.

Ea însă îmi spune:

— Nu te teme de anii care au trecut, pentru tine sunt buni. Timpul zăboveşte frumos în mijlocul lor, nesfârşite se odihnesc hotarele lui aici; e mare cercul şi mai mare mijlocul şi în el orice frică amuţeşte.

Agata strigă şi răsună lin şi depărtat:

— Nouă luni sunt vremea cea mai frumoasă.

Şi tăcerea cântă răspuns tânguitor:

— Nici o nemărginire nu-i atât de frumoasă.

— Da, spune mama Gisson şi o priveşte pe gravidă cu înţelegere, e frumoasă dar nu invulnerabilă…

Mângâie pământul cu palma:

— Aici mi-a fost frică…

Apoi spune:

— Aici a băut din izvor pentru ultima oară, aici a fost moartea lui… Aici am scurmat pământul cu mâinile… Şi mi-a fost frică…

E foarte liniştită, liniştită este şi pădurea, tăcerea devine atât de liniştită încât se aud anii caie, sosiţi unul după altul stau liniştiţi în jurul nostru, străvezii ca o pădure, a doua şi de sticlă.

Dar apoi ea vorbeşte:

— Mi-a fost răpit şi mi-a fost frică.

— Căci mare este norocul nostru de a respira în altul, de parcă am fi fost totodată copii şi străbuni, de parcă am fi fost nenăscuţi şi totuşi deja morţi, ca şi cum sărutul în care trăim dormind ar fi mijlocul întregii fiinţe şi al întregii veşnicii. Şi când mi l-au răpit, mi-a fost frică. Fericirea nu-i dmm nici căutare, nici iscodire a infinitului nu-i, ea-i infinită şi nesfârşit prezentă apare, dincolo de toate hotarele, fericit de mare este întregul lumii fără de hotar ce se revarsă argintiu din marele pahar, prisos căzând în cerul argintat, sărutul negru al izvorului întunecat. Asta mi-au răpit şi mare mi-a fost frica, nu frica nopţilor, nu, ci a zilelor senine, când stâncile stăteau încremenite în lumina nemiloasă şi nimic nu se clintea, nimeni nu-mi auzea ţipetele şi numai şaipele se târa peste pietre şi mâinile mele erau rănite ca nişte inimi deschise, atunci mi-era frică, frică de fiinţa mea de femeie şi de iertarea mea; cel ce nu simte întregul nu mai este femeie.

Tăcerea plânge, plânge lumină mută şi raze de soare tăcute şi fiecare lacrimă este o săgeată de aur. Dar Agata vorbeşte:

— Întregul e copilul meu şi eu sunt doar o parte.

Anii stau nemişcaţi şi străvezii, o pădure nevăzută în jurul nostru, soarele stă tăcut, arzând mut, de parcă ar fi vrut să reţină pe vecie această zi de vară.

Aşa devine şi aşteptarea. Dacă aş fi îndrăznit să vorbesc, vocea mi-ar fi pierit pe buze, sorbită de lumină.

Mama Gisson a pus mâna pe creştetul Agatei:

— Aşa e lumina, aşa e frica. Agata, frica femeii şi dacă o întâlneşti, primeşte-o bine şi cu bucurie.

Şi ea vorbeşte:

— Aşa l-am căutat pe cel ce mi-a fost răpit şi cu mâinile mele am scormonit după sângele pe care l-a băut pământul; nu mai vedeam întregul acestei lumi, nu-i mai vedeam marginile. Nu mai vedeam nimic.

— Mă vedeam numai pe mine şi totuşi nu mă vedeam, căci împietrită mi-era durerea în jurul meu şi cenuşie şi tare şi piatră.

— Nu mai eram femeie.

— Îmi împlineam munca de fiecare zi ca un bărbat şi seara alergam la izvor şi la depărtarea oarbă.

— I-am îngrijit pe copii, i-am îmbrăcat, i-am spălat şi i-am hrănit, am făcut-o şi nu ştiam nimic despre toate astea şi nu i-am văzut.

— Şi totuşi erau copiii lui. Eu însă nu mai eram femeia pe care a primit-o odinioară.

— Moartea creştea în jurul meu şi creştea în mine şi stâncile ei mă acopereau.

— Atunci, în restriştea mea, am adus copiii aici, la izvor, ca să-şi strige tatăl; ei nu strigau, se jucau cu pietricele.

— Eu însă zăceam aici, cu mâinile în pământ şi toată lumina era piatră şi fiecare nor era gol, spărgându-se în strâmtoare. Aşa zăceam aici, zăceam încarcerată între ziduri şi ele creşteau tot mai sus, un puţ mort, şi tot dorul meu se cufunda în fundul lui adânc, tot mai adânc. Îngropată în noapte, eram destrămată. Atunci am simţit cum degetele mele, un deget după altul, mi-au fost desprinse şi dezgropate din pământ. Era băiatul. A venit Ia mine de-a buşilea, mi-a dezgropat degetele ca şi cum ar fi fost pietricele şi s-a jucat cu ele parcă ar fi fost pietricele. Şi se căţăra pe mine de parcă aş fi fost pământul.

— Atunci m-am dus acasă şi n-am mai venit aici.

— Şi mi-am făcut treaba de fiecare zi, mi-am făcut viaţa, şi a fost bine. Priveam în depărtarea care îl primise şi cu-ncetul ea s-a prefăcut în nemărginire şi încet am văzut în ea ţelul de dincolo de moarte, nu, de dincolo de orice moarte, ţelul către care am năzuit şi care acum, ca şi cum ar fi un copil întârziat, s-a culcat sub inima mea ca să crească acolo. Şi plivind fir cu fir şi sădind bob cu bob, am ajuns la el, cel ce mă aşteaptă, cel ce ştie de venirea mea, ca şi cum niciodată n-ar fi putut să fie altfel.

— Aşa a fost un susur lin, de parcă pe sub pământ ar fi curs izvoare şi treptat s-a luminat deplin şi deodată am ştiut: eu sunt, sunt din nou femeie, din a cărei ştiinţă lumea se înnoieşte. Ceea ce era odinioară dulce şi întunecat devenea acum lumină, lumea creştea, se întregea din nou senină, crescând se revărsa peste marginea oricărui pahar, o grădină-oglindă prinsă în cercul solitar, izvorul eu şi totuşi doar o privire, de el trăită, trăindu-l pe el, o încredere curgătoare şi o ştiinţă roditoare. Aşa a crescut lumea cu fiece zi spre ziua mai mare, cu fiece noapte spre noaptea mai luminoasă şi pământul în bolta cerului se prefăcea, o moarte luminoasă în veşnicii creştea.

Ea tace şi anii mulţi şi străvezii care s-au adunat în jurul nostru ca o pădure îşi trag suflarea şi spun:

— Dacă, în ciuda pământeştilor necazuri, trezeşti lumina depărtată, atunci, tu femeie, în pământ invizibil vei fi transfigurată.

— O, nu, spune mama Gisson, noi ştim mai bine, eu şi Agata, mai întâi trebuie să-ţi fie drag copilul.

— Nicicând n-am fost pământ, nici un copil nu mi-a fost hărăzit, cântă încă o dată vocea lui Irmgard, mută, dinspre iaz.

— Ţie, Irmgard, ţi-a fost mai uşor şi ţi-a fost greu, spune mama Gisson, tu ai fost într-o pace mai înaltă, viaţa ta a fost de la-nceput o moarte frumoasă, o moarte luminoasă a fost moartea ta dintotdeauna, murind lin ai trăit tu pe această lume şi murind ai trăit.

Apoi liniştea îşi închide ochii şi din nou parcă ar fi strigat stânca, umbra cerului şi grota cea adâncă:

— El însă a rămas la mine şi nu era împlinit, a îmbătrânit cu mine, am intrat în cerc pentru el şi el mi-a dăruit nemărginire, întregul ni s-a dăruit amândurora îndată, când eu am trăit viaţa lui şi el viaţa mea. Şi el a găsit ţelul abia în întreg, nesfârşit de departe, nesfâi'şit reîntorcându-se, pentm că orice hotar dintre lume şi lumi a căzut şi chiaidacă el a dispărut în fiecare nor argintiu şi chipul lui adie de pe toate înălţimile, a rămas cu mine, în mine, care-l urmez aşteptând şi crescând, cu cât îmbătrâneşte chipul lui a devenit mai frumos.

Şi îmi spun:

— Tu ai încercuit pământul în cercul tău umblând şi chipul tău, bărbate, devine spirit vizibil pe pământ.

— Da, spune ea şi îmi face cu ochiul, de parcă asta ne-ar privi pe amândoi, aşa este, ţine seama de asta, domnule doctor.

Stă foarte liniştită. Apoi spune în şoaptă:

— Către lumina mijlocului îndreptată, curg acum eu însămi, o picătură peste marginea mea nemişcată.

Lumina devine albă. Dar ea n-o mai priveşte; ea priveşte în sine.

Apoi întreabă:

— Irmgard, ţi-e încă foarte frig?

Tăcerea răspunde:

— Nu e frig şi nu e cald, mamă, e frumos.

— Sigur, spune mama Gisson, e frumos şi e acolo, acolo unde nu e nici ştiinţă, nici uitare. Îl auzi, Irmgard?

— Nu, răspunde lumina, de parcă ar fi vmt să se stingă, nu îl aud, şi nici pe voi nu vă aud decât din ce în ce mai slab, mamă.

Mama Gisson a clătinat din cap uşor şi a zâmbit:

— Nu pot vorbi mai tare, Irmgard, curând vorba noastră nu mai e decât lumină.

Cerul a alunecat în jos şi o învăluie pe Agata în haina lui albastră, noi însă plutim deasupra apelor şi cu noi plutesc munţii, copacii, ierburile, pluteşte liniştea şi încremenirea, plutesc stelele, pluteşte limpezimea, anii ne poartă în invizibil pe aripi de cristal, parc-ar fi îngeri, şi ne ţin pe noi plutind în centrele tuturor lumilor.

Şi plutind culcată ea spune:

— Când mama ne culca seara în pat şi stingea lumânarea se făcea lumină şi zburam afară.

Pierdută din lume, pierdută în vis.

— Şi atunci era, de parcă nu ne-am fi născut.

Acum, însuşi pământul îşi ţine respiraţia, izvoml nu mai curge. Şi noi, deschişi în faţa visului, suntem oare deja dincolo de pragul invizibil? Nu este chiar zboail umbrelor în fiinţa fără umbră?

Acum ea spune aproape veselă:

— Voi m-aţi condus până aici, acum întoarceţi-vă acasă.

Agata plânge, totuşi nu se aude.

Mama însă îşi reazemă capul, cu faţa închisă, de trunchiul pinului, de parcă ar fi vrut să crească-n el. Şi porunceşte:

— Mathias.

— Sunt aici, mamă, spune el şi se apropie.

După câtva timp:

— Găseşte-ţi o nevastă bună, e timpul.

În jurul gurii ei mai trece o lucire a vechii voioşii:

— Şi dacă vine unul mic, îl iubesc de-acum… Asta poţi să i-o spui mai târziu…

— Da, mamă.

Se uită la mine şi la Mathias şi la Agata şi închide ochii. Aşteaptă aşa împreună cu noi.

Apoi întinde mâna făcută căuş, în jos, la izvor şi duce apa la gură şi bea.

Şi nu mai vorbeşte.

Pădurea anilor invizibili a dispărut, timpul nu-i mai urmează, timpul este depăşit. Dar printre trunchiurile pinilor trece o tăcere, este tăcerea unui bărbat puternic, o tăcere iubitoare şi ea spune:

— Vino.

Ea mai respiră încă o dată, zâmbeşte.

Şi Mathias aşază mâna pe ochii ei.

Prin căldarea văii trece un vânt uşor, crengile trosnesc, parcă le-ar fi frig la soare.

Aşa s-a săvârşit.

Şi când am alergat jos, să anunţ oamenii din sat şi să-i trimit sus, cheile de la ieşirea din căldarea stâncoasă erau deja învăluite în ceaţa după-amiezii şi mirosul de muşchi şi de nămol al toamnei curgea rece şi umed împreună cu vântul, în jurul meu, spre vale.

Când am ajuns în sat, oamenii erau deja adunaţi în faţa casei mamei Gisson, unii o luaseră deja la drum spre Galeria Păgânului. Tocmai venea şi Suck. N-am mai întrebat de unde ştiau. Lumânarea din fereastră încă mai ardea, pâlpâia în soare; nu mai era decât un muc şi peste sfeşnicul de cositor curgea ceara şi se întărea.

La lăsarea întunericului a fost adusă jos şi au venit soţii Miland şi preotul pentru ultimul maslu. Mama Gisson era culcată în patul ei – n-o mai văzusem niciodată aşa, deşi văzusem toţi sătenii în pat. Odaia era plină de lume, femeile îngenuncheau în juml patului şi micul preot, cu faţa strâmbă, el însuşi stingându-se, spunea „Tatăl Nostru” împreună cu ei.

Vremea văratică a ţinut până în ziua înmormântării.

Mama Gisson a intrat în pământ de la soare. Dar în aceeaşi seară, iama a început fulgerător cu un viscol. Într-un sfert de oră temperatura a scăzut cu 25°.

POSTFAŢĂ Când am început aceste însemnări era iarnă, şi acum va veni curând vara: vântul care bate la fereastră este văratic, cerul îngreunat de nori este văratic şi daliile de jos, din grădina mea, au înflorit. Dar nu sunt nici pe departe atât de fmmoase ca ale preotului. Trifoiul de pe ogoarele din satul de jos răspândeşte deja mireasmă, lanurile sunt verzi şi înalte şi dacă treci pe pajişti paşii lasă în urmă o cărare ce se închide destul de încet; curând va începe semănatul. Băiatul Agatei va avea în curând şase luni; ăsta este pentru mine lucrul cel mai văratic din toată înflorirea din jur şi mă minunez un pic căci prin mâinile mele au mai venit destui copii pe lumea asta şi când trec prin sat îi văd crescând şi înflorind, nu altfel decât copilul Agatei. Aşa mă minunez eu câteodată.

Şi totuşi nu e de mirare. Căci dacă ceilalţi copii vin pe lume pur şi siinplu trecând acel hotar pe care la intrare îl numim naştere şi la ieşire moarte, mi se pare că acest hotar, în cazul copilului Agatei şi al morţii mamei Gisson, a fost puţin mutat din loc, de parcă copilul Agatei ar fi început să trăiască mai devreme, de parcă mama Gisson ar fi încetat din viaţă puţin mai târziu decât este stabilit prin hotarul propriu-zis şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât convingerea mea se întăreşte şi pune amândouă cazurile într-o legătură mai profundă şi mai apropiată decât au avut oricum datorită împrejurărilor şi le aşază mai profund şi mai insistent în „Natură”, care trasează un hotar atât de net între viaţă şi ne-viaţă, între înainte şi după numai pentru om şi astfel îl deosebeşte de toate celelalte creaturi, fiind poate deosebit numai prin dorinţa de a înlătura hotarul ce i s-a impus dar rămânând totuşi om.

Şi asta vrea să mi se pară o evlavie pe care numai omul o cunoaşte.

Mama Gisson a murit şi Agata are copilul ei. Îmi pare rău să las condeiul jos, căci ce o să fac eu, om bătrân, în serile lungi, dacă nu să consemnez evenimentele vieţii mele? Dar să scriu că Marius mai este încă membru în Consiliul comunal? Pentru cine să consemnez asta când eu însumi nu vreau să mă gândesc că e aşa? Şi chiar dacă, în ciuda pălăvrăgelii şi comportării lui demenţiale, aproape toate au rămas pe făgaşul lor vechi şi chiar dacă ţăranul se duce zilnic pe câmp şi vacile sunt mulse zilnic şi chiar dacă şi anul ăsta se va treiera cu batoza, deci dacă aspectul general nu s-a schimbat şi prea puţin se va schimba şi curţile, casele şi colibele stau la fel de paşnice ca şi până acum şi trimit fumul către cer, eu totuşi nu pot uita soarta lui Irmgard, nici nedreptatea ce i s-a făcut sărmanului Wetchy.

Ba mi se pare chiar că asta a cântărit mai greu decât moartea lui Irmgard care a fost oarecum un sfârşit natural al existenţei sale: dar nedreptatea este siluirea umanului şi divinului din om, şi aici se află izvorul groazei în care a pierit şi Irmgard. Ce vrăjitorie! Ce cale greşită pentru întoarcerea la natură! Cum se va răzbuna Natura pentru asta! Pentru că Natura răzbună spiritul siluit, pentru că Natura şi Spiritul sunt una, şi pentru om există doar un drum spre Natură şi spre veşnicia ei şi acesta este Spiritul, harul dat omului şi distincţia lui divină.

Mama Gisson a murit şi Agata are un copil. Asta era important, asta este important pentru că şi în moarte şi în naştere spiritul poate acţiona, ba poate chiar mai mult decât în altă parte. Şi pe lângă asta păleşte faptul că Mina Piticilor a fost închisă de Administraţia minelor, pe lângă asta păleşte că Marius a făcut contestaţie şi a atras de paitea lui diverse organizaţii orăşeneşti, avocaţi şi ingineri, păleşte şi faptul că totul a fost plătit de Krimuss şi că averea lui Krimuss va intra în mâna lui Lax. Toate astea n-au importanţă. Mama Gisson a mui'it şi Agata are un copil. Şi vrea să mi se pară că mai curând odată cu copilul Agatei va veni o vreme nouă decât cu vorbăria lui Marius, vrea să mi se pară că în spiritul Agatei se pregăteşte noua evlavie de care are nevoie lumea şi pe care ea o vrea şi că pruncul Agatei va putea să realizeze asta cândva. Şi poate că la această naştere am participat şi eu.

SFÂRŞIT