Subiectul dialogului al cincilea

La începutul dialogului al cincilea îşi face apariţia un ins mai înzestrat la minte; acesta, deşi hrănit cu doctrina opusă, având puterea de a judeca ceea ce a auzit şi văzut, poate să facă diferenţa dintre o învăţătură şi cealaltă şi lesne se îndreaptă şi se corectează. Se arată apoi cine sunt cei care-l socotesc pe Aristotel un miracol al naturii, căci cei care-l înţeleg prost şi sunt înguşti la minte sunt şi cei ce-l preamăresc mai abitir: pe aceştia se cuvine să-i compătimim dar şi să-i ocolim, căci discuţia cu ei e pierdere de vreme93.

Aici noul interlocutor, Albertino, aduce treisprezece94 argumente care însumează toată doctrina contrară pluralităţii şi mulţimii lumilor. Primul este acela că în afara lumii nu-i de conceput nici loc, nici timp, nici vid, nici corpuri simple, nici compuse. Al doilea, derivă din unicitatea motorului95. Al treilea, din locurile corpurilor mobile96. Al patrulea, din distanţa ce desparte orizonturile de mijloc. Al cincilea, din chestiunea alăturării mai multor lumi sferice. Al şaselea, din spaţiile triunghiulare care apar în numita alăturare. Al şaptelea, din faptul că nu există infinit în act, iar atunci nici un număr anume nu este mai justificat decât oricare altul. Dar tocmai acest argument ne poate servi şi mai bine pentru a afirma cu şi mai mare tărie că numărul lumilor nu are cum să fie finit ci infinit. […]97 Al nouălea derivă din caracterul delimitat al lucrurilor din natură şi din potenţa pasivă a lucrurilor, care nu corespunde eficienţei şi puterii divine active. Dar aici apare un mare neajuns, anume că cel dintâi şi atotputernic ajunge să semene cu un ins care ştie să cânte perfect la ţiteră, dar lipsindu-i ţitera n-are cum cânta98; sau cu un altul, care poate face, dar nu face, pentru că lucrul pe care-l poate face nu poate fi făcut de el: ceea ce dă naştere la o contradicţie vădită, care nu poate rămâne necunoscută decât celor care nu cunosc nimic. Cel de-al zecelea derivă din civihtatea onestă, care constă în dialog99. Cel de-al unsprezecelea, din aceea că din pricina alăturării a două lumi, mişcarea uneia ar împiedica mişcarea alteia. […]100 Al treisprezecelea derivă din aceea că, dacă lumea aceasta e completă şi desăvârşită, nu ar mai fi nevoie să i se adauge alta sau altele101.

Acestea sunt îndoielile şi motivele, iar lămurirea lor cere o învăţătură care ea singură e de ajuns pentru a dezvălui greşelile ascunse şi hotărâtoare ale filosofiei obişnuite, precum şi valoarea şi însemnătatea filosofiei noastre. Iată raţiunea pentru care nu trebuie să ne temem că vreun lucru ar pieri cu totul, că vreo formă de existenţă s-ar mistui sau ar dispărea cu adevărat, că s-ar risipi într-un vid care ar descompune-o şi ar nimici-o. Iată raţiunea necontenitei transformări a tuturor lucrurilor; ea face să nu existe rău din care nu poţi ieşi, nici bine spre care să nu te îndrepţi: în vreme ce în spaţiul infinit, prin necontenita prefacere, toată substanţa continuă să fie una şi aceeaşi. Din această meditaţie (dacă îi vom da toată atenţia) vom deduce că nici un necaz nu trebuie să ne doboare de durere sau de teamă, nici un noroc nu trebuie să ne înaripeze de bucurie sau speranţă: drept care vom cunoaşte adevărata cale spre adevărata moralitate, vom fi mărini-moşi, vom dispreţui ceea ce gândirea copilărească preţuieşte şi vom deveni cu siguranţă mai măreţi decât zeii pe care îi slăveşte gloata oarbă, pentru că vom ajunge să contemplăm cu adevărat istoria naturii, care este scrisă în noi înşine, să fim cu adevărat conştiincioşii făptuitori ai legilor divine care sunt încrustate în inima inimii noastre.102 Vom şti că a zbura de pe pământ în cer e tot una cu a zbura din cer pe pământ, că a ne ridica de aici acolo e tot una cu a ne ridica de acolo aici şi la fel a coborî de acolo încoace sau de aici dincolo. Noi nu ne aflăm la periferia altor lumi mai mult decât se află ele la periferia lumii noastre; şi nu suntem mai mult centrul lor, decât sunt ele centrul nostru. Nu păşim altfel pe astrul nostru şi nu suntem înconjuraţi de cerul nostru altfel decât ele.

Iată-ne atunci liberi de orice invidie, iată-ne scăpaţi de orice nelinişte deşartă şi de grija prostească de a râvni în depărtare binele pe care-l avem alături şi la îndemână. Iată-ne eliberaţi de teama că alte lumi cădea-vor peste noi, teamă care întrece speranţa că am putea cădea noi peste ele. Pentru că un văzduh infinit susţine atât acest glob al nostru cât şi toate celelalte: iar această fiinţă vie ocupă un spaţiu al ei şi umblă liberă prin el, la fel ca toate celelalte prin al lor. Dacă vom medita la lucrul ăsta şi-l vom înţelege, câte alte multe nu vom cunoaşte şi nu vom înţelege apoi! Prin această cunoaştere vom dobândi cu singuranţă tot binele după care zadarnic bâjbâie altele. Aceasta e filosofia care deschide simţurile, satisface spiritul, înalţă intelectul şi-l conduce pe om spre adevărata fericire pe care o poate avea ca om şi care iată în ce constă: în eliberarea de neliniştita goană după plăceri şi de simţirea oarbă a durerilor; în bucuria de a exista în prezent şi în contemplarea fără teamă sau speranţă a viitorului; căci providenţa sau destinul sau soarta care hotărăşte prefacerile fiinţei noastre individuale, nu vrea şi nu îngăduie să ştim despre una mai mult decât ignorăm despre cealaltă, în primul moment şi la primul contact uimindu-ne şi mspirându-ne îndoială şr descumpănire. Dar cugetând mai adânc la fiinţa şi substanţa acelui lucru în care noi suntem neschimbători, vom afla că nu există moarte şi nu doar pentru noi, ci pentru oricare substanţă: căci nimic din substanţă nu se risipeşte ci, mişcându-se în infinitatea spaţiului, totul îşi preschimbă înfăţişarea103. Şi cum depindem cu toţii de cauza eficientă cea mai bună, nu trebuie să credem, să socotim şi să nădăjduim altceva decât în bine, căci aşa cum totul decurge din ceva bun, totul e bun, pentru bun şi prin bun; din bine pentru bine şi prin bine104. Iar contrariul nu le apare decât acelora care nu iau în seamă decât prezentul; la fel cum frumuseţea unui edificiu nu i se dezvăluie cuiva care zăreşte numai o mică parte din el, o piatră, o bucată de tencuială, o frân-tură de zid: dar i se dezvăluie toată aceluia care poate vedea întregul şi care are priceperea de a face legătura dintre părţi. Nu mai avem să ne temem că, dezlănţuindu-se vreun spirit rătăcitor sau supărându-se vreun Jupiter aruncător de fulgere105, tot ceea ce alcătuieşte această lume s-ar spulbera dincolo de acest mormânt sau de această cupolă a cerului, ori că s-ar risipi ca pulberea în afara acestui veşmânt înstelat; nici că substanţa lucrurilor ar putea dispărea altfel decât dispare, în ochii noştri amăgiţi, când se sparge un balon de săpun, aerul cuprins înainte în căuşul lui: pentru că acum noi cunoaştem o lume în care lucrurile se perindă unul după altul la nesfârşit şi unde nu există un adânc ultim de unde, din mâna făurarului, lucrurile s-ar putea risipi, fără de-ntoarcere, în neant. Nu există sfârşituri, limite, margini, ziduri care să ne răpească, să ne fure infinita bogăţie a lucrurilor. Căci rodnic e pământul cu marea sa; veşnică e văpaia soarelui: focul mistuitor nu duce nicicând lipsă de iască, nici marea nu se împuţinează, căci nu-i lipseşte nicicând apa; pentru că din infinit se zămisleşte neîncetat nou belşug de materie. De aceea mai bine au înţeles Democrit şi Epicur, după care totul se reînnoieşte şi se reface la infinit106, decât cei care se căznesc să salveze veşnica neschimbare a universului, în virtutea căreia unui număr îi urmează întotdeauna acelaşi număr şi aceeaşi parte de materie se preschimbă mereu în ea însăşi.107 Aşadar, daţi-i înainte cu prezicerile, domnilor astrologi şi fizicieni108 care le ţineţi hangul, continuaţi cu cercurile voastre care desenează închipuitele nouă sfere rotitoare şi în care vă întemniţaţi minţile, aşa încât, văzând cum vă zbenguiţi, vă răsuciţi şi vă răsturnaţi printre ele, mie îmi apăreţi întocmai ca nişte papagali în colivie. Noi ştim că un atare împărat atotputernic nu are un jilţ atât de strimt, un tron atât de jalnic, o tribună atât de meschină, o curte atât de puţin numeroasă, o statuie atât de mică şi de prăpădită încât să fie făurite de o închipuire, sfărâmate de un vis, adăpostite de o ţicneală, risipite de o himeră, ştirbite de o nenorocire, furate de o fărădelege, redate de un gând; nu are o întruchipare care se umple dintr-un suflu şi se goleşte dintr-o sorbitură109: dimpotrivă, e un imens portret, o imagine minunată, un chip măreţ, o amprentă uriaşă, reprezentant infinit al infinitului reprezentat şi spectacol pe măsura excelenţei şi măreţiei celui ce nu poate fi înţeles, nici cuprins, nici cunoscut. Astfel se preamăreşte splendoarea lui Dumnezeu, astfel se arată măreţia împărăţiei sale: nu se proslăveşte printr-un singur ci prin nenumăraţi sori; nu printr-un pământ, o lume, ci prin sute de mii, prin infinite lumi. De aceea nici puterea minţii nu e deşartă, acea putere care vrea şi poate adăuga spaţiu la spaţiu, mărime la mărime, unitate la unitate, număr la număr110: iar asta prin acea cunoaştere care ne dezleagă din lanţurile unei lumi înguste pentru a ne dărui libertatea unei împărăţii auguste, care ne scoate din sărăcia şi strâmtoarea părelnică şi ne deschide dinainte nenumăratele bogăţii ale unui spaţiu nemărginit, ale unui câmp atât de măreţ, ale unor nenumărate pământuri cultivate111; acea cunoaştere care nu îngăduie ca orizontul circular, perceput greşit de pe pământ de ochiul omenesc şi închipuit de imaginaţie în întinsul eter, să ne întemniţeze spiritul, să-l dea în paza unui Pluton şi să-l lase la bunul plac al unui Jupiter112. Nu mai avem a ne teme de un proprietar atât de bogat, dar care, prin ceea ce dăruieşte, se arată atât de calic, de cărpănos şi zgârcit; nici de hrana care ne vine de la o natură atât de fertilă şi atotroditoare şi care apoi prăseşte un rod atât de jalnic şi pipernicit.

Numeroase şi felurite sunt fructele alese şi preţioase ce se pot culege din aceşti copaci; multe şi felurite sunt recoltele mănoase şi ispititoare care se pot strânge de pe urma acestei sămânţe răspândite: pe care nu le amintim aici, pentru a nu strâni fără rost pizma oarbă a adversarilor noştri; dar înţelegerea lor o lăsăm pe seama minţii celor care pot înţelege şi judeca şi care, pornind de la temelia pusă de noi, vor putea lesne clădi singuri întreg edificiul filosofiei noastre: căci noi, dacă asta fi-va voia celui ce ne cârmuişte pe noi şi mişcarea noastră şi dacă lucrarea noastră nu va fi întreruptă, vom duce părţile ei la mult dorita desăvârşire: pentru ca ceea ce am semănat în dialogurile Despre cauză, principiu şi unu şi a încolţit în Despre infinit, univers şi lumi, în altele să răsară, în altele, încă, să crească, în altele să se coacă, iar în altele, cu un seceriş îmbelşugat, să ne îmbogăţească şi să ne mulţumească cât se poate de mult; atunci, cu cele mai alese grâne pe care le poate rodi ogorul însămânţat de noi (după ce am dat la gunoi neghina, pleava şi târnul din recoltă) vom umple ochi hambarul spiritelor dornice de învăţătură. Intre timp (deşi sunt sigur că n-aveţi nevoie de acest îndemn), nu voi conteni totuşi să-mi fac datoria şi să mă străduiesc să-l pun sub oblăduirea voastră pe acela care vă stă în apropiere nu pentru că dumneavoastră aţi avea nevoie de el, ci pentru că el are nevoie de dumneavoastră, din numeroase pricini pe care le vedeţi. Nu uitaţi însă că de aveţi în jurul vostru atâţia care vă slujesc, nu vă deosebiţi prin asta de oamenii de rând, de negustori şi zarafi; dar de aveţi un om ales, pe care îl susţineţi, îl apăraţi şi-l sprijiniţi (cum întotdeauna aţi făcut-o şi o dovediţi) sunteţi asemenea prinţilor mărinimoşi, asemenea eroilor şi zeilor: care i-au hărăzit pe cei ca dumneavoastră să-si ocrotească prietenii. Şi vă amintesc ceea ce ştiu că nu-i nevoie să vă amintesc, anume că preţuirea oamenilor şi răsplata divină nu se dobândesc prin iubirea şi stima diriguitorilor pământului, oncât de mari ar fi ei, ci prin dragostea, ocrotirea şi grija arătate unuia dintre acei oameni aleşi. Căci ceea ce fac pentru dumneavoastră ceilalţi, cărora doar norocul le-a dat un rang mai înalt şi pe care cel mai adesea îi întreceţi în virtute, nu dureză mai mult decât pereţii unei case sau tapiseriile de pe ei; în schimb ceea ce puteţi face pentru un om ales, lesne va rămâne scris în cartea eternităţii, atât în cea pe care o vedem pe pământ, cât şi în cealaltă, pe care ne-o închipuim în cer: dat fiind că ceea ce primiţi de la alţii dovedeşte virtutea acelora, în vreme ce binele făcut de dumneavoastră cuiva este dovada şi mărturia grăitoare a virtuţii voastre.

VALE113.

Tu, pasăre stingheră114.

— N acea parte unde semeţ ţi-ai înălţat privirea adastă infinitul: vezi dar cu năzuirea să potriveşti şi meşteşug şi arte.

Acolo deci renaşte, acolo te ridică şi-ţi creşte puii, căci cursul şi-a-mplinit în întregime destinul învrăjbit în contra ta şi soarta inamică.

Te-nalţă-n zbor, cuib mai înalt ţintesc azi pentru tine; te va-ndruma un zeu, ce orb acei ce nu văd îl numesc.

Te ocrotească cerul, milos fie mereu cu tine sfântul arhitect ceresc: nu te-nturna la mine, căci nu eşti bunul meu115.

Ieşit din neagra temniţă pustie116 în care ani greşeala strâns mă prinse, zvârl asprul lanţ cu care mă încinse duşmana mea în cruda-i gelozie.

Nu voi mai fi al nopţii pe vecie, căci cel ce marele Piton învinse, dând negru-i sânge mării necuprinse, a doborât şi crunta-mi Erinie…

Spre tine mă înalţ, aprinsă voce: urc mulţumiri luminii şi spre soare şi îţi consacru inima, o, mână ce m-ai fost smuls dintr-un cârlig atroce; tu îmi arăţi lăcaşuri primitoare şi măcinatei cărni dai puls şi vână! 117

Ce flăcări, oare, mă înaripară118 Şi cine mi-a spart lanţuri şi cătuşă Şi spaima morţii şi cumplita uşă Prin care rari sunt ce ce ies afară? 119 Ani, luni şi zile, ora jucăuşă, Armă şi fiică-a vremii şi curtea temerară, ne-nfrântă de oţel sau de-orişice comoară, vrăjmaşa-mi prefăcură în mieluşă120. Cu aripi sigure străbat înaltul, zăgazuri de cristal nu mă-nspăimântă, iar zboru-n infinit nu mi se curmă… Şi de pe globul meu mă-nalţ spre altul, un câmp eteric dincolo îmi cântă şi ce-alţii văd abia eu las în urmă!