Subiectul dialogului al doilea

Cel de-al doilea dialog se îndreaptă spre aceeaşi concluzie. Mai întâi, se purcede la patru consideraţii: prima este aceea că toate atributele divinităţii sunt ca unul singur55. A doua este că nu se poate admite că imaginaţia noastră s-ar putea întinde mai departe decât acţiunea divină. A treia se referă la nediferenţierea intelectului divin de acţiunea divină, care priveşte deopotrivă infinitul şi finitul. A patra se întreabă astfel: dacă specificul materiei (cel pe care îl percepem noi) este o potenţa activă infinită, cum altfel ar putea fi specificul potentei active şi pasive absolute? 56 Apoi arată că un lucru material nu poate fi mărginit de un lucru imaterial, ci ori de un gol, ori de un plin şi că, oricum, în afara lumii se află spaţiu care, la urma urmei, nu este şi el decât tot materie, este potenţa pasivă, unde potenţa activă, care nu e nici pizmaşă, nici leneşă, trebuie să se traducă în act.57 Şi tot aici e spulberat argumentul lui Aristotel privitor la imposibila coexistenţă simultană a două corpuri în acelaşi spaţiu58. În al treilea rând se explică diferenţa dintre lume şi univers, căci cine vorbeşte59 despre „universul unu şi infinit” face cu necesitate distincţia între cele două60. În al patrulea rând se prezintă motivele contrarii, cele care susţin ideea universului finit: aici Elpino înşiră argumentele lui Aristotel, iar Filoteo le examinează pe rând. Unele sunt deduse din natura corpurilor simple, altele din natura corpurilor compuse. Şi tot aici se arată netemeinicia a şase argumente, derivate din premisa că mişcările nu pot fi infinite şi din alte asemenea afirmaţii fără de noimă şi temei: aşa cum bine dovedesc demonstraţiile noastre care vor lămuri în chip mai firesc termenul de mişcare şi rostul diferenţelor dintre mişcări61; iar, pe cât le îngăduie locul şi prilejul, ele vădesc cea mai reală cunoaştere a tendinţei diferite a corpurilor grele şi a celor uşoare: pentru că prin ele arătăm cum corpul infinit nu este nici greu, nici uşor şi, dimpotrivă, în ce fel corpul finit acceptă, în schimb, asemenea diferenţe. Astfel devine făţişă netemeinicia afirmaţiilor lui Aristotel care, argumentând împotriva celor care consideră lumea infinită, postulează existenţa unui centru şi a unei circumferinţe şi vrea ca, în finit sau în infinit, pământul să ocupe locul central. În concluzie, nu există afirmaţie însemnată sau neînsemnată a acestui filosof, nici din prima carte din Despre cer şi lumi62, nici din cea de a treia din Despre lecţia de fizică, 63 care să nu fi fost discutată de noi mai mult decât merită şi care să poată infirma infinitatea universului.

Subiectul dialogului al treilea în al treilea dialog se neagă mai întâi bicisnica scorneală a sferelor cereşti, cu imaginea lor şi cu diferenţa dintre ele64; şi se afirmă că unul este cerul, care e un spaţiu general care cuprinde o infinitate de lumi, deşi nu se respinge, ba chiar dimpotrivă, ideea infinităţii cerurilor dând însă cuvântului o altă semnificaţie: căci aşa cum pământul acesta are propriul cer, care este locul în care el se mişcă şi pe care-l parcurge, la fel se întâmplă cu toate celelalte nenumărate pământuri. Se mai arată cum s-a ajuns la greşita închipuire a atâtor şi atât de diferitelor sfere mobile, imaginate ca având două suprafeţe externe şi un gol la interior şi la atâtea alte reţete şi leacuri care provoacă greaţă şi scârbă chiar celor care le prescriu şi le prepară, ca să nu mai vorbim de nenorociţii care le înghit.

În al doilea rând, se lămureşte că atât mişcarea generală65 cât şi cea a aşa-ziselor excentrice66 ori toate mişcările care se raportează la aşa-numitul firmament sunt pure închipuiri: pentru că ele depind de fapt de mişcarea descrisă de centrul pământului pe ecliptică şi de alte patru caracteristici ale mişcării de rotaţie în jurul propriului centru. Iar de aici se deduce că mişcarea proprie a fiecărei stele se măsoară după diferenţa observabilă în mişcarea ei cu de la sine putere în necuprinsul spaţiului67. Această consideraţie ne face să înţelegem că toată speculaţiile despre primul mobil şi despre mişcarea infinită sunt false, întemeindu-se pe ignorarea mişcării globului nostru68. In al treilea rând, se propune ideea că toate stelele69 s-ar mişca precum aceasta a noastră şi ca celelalte care fiind mai aproape de noi ne permit să percepem direct deplasarea lor dmtr-un loc în altul; dar într-alt fel se mişcă soni70, care sunt corpuri în care predomină focul; şi altfel pământurile, în care percumpănitoare este apa: apoi se arată de unde provine lumina care pleacă de la stele71, dintre care unele sunt luminoase prin ele însele, altele reflectă lumina altui astru72.

În al patrulea rând, se arată cum corpuri aflate la mare distanţă de soare pot să aibă, întocmai ca şi cele apropiate, căldură; şi se respinge afirmaţia atribuită lui Epicur73, după care ar fi de ajuns un singur soare pentru universul infinit; şi se explică adevărata diferenţă dintre aştrii care scânteiază şi cei ce nu scânteiază. În al cincilea rând, se examinează afirmaţia lui Cusanus despre materie, despre posibilitatea existenţei altor lumi locuibile şi despre raţiunea luminii.74 în al şaselea rând, dacă unii aştri sunt prin ei înşişi luminoşi şi calzi, nu înseamnă că Soarele luminează Soarele, Pământul luminează Pământul, sau apa, apa; căci lumina vine întotdeauna de la astrul opus: aşa cum, stând într-un loc înalt, cum ar fi un munte, vedem cu ochii noştri cum străluceşte întreaga mare, dar fiind pe mare, în acelaşi loc, nu vedem altă strălucire decât aceea a soarelui sau a lunii, dacă ne stau dinainte şi destul de aproape75. În al şaptelea rând, se discută despre falsitatea teoriilor referitoare la a cincea esenţă: şi se declară că toate corpurile sensibile sunt la fel şi nu au la temelie alte principii, proxime sau prime; că mişcările lor, fie în linie dreaptă, fie în cerc, nu sunt altfel decât ştim76 – iar toate astea sunt înfăţişate prin argumente care ţin mai degrabă de bunul-simţ, Fracastorio coborându-se la mintea lui Burchio77. Şi se arată limpede că nu există vreun accident78 de aici care să nu poată fi presupus ca posibil şi dincolo, la fel cum orice lucru care se vede de aici acolo, trebuie (dacă ne gândim bine) să se vadă şi de acolo aici. Şi prin urmare se dovedeşte că minunata ordine şi scară a naturii79 e un vis frumos sau, mai rău, o glumă pentru babe ramolite. În al optulea rând, se arată că deşi diferenţa între elemente există şi este adevărată, ordonarea lor ierarhică, pe care lumea îndeobşte le-o atribuie, nu este nici sensibilă, nici inteligibilă80; şi chiar după Aristotel însuşi, cele patru elemente sunt în mod egal părţi sau membre ale acestui glob, doar dacă nu vrem să spunem că apa e mai întinsă: aşadar pe bună dreptate aştrii sunt numiţi ba apă, ba foc, atât de către adevăraţii filosofi ai naturii, cât şi de către profeţi, de sfinţii părinţi şi de poeţi; iar în această privinţă poeţii nu născocesc nici nu metaforizează, ci îi lasă să scornească şi să dea în mintea copiilor pe filosofii aceştia de doi bani. Astfel se înţelege că lumile sunt aceste corpuri eterogene81, aceste vietăţi, aceste mari globuri: unde pământul nu e mai greu decât celelalte elemente şi unde toate particulele se mişcă, îşi schimbă locul şi alcătuirea, nu altfel decât sângele ori alte umori şi spirite şi părţi mărunte care curg dintr-o parte în alta şi dinspre înăuntru spre în afară şi invers, în noi şi în alte animale mici. Aici se face o comparaţie şi se arată că Pământul, prin impulsul spre centru al masei sale, nu este mai greu decât orice alt corp simplu care intră în alcătuirea lui; şi că în sine pământul nu e nici greu, nici uşor, nici nu urcă, nici nu coboară; ci apa este cea care îi determină unitatea, densitatea, desimea şi gravitatea82. In al nouălea rând, după ce s-a arătat deşertăciunea faimoasei ordini a elementelor, se deduce raţiunea pe care se întemeiază aceste corpuri sensibile compuse, care, ca vietăţi şi lumi, populează nesfârşita întindere care este aerul sau cerul sau vidul. Acolo se află toate acele lumi care, nu mai puţin decât aceasta, găzduiesc animale şi locuitori: dat fiind că nu diferă nici ca natură, nici ca posibilităţi de lumea noastră. În al zecelea rând, după ce s-a văzut în ce fel se ciondănesc îndeobşte căpăţânoşii fără leac şi ageamiii cu mintea strâmbă, se arată şi cum obişnuiesc cel mai adesea ei să încheie o dispută: chiar dacă unii dintre ei sunt atât de prevăzători încât, fără a se tulbura defel, cu un rânjet, cu o chicoteală, cu o mică răutate sugerează că au demonstrat ceea ce de fapt n-au fost în stare nici să dovedească prm raţionamentele lor, nici să priceapă, şi, cu aceste tertipuri la dispreţ curtenitor, încearcă nu doar să-si camufleze neştiinţa, altminteri vădită, ci chiar s-o pună în cârca adversarului: pentru că ei se înfruntă nu pentru a găsi sau căuta adevărul, ci pentru a ieşi biruitori şi pentru a se da drept învăţaţi şi vajnici susţinători ai părerii contrare, oricare o fi ea; iar cine nu e înarmat cu platoşa zdravănă a răbdării ar face bine să se ferească din calea unor asemenea inşi83.

Subiectul dialogului al patrulea în dialogul următor se reia ceea ce s-a mai spus în câteva rânduri, anume că lumile sunt infinite, că toate se mişcă şi se arată cum e alcătuită fiecare. În al doilea rând, după ce, în primul dialog, s-a demonstrat, pe multe căi, nesfârşitul efect al nesfârşitei potente şi puteri, după ce în dialogul al treilea s-a dovedit infinita mulţime a lumilor, în dialogul de faţă, la fel cum în dialogul al doilea erau spulberate argumentele contrare infinităţii cantităţii şi dimensiunii universului, aici se dezmint numeroasele argumente contrare ale lui Aristotel: deşi semnificaţia cuvântului „lume” nu este aceeaşi la Aristotel, la Demo-crit, Epicur sau la alţii.

Aristotel, plecând de la deosebirea dintre mişcarea naturală şi cea violentă şi de la cauzele pe care el le atribuie fiecăreia, susţine că un pământ trebuie să se mişte spre altul; respingând aceste convingeri, mai întâi se făuresc temeliile, deloc neînsemnate, pentru a înţelege principiile filosofiei naturii. Apoi se afirmă că oncât de apropiată ar fi suprafaţa unui pământ de cea a altuia, părţile unuia nu se mişcă spre celălalt, înţelegând părţile eterogene sau diferite, nu atomii sau corpurile simple84. Iar de aici se trage învăţătura că trebuie să cugetăm mai cu atenţie la noţiunile de greu şi uşor. În al treilea rând, se arată din ce pricină aceste corpuri mari au fost aşezate de natură la o distanţă atât de mare şi nu au fost puse mai aproape unele de altele, încât să putem trece de pe unul pe altul; iar de aici, cine gândeşte cu profunzime ne lămureşte de ce nu trebuie să existe lumi la marginea eterului85 sau atât de apropiate de vidul în care n-ar exista nici potentă, nici forţă, nici acţiune: pentru că dinspre el n-ar putea primi nici viaţă, nici lumină. În al patrulea rând, se arată cum diferenţa de loc modifică sau nu natura corpului; şi se mai arată din ce pricină aşezând, să spunem, o piatră la egală distanţă de două pământuri, aceasta fie ar sta nemişcată, fie ar hotărî să se deplaseze spre unul mai degrabă decât spre celălalt. În al cincilea rând, se arată cât de tare se înşală Aristotel când, referitor la corpuri aflate atât de departe, îşi închipuie că lucrează între ele o forţă de greutate sau de uşurinţă86; şi se arată de unde decurge dorinţa oricărui corp de a-si păstra starea în care se află (oricât ar fi ea de umilă): dorinţă care este pricina fugii şi a fugăririi87. În al şaselea rând, mişcarea în linie dreaptă nu i se potriveşte şi nici nu-i poate fi firească Pământului sau altor corpuri principale, ci numai unor părţi ale acestor corpuri care, dacă nu sunt prea îndepărtate, se mişcă înspre ele de oriunde s-ar afla88. In al şaptelea rând, pornind de la comete se face afirmaţia că nu este adevărat că un corp greu, aflat oricât de departe, este atras şi se mişcă spre lumea ce-l conţine: raţionament ce decurge nu din adevăratele principii ale naturii, ci din supoziţiile pe marginea filosofiei lui Aristotel, după care cometele sunt alcătuite şi se compun din vapori şi exalaţii ale pă-măntului89. În al optulea rând, răspunzând unui alt argument, se arată că oriunde în lumile nenumărate corpurile simple de acelaşi fel se mişcă în acelaşi fel; şi se vede cum infinita diversitate numerică presupune diversitatea locurilor, unde fiecare parte îşi are un centru al ei care se raportează la centrul întregului căruia ea îi aparţine şi cum, dimpotrivă, nu trebuie căutat un centru al universului, în al nouălea rând, se demonstrează că nici corpurile, nici părţile lor nu au un sus sau un jos determinat, ci-l au numai în raport cu locul conservării lor90. În al zecelea rând, se arată că mişcarea este infinită şi se spune care este acel mobil ce se mişcă la infinit trecând prin nenumărate compuneri; dar de aici nu decurge că un corp anume, greu sau uşor, ar putea avea o viteză infinită; iar mişcarea părţilor alăturate, atâta timp cât ele sunt ceea ce sunt, nu poate fi inifinită91; iar atracţia părţilor spre întregul ce le conţine nu are loc decât în interiorul acelui întreg.92