Dialogul întîi

Interlocutori: Elpino, Filoteo, Fracastorio, Burchio121.

ELPINO: Cum se poate ca universul să fie infinit?

FILOTEO: Cum se poate să fie finit?

ELPINO: Zici că i se poate demonstra infinitatea?

FILOTEO: Zici să i se poate demonstra finitatea?

ELPINO: De ce anume această dilatare?

FILOTEO: De ce această limitare? 122

FRACASTORIO: Ad rem, ad rem, şi iuvatui; prea mult ne-aţi lăsat să aşteptăm.

BURCHIO: Hai, Filoteo, găseşte repede o dovadă, căci eu unul de-abia aştept să mă distrez ascultându-ţi povestea sau scorneala.

FRACASTORIO: Modestiusm, Burchio: ce-ai spune dacă până la urmă adevărul te-ar convinge?

BURCHIO: Nici de-ar fi adevărat, nu l-aş crede: pentru că infinitul ăsta mie nu-mi poate intra în cap nicicum şi nici în burtă, ca să-l mistui; deşi, la drept vorbind, mi-ar conveni să fie cum spune Filoteo, căci de-aş avea ghinionul să pic din lumea asta, aş găsi oricum sălaş într-alta.

ELPINO: Desigur, Filoteo, dacă vrem să luăm drept judecător simţurile, sau să le dăm întâietate aşa cum merită, deoarece orice cunoaştere porneşte de la ele, vom descoperi poate că ce spui tu este la fel de greu de dovedit ca şi contrariul. De aceea, rogu-te, începe să mă lămureşti!

FILOTEO: Nu există simţ care să vadă infinitul, nu există simţ de la care putem cere o asemenea concluzie: pentru că infinitul nu poate fi perceput de simţuri; de aceea, cel care vrea să cunoască infinitul pe calea simţurilor face întocmai ca acela care vrea să vadă cu ochii substanţa şi esenţa: iar cine le-ar nega, pentru că nu sunt perceptibile sau vizibile, s-ar trezi că neagă propria sa substanţă şi existenţă. De aceea este bine să păstrăm măsura atunci când cerem mărturie simţurilor: pe ele nu ne putem bizui decât în ceea ce priveşte lucrurile sensibile şi nici atunci fără prudenţă, dacă nu se înfăţişează judecăţii întovărăşite de raţiune. Intelectul este cel chemat să judece şi să dea socoteală de lucrurile absente şi îndepărtate între ele în spaţiu şi timp. Pentru a pricepe pe de-a-ntregul puterea şi mărturia adusă de simţuri e destul că vedem că ele nu ne pot contrazice125 şi, mai mult chiar, ele îşi recunosc şi vădesc neputinţa şi slăbiciunea tocmai prm aparenta finitudme a orizontului arătat de ele, a cărui instabilitate dovedeşte şi mai mult nestatornicia lor. Or, din ceea ce ne arată experienţa, anume că simţurile ne înşală în ceea ce priveşte suprafaţa acestui glob pe care ne găsim, putem deduce cât de mult pot ele să ne înşele în privinţa marginilor concavităţii stelifere126 pe care ele par să ne-o sugereze.

ELPINO: Atunci la ce ne mai servesc simţurile? Spune-mi, dar!

FILOTEO: Ele doar zgândăre raţiunea, ele acuză, arată şi în parte depun mărturie: dar nu pot să depună mărturie despre tot; şi cu atât mai puţin pot judeca şi condamna. Pentru că, deşi perfecte, ele nu sunt niciodată lipsite de o anume tulbureală. De aceea, într-o mică parte, adevărul ţine şi de simţuri, ca de un principiu slab, dar nu ţine niciodată în întregime de ele.127

ELPINO: De ce ţine, atunci?

FILOTEO: De obiectul simţurilor, ca o imagine în oglindă. De raţiune, ca argumentaţie discursivă. De intelect, ca principiu sau concluzie. De gândire, în forma lui proprie şi vie.

ELPINO: Explică mai bine.

FILOTEO: Chiar asta fac. Dacă lumea este finită, iar în afara lumii nu există nimic, vă întreb: unde, atunci, se află lumea? Unde se află universul? Aristotel răspunde aşa: se află în ea însăşi. Convexitatea primului cer este locul universal; dar acela, fiind primul conţinător, nu este conţinut de nimic: căci locul nu este altceva decât suprafaţa şi marginea corpului conţinător; drept care, cine nu are un corp conţinător, nu are loc. Dar ce vrei să spui tu, Aristotel, când spui că „locul este în sine însuşi”? Ce înţelegi tu prin „lucru aflat în afara lumii”? Dacă înţelegi nimicul, atunci cerul, lumea, nu se află nicăieri128…:

FRACASTORIO: Nullibi ergo erit mundus. Omne erit în nihilo.129

FILOTEO…: lumea ar fi ceva ce nu se găseşte niciunde. Dacă spui (cum pare-mi-se vrei s-o faci, pentru a scăpa de vid şi de nimic) că în afara lumii se află o existenţă divină şi dotată cu intelect, Dumnezeu ajunge să fie locul tuturor lucrurilor, iar tu însuţi te-ai afla într-o mare încurcătură de-ar trebui să ne explici cum anume un lucru imaterial, inteligibil şi fără dimensiuni poate fi locul unui lucru care, dimpotrivă, are dimensiuni. Căci dacă zici că-l conţine ca un tipar, în felul în care sufletul conţine trupul, nu răspunzi la chestiunea privitoare la „în afară” şi la întrebarea despre ceea ce se află „dincolo de” şi în exteriorul universului. Iar dacă vrei să ieşi din impas zicând că unde nu se află nimic şi nu există nici un lucru anume, nu există nici loc, nici dincolo, nici afară, tot n-o să mă mulţumeşti: căci acestea sunt vorbe şi scuze fără noimă. Deoarece e cu neputinţă ca, în temeiul vreunui simţ sau vreunei imaginaţii (chiar de-am descoperi că avem alte simţuri şi alte imaginaţii), să mă faci să afirm cu deplină credinţă că există o atare suprafaţă, o atare margine, un atare hotar încât dincolo de el să nu se afle nici corp, nici vid: admiţând chiar că s-ar afla Dumnezeu: căci rostul lui Dumnezeu nu e acela de a umple vidul şi prin urmare treaba lui nu e să delimiteze un corp; căci tot ceea ce se spune că delimitează este ori formă exterioară ori corp conţinător. Iată cum, în orice fel ai spune-o, s-ar socoti că aduci jignire demnităţii naturii divine şi universale.

BURCHIO: Chiar aşa: ăluia care crede aşa ceva ar trebui să i se spună că dacă cineva ar întinde mâna dincolo de convexitatea cu pricina, mâna aceea nu s-ar găsi niciunde şi n-ar fi nici într-un loc: şi prin urmare n-ar mai fi defel nici ea.

FILOTEO: Şi adaug că nu există minte să nu priceapă că această spusă a peripateticienilor implică o contradicţie. Aristotel a definit locul nu drept un corp conţinător, nu ca un spaţiu, ci ca o suprafaţă a unui corp conţinător; or primul, cel mai mare şi principalul loc e tocmai acela căruia nu i se potriveşte deloc această definiţie. Este vorba de suprafaţa convexă a primului cer, care este suprafaţa unui corp, a unui corp ce doar conţine fără a fi conţinut. Or, pentru ca acea suprafaţă să fie loc, ea nu trebuie să fie suprafaţa unui corp conţinut, ci a unui corp conţinător. Iar dacă e suprafaţa unui corp conţinător şi nu este alăturată şi continuată de un corp conţinut, ea este un loc neocupat: de vreme ce primul cer130 se presupune că ar fi un loc numai în ceea ce priveşte suprafaţa concavă, care atinge suprafaţa convexă a celui de-al doilea cer. Iată cum se dovedeşte că acea definiţie e anapoda, neclară şi contradictorie: iar asemenea contradicţie provine din neajunsul de a considera că în afara cerului nu s-ar afla nimic.

ELPINO: Peripateticienii vor spune că primul cer este corp conţinător pentru suprafaţa concavă, dar nu şi pentru cea convexă, faţă de care este loc.131

FRACASTORIO: Iar eu adaug că există, prin urmare, o suprafaţă de corp conţinător care nu este loc.

FILOTEO: într-un cuvânt, ca să fiu la obiect: mie mi se pare ridicol să spui că în afara cerului nu se află nimic, că cerul se află în sine însuşi şi că stă acolo ca din întâm-plare, că este în mod întâmplător loc, id estxn e loc numai pentru părţile lui.133 Şi înţelegeţi cum vreţi expresia „din întâmplare”, folosită de Aristotel, căci el nu poate nicidecum evita să facă dintr-un singur lucru două: deoarece conţinătorul şi conţinutul nu pot fi decât două lucruri diferite; ba chiar atât de diferite încât (chiar după spusa lui) conţinătorul e imaterial iar conţinutul e corp; conţinătorul este nemişcat, conţinutul e mobil; conţinătorul este matematic, conţinutul e fizic.134 Or, fie cum o fi acea suprafaţă, eu tot nu voi conteni să întreb: ce anume se află dincolo de ea? Iar dacă se răspunde „nimic”, acest nimic va fi numit de mine vid şi neant: un vid şi un neant135 care nu are nici hotar, nici capăt încolo, dar care are hotar încoace136: iar lucrul ăsta e încă şi mai greu de imaginat decât un univers infinit şi de necuprins. Căci, dacă socotim universul finit, nu putem scăpa nicicum de problema vidului. Să vedem însă dacă e cu noimă să existe un asemenea spaţiu în care nu se află nimic. În acest spaţiu infinit se află universul nostru (deocamdată nu ştiu şi nici nu mă interesează dacă din întâmplare, din necesitate sau datorită providenţei): şi întreb dacă acest spaţiu care conţine lumea aceasta are o mai mare capacitate de a o conţine decât un alt spaţiu care s-ar afla dincolo de el137.

FRACASTORIO: După mine, neîndoielnic nu: căci acolo unde nu există nimic, nu există nici diferenţă; iar unde nu e diferenţă, nu poate fi nici capacitate diferită: ba chiar, acolo unde nu există nimic138, nu există nici un fel de capacitate.

ELPINO: Dar nici incapacitate: dar din două, mai degrabă aş zice că nu există capacitate decât incapacitate.

FILOTEO: Ziceţi bine amândoi. Iar eu spun că dacă vidul ori neantul (presupus cu necesitate de această teză peripateticiană) nu are capacitatea de a primi, cu atât mai puţin o poate avea pe aceea de a respinge lumea. Dar una dintre aceste două capacităţi noi o putem vedea în fapt, în timp ce pe cealaltă nu o putem vedea defel, decât doar cu ochiul raţiunii. Iată aşadar că, la fel cum în acest spaţiu egal cu mărimea lumii (pe care platonicienii îl numesc „materie”139) se află lumea aceasta, o altă lume se poate afla în acel spaţiu şi în nenumărate alte spaţii dincolo de acesta şi la fel cu acesta.

FRACASTORIO: Desigur că mai cu dreptate putem judeca prin asemnănare cu ceea ce vedem şi cunoaştem decât contrazicând ceea ce cunoaştem şi vedem. De aceea, dacă după vederea şi experienţa noastră, universul nu se sfârşeşte nici nu se învecinează cu un vid şi pustiu despre care nu ştim nimic, mi se pare raţional să gândim cum spui tu. Căci chiar dacă toate celelalte judecăţi ar fi la fel de convingătoare, noi vedem că experienţa se opune vidului şi nu plinului. Iar cu asta, vom avea întotdeauna o scuză140, în vreme ce susţinând contrariul, nu vom şti cum să scăpăm de mii de acuze şi de neajunsuri. Dar continuă, Filoteo.

FILOTEO: Aşadar, în ceea ce priveşte spaţiul infinit, ştim cu siguranţă că are capacitatea de a primi corpuri, dar altceva nu ştim: dar deocamdată îmi e de ajuns că nu le respinge, măcar şi pentru simplul motiv că acolo unde nu se află nimic, nimic nu pune piedică acestei capacităţi. Rămâne să vedem acum dacă are rost ca întreg spaţiul să fie plin sau nu. Iar aici, dacă noi ne uităm şi la ceea ce poate fi şi la ceea ce poate face un asemenea spaţiu, vom descoperi că e nu doar potrivit ci de-a dreptul necesar ca el să fie plin. Iar ca să vă explic, vă întreb mai întâi dacă este bine că această lume există? 141

ELPINO: E foarte bine.

FILOTEO: Asta înseamnă că la fel de bine e că acest spaţiu, care este egal ca dimensiune cu lumea, este plin (iar acest spaţiu vreau să-l numesc vid, similar şi nediferit de spaţiul de care tu spui că e nimic dar se află dincolo de convexitatea primului cer).

ELPINO: Aşae.

FILOTEO: Dar te mai întreb ceva: nu crezi tu că, aşa cum în acest spaţiu se află acest mecanism numit lume, acelaşi mecanism s-ar fi putut sau s-ar putea afla într-un alt spaţiu al marelui neant? 142

ELPINO: Ba da, deşi nu văd cum în nimic sau în vid s-ar putea vorbi de „acesta” şi de „altul”.

FRACASTORIO: Eu sunt sigur că înţelegi, dar nu îndrăzneşti să recunoşti143, pentru că ţi-ai dat seama unde vrea să te aducă.

ELPINO144: Recunoaşte-o fără teamă; căci este necesar să spunem şi să înţelegem că această lume se află într-un spaţiu: iar acest spaţiu, dacă lumea nu s-ar afla în el, ar fi nediferit de acela care este dincolo de primul vostru mobil.

FRACASTORIO: Continuă!

FILOTEO: Prin urmare, aşa cum poate, a putut fi şi este cu necesitate perfect acest spaţiu care conţine acest corp al universului, cum bine spui, întocmai la fel poate şi a putut fi perfect orice alt spaţiu145.

ELPINO: Admit. Şi ce-i cu asta? Socoti că „poate fi”, „poate avea” e tot una cu „a fi” şi „a avea”?

FILOTEO: Am să te fac să spui singur (de vei vrea să recunoşti cinstit) că poate fi, că trebuie să fie şi că este. Căci aşa cum ar fi rău dacă acest spaţiu n-ar fi plin, adică dacă lumea aceasta n-ar exista, la fel, spaţiile fiind deopotrivă, ar fi rău dacă tot spaţiul n-ar fi plin; şi de aceea universul trebuie să fie infinit ca dimensiuni, iar lumile trebuie să fie nenumărate.

ELPINO: Şi de ce ar trebui să fie mai multe, de ce n-ar fi de ajuns una singură?

FILOTEO: Dacă această lume n-ar exista, altfel spus, dacă n-ar exista acest plin ar fi rău în raport cu acest spaţiu (sau cu un alt spaţiu de acelaşi fel)?

ELPINO: Eu spun că e rău în raport cu ceea ce se află în acest spaţiu, dar s-ar putea afla în oricare spaţiu la fel cu acesta.

FILOTEO: Dacă te gândeşti bine, e acelaşi lucru; căci bunătatea acestei existenţe materiale care se află în acest spaţiu, dar care s-ar putea afla într-altul de acelaşi fel, dovedeşte şi reflectă bunătatea şi perfecţiunea unui spaţiu atât de mare ca acesta sau a altuia la fel cu acesta, iar nu bunătatea nenumăratelor spaţii asemănătoare cu acesta. Iar dacă e raţional să existe un bine finit, o perfecţiune terminată, e incomparabil mai raţional să existe un bine infinit: căci în vreme ce binele finit există pentru că aşa e raţional şi potrivit, binele infinit există pentru că e absolut necesar să existe146.

ELPINO: Binele infinit există cu siguranţă: dar e imaterial.

FILOTEO: Văd că în ceea ce priveşte infinitul imaterial suntem de acord. Dar ce anume face ca bunătatea, fimţa, materia infinită să nu fie şi ea admisibilă? Ce anume se împotriveşte ca infinitul intrinsec principiului prim, indivizibil şi simplu în absolut, să se desfăşoare într-o întrupare147 infinită şi fără de hotar, pe deplin în stare să găzduiască nenumărate lumi, mai degrabă decât într-una atât de strimtă: aşa încât pare de-a dreptul jignitor să nu gândim că acest trup, care nouă ni se pare întins şi uriaş, n-ar fi dinaintea fiinţei148 divine altceva decât un punct, un nimic?

ELPINO: Aşa cum măreţia lui Dumnezeu nu stă în nici un fel într-o dimensiune materială (ca să nu mai spun că lumea nu adaugă nimic dumnezeirii), nici măreţia creaţiei lui nu trebuie să ne-o închipuim de o dimensiune mai mare sau mai mică.

FILOTEO: Foarte bine zici: dar nu răspunzi la miezul chestiunii; căci eu nu pretind că spaţiul este infinit şi nici natura nu are parte de un spaţiu infinit, pentru a afirma măreţia dimensiunii ori cantităţii materiei; ci pentru a afirma măreţia diversităţii naturilor şi speciilor materiale149; pentru că excelenţa infinită se prezintă incomparabil mai bine prin existenţe individuale fără de număr decât printr-unele numărabile şi finite. De aceea este nevoie ca divinul chip inaccesibil să aibă o întruchipare infinită unde, asemeni unor mădulare fără de număr, să se afle infinite lumi, altele decât a noastră. Iată de ce, din pricina nenumăratelor trepte de desăvârşire prin care perfecţiunea divină imaterială trebuie să se desfăşoare în chip material, trebuie să fiinţeze nenumărate existenţe individuale precum sunt aceste vieţuitoare mari (dintre care unul este pământul nostru, zeiţa mumă care ne-a dat naştere, care ne hrăneşte iar mai târziu ne va lua iar în sânul ei): iar pentru cuprinderea vieţuitoarelor acestora nenumărate este nevoie de un spaţiu infinit. Prin urmare, este sigur bine să existe (şi sigur pot exista) nenumărate lumi asemănătoare aceasteia: la fel cum a putut şi poate să existe şi e bine că există aceasta.

ELPINO: Iar noi spunem că această lume finită, cu aceşti aştri finiţi la număr, cuprinde în sine desăvârşirea tuturor lucrurilor.150

FILOTEO: Puteţi s-o spuneţi, dar nu şi s-o dovediţi: căci lumea care se găseşte în spaţiul acesta finit cuprinde în sine desăvârşirea tuturor lucrurilor finite care se află înăuntrul lui, dar nu şi a celorlalte infinite care pot exista în alte spaţii fără de număr.

FRACASTORIO: Rogu-vă, să ne oprim puţin; să nu facem ca sofiştii151 care într-o dezbatere urmăresc doar să iasă învingători: şi în vreme ce ei cată la lauri, îi împiedică pe ceilalţi, ba chiar şi pe ei înşişi, să înţeleagă adevărul. Eu, unul, cred că nimeni nu poate fi atât de prefăcut şi de încăpăţânat încât, dată fiind capacitatea de cuprindere infinită a spaţiului şi bunătatea fiecărei existenţe individuale, precum şi cea a numărului infinit de lumi care pot fi cuprinse în el (întocmai cum e cuprinsă şi aceasta una pe care o cunoaştem noi), să continue să ponegrească ideea că există şi au de ce să existe mai multe lumi. Deoarece spaţiul infinit are o capacitate infinită, iar în acea infinită capacitate se celebrează actul infinit de a exista152, iar prin aceasta, infinita cauză eficientă nu mai apare mărginită, iar capacitatea infinită, neîntrebuinţată. Aşadar, Elpmo, mulţumeşte-te să asculţi judecăţile lui Filoteo, câte vor mai fi.

ELPINO: La drept vorbind, văd bine că nu e nici o piedică în a spune că lumea (cum numeşti dumneata universul) n-are margini, ba astfel scăpăm chiar de nenumărate neajunsuri în care ne împleticeşte spusa contrară. Recunosc, în speţă, că luând partea peripateticienilor, trebuie uneori să spunem lucruri care, după judecata noastră, n-au pic de temei: de pildă când, după ce am negat vidul atât în afara cât şi înăuntrul universului, vrem totuşi să răspundem la întrebarea „unde anume se află universul” şi, de teama de-a rosti că nu se află nicăieri, afirmăm că se află în propriile lui părţi, ceea ce e tot una cu a spune nullibi, nusquami5i. Dar asta, chiar şi aşa, nu ne scuteşte de obligaţia de a spune că părţile acelea se află undeva, în vreme ce universul nu se află în nici un loc, în nici un spaţiu: lucru (cum poate vedea oricine) lipsit de orice noimă şi care nu arată altceva decât încă-păţânarea de a întoarce spatele adevărului şi a nu presupune ori lumea şi universul infinite, ori spaţiul infinit: două poziţii care îi vâră pe cei ce le urmează într-un dublu impas.154 Susţin, prin urmare, că dacă întregul este un corp, anume un corp sferic, aşadar configurat ca atare şi mărginit, trebuie să fie mărginit înlăuntrul unui spaţiu infinit: în care spaţiu, dacă vrem să spunem că nu există nimic, suntem obligaţi să recunoaştem că acolo trebuie să fie adevăratul vid: care, dacă există, nu are de ce să se afle doar în acest ungher care, vedem, cuprinde lumea noastră şi să nu se afle peste tot; iar dacă nu există, atunci trebuie să existe plinul, adică tocmai universul infinit. Iar a susţine că lumea este alicubi155 după ce ai spus că în afara ei nu se află nimic şi că ea se află în părţile ei, este ca şi cum ai zice că Elpino se află alicubi pentru că mâna lui stă în braţul de asemeni al lui, ochiul îi stă pe chip, talpa îi stă sub picior, iar capul, pe trunchi. Dar ca să ajung la o concluzie şi să nu fac precum sofiştii stăruind asupra unor impasuri închipuite şi irosindu-mi timpul cu palavre, afirm ceea ce nu pot să neg: anume, fie că în spaţiul infinit ar putea să existe infinite lumi asemănătoare acesteia, fie că universul acesta ar avea putinţa şi cuprinderea de a găzdui multe corpuri ca acestea numite aştri; şi mai afirm că (oricât de asemănătoare sau diferite ar fi aceste lumi) existenţa uneia n-ar fi mai puţin bună decât a alteia156: căci existenţa uneia nu e mai puţin îndrituită decât a alteia, nici existenţa multora decât a acesteia sau a celeilalte, nici existenţa lumilor infinite decât a multora dar finite. Iar aşa cum ar fi rău să dispară ori să nu existe lumea aceasta, la fel de rău ar fi să nu existe altele nenumărate.

FRACASTORIO: Explici foarte bine şi dovedeşti că ai înţeles bine raţionamentul şi nu eşti un sofist, pentru că accepţi ceea ce nu poţi nega.

ELPINO: Totuşi aş vrea să aud şi restul raţionamentului privitor la principiu şi la cauza eficientă eternă157: vreau să ştiu dacă aceleia i se potriveşte un asemenea efect infinit şi dacă un asemenea efect există.

FILOTEO: Este tocmai ce vroiam să adaug. Căci după ce am spus că universul trebuie să fie infinit datorită cuprinderii şi capacităţii spaţiului infinit şi datorită putinţei şi trebuinţei de a exista nenumărate lumi ca aceasta, trebuie să dovedesc acum acelaşi lucru în privinţa cauzei eficiente care l-a făcut sau (mai corect spus) îl face necontenit aşa şi în privinţa modului nostru de a înţelege. E mai uşor de susţinut că spaţiul infinit este la fel cu cel pe care-l vedem noi decât că e altfel, anume că ar fi într-un fel pe care nu-l vedem şi nu-l cunoaştem nici prin experienţă, nici prin asemănare, nici prin analogie, nici măcar prin imaginaţie, fără ca oricare dintre acestea să nu ajungă să se contrazică pe sine. Şi ca să începem: de ce vrem sau putem noi gândi că eficienţa divină ar fi leneşă? De ce ţinem să spunem că bunătatea divină, care se poate răsfrânge asupra infinitor lucruri şi se poate răspândi la infinit, ar vrea să fie calică şi să se mărginească la mai nimic (ştiut fiind că orice lucru finit, dinaintea infinitului este nimic)? De ce vreţi ca acel centru al divinităţii, care se poate revărsa infinit într-o sferă infinită (dacă se poate spune aşa), ar vrea mai degrabă să rămână sterp, închis cu gelozie în sine, decât să dăruie părinteşte belşugul, podoaba şi frumuseţea sa158? De ce ar vrea să ni se împărtăşească cu zgârcenie sau, mai bine zis, să nu ni se împărtăşească, mai degrabă decât s-o facă pe măsura uriaşei sale puteri şi fiinţe? De ce să împuţinăm putinţa infinită, de ce să răpim posibilitatea de a exista infinite lumi posibile, de ce să ştirbim desăvârşirea chipului divin, care străluceşte mai firesc într-o oglindă fără margini, pe măsura felului său de a fi, infinit şi necuprins? De ce trebuie să afirmăm contrariul, care atrage după sine atâtea neajunsuri, şi, fără măcar vreun un folos pentru legi, religii, credinţe sau moralitate, dărâmă atâtea principii filozofice159? Cum vrei tu ca Dumnezeu să fie limitat, în privinţa putinţei, a făuririi şi a efectului (care în el sunt unul şi acelaşi lucru), să fie ca şi un hotar convex al unei sfere şi nu mai degrabă ca un hotar nemărginit (dacă putem spune aşa) a ceva fără de hotar? Şi spun hotar fără de hotar, pentru a deosebi infinitatea unuia de infinitatea celuilalt: căci el este infinitul întreg, adunat laolaltă şi total în vreme ce universul este, tot în tot (dacă se poate vorbi de totalitate acolo unde nu există nici parte, nici sfârşit), desfăşurat şi niciodată întreg160; deoarece unul este determinare, iar celălalt este determinat şi nu pentru că unul ar fi infinit iar celălalt finit, ci pentru că unul este infinit iar celălalt este o tendinţă spre finit, potrivit raportului dintre a fi tot şi a fi cu totul în tot ceea ce, deşi luat ca întreg e infinit, în realitate nu e total infinit, căci nu există infinitate dimensională161.

ELPINO: Eu aş vrea să înţeleg mai bine cum vine asta. De aceea te-aş ruga să-mi mai explici ce înseamnă „totul e cu totul în tot” şi ce înseamnă „în întregime şi total infinit”.

FILOTEO: Eu spun că universul este „în întregime infinit” pentru că nu are margine, nu are sfârşit nici suprafaţă; şi spun că universul nu e „total infinit” pentru că fiecare parte a lui luată separat este finită, iar lumile nenumărate conţinute în el sunt şi ele, luate în parte, finite. Spun de asemeni că Dumnezeu este „tot infinit” pentru că el prin sine însuşi exclude orice limitare, iar orice atribut al său este unul şi infinit; şi mai spun că Dumnezeu este „în întregime infinit” pentru că el se află în întregime oriunde, în întregime şi infinit în fiecare parte de lume; invers decât infinitatea universului, care este întreagă numai în întreg şi nu în părţile dinăuntrul lui162 (dacă, cu referire la infinit, pot fi numite părţi).

ELPINO: înţeleg. Urmează-ţi explicaţia.

FILOTEO: Aşadar, din toate motivele pentru care e socotită potrivită, bună, necesară această lume considerată finită, trebuie socotite potrivite şi bune toate celelalte lumi nenumărate; acestor lumi, din aceeaşi pricină, atotputernicia divină nu le refuză existenţa; dar dacă ele lipsesc, din vrere sau din neputinţă, atotputernicia ar trebui mustrată că lasă un spaţiu gol sau (dacă nu vrem să-l numim gol) un spaţiu infinit, care ar ştirbi nu numai infinita desăvârşire a fiinţei, dar şi infinita măreţie a eficientului de a înfăptui lucrurile create dacă sunt create, sau dependente dacă sunt veşnice. Ce motiv ne poate face să credem că un agent care poate face un bine infinit îl face totuşi finit? Iar dacă îl face finit, de ce am crede că-l poate face infinit, când putinţa şi făptuirea sunt la el unul şi acelaşi lucru163? Pentru că el este neschimbător, făptuirea şi eficacitatea lui nu sunt întâmplătoare164, iar dintr-o eficacitate sigură şi determinată decurge fără greş un efect sigur şi determinat: efect care, din această pricină, nu poate fi decât cel care este, nu poate fi altfel decât este, nu poate să poată altceva decât poate, nu poate vrea decât ceea ce vrea şi în mod necesar nu poate face decât ceea ce face: dat fiind că potenţa diferă de act numai în cazul lucrurilor schimbătoare.

FRACASTORIO: Desigur că ceva ce n-a existat niciodată, nu există şi nici nu va exista vreodată nu implică nici posibilitate, nici potentă; iar dacă într-adevăr prima [cauză] eficientă nu poate voi decât ceea ce voieşte, nici nu poate face decât ceea ce face. Şi nu văd ce înţeleg unii când vorbesc de potenţa activă infinită căreia nu i-ar corespunde o potentă pasivă infinită; nici când spun că eficientul a făcut o singură lume finită, când poate face nenumărate în infinit şi imensitate: căci făptuirea sa este necesară, pentru că decurge din voinţa sa care, fiind veşnică, sau mai bine zis fiind veşnicia însăşi, este tot una cu necesitatea însăşi; drept care libertatea, voinţa, necesitatea sunt unul şi acelaşi lucru, la fel cum voinţa, putinţa şi fiinţa sunt una cu fapta.

FILOTEO: Văd că mă aprobi şi spui bine ce spui. Prin urmare, din două una: ori eficientul, putând produce un efect infinit, trebuie recunoscut a fi cauză şi principiu al unui univers infinit care conţine lumni nenumărate – iar aceasta nu ne pricinuieşte nici un neajuns, dimpotrivă, ne aduce numai foloase atât în ceea ce priveşte ştiinţa, cât şi legile şi credinţa; ori, dacă din el decurge un univers finit, cu un număr determinat de lumi (care sunt aştrii), atunci trebuie să recunoaştem că potenţa lui activă este finită şi determinată, la fel cum produsul ei este finit şi determinat: căci aşa cum e actul, aşa e voinţa şi aşa e şi putinţa.

FRACASTORIO: Iar eu completez cu o pereche de silogisme ordonate după cum urmează: primul eficient, dacă ar vrea să facă altceva decât vrea, ar putea să facă altceva decât face: dar nu poate voi să facă altceva decât voieşte şi, prin urmare, nu poate face decât ceea ce face. Aşadar, cine spune că efectul este finit, presupune finite atât făptuirea cât şi putinţa. Şi, în afară de asta (dar de fapt e acelaşi lucru), primul eficient nu poate face decât ceea ce vrea să facă; nu vrea să facă decât ceea ce face: în consecinţă, nu poate face decât ceea ce face. Pe scurt, cine neagă efectul infinit, neagă şi putinţa infinită165.

FILOTEO: Silogismele tale, deşi nu sunt simple, sunt totuşi lămuritoare. Cu toate acestea îi laud pe acei teologi de seamă care nu le admit: căci ei, judecând cu prudenţă, ştiu că noroadele neînvăţate şi necioplite puse dinaintea acestei necesităţi nu pot să priceapă cum se împacă li-berul-arbitru cu demnitatea şi cu meritele cinstite; drept care, din deznădejde sau speranţă într-o soartă de ne-ocoht, devin cu necesitate nişte ticăloşi. Astfel, anumiţi corupători de legi, de credinţă şi religie, vrând să pară înţelepţi, au îmbolnăvit atâtea popoare, făcându-le mai barbare şi mai ticăloase decât erau până atunci, îndem-nându-le să dispreţuiască faptele bune şi călindu-le în viciile şi mârşăvia lor prin concluziile trase din asemenea premise166. Dar spusa contrară, rostită de înţelepţi, care ştirbeşte măreţia şi perfecţiunea divină, nu este mai scandaloasă decât poate fi de pernicioasă rostirea adevărului pentru relaţiile cinstite dintre oameni şi pentru respectarea legilor: dar nu prin adevărul în sine, ci prin pericolul de a fi prost înţeles, fie de cei rău intenţionaţi, fie de cei ce nu-s în stare să-l priceapă fără a vătăma obiceiurile bune167.

FRACASTORIO: Adevărat. Nici un filosof, nici un învăţat, nici un om de bine n-a încercat niciodată^ în nici un fel şi cu nici un pretext, să derive din această spusă comportări umane dăunătoare şi să distrugă liberul-ar-bitru. Chiar Platon şi Anstotel, care afirmă necesitatea şi veşnicia lui Dumnezeu, afirmă de asemeni şi libertatea morală a omului şi liberul său arbitru: deoarece ei ştiu bine şi pot înţelege că acea necesitate şi această libertate sunt composibile168. Iată de ce unii părinţi adevăraţi şi păstori ai popoarelor se feresc poate să afirme asta sau altele asemenea pentru a nu da prilej răufăcătorilor şi dezmăţaţilor, duşmani ai civilizaţiei şi ai folosului obştesc, să tragă concluzii supărătoare abuzând de simplitatea şi neştiinţa celor ce anevoie înţeleg adevărul dar lesne se dedau la rele. Dar ei ne vor ierta totuşi dacă noi vom rosti lucruri adevărate prin care nu vrem să spunem altceva decât adevărul despre natură şi despre de-săvârşirea autorului ei; iar vorbele noastre nu sunt menite gloatei, ci doar acelor învăţaţi care pot ajunge la înţelegerea celor spuse. Urmând acest principiu, teologii învăţaţi şi în aceeaşi măsură credincioşi n-au prejudiciat nicicând libertatea filosofilor; iar filosofii adevăraţi, cinstiţi şi cu purtări frumoase, la rândul lor, au sprijinit întotdeauna religiile: deoarece atât unii cât şi ceilalţi ştiu că pentru a face rânduială în noroadele necioplite şi pentru a le cârmui este nevoie de credinţă; pe când de demonstraţie au nevoie spiritele contemplative, care ştiu să se cârmuiască pe sine şi pe alţii.

ELPINO: E de ajuns cum ai răspuns; revino, dar, la subiect!

FILOTEO: Voi ajunge la afirmaţia pe care voiam să o fac: eu spun că dacă putinţa primului eficient este infinită, tot infinită va fi şi făptuirea din care decurge universul de mărime infinită şi lumile în număr infinit169.

ELPINO: Ceea ce spui este foarte convingător, dacă nu chiar adevărat. Iar eu voi recunoaşte drept adevărat ceea ce deocamdată pare doar verosimil dacă vei dezlega spinoasa problemă care l-a făcut pe Aristotel să nege infinitatea potentei divine sub aspect intensiv, dar să o accepte sub aspect extensiv. Raţiunea negaţiei lui stătea în aceea că, la Dumnezeu potenţa şi actul fiind unul şi acelaşi lucru, iar Dumnezeu putând mişca totul la infinit, chiar îl mişcă cu o putere infinită; ceea ce, de-ar fi adevărat, ar însemna că cerul s-ar mişca instantaneu, deoarece dacă un motor mai puternic imprimă o mişcare mai rapidă, atunci un motor foarte puternic imprimă o mişcare foarte rapidă, iar un motor infinit de puternic imprimă o mişcare instantanee. Raţiunea afirmaţiei [infinitei potente extensive] era că Dumnezeu mişcă veşnic şi în chip regulat primul mobil, cu ordinea şi raţiunea cu care îl mişcă.170 Vezi aşadar din ce pricină Aristotel atribuie mişcării o infinitate extensivă, iar nu una intensivă, nici absolută: drept care trag concluzia că, aşa cum potenţa sa de mişcare infinită este restrânsă la actul mişcării cu o viteză finită, la fel potenţa sa de a făuri imens şi fără de număr este limitată de voinţa sa de a făuri finit şi numărabil. Şi aproape acelaşi lucru vor şi acei teologi care acceptă ideea infinităţii extensive, prin care Dumnezeu perpetuează mişcarea universului în timp, dar afirmă şi infinitatea intensivă, prin care Dumnezeu poate făuri lumi nenumărate, poate mişca lumi nenumărate şi poate face ca fiecare lume în parte şi toate laolaltă să se mişte într-o clipită: şi totuşi el a ţinut în frâu cu voinţa lui mulţimea lumilor fără de număr, la fel cum a ţinut şi calitatea mişcării peste măsură de intense. De aceea, aşa cum această mişcare se vede bine că este finită, deşi decurge dintr-o potentă infinită, la fel de lesne putem crede că numărul corpurilor existente pe lume este limitat171.

FILOTEO: Această obiecţie este mai evidentă şi mai convingătoare decât oricare alta; dar este de ajuns să spunem că ea presupune că voinţa divină ar rândui, ar schimba şi ar limita potenţa divină. Iar de aici decurg sumedenie de neajunsuri, cel puţin din punct de vedere filosofic: nu mai spun de principiile teologice, care n-au totuşi cum să admită că potenţa divină întrece voinţa şi bunătatea divine şi, în general, că un atribut al divinităţii le-ar întrece pe celelalte.172

ELPINO: Atunci de ce spun aşa, dacă înţeleg altminteri?

FILOTEO: Din lipsă de termeni şi de răspunsuri eficace.

ELPINO: Atunci dumneata, care ai anumite principii prin care afirmi unitatea, susţii că potenţa divină este infinită atât intensiv cât şi extensiv, că actul nu e distinct de potentă şi că, din pricina asta, universul este infinit iar lumile sunt nenumărate; dumneata care, pe de altă parte, nu negi celălalt fapt, anume că în realitate fiecare astru sau lume (cum îţi place să-i spui) se mişcă într-un interval de timp şi nu instantaneu, fă bine şi arată pe ce căi şi cu ce raţionament îţi salvezi propria părere şi le spulberi pe ale celor care ajung la o judecată pe dos decât a dumitale.173

FILOTEO: Pentru a lămuri ceea ce vrei să afli trebuie mai întâi să bagi seamă că universul fiind infinit şi imobil, nu trebuie să-i cauţi un motor. În al doilea rând, află că lumile conţinute în univers, fie ele pământuri sau focuri sau alte corpuri numite aştri, infinite la număr, toate se mişcă după principiul intern al fiecăreia, care este propriul suflet, aşa cum am arătat deja într-altă parte174: de aceea n-are nici un rost să căutăm un motor exterior lor. În al treilea rând, aceste corpuri ori lumi se mişcă prin eter liber, fără a fi prinse sau ţintuite de vreun alt corp, la fel cum nici Pământul acesta (care e una din lumi) nu e fixat de ceva: ci în virtutea unui instinct însufleţitor lăuntric el se roteşte, în diverse chipuri, în jurul propriului centru şi în jurul soarelui.175 Pornind de la aceste premise, conform principiilor noastre nu mai suntem siliţi să demonstrăm existenţa vreunei mişcări active sau pasive intensiv infinite: deoarece mobilul şi motorul este infinit, iar sufletul care mişcă şi corpul care este mişcat se întâlnesc într-un subiect finit, vreau să spun în fiecare dintre aştri şi dintre lumi. Aşa încât primul principiu nu mişcă lumile, ci, dimpotrivă, stă liniştit şi nemişcat, dând posibilitatea de a se mişca infinitelor şi nenumăratelor lumi, vieţuitoarelor mari şi mici care se află în necuprinsul universului, iar fiecare dintre acestea, urmându-si propria pornire, îşi are propria cauză de mişcare, propria mişcare şi propriile accidente.

ELPINIO: într-adevăr, deşi ţi-ai întărit nu puţin poziţia, totuşi n-ai izbutit să demontezi mecanismul opiniilor contrare care toate consideră lucru firesc şi bine ştiut că Binele Suprem mişcă întregul: iar tu spui că el dăruieşte capacitatea de mişcare tuturor lucrurilor ce se mişcă; ceea ce înseamnă că mişcarea se produce în virtutea motorului cel mai apropiat. Ideea ta mi se pare într-adevăr mai potrivită şi mai avantajoasă decât cea contrară şi comună. Totuşi în privinţa afirmaţiei despre sufletul lumii – şi despre esenţa divină, care este toată în toate, care umple totul şi care este mai lăuntrică lucrurilor decât propria lor esenţă, pentru că ea este esenţa esenţei, viaţa vieţilor, sufletul sufletelor – îmi pare că mai lesne putem spune că Dumnezeu mişcă totul decât că dăruieşte tuturor putinţa de a se mişca. Prin urmare, îndoiala mea pare să fi rămas în picioare.

FILOTEO: în această privinţă pot lesne să te mulţumesc. Eu spun că în lucruri sunt de luat în consideraţie (dacă vrei) două principii active de mişcare: unul finit, care priveşte obiectul finit care se mişcă; acesta se mişcă în timp; iar altul infinit, care priveşte sufletul lumii, altfel spus divinitatea, care este ca sufletul sufletului; el se află în întregime în totul şi face ca sufletul să fie cu totul în orice; iar acesta se mişcă instantaneu. Pământul are deci şi el două mişcări şi toate corpurile care se mişcă au două principii de mişcare: dintre acestea, principiul infinit este cel care mişcă în prezent şi a mişcat în trecut; de unde rezultă că orice corp mobil este cât se poate de mişcător şi totodată cât se poate de nemişcat. Aşa cum apare în figura aceasta care reprezintă Pământul care este mişcat instantaneu, întrucât are un motor de o virtute infinită. Centrul lui, mişcându-se de la A la E şi revenind din E în A într-o singură clipită, el este în acelaşi timp şi în A, Fig. l şi în E şi în toate punctele intermediare; de aceea, în acelaşi moment în care pleacă se şi întoarce înapoi: iar asta petrecându-se necontenit la fel, rezultă că în felul său el stă perfect nemişcat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mişcarea sa în jurul centrului, unde se află răsăritul I, miazăziua V, apusul K şi miazănoaptea O; fiecare dintre aceste puncte se învârteşte în virtutea unui imbold infinit: şi de aceea, în fiece moment, fiecare dintre ele a plecat şi s-a şi întors şi ca atare se află întotdeauna în acelaşi loc unde era. Prin urmare, se poate spune că mişcarea acestor corpuri produsă de o virtute infinită este tot una cu nemişcarea: pentru că a te mişca instantaneu e tot una cu a sta nemişcat. Rămâne însă celălalt principiu activ al mişcării: care derivă din virtutea proprie corpului şi de aceea se petrece în timp şi implică o anume succesiune; această mişcare, dimpotrivă, este diferită de repaos. Iată în ce fel putem spune că Dumnezeu le mişcă pe toate, iată cum trebuie să înţelegem că dăruieşte tuturor lucrurilor care se mişcă facultatea de a se mişca.

ELP1NO: Acum că m-ai scos din impas cu o explicaţie atât de înaltă şi lămuritoare, mă dau bătut dinaintea judecăţii dumitale şi sper ca şi în viitor să mai primesc asemenea desluşiri; căci, în pofida săracei mele experienţe şi a puţinelor încercări făcute până acum, am aflat şi priceput multe; şi sper să aflu şi mai multe, deoarece, deşi nu cuprind încă pe de-a-ntregul cugetarea dumitale, raza care străbate din ea mă face să înţeleg că înăuntru se ascunde un soare dacă nu chiar un astru mai vast. Iar de azi înainte, nu în speranţa de a-ţi întrece priceperea, ci cu ţelul precis de a crea prilejuri noi pentru noi lămuriri, voi mai reveni cu întrebări, dacă şi dumneata vei binevoi să te întorci în locul acesta şi la aceeaşi oră atâtea zile câte vor fi de ajuns ca, ascultând eu şi înţelegând, mintea mea să-si afle pe deplin liniştea.

FILOTEO: Aşa voi face.

FRACASTORIO: Iţi vom fi foarte recunoscători şi te vom asculta cu toată atenţia.

BURCHIO: Iar eu, deşi pricep prea puţin, dacă nu voi înţelege sensul, voi asculta măcar cuvintele; iar de nu voi asculta cuvintele, îţi voi auzi barem glasul. Cu bine!

Sfârşitul primului dialog.