Dialogul al doilea

FILOTEO: Deoarece Principiul prim este simplu în absolut, el, dacă ar fi finit într-unui dintre atributele sale, ar fi finit în toate atributele; sau dacă printr-o anume raţiune intrinsecă ar fi finit, iar prin alta, ar fi infinit, ar rezulta în mod necesar că el nu este simplu ci compus. Dacă însă el este cel ce acţionează asupra universului, el nu poate acţiona altfel decât infinit, iar efectul acţiunii nu poate fi la rândul său decât infinit: spun efect, pentru că totul depinde de el. Pe de altă parte, aşa cum imaginaţia noastră e suficient de puternică pentru a înainta la infinit, închipuindu-si mărime după mărime şi număr după număr, tot mai mari şi, cum se spune, în progresie crescătoare: la fel trebuie să înţelegem că Dumnezeu proiectează o dimensiune infinită şi un număr infinit în act176. Iar dacă înţelegem asta, înţelegem şi posibilitatea, potrivirea şi oportunitatea pe care o afirmăm: anume că, aşa cum potenţa activă este infinită, la fel (consecinţă necesară), subiectul unei atari potente este infinit; căci, aşa cum am arătat în altă parte177, puterea de a face presupune puterea de a fi făcut, capacitatea de a crea dimensiune o presupune pe aceea de a căpăta dimensiuni, dimensionan-tul presupune dimensionatul. Adaugă la asta că, de vreme ce există corpuri de dimensiuni finite, înseamnă că intelectul prim concepe corpuri şi dimensiuni. Iar dacă el îşi concepe corp, îl concepe cu necesitate infinit; dacă el îl făureşte infinit, iar corpul este – cum şi este – infinit, înseamnă că există cu necesitate şi o atare speţă inteligibilă; şi invers, pentru că această speţă e produsă de un intelect precum cel divin, ea este cât se poate de reală178; este atât de reală încât fiinţa ei ne apare mai necesară decât obiectele pe care le vedem cu propriii noştri ochi. Drept care (dacă te gândeşti bine), aşa cum există un individ infinit şi absolut simplu, la fel trebuie să existe o mărime dimensional infinită care se află în acela şi în care acela se află, la fel cum el este în tot şi totul este în el179. Dar dacă un corp are, prin caracteristicile sale fizice, puterea de a creşte la infinit (cazul focului, care, aşa cum ştim cu toţii, ar creşte la ne-sfârşit de-ar fi mereu alimentat şi aprins180), de ce atunci focul, care este potenţial infinit şi, în consecinţă, poate fi făcut infinit, n-ar putea fi infinit şi în act? Chiar nu ştiu cum ne-am putea amăgi că, existând în materie ceva în potentă pasivă, acel ceva nu s-ar afla în eficient în potentă activă şi, prin urmare, în act, ba n-ar fi chiar actul însuşi. Desigur, afirmaţia că infinitul este în potentă şi într-o anume succesiune, iar nu în act, atrage după sine cealaltă afirmaţie, că potenţa activă poate pune infinitul în act succesiv, deci nu în act încheiat: pentru că infinitul nu poate fi încheiat; iar de aici ar decurge că prima cauză n-ar avea potentă activă simplă, absolută şi una, ci ar avea două potente active: una căreia i-ar corespunde o infinită posibilitate succesivă şi alta căreia îi corespunde posibilitatea nedistincă a actului. Las la o parte că, nepu-tându-se imagina cum anume un lucru material poate fi mărginit de un lucru imaterial, dacă lumea ar fi terminată, aceeaşi lume ar avea putinţa şi facultatea de a se descompune şi a pieri181: deoarece (după câte ştim), toate corpurile se descompun. In aceeaşi ipoteză, nu văd de ce vidul infinit (deşi nu poate fi conceput ca având o potentă activă) la un moment dat n-ar înghiţi ca nimic lumea182. Şi mai las la o parte că locul, spaţiul şi vidul seamănă cu materia, dacă nu cumva sunt chiar materie: cum uneori nu fără motiv pare să spună Platon183 şi toţi cei care definesc locul ca un fel de spaţiu. Acum, dacă materia are o năzuinţă a ei, năzuinţă care nu poate fi zadarnică deoarece e naturală şi decurge din ordinea naturii prime, trebuie ca şi locul, spaţiul, vidul să aibă o asemenea năzuinţă. Las la o parte şi faptul (deja amintit) că nimeni dintre cei ce afirmă că lumea ar fi mărginită şi că ar avea o graniţă nu ştiu să-si închipuie cum anume ar fi aceasta; şi totodată, unii dintre aceştia care în teorie şi în vorbe neagă vidul şi neantul, în fapt le presupun cu necesitate în practică184. Dacă este vid şi nimic, el are cu siguraţă capacitatea de a primi, lucru cu neputinţă de negat: căci din aceeaşi pricină pentru care socotim imposibil ca în spaţiul în care se află această lume să se mai afle în acelaşi timp o alta, trebuie să acceptăm şi că aceasta alta se poate afla în spaţiul din afara acestei lumi, în acel nimic (cum numeşte Aris-totel185 ceea ce nu vrea să numească vid). Motivul pentru care el spune că două corpuri nu pot fi în acelaşi timp în acelaşi loc este imposibilitatea coincidenţei dimensiunilor lor186: de aici decurge că acolo unde nu sunt dimensiunile unuia, pot fi dimensiunile celuilalt. Dacă această posibilitate este reală, atunci într-un anume fel spaţiul este materie: iar dacă e materie, are capacitate, iar dacă are capacitate, de ce ar trebui să-i negăm actul?

ELPINO: Foarte bine. Dar, rogu-te, mergi mai departe şi lămureşte-mă ce deosebire faci între lume şi univers.

FILOTEO: Deosebirea este foarte răspândită în afara şcolii peripateticienilor187. Stoicii fac diferenţa între lume şi univers: deoarece lumea, după ei, este tot ceea ce e plin şi constă într-un corp solid; universul nu este numai lumea, ci şi vidul, neantul, spaţiul de dincolo de ea: şi de aceea ei spun că lumea este finită, dar universul e infinit. Epicur188 şi el, numeşte totul şi universul un amestec de corpuri şi de vid; şi spune că lumea189 e infinită iar natura lumii cuprinde şi vidul şi neantul, dar şi multitudinea de corpuri aflate în el. Noi vorbim de vid nu ca de ceva care ar fi pur şi simplu nimic; ci ca de ceva ce nu e corp în stare să opună o rezistenţă sensibilă şi care, având dimensiune, este gol: dat fiind că, în general, nu se percepe un corp dacă nu are proprietatea de a opune rezistenţă; după cum se spune că ceea ce nu putrezeşte nu este carne, la fel ceea ce nu opune rezistenţă nu este corp. In felul acesta noi numim infinit o întindere eterică şi de necuprins în care există nenumărate şi infinite corpuri precum Pă-măntul, luna şi soarele, pe care noi le numim lumi, compuse din plin şi din vid: pentru că acest văzduh, acest aer, acest eter nu doar înconjoară acele corpuri, ci pătrunde şi înăuntrul lor şi se află pretutindeni190. Mai vorbim de vid şi când, la întrebarea „unde se află eterul infinit şi lumile”, răspundem: într-un spaţiu infinit, în sânul în care se află toate şi în care constă totul, neputându-se afla sau consta în altceva. Or aici Aristotel, confundând aceste două semnificaţii ale vidului cu o a treia, închipuită de el şi pe care nici chiar el nu ştie s-o numească sau definească, se zbate să scape de vid şi crede că prin argumentele sale ar putea zdrobi toate părerile contrare. În fapt el nu le atinge decât în felul celui care, ştergând numele unui lucru, crede că a şters şi lucrul ca atare; căci el desfiinţează vidul (dacă îl desfiinţează) cu un argument pe care nu l-a mai adus nimeni: de vreme ce anticii, ca şi noi, considerau că vidul e ceea ce poate găzdui corpuri, poate conţine ceva şi în care se află atomii şi corpurile; el însă e singurul care defineşte vidul ca nimic, în care nu se află nimic şi nu se poate afla nimic. Astfel, interpretând cuvân-tul „vid” într-un sens pe care nu i l-a mai dat nimeni, el spune cai verzi pe pereţi şi îşi distruge propriul vid şi nu vidul despre care vorbesc toţi ceilalţi care s-au folosit de acest termen. Şi nu altminteri procedează acelaşi sofist191 în toate celelalte privinţe, cum ar fi problema mişcării, infinitului, materiei, formei, demonstraţiei, fiinţei: tot ce construieşte el se întemeiază pe încrederea în propriile sale definiţii şi pe folosirea cuvintelor într-alt sens decât cel ştiut. Drept care, oricine nu e complet lipsit de judecată îşi dă lesne seama cât de superficial este omul ăsta în toate consideraţiile lui cu privire la natura lucrurilor şi cum nu se poate desprinde de supoziţiile sale (neîmpărtăşite de alţii şi nedemne de a fi împărtăşite): atât de aiurea în privinţa filosofiei naturii încât nicicând nu ar putea fi închipuite matematic. Şi cât nu s-a împăunat şi lăudat cu această zădărnicie! Ba mai mult, doreşte atât de tare ca în privinţa lucrurilor naturii să treacă drept raţional sau (vrem să spunem) logic, încât pe toţi ceilalţi care cu atâta grijă s-au ocupat de natură, de realitate şi de adevăr, îi numeşte în batjocură „fizicieni”. Dar revenind la ale noastre: dat fiind că în cartea lui Despre vid192 nu spune nici direct, nici indirect nimic ce ar putea combate concepţia noastră, o lăsăm deoparte, pentru a o relua poate când vom avea mai mult răgaz. Aşadar, Elpino, dacă doreşti, rosteşte în ordine pricinile pentru care adversarii noştri nu admit infinitatea materiei, iar apoi pe acelea care-i împiedică să înţeleagă că există nenumărate lumi. ELPINO: Chiar aşa voi face. Voi înfăţişa pe rând consideraţiile lui Aristotel, iar dumneata vei spune despre fiecare ce socoti că merită193. El spune aşa: „Trebuie cugetat dacă există corp infinit, cum susţin unii filosofi din vechime, sau dacă aşa ceva nu e cu putinţă; iar apoi trebuie văzut dacă există una sau mai multe lumi. Răspunsul la aceste chestiuni este cât se poate de important: pentru că şi unul şi celălalt termen al celor două opoziţii sunt de toată însemnătatea, căci ele întemeiază două direcţii de gândire nu doar diferite ci chiar contrare: cum, de pildă, vedem că cei care au comis prima greşeală, aceea de a postula părţile indivizibile, s-au trezit într-o fundătură care nu le mai permite o corectă rezolvare matematică. Prin urmare, vom descâlci aici un subiect de mare importanţă prin dificultăţile sale trecute, prezente şi viitoare; căci aici o eroare iniţială oricât de măruntă devine pe parcurs de zece mii de ori mai mare: la fel, prin comparaţie, cu ceea ce se petrece când greşeşti drumul chiar la începutul lui, când pe măsură ce înaintezi, depărtându-te de punctul de plecare, rătăcirea sporeşte şi creşte nemăsurat, în aşa fel încât până la urmă atingi un ţel contrar celui propus; iar pricina acestui lucru este că principiile sunt mici ca mărime dar imense ca importanţă: de aceea aceste dileme trebuie lămurite de la început.”194

FILOTEO: Ce spune aici este cu totul necesar şi demn de a fi spus de oricine altcineva: deoarece, aşa cum el crede că dintr-un principiu prost înţeles adversarii săi au căzut în grave greşeli şi noi credem şi vedem desluşit că el, plecând de la principiul contrar, a pervertit întreaga cunoaştere a naturii.

ELPINO: Apoi adaugă: „Trebuie aşadar să vedem dacă e cu putinţă să existe un corp simplu de mărime infinită: iar mai întâi trebuie arătat că lucrul acesta este imposibil în ceea ce priveşte primul corp care se mişcă circular; apoi trebuie arătat şi la celelalte corpuri, căci orice corp fiind ori simplu, ori compus, cele compuse urmează rân-duiala celui simplu. Dacă, aşadar, corpurile simple nu sunt infinite nici ca număr nici ca mărime, nici corpurile compuse nu vor fi altfel.”

FILOTEO: Arată promiţător: căci dacă el va dovedi că acel corp care este numit conţinător şi prim este cu adevărat conţinător, prim şi finit, va fi de prisos şi zadarnic a o mai demonstra şi în ceea ce priveşte corpurile conţinute.

ELPINO: Or, spune el, corpul rotund nu e infinit şi iată cum demonstrează: „Dacă un corp rotund este infinit, liniile care pornesc din mijlocul lui vor fi infinite iar distanţa între o rază şi alta (care creşte cu cât se depărtează de centru) va fi infinită; pentru că prelungind razele se obţine o distanţă mai mare între ele; iar dacă razele sunt infinite şi distanţa dintre ele va fi infinită. Or este cu neputinţă ca un corp mobil să parcurgă o distanţă infinită: în mişcarea circulară fiind nevoie ca o rază a corpului mobil să ia mereu locul razei precedente.”

FILOTEO: Acest argument este bun: dar nu are legătură cu obiecţiile adversarilor; fiindcă nimeni n-a avut o gândire atât de grosolană şi din topor ca să-si închipuie lumea infinită şi de o rază infinită şi totodată să o considere mobilă195. Şi dovedeşte că el însuşi a uitat ceea ce spunea în Fizica: anume că acei care susţin existenţa unei entităţi şi unui principiu infinite, susţin totodată că acestea sunt imobile; şi nici el, nici altcineva în locul lui nu va găsi vreodată un filosof, ba nici chiar un om obşnuit, care să susţină o mărime infinită mobilă. Dar el, ca un sofist ce e, ia o parte din argumentaţie din concluzia adversarului, aplicându-i propria sa supoziţie: anume că universul este mobil, că se mişcă şi că este de formă sferică196. Vedeţi dar dacă printre toate raţionamentele acestui po-managiu există măcar un singur argument împotriva celor care afirmă unul infinit, imobil, fără formă, neţărmurit conţinător a nenumărate lumi mobile numite de unii aştri, de alţii sfere. Vedeţi dacă prin acest argument sau prin altele, el propune vreodată ipoteze acceptate de cineva.

ELPINO: Desigur toate cele şase argumente se întemeiază pe supoziţia că adversarul ar susţine că universul e infinit şi ar admite că acel infinit e mobil: ceea ce este, fără îndoială, o prostie, ba chiar un lucru lipsit de raţiune, doar dacă nu susţinem cumva că mişcarea infinită coincide cu repaosul infinit, aşa cum mi-ai dovedit ieri cu privire la lumile finite.

FILOTEO: Asta n-o vreau a spune despre univers, căruia din nici o pricină nu i se poate atribui mişcarea; pentru că mişcarea nu i se potriveşte infinitului, nu poate fi cerută de infinit, şi, aşa cum am mai spus, nimeni nu şi-a închipuit-o astfel. Dar acest filosof, neputând gândi cu temei, vorbeşte aiurea.

ELPINO: Fireşte că mi-aş dori un argument care să contrazică ce-ai spus acum, căci celelalte cinci raţiuni expuse de acest filosof urmează acelaşi drum şi umblă pe aceleaşi picioare. De aceea nu mi se pare cu rost a le înşira aici. Dar după ce le invocă pe cele referitoare la mişcarea circulară a lumii, trece la celelalte, întemeiate pe mişcarea în linie dreaptă; şi spune la fel, că „este imposibil ca un corp să aibă o mişcare rectilinie infinită spre centru, sau în jos, nici dinspre centru în sus”197; şi o demonstrează mai întâi cu privire la mişcările proprii corpurilor, atât celor periferice cât şi celor intermediare. „Mişcarea în sus”, spune el, „şi mişcarea în jos sunt contrarii: iar locul pnmeia este contrar locului celeilalte. Iar privitor la mişcările contrarii, dacă una este determinată, trebuie să fie determinată şi cealalaltă; iar cea intermediară, care ţine şi de una şi de alta, trebuie să fie şi ea determinată; pentru că ceea ce trebuie să treacă de centru nu poate pleca de oriunde ci dmtr-un loc anume, pentru că există o anumită limită de unde începe şi o alta unde se sfârşeşte centrul: aşadar, mijlocul fiind determinat, sunt determinate şi extremele; iar dacă extremele sunt determinate, trebuie să fie determinat şi mijlocul; dacă locurile sunt determinate, trebuie ca şi corpurile aflate în ele să fie determinate: căci altminteri mişcarea va fi infinită. În afară de asta, în ceea ce priveşte greutatea şi uşurinţa, un corp care urcă poate ajunge cu siguranţă la ceea ce se află acolo sus: deoarece nici o pornire naturală nu e zadarnică. Spaţiul lumii ne-fiind deci infinit, nu există nici loc, nici corp infinit. La fel în ceea ce priveşte greutatea: nu există greu sau uşor infinit; prin urmare, nu există corp infinit, căci, dacă un corp greu e infinit, e necesar ca şi greutatea lui să fie infinită; aceasta e o situaţie de neocolit: deoarece dacă tu spui că un corp infinit are greutate infinită, dai peste trei neajunsuri. Primul e acela că greutatea sau uşurinţa unui corp finit ar fi atunci la fel cu greutatea sau uşurinţa unui corp infinit, deoarece la greutatea corpului finit, oricât de mult ar depăşi-o cea a corpului infinit, eu aş putea adăuga sau scădea atât cât trebuie pentru a ajunge la aceeaşi cantitate de greutate sau uşurinţă. Cel de-al doilea este că greutatea mărimii finite ar putea să o întreacă pe cea a mărimii infinite: pentru că, din aceeaşi pricină din care poate fi egală cu ea, poate fi şi mai mare, adăugind sau scăzând atâta corp greu cât îţi place, sau adăugind cât doreşti corp uşor. Al treilea, este că greutatea mărimii finite şi a celei infinite ar fi egale; şi deoarece proporţia dintre o greutate şi alta e aceeaşi ca aceea dintre o viteză şi alta, urmează că, tot aşa, corpul finit ar avea aceeaşi viteză sau încetineală ca şi cel infinit. Al patrulea, că viteza corpului finit ar putea fi mai mare decât a celui infinit. Al cincilea, că ele ar putea fi egale; sau, aşa cum greutatea întrece greutatea, la fel viteza întrece viteza: existând o greutate infinită, va fi necesar ca ea să se mişte printr-un spaţiu în mai puţin timp decât greutatea finită; sau să nu se mişte deloc, deoarece viteza sau încetineala depind de mărimea corpului. Drept care, neexistând proporţie între finit şi infinit, va trebui ca până la urmă greutatea infinită să nu se mişte: căci dacă s-ar mişca, nu s-ar mişca atât de repede încât o altă greutate, finită, să nu poată parcurge aceeaşi distanţă în acelaşi timp cu ea.”198

FILOTEO: Este cu neputinţă să găseşti pe altcineva care, pretinzându-se filosof, să născocească ipoteze mai nefireşti şi să ticluiască contraargumente mai năroade decât ale insului acesta, sau să atingă uşurătatea raţionamentelor lui. În acest caz aş vrea să ştiu împotriva cui argumentează el atunci când vorbeşte de locurile proprii corpurilor şi de un anume sus, jos sau dedesubt. Deoarece oricine acceptă existenţa unui corp şi unei mărimi infinite, nu-si închipuie că ele ar avea un centru ori o extremitate. Cine spune că neantul, vidul, eterul este infinit, nu îi atribuie nici greutate, nici uşurinţă, nici mişcare, nici sus, nici jos, nici mijloc; iar dacă cineva presupune că într-un asemenea spaţiu există un număr infinit de corpuri, cel al Pământului nostru dar şi corpurile altor pământuri ca acesta, corpul acestui soare, dar şi corpurile altor sori, consideră că toate îşi urmează propriul circuit înăuntrul acestui spaţiu infinit, unde fiecare se mişcă în spaţiul său finit şi determinat sau în jurul propriului centru. Astfel noi care suntem pe Pământ, spunem că Pă-măntul se află în centru şi toţi filosofii moderni sau vechi, de orice orientare ar fi, vor spune că el se află în centru, fără a se abate de la propriile lor principii; aşa cum noi spunem despre orizontul cel mai îndepărtat al regiunii eterice că ne stă împrejur şi că se termină cu acel cerc echidistant faţă de noi care am sta parcă în centru. Întocmai la fel cei ce stau pe Lună consideră că în jurul lor se află Pământul, soarele şi atâţia alţi aştri care par să se găsească între centrul şi extremitatea razelor propriului orizont. Iată de ce Pământul nu este centru mai mult decât orice alt corp de pe lume; iar în aceeaşi măsură în care Pământul are anumite repere în alţi aştri, el, la rândul lui, este reper al unui alt punct din eter şi din spaţiul lumii; şi la fel se petrece cu toate celelalte corpuri, care sunt cu toatele, în diferite privinţe, atât centre cât şi puncte pe circumferinţă, poluri, zenituri şi alte asemenea. Aşadar, Pământul se află în centrul universului nu în mod absolut, ci doar în ceea ce ne priveşte pe noi. Adversarul nostru porneşte de la o petiţie de principiu şi de la presupunerea lucrului care trebuie demonstrat: vreau să spun că ia drept principiu echivalentul opusului poziţiei contrare; el ia drept presupuse centrul şi extremitatea şi le foloseşte drept argument contra celor care socotesc lumea infinită şi care, prin chiar acest fapt, neagă în mod necesar atât noţiunea de centru şi de extremitate cât şi consecinţa ei, anume mişcarea în sus, spre locul cel mai înalt şi în jos, spre cel mai coborât. Anticii au văzut, prin urmare, ceea ce vedem şi noi, că anumite corpuri vin spre pământ unde suntem noi, iar alte corpuri par să se desprindă de pământ, adică de unde sunem noi. De aceea dacă spunem şi înţelegem că anumite lucruri se mişcă în sus sau în jos, noi ne referim la o anumită zonă şi la un anumit punct de referinţă; în acest fel dacă despre ceva care, îndepăr-tându-se de noi şi îndreptându-se spre lună, noi spunem că suie, cei ce se află la antipod, adică pe lună, vor spune că desigur coboară. Acele mişcări, deci, care există în univers nu cunosc deosebirea între sus, jos, încolo sau încoace în raport cu universul infinit, ci doar în raport cu lumile finite care se află în univers sau cu întinderea nenumăratelor orizonturi ale nenumăratelor lumi sau cu numărul nenumăraţilor aştri. De aceea despre unul şi acelaşi lucru care face o aceeaşi mişcare, se poate spune că suie sau coboară după poziţia celui care îl observă. Aşadar, corpurile determinate nu au o mişcare infinită, ci una finită şi determinată în raport cu propriile repere; pe când corpul nedeterminat şi infinit nu are mişcare nici finită, nici infinită şi nu cunoaşte nici loc, nici timp. In ceea ce priveşte, apoi, chestiunea greutăţii şi uşurinţei, spunem că ea este unul dintre cele mai strălucite roade produse vreodată de arborele neştiinţei nătânge: deoarece greutatea (cum vom demonstra pe parcursul acestei expuneri) nu se află în mciun corp întreg, alcătuit şi aşezat după natura lui; căci greutatea şi uşurinţa nu sunt diferenţe care explică natura locurilor şi cauza mişcării. In afară de asta vom demonstra că acelaşi lucru, primind acelaşi impuls şi mişcare, poate fi numit fie greu, fie uşor în funcţie de diferitele situaţii în care se află; cum, tot în funcţie de situaţiile diferite, despre unul şi acelaşi lucru se poate spune că e înalt sau scund, că se mişcă în sus sau în jos. Dar mă refer la corpurile individuale şi la lumile individuale, dintre care niciuna nu este grea sau uşoară: şi în care părţile, dacă se răsfiră şi se îndepărtează de ele, sunt socotite uşoare, iar dacă se întorc spre ele, sunt socotite grele; aşa cum despre particulele de pământ sau alte lucruri pământeşti care se îndreaptă spre circumferinţa eterului se spune că ele suie, iar dacă se deplasează spre întreg se spune că ele coboară. Dar cine a putut spune vreodată despre univers şi corpul infinit că e greu sau uşor? Sau cine a formulat asemenea principii ori a delirat atât de cumplit încât să deducem din spusele sale că infinitul ar fi greu sau uşor, că trebuie să suie, să se înalţe, să se ridice? Noi vom arăta că dintre infinitele corpuri din univers, niciunul nu este greu sau uşor. Aceasta deoarece asemenea însuşiri se referă la părţi, în măsura în care ele tind spre întreg şi spre locul conservării lor, şi, prin urmare, nu privesc universul, ci propriile lumi, care le conţin şi care sunt finite. Aşa se întâmplă pe Pământ, când părţile focului, vrând să se elibereze şi să se ridice spre soare, duc întotdeauna cu ele fărâme de uscat şi de apă unite cu ele; acestea, înmulţindu-se apoi undeva sus, se reîntorc totuşi, dintr-un imbold propriu şi natural, la locul lor. În afară de asta şi mai vârtos nu e cu putinţă ca marile corpuri să fie grele sau uşoare, fiind universul infinit; şi tot de aceea nu se pune problema depărtării sau apropierii lor de circumferinţă sau centru; iar Pământul nu e mai greu în locul unde se află el decât soarele în locul său, Saturn în al său, Steaua Polară în al ei. De aceea am putea spune că, la fel cum fărâmele de pământ revin pe pământ în temeiul gravităţii lor (căci aşa vrem să numim năzuinţa părţilor spre întreg şi a părţii rătăcite spre locul ei firesc), la fel se petrece cu părţile celorlalte corpuri, care pot fi infinite alte pământuri ori corpuri asemănătoare pământurilor, infiniţi alţi sori, infinite focuri ori corpuri asemenea focului. Toate se mişcă dinspre circumferinţă spre propriul conţinător ca spre un centru: de unde urmează că, socotind după număr, există o infinitate de corpuri grele. Însă nu există o gravitate infinită, intensivă şi concentrată într-un corp, ci una extensivă şi desfăşurată în nenumărate corpuri. Asta decurge din ceea ce spun toţi anticii şi spunem şi noi, iar adversarul nostru n-a putut aduce nici un singur argument contrar. Iar ceea ce el spune despre imposibilitatea unui corp greu infinit este atât de adevărat şi de vădit încât e de-a dreptul ruşine s-o mai pomenim; în nici un caz asta nu poate dărâma filosofia altora nici întări-o pe a sa, ci sunt doar gânduri şi vorbe în vânt.199

ELPINO: Deşertăciunea gândirii lui apare cu limpezime în argumentele de până acum, aşa încât toată arta convingerii n-ar fi de ajuns pentru a o dezvinui. Dar ascultaţi ce alte argumente aduce pentru a ajunge la concluzia universală că nu există corp infinit. „Acum”, spune el, „fiindu-le vădit celor ce cercetează corpurile particulare că nu există corp infinit, rămâne să vedem dacă e posibil ca aşa ceva să existe la modul general: pentru că cineva ar putea spune că la fel cum lumea [cu cerurile ei] stă în; urul nostru, n-ar fi imposibil să existe alte multe ceruri. Dar înainte de a lămuri asta, să cugetăm la modul general despre infinit. Începem prin a spune că este necesar ca orice corp să fie [ori finit] ori infinit; să fie compus ori dm părţi asemănătoare, ori din părţi diferite, iar acestea, la rândul lor, să cuprindă fie specii finite, fie specii infinite. Dar nu e posibil să cuprindă specii infinite, dacă presupunem ce-am spus mai devreme, anume că ar exista mai multe lumi ca aceasta: deoarece aşa cum această lume este aşezată în jurul nostru, la fel ar fi aşezate altele, în alte ceruri, în jurul altora. Iar dacă primele mişcări din jurul centrului nu sunt determinate, determinate vor fi şi cele următoare: şi aşa cum am deosebit cinci feluri de corpuri, dmtre care două sunt hotărât grele sau uşoare, iar două sunt pe jumătate grele sau uşoare, iar unul nu este nici greu, nici uşor, dar mişcător în jurul centrului, la fel trebuie să fie şi în celelalte lumi. Prin urmare, ele nu pot cuprinde o infinitate de specii. Dar nu e posibil să cuprindă nici un număr finit de specii.” Şi mai întâi demonstrează că nu cuprind un număr finit de specii diferite, din patru pricini: prima este că fiecare dintre aceste părţi infinite ar fi ori apă, ori foc, prin urmare fie un lucru greu, fie unul uşor: iar aceasta s-a dovedit deja cu neputinţă atunci când s-a arătat că nu există nici greutate, nici uşurinţă infinită.200

FILOTEO: Am explicat destul când am răspuns la acest argument.

ELPINO: Ştiu. Adaugă apoi a doua pricină, spunând că fiecare dintre aceste specii trebuie să fie infinită şi că, prin urmare, locul fiecăreia trebuie să fie infinit; ceea ce e imposibil pentru că nu se poate ca un corp care coboară, să coboare la infinit în jos; fapt dovedit de toate mişcările201 şi de toate transmutaţiile. La fel cum în generare nu se încearcă a se face ceea ce nu poate fi făcut, la fel în mişcarea locală nu se caută locul unde nu se poate ajunge niciodată; iar ceea ce nu poate exista în Egipt e cu neputinţă să se mişte către Egipt: pentru că în natură nimic nu este zadarnic. Prin urmare, este imposibil ca un lucru să se mişte spre un loc în care nu poate ajunge.202

FILOTEO: Şi la aceasta am răspuns îndestul; iar noi spunem că există infinite pământuri, infiniţi sori, infinit eter; sau, după Democrit şi Epicur, există un plin şi un gol infinite şi care se întrepătrund203. Şi există infinite specii, unele cuprinse în altele şi unele ordonate de altele: specii diferite şi care concură cu toatele pentru a alcătui un univers unic, întreg şi infinit; iar ele sunt infinitele părţi ale infinitului, deoarece din infinitele pământuri asemeni cu acesta al nostru decurge existenţa în act a unui pământ infinit, dar nu înţeles ca unul singur şi continuu, ci ca un tot alcătuit din infinita mulţime a infinitelor pământuri. La fel înţelegem şi celelalte specii de corpuri, fie ele patru, două, trei sau câte vreţi (nu discut acum numărul lor); aceste specii, fiind parte (dacă se poate spune aşa) a infinitului, trebuie să fie şi ele infinite, conform cantităţii ce rezultă din asemenea multitudine. Or în acest caz nu e nevoie ca un corp greu să coboare la infinit, ci acest corp greu merge204 spre corpul de aceeaşi natură cu el aflat cel mai aproape, la fel cum acela merge spre acesta şi un altul spre cel asemenea lui. Acest pământ are părţile ce ţin de el, alt pământ are părţile ce ţin de acest altul: astfel acel soare are părţile care se răspândesc din el şi încearcă să se întoarcă la el; iar alte corpuri îşi adună în acelaşi fel, în mod natural, părţile lor. Iar cum marginile şi distanţele dintre un corp şi altul sunt finite, la fel şi mişcările sunt finite; şi tot aşa cum nimeni nu pleacă din Grecia pentru a merge la infinit, ci pentru a merge, să zicem, în Italia ori în Egipt, la fel când o parte de pământ sau de soare se mişcă, ţinta sa nu e infinitul, ci finitul, adică un loc anume. Totuşi, universul fiind infinit iar toate corpurile sale fiind în preschimbare, toate şi întotdeauna împrăştie şi totodată adună, toate răspândesc din ce e al lor şi primesc înăuntru ce e străin. Nu socotesc absurd şi nepotrivit ci, dimpotrivă, cu totul potrivit şi natural ca unui singur subiect să i se întâmple un număr finit de preschimbări; socotesc natural ca particulele de pământ să rătăcească prin eter şi să întâlnească în imensul spaţiu ba un corp, ba un altul: căci putem vedea, în imediata noastră apropiere şi oncând, că particulele îşi schimbă locul, aşezarea şi forma. De aceea, dacă acest Pământ este etern şi perpetuu, el nu este astfel datorită consistenţei părţilor înseşi sau a indivizilor înşişi, ci datorită perindării părţilor pe care le împrăştie şi a celor ce vin să le ia locul; în aşa fel încât, deşi sufletul şi inteligenţa sa205 rămân la fel, corpul său, în părţile-i alăcuitoare, se schimbă şi se reînnoieşte bucată cu bucată. Cum apare lipede şi în cazul animalelor, care nu continuă să existe decât dacă primesc hrană şi elimină excremente. De altminteri, cine cugetă cu atenţie va şti că la tinereţe nu mai avem carnea pe care o aveam în copilărie, iar la bătrâneţe nu o mai avem pe aceeaşi de la tinereţe: deoarece şi noi suntem într-o continuă preschimbare care face ca înăuntrul nostru să pătrundă veşnic noi atomi, iar din noi să plece alţii, primiţi mai demult. La fel în jurul spermei, unindu-se atomi cu atomi, în virtutea intelectului general şi sufletului (prin acţiunea la care ei contribuie ca materie), atunci când afluxul e mai mare decât fuga atomilor, se formează şi creşte un corp nou; apoi, când afluxul este egal cu fuga, acelaşi corp păstrează o anumită constanţă, pentru ca în sfârşit să intre în declin, când fuga atomilor este mai mare decât afluxul lor (nu vorbesc de afluxul şi fuga atomilor în mod absolut, ci de fuga a ceea ce este congruent şi nativ corpului şi afluxul a ceea ce îi e străin şi nepotrivit, care nu poate fi învins de principiu, vlăguit din cauza pierderii continue a ceea ce e vital cât şi a ceea ce nu e vital). Aşadar, ca să ajungem la problema noastră, eu spun că, ţinând seama de asemenea perindare, nu e nepotrivit, ci e cât se poate de raţional să susţinem că părţile şi atomii au o mişcare şi o curgere infinită prin infinitele transformări şi preschimbări atât ale formelor cât şi ale locurilor. Un neajuns ar apărea numai dacă s-ar găsi un lucru care de felul lui tinde spre infinit ca spre ţelul unei preschimbări sau alterări locale; dar aşa ceva nu e cu putinţă, deoarece, de îndată ce un lucru părăseşte un întreg, merge spre altul; când e văduvit de o alcătuire, primeşte îndată alta; când părăseşte o formă de a fi, capătă îndată alta: ceea ce decurge cu necesitate din alterarea lui care, la rândul său, decurge cu necesitate din schimbarea locală. Aşa încât lucrul configurat şi apropiat nu poate avea decât o mişcare finită, deoarece, dacă îşi schimbă locul, îndată primeşte o altă formă. In schimb subiectul prim206 şi configurabil se mişcă infinit, atât sub aspectul spaţiului cât şi al numărului configuraţiilor; părţile materiei se desprind necontenit dintr-un loc, din-tr-o parte, dintr-un întreg, spre a se cufunda într-un alt loc, într-o altă parte şi un alt întreg.

ELPINO: înţeleg prea bine. Al treilea argument207 este că „dacă infinitul ar fi discret şi disjunct208, în aşa fel încât în el s-ar afla o infinitate de focuri distincte şi individuale, chiar dacă fiecare dintre acestea ar fi finit, focul rezultat din toate laolaltă ar trebui totuşi să fie infinit”209.

FILOTEO: Cu asta am fost deja de acord. Dar ştiind asta, el n-avea nevoie să se îndârjească pe acest subiect care nu prezenta nici un neajuns. Căci dacă un corp este fărâmiţat sau împărţit în părţi distincte ca loc, dintre care una are greutatea de o sută, alta de o mie, iar alta zece, rezultă că întregul va avea greutatea de o mie o sută zece. Dar aceasta va consta din mai multe greutăţi distincte şi nu dintr-o greutate continuă. Iar noi, ca şi anticii, nu socotim un neajuns faptul că o greutate infinită ar fi constituită din părţi discrete; căci acea greutate infinită rezultă pe cale logică sau aritmetică, sau geometrică, dar cu adevărat în natură ele nu alcătuiesc o greutate infinită, la fel cum nu alcătuiesc o cantitate infinită; ci alcătuiesc un număr infinit de cantităţi şi de greutăţi finite: iar asta nu înseamnă nici a spune, nici a imagina acelaşi lucru şi nici nu este acelaşi lucru, ci e cu totul altceva; pentru că de aici nu urmează că ar exista un corp infinit de acelaşi fel, ci un fel de corp alcătuit din infinit de multe corpuri finite; şi la fel, nu există o greutate infinită, ci infinite greutăţi finite, dat fiind că această infinitate nu este continuă, ci discretă210, iar acele infinite greutăţi se află însă într-un infinit continuu, care este spaţiul, locul şi dimensiunea care le cuprinde pe toate211. Prin urmare, nu e nici un neajuns că există infinite corpuri grele distincte, căci ele nu alcătuiesc un unic corp greu; la fel cum un număr infinit de ape nu fac o apă infinită, infinite bucăţi de pământ nu fac un pământ infinit: în acelaşi fel, există un număr infinit de corpuri care nu compun, fizic vorbind, un unic corp de mărime infinită. Este aici o mare diferenţă: asemeni, prin analogie, aceleia dintre o navă care poate fi trasă de zece edecari uniţi, dar nu poate fi în veci urnită de mii şi mu de edecan dacă fiecare trage în altă parte.

ELPINO: Prin această lămurire şi prin celelalte ai răspuns de mii de ori la cel de-al patrulea argument212: anume că dacă se admite un corp infinit, el trebuie conceput infinit în toate dimensiunile sale, de unde rezultă că nu poate exista niciunde nimic în afara lui: aşadar nu este cu putinţă ca într-un corp infinit să existe mai multe corpuri diferite, fiecare dintre ele fiind infinit213.

FILOTEO: Toate astea sunt adevărate şi nu ne contrazic pe noi care am repetat în atâtea rânduri că există numeroase corpuri finite într-unui infinit şi am arătat şi cum vine asta. Poate că, prin analogie, cineva ar putea spune că există mai multe corpuri continue împreună, cum ar fi dacă ne-am imagina, de pildă, un noroi lichid, unde, în fiece parte, apa e continuată de apă, iar pământul de pământ, în aşa fel încât, neputându-se deosebi în acel amestec particulele extrem de mici de pământ de cele de apă, nu se va mai vorbi de două elemente distincte nici continue, ci de unul singur şi continuu: care nu e apă, nu e pământ, ci noroi. Într-un asemenea caz, cineva poate spune, dacă aşa-i place, că apa nu e continuată de apă, nici pământul de pământ, ci că apa e continuată de pământ iar pământul de apă; şi la fel de bine, altcineva poate nega atât spusa unuia cât şi a celuilalt, zicând că noroiul este continuat de noroi. După acelaşi raţionament, universul infinit poate fi luat ca un continuum, dacă nu se mai ia în consideraţie eterul aflat între nişte corpuri atât de mari, la fel cum nu se ia în consideraţie, în cazul noroiului, acel aer care desparte particulele de apă de cele de pământ uscat, diferenţa constând numai în aceea că în cazul noroiului părţile sunt mai puţine, mai mici şi imperceptibile, în vreme ce, în cazul universului, ele sunt foarte mari, numeroase şi perceptibile. Iată cum, în acest fel, corpuri diferite, contrare şi mobile contribuie la alcătuirea unui corp continuu şi imobil, în care contrariile concură la alcătuirea unuia singur, ajungând să fie de acelaşi fel, să fie, în cele din urmă, unul şi acelaşi lucru. Fără îndoială că ar fi inacceptabil şi imposibil să presupunem două infinite distincte unul de celălalt, dat fiind că n-ar fi cu putinţă să ne închipuim cum şi unde s-ar sfârşi unul şi ar începe celălalt: căci fiecare l-ar sfârşi pe celălalt. Şi este cât se poate de greu să găsim două corpuri finite la un capăt şi infinite la celălalt.

ELPINO: El mai aduce două argumente pentru a dovedi că nu există infinit alcătuit din părţi la fel. „Primul este acela că un asemenea infinit ar trebui să fie compatibil cu una dintre mişcările locale, de unde ar decurge ori o greutate infinită, ori o uşurinţă infinită, ori o infinitei mişcare circulară: toate demonstrate de noi ca imposibile.”214

FILOTEO: Iar noi, la rândul nostru, am arătat cât de deşarte sunt aceste spuse şi aceste argumente: căci infinitul în totalitatea lui nu se mişcă, nici nu e greu sau uşor, la fel cum nu e greu sau uşor nici un alt corp în locul său natural şi cum nu sunt nici măcar părţile separate dacă sunt duse prea departe de locul propriu fiecăreia. Prin ur-rnare, după noi, corpul infinit nu este mobil nici în potentă, nici în act; nu este nici greu nici uşor, nici în potentă, njci în act: atâta ar mai lipsi să existe greutate sau uşurinţă infinită după principiile noastre şi ale altora, împotriva cărora el născoceşte asemenea bazaconii.

ELPINO: Atunci şi al doilea argument e la fel de fără rost, căci degeaba întreabă el pe cineva care n-a spus niciodată că infinitul s-ar mişca, nici în potentă, nici în act, >, dacă infinitul se mişcă natural sau violent”215. Apoi el demonstrează că nu există corp infinit prin raţionamente ce ţin de mişcare în general, după ce mai întâi a pornit de la o consideraţie privitoare la mişcare în particular. El susţine, aşadar, că un corp infinit nu poate acţiona asupra utiui corp finit şi cu atât mai puţin invers; şi face în sprijinul acestei afirmaţii trei consideraţii: prima, că „infinitul nu suferă acţiunea infinitului”216, pentru că orice mişcare şi5 prin urmare, orice acţiune suferită se petrece în timp. D”acă e aşa, un corp de mărime mai mică va suferi o acţiune proporţional mai mică; dar la fel cum exisă o proporţie între finitul ce suferă acţiunea şi agentul finit, la fel v^ fi o proporţie între infinitul ce suferă acţiunea şi agentul infinit. Aceasta se vede dacă presupunem un corp infinit A şi un corp finit B; iar cum orice mişcare se petrece în, timp, presupunem G timpul în care A ori mişcă, ori es te mişcat. Să luăm apoi corpul de mărime mai mică, B şi o linie D care acţionează în întregime asupra unui alt corp (să zicem H), în acelaşi interval de timp G: vom vedea atunci că raportul între D, agent mai mic şi B, agent mai mare, este egal cu raportul între corpul finit H, care suferă acţiunea şi o parte finită din A, parte notată AZ. Or, schimbând proporţia între primul agent, D şi al treilea, anume corpul H care suferă acţiunea, în aşa fel încât ea să devină egală cu proporţia dintre al doilea agent, B şi al patrulea care suferă acţiunea, AZ, adică făcând raportul dintre D şi H egal cu cel dintre B şi AZ, atunci B va fi cu adevărat, în acelaşi timp G, un perfect agent atât asupra unui lucru finit cât şi asupra unui lucru infinit, adică asupra lui AZ, parte din infinit şi asupra lui A, infinit. Or acest lucru este imposibil; aşadar corpul infinit nu poate fi nici agent, nici suferi acţiunea unui agent: deoarece două corpuri egale suferă aceeaşi acţiune în aceleaşi interval de timp din partea aceluiaşi agent, iar corpul mai mic o suferă într-un timp mai scurt, iar corpul mai mare într-un timp mai lung. La fel, când doi agenţi diferiţi îşi exercită acţiunea într-un timp egal asupra a două corpuri diferite, raportul dintre un agent şi altul va fi egal cu raportul dintre un corp şi celălalt (dintre cele două care suferă acţiunea). În afară de aceasta, orice agent exercită o acţiune într-un timp finit (vorbesc despre agentul care îşi încheie acţiunea – cum se petrece numai în cazul mişcării de translaţie – şi nu despre acela a cărui mişcare este continuă217), pentru că nu poate exista acţiune finită în timp infinit. Iată deci cum dovedim că finitul nu poate exercita o acţiune completă asupra infinitului218.

G timp.

A infinit care suferă acţiunea B agent finit mai mare.

A (parte din infinit) Z.

H finit care suferă acţiunea D agent finit mai mic.

În al doilea rând, el demonstrează în acelaşi fel că „infinitul nu poate fi agentul unui lucru finit”219. Fie agentul infinit A şi fie B, corpul finit care suferă acţiunea; şi să presupunem că A infinit acţionează asupra lui B finit, într-un timp finit G. Fie apoi corpul finit D care acţionează asupra unei părţi din B, anume BZ, în acelaşi interval de timp G. Desigur că raportul dintre BZ şi întregul corp B, care, ambele, suferă acţiunea, va fi egal cu raportul dintre agentul D şi celălalt agent finit, H; iar dacă raportul dintre agentul D şi corpul BZ care suferă acţiunea se modifică în aşa fel încât să devină egal cu raportul dintre agentul H şi totalitatea corpului B, rezultă că B va fi mişcat de H în acelaşi timp în care BZ este mişcat de D, adică în intervalul de timp G, adică în tot atâta timp în care B este mişcat de agentul infinit A. Or şi acest lucru este imposibil. Şi este imposibil din motivul pe care l-am arătat. Anume că, dacă un lucru infinit exercită o acţiune într-un timp finit, trebuie ca acţiunea să nu se petreacă în timp, deoarece între finit şi infinit nu există proporţie220. Deci, dacă presupunem doi agenţi diferiţi care exercită o aceeaşi acţiune asupra unui acelaşi corp, în mod necesar acţiunea celor doi va fi diferită ca timp, raportul între un timp şi celălalt va fi egal cu raportul dintre un agent şi celălalt. Dar dacă presupunem că doi agenţi, dintre care unul este infinit iar celălalt este finit, exercită o aceeaşi acţiune asupra unui acelaşi corp, va trebui să spunem cu necesitate una din două: ori că acţiunea agentului infinit este instantanee, ori că acţiunea agentului finit dureză infinit: or şi una şi celalaltă sunt imposibile221.

H agent finit. D agent finit.

G timp A agent infinit.

B corp finit care suferă acţiunea B (parte din corpul finit B) 2.

În al treilea rând, el demonstrează că „un corp infinit nu poate exercita o acţiune asupra unui corp infinit”. Căci aşa cum se spune în Lecţia de fizică222, este imposibil ca acţiunea sau suportarea acţiunii223 să fie fără sfâr-sit: aşadar, fiind demonstrat că acţiunea unui infinit asupra altui infinit nu poate fi niciodată săvârşită, se poate trage concluzia că între infinite nu există acţiune. Să presupunem, de pildă, două infinite dintre care unul, B, este supus acţiunii lui A pe durata de timp finită G, deoarece o acţiune finită se petrece cu necesitate într-un timp finit. Să presupunem apoi că BD, porţiune din corpul B, suferă acţiunea exercitată de A: va fi cât se poate de limpede că acţiunea exercitată asupra acestei porţiuni va dura mai puţin decât timpul G. Fie Z această durată mai scurtă. Va rezulta că raportul dintre timpul Z şi timpul G este egal cu raportul dintre porţiunea BD, parte din corpul infinit B şi cealaltă parte, mai mare, a corpului B. Fie BDH această parte mai mare, care suferă acţiunea exercitată de A în timpul finit G, de A care, în acelaşi timp G, îşi exercită acţiunea şi asupra întregului infinit B: şi iată cum apare eroarea: pentru că este imposibil ca două corpuri, unul infinit şi altul finit, să sufere, în aceeaşi durată de timp, din partea unui acelaşi agent, o aceeaşi acţiune; şi aceasta indiferent dacă eficientul este infinit sau finit224.

Timp finit G 2

A infinit agent.

Infinit care suferă acţiunea.

B D.

FILOTEO: Voi admite că tot ce spune Aristotel e bine, atunci când va fi aplicat bine şi concluziile vor fi trase pe măsură: dar (aşa cum am mai zis) nici un alt filosof n-a vorbit de infinit într-un asemenea fel încât să dea naştere la atâtea impasuri. Totuşi noi analizăm aici felul lui de a cugeta nu pentru a contrazice ceea ce susţine el, deoarece el nu susţine contrariul, ci numai pentru a arăta însemnătatea teoriilor sale. Mai întâi, el, luând în discuţie ba o parte ba alta a infinitului, nu porneşte în supoziţiile sale de la fundamente naturale, dat fiind că infinitul nu are părţi, decât dacă vrem să spunem că şi părţile sunt infinite: căci e contradictoriu să spunem că în infinit ar exista o parte mai mare şi o parte mai mică sau o parte care să fie proporţional mai mare sau mai mică în raport cu el; deoarece de infinit nu te apropie mai mult mia decât suta, căci un număr infinit cuprinde tot atâtea sute cât şi mii, adică infinite. Dimensiunea infinită nu are mai mulţi paşi decât mile: de aceea atunci când ne referim la părţile unei dimensiuni infinite, nu vorbim de o sută de mile, nici de o mie de parasange225; căci aceste dimensiuni pot fi foarte bine numite părţi ale finitului şi chiar sunt părţi ale finitului şi sunt măsurabile numai în raport cu acesta şi nu pot fi şi nu trebuie să fie socotite părţi ale unui întreg faţă de care nu pot fi comensurate. La fel o mie de ani nu sunt o parte a veşniciei, pentru că nu sunt comensurabili cu aceasta: ci sunt o parte a unei anumite măsuri de timp, cum ar fi zece mii de ani sau o sută de mii de secole226.

ELPINO: Atunci fă-mă să înţeleg: care spui că sunt părţile duratei infinite?

FILOTEO: Părţile proporţionale ale duratei, care au raport cu durata şi timpul, iar nu cu durata infinită şi timpul infinit; deoarece în raport cu acesta, timpul cel mai lung cu putinţă, adică partea cea mai mare posibilă a duratei, ajunge să fie echivalentă cu cea mai mică, căci tot atât durează veacurile infinite cât şi orele infinite; deoarece orice despre care se spune a fi parte din infinit, tocmai pentru că e parte din infinit şi nu din altceva, este la rândul său infinit atât în timp cât şi în cantitate227. În lumina acestei teorii, puteţi pricepe cât de precaut este Aristotel în presupunerile sale, în ipotezele referitoare la părţile finite ale infinitului şi câtă putere au raţionamentele anumitor teologi care din infinitatea timpului deduc neajunsul multelor infinite, câte sunt speciile de numere, unele mai mari decât altele. Această teorie, spun eu, vă învaţă cum să ieşiţi din nunumărate labirinturi.

ELPINO: în special din acela legat de discuţia noastră, cel al infiniţilor paşi şi infinitelor mile care ar trebui să alcătuiască un infinit mai mic şi un altul mai mare în imensitatea necuprinsă a universului. Dar continuă.

FILOTEO: în al doilea rând, Aristotel, în raţionamentul său, nu urmează calea demonstraţiei. Pentru că din faptul că universul este infinit şi că în el există infinite părţi (şi nu spun părţi ale lui, căci una înseamnă părţi în infinit şi altceva, părţi ale infinitului), iar toate aceste părţi exercită ori suferă acţiune şi, prin urmare, se preschimbă unele în altele, vrea să deducă fie că infinitul acţionează asupra finitului ori suferă acţiunea finitului, fie că infinitul acţionează asupra infinitului ori suferă acţiunea infinitului sau este preschimbat de infinit. Acest raţionament, spunem noi, chiar dacă e corect din punct de vedere logic, nu e corect din punct de vedere fizic: de vreme ce oricât am calcula noi pe cale raţională şi oricâte părţi active şi pasive infinite am socoti, fiecare dintre aceste două grupări fiind contrariul celeilalte şi invers, în natură (cum aceste părţi sunt separate, distincte şi, cum vedem, despărţite de graniţe precise) nu ne silesc nici îndeamnă să spunem că infinitul ar fi agent sau ar suferi acţiunea unui agent, ci că în infinit acţionează sau suferă acţiunea nenumărate părţi finite228. În felul ăsta se admite nu că infinitul ar fi mobil şi alterabil, ci că în el există infinite corpuri mobile şi alterabile; nu că finitul ar suferi acţiunea infinitului, ori infinitul pe cea a finitului, ori infinitul pe cea a infinitului, sub aspect fizic şi natural, ci aşa cum rezultă doar printr-o agregare obţinută pe cale logică şi raţională care însumează toate corpurile grele într-un singur corp greu, în pofida faptului că toate corpurile grele nu alcătuiesc un unic corp greu. Infinitul ca întreg fiind însă nemişcat, inalterabil şi incoruptibil, în el pot exista şi chiar există mişcări şi alterări nenumărate şi infinite, săvârşite şi desă-vârşite. Adaugă la ce s-a mai spus că, presupunând două corpuri infinite la un capăt dar la celălalt terminându-se unul în celălalt, de aici nu va decurge ceea ce socoate Aris-totel, anume că exercitarea şi suferirea acţiunii ar fi infinite; iar aceasta deoarece, dacă unul dintre aceste corpuri acţionează asupra celuilalt, el nu va acţiona în toată dimensiunea şi mărimea lui: deoarece el nu e apropiat, lipit, alăturat şi continuat de celălalt în toată dimensiunea sa şi în toate părţile sale. Căci dacă presupunem două corpuri infinite, A şi B, care se continuă sau se unesc după linia sau suprafaţa FG, desigur că nu vor acţiona unul asupra celuilalt cu toată puterea lor, deoarece nu se alătură unul de celalalt în toate părţile lor: dat fiind că nu se poate vorbi de alăturare decât pentru lucrurile finite. Mai mult spun, chiar dacă ar fi să ne închipuim că acea suprafaţă sau linie de contact ar fi infinită, nu decurge de aici că acele două corpuri alăturate ar exercita sau ar suferi o acţiune infinită; pentru că acţiunea ar avea caracter extensiv şi nu intensiv, la fel cum şi părţile sunt extensive: iar de aici urmează că infinitul nu acţionează în nici o parte cu întreaga sa putere, ci acţionează parte cu parte, extensiv, separat şi distinct229.

A.

A.

M.

B.

N.

C.

O.

D.

P.

B.

Astfel, de pildă, deoarece părţile a două corpuri contrare care pot acţiona una asupra celeilalte trebuie să fie alăturate, aşa cum sunt A şi 1, B şi 2, C şi 3, D şi 4 şi aşa la infinit, niciodată nu vei putea constata între ele o acţiune de intensitate infinită, deoarece părţile acelor două corpuri nu pot acţiona una asupra celeilalte dincolo de o anumită distanţă bine determinată; de aceea M şi 10, N şi 20,0 şi 30, P şi 40 nu au capacitatea de a interacţiona. Iată, prin urmare, de ce, chiar dacă cele două corpuri ar fi infinite, interacţiunea lor nu ar fi infinită. Mai mult, chiar presupunând şi admiţând că asemenea două corpuri infinite ar putea acţiona unul asupra celuilalt cu maximă intensitate, aşadar cu toată puterea lor infinită, din asta n-ar decurge în fapt nici o acţiune nici exercitată, nici suferită; deoarece pe cât de vârtos ar rezista şi s-ar opune unul, tot atât de vârtos ar ataca şi ar stărui celălalt, drept care nu s-ar produce nici o schimbare. Iată deci cum din două infinite contrarii şi opuse ori rezultă o acţiune finită, ori nu rezultă nimic.230

ELPINO: Dar ce spui dacă presupunem că unul din cele două corpuri contrare este finit iar celălalt este infinit, ca şi cum Pământul ar fi un corp rece iar cerul ar fi de foc şi toţi aştri ar fi de foc şi la fel ar fi şi cerul necuprins şi stelele nenumărate? Socoteşti că de aici ar decurge, cum consideră Aristotel, că finitul ar fi absorbit de infinit? 231

FILOTEO: Cu siguranţă nu: cum reiese din ce am mai spus. Căci dacă într-adevăr puterea fizică este desfăşurată pe întreaga întindere a corpului infinit, ea nu se poate manifesta ca eficient asupra unui corp finit cu toată puterea şi vigoarea sa infinită, ci doar cu acea putere pe care o pot manifesta părţile sale finite şi, dintre acestea, numai acelea aflate la o distanţă potrivită: deoarece i-ar fi cu neputinţă să acţioneze în toate părţile, ci ar acţiona numai în cele apropiate. Lucrul acesta se poate vedea din demonstraţia precedentă: unde cele două corpuri infinite, A şi B, nu se pot modifica unul pe altul decât în părţile aflate la distanţa dintre 10, 20, 30, 40 şi, respectiv, M, N, O, P; de aceea oricât ar creşte şi s-ar lăţi la infinit corpul B, iar corpul A ar rămâne neschimbat, interacţiunea lor nu ar creşte câtuşi de puţin, nici n-ar deveni mai vajnică. Iată cum din opunerea a două contrarii rezultă întotdeauna o acţiune şi o schimbare finită: fie că din cele două doar una este presupusă infinită iar cealaltă finită, fie că sunt presupuse infinite amândouă232.

ELPINO: Mi-ai stisfăcut pe deplin curiozitatea, aşa încât mi se pare zadarnic să înşir celelalte argumente pădureţe prin care el vrea să demonstreze că în afara cerului nu există corp infinit, cum ar fi acela că „orice corp care se află într-un loc este sensibil; dar în afara cerului nu există corp sensibil: prin urmare, acolo nu există loc”233. Sau celălalt: „Orice corp sensibil se află într-un loc; în afara cerului nu e loc: aşadar nu e nici corp; mai mult, nu există nici măcar un «în afară», deoarece în afară înseamnă o diferenţă de loc şi anume de loc sensibil, iar nu de corp spiritual sau inteligibil, cum ar putea crede cineva: iar dacă e sensibil este finit.”234

FILOTEO: Eu cred şi înţeleg că dincolo, adică cât mai departe după acea margine închipuită a cerului, continuă să existe un necuprins eter şi corpuri materiale, aştri, pă-mănturi, sori; şi toate sunt sensibile la modul absolut, adică prin ele însele dar şi pentru cele ce se află înăuntrul sau în apropierea lor, deşi pentru noi, din pricina distanţei, a marii depărtări, nu sunt sensibile. Totodată uitaţi-vă cu atenţie pe ce se bazează Aristotel în această afirmaţie: din faptul că noi nu percepem vreun corp sensibil dincolo de închipuita circumferinţă, el deduce că un asemenea corp nu există: de aceea a şi refuzat să admită existenţa vreunui corp în afara celei de a opta sfere, dincolo de care astrologii vremii lui nu prevăzuseră vreun alt cer235. Iar pentru că rotaţia aparentă a lumii în jurul pământului au pus-o mereu pe seama unui prim mobil care cuprindea în el toate celelalte sfere, au întemeiat în aşa fel totul încât au tot adăugat una după alta, la nesfârşit, noi sfere236; dar au dat şi peste unele care nu aveau deloc stele şi, prin urmare, nici corpuri sensibile, deşi presupunerile şi fanteziile astrologice condamnă această teorie.

Dar ea este condamnată şi mai abitir de cei care pricep cu adevărat că acele corpuri care, se spune, ar aparţine celui de-al optulea cer, se deosebesc şi ele unele de altele în funcţie de distanţa mai mare sau mai mică faţă de suprafaţa Pământului, la fel cum se deosebesc şi celelalte şapte: deoarece aparenta lor echidistanţă de la Pământ derivă numai din presupunerea falsă că Pământul nu s-ar mişca, presupunere împotriva căreia urlă întreaga natură şi protestează orice raţiune şi pe care, în sfârşit, orice intelect învăţat şi bine rânduit o condamnă. Oricum am lua-o, afirmaţia că acolo unde nu mai ajung simţurile noastre s-ar sfârşi şi încheia universul, este împotriva oricărei raţiuni; căci în timp ce senzaţia este un motiv suficient pentru a afirma că există corpurile, lipsa ei, care se poate datora unui defect al capacităţii de a simţi iar nu obiectului sensibil, nu este nici pe departe un motiv suficient nici măcar pentru a bănui că n-ar exista corpuri. Căci dacă adevărul ar depinde de capacitatea noastră de a simţi, corpurile care par apropiate şi lipite între ele ar trebui să fie astfel şi în realitate237. Noi socotim că o stea, care pe cer pare mică şi care e considerată de mărimea a patra sau a cincea, poate fi în realitate mult mai mare decât una socotită de mărimea a doua sau întâia; însă, judecând astfel, simţurile se înşală căci ele n-au puterea de a percepe diferenţa de distanţă. Dar noi, recunoscând mişcarea Pământului, ştim că acele lumi nu sunt echidistante faţă de aceasta a noastră, nici nu stau ţintuite pe un cerc.

ELPINO: Vrei să spui că nu sunt ca şi încrustate într-o aceeaşi cupolă: lucru jalnic pe care doar copiii şi l-ar putea închipui; copiii vor fi crezând poate că dacă stelele nu sunt lipite de bolta şi tavanul cerului cu un lipici bun, sau bătute zdravăn în ditamai cuiele, ne-ar cădea în cap întocmai ca şi grindina din văzduhul de deasupra noastră. Dumneata vrei să spui că acele alte nenumărate pământuri şi alte nenumăratele corpuri uriaşe îşi au regiunile şi distanţele lor în necuprinsul eterului, întocmai cum are şi acest Pământ care, prin mişcarea sa circulară, dă impresia că toate se rotesc, ca şi înlănţuite, în jurul său. Vrei să spui că nu e nevoie să presupunem un corp spiritual dincolo de sfera a opta sau a noua; ci că acelaşi aer care înconjoară Pământul, luna şi soarele şi le conţine, se întinde la infinit cupnnzând alţi infiniţi aştri şi mari vietăţi: iar acest aer se adevereşte a fi locul tuturor, locul universal, pântecul nesfârşit de încăpător în care se cuprinde întreg universul infinit nu altfel decât e cuprins şi spaţiul vizibil nouă din pricina atâtor lumini. Şi mai vrei să spui că cel care se mişcă circular sau care poartă cu sine aştri, precum Pământul sau luna sau altele asemenea, nu e aerul, nu e acest conţinător; ci tocmai corpurile sunt cele care se mişcă, mânate de propriul suflet, prin spaţiile lor, având fiecare propria-i mişcare, alta decât aceea a lumii noastre (care nouă ne apare aşa din pricina mişcării Pământului nostru), alta şi decât cele ce par comune tuturor aştrilor şi îi fac pe aceştia să pară ţintuiţi de un unic corp mobil (asta tot din pricina mişcărilor diferite pe care le face astrul pe care ne aflăm noi, mişcări pe care noi nu le simţim). Şi mai vrei, aşadar, să spui că aerul şi diferitele părţi ale necuprinsului eter nu au mişcări proprii altele decât cele de contracţie şi de amplificare, acestea două trebuind neapărat să existe pentru a permite deplasarea corpurilor solide prin el; şi că aceste corpuri se învârt unele în jurul altora în vreme ce acest corp spiritual umple cu necesitate totul.238

FILOTEO: Aşa e. Şi pe lângă toate astea mai spun că acest infinit şi necurpins este o vietate, deşi nu are un chip anume ori o simţire care să se raporteze la lucrurile exterioare: căci el are întregul suflet în el însuşi, cuprinde tot ce e însufleţit şi este tot ce e însufleţit. Apoi mai spun că de aici nu decurge nici un neajuns, căci sunt ca şi două infinite; deoarece, lumea fiind un corp însufleţit, în ea există o infinită virtute motrice şi un infinit subiect, aşa cum am mai spus, discret, al mobilităţii: căci întregul înţeles drept continuum stă nemişcat, neavând nici mişcare circulară, în jurul propriului centru, nici mişcare rectilinie, între un centru şi altul, neavând el nici centru, nici margine. Şi mai spun că nici mişcarea de coborâre, precum cea a corpurilor grele, nici mişcarea de ridicare, ca a celor uşoare, nu se potriveşte unui corp infinit, ba nici măcar unui corp finit întreg şi perfect aflat înăuntrul celuilalt şi nici chiar părţilor unui asemenea corp, dacă ele se află la locul propriu lor şi stau unde le e rostul după fire. Şi revin şi zic că nici un lucru nu este greu sau uşor în mod absolut ci numai în mod relativ: adică în raport cu locul spre care părţile împrăştiate şi răspândite se adună şi se contopesc. Pentru astăzi este de ajuns cât am vorbit despre dimensiunea infinită a universului. Mâine vă aştept să lămurim ce veţi vrea voi să aflaţi despre infinitele lumi care se află într-însul.

ELPINO: Eu unul, deşi cu această învăţătură mă cred în stare să mi-o însuşesc şi pe cealaltă239, voi reveni totuşi în speranţa că voi afla şi alte lucruri însemnate.

FRACASTORIO: Eu, unul, voi veni doar ca simplu ascultător.

BURCHIO: Iar eu care, puţin câte puţin, încep să înţeleg tot mai mult, încet, încet voi ajunge să socotesc verosimil dacă nu chiar adevărat ceea ce spui.

Sfârşitul celui de-al doilea dialog.