Epistolă introductivă adresată strălucitului domn Michel De Castelnau3

Senior de Mauvissiere, Concressault şi Joinville, Cavaler al Ordinului Regelui Preacreştin, Consilier în Consiliul de taină, [Căpitan peste cincizeci de ostaşi] şi Ambasador pe lîngă Serenisima Regină a Angliei.

Dacă eu (o, strălucite Cavaler) aş mâna plugul ori aş paşte oile, de-aş cultiva zarzavat ori aş cârpi haine, nimeni n-ar căta la mine, puţini ar observa că exist, doar unu-doi m-ar beşteli şi lesne le-aş plăcea tuturor. Eu, în schimb, trag brazdă4 în ogorul naturii, mă străduiesc să pasc sufletele, năzuiesc să cultiv mintea şi făuresc straie iscusite intelectului şi atunci iată că oricine mă zăreşte mă ameninţă, oricine mă vede tabără pe mine, oricine mă ajunge din urmă mă muşcă, oricine mă înhaţă mă sfâşie; şi nu e vorba de unul ori de câţiva, ci de mulţi, de aproape toţi5. Iar de vreţi să ştiţi de unde mi se trag toate astea, vă spun îndată pricinile: nu-mi place mulţimea, urăsc gloata, mă nemulţumeşte îmbulzeala şi iubesc un singur lucru6. Cu el mă simt liber chiar şi în jug7, fericit la necaz, bogat când n-am de nici unele şi viu când sunt mort; el mă face să nu-i pizmuiesc pe cei ce, deşi liberi, sunt robi, deşi au parte de plăcere, suferă, deşi trăiesc în bogăţie, sunt săraci şi deşi vii, sunt ca şi morţi: căci ei au în chiar trupul lor lanţul care îi ferecă, în spirit, iadul care îi înghite, în suflet, greşeala care îi îmbolnăveşte, în minte, amorţeala care îi ucide8; căci le lipseşte mărinimia care să-i slobozească, îngăduinţa care să-i înalţe, strălucirea care să-i lumineze, cunoaşterea care să le dea viaţă9. Asta face că nu mă las învins de oboseală, ci păşesc înainte pe acelaşi drum anevoios, nu mă las cotropit de lene, ci făuresc ce trebuie făurit; nu întorc spatele, cu deznădejde, duşmanului ce-mi sare dinainte, nu întoc ochii, orbiţi de lumină, de la divinul ţel, deşi îndeobşte trec drept sofist10, drept doritor de a părea subtil mai degrabă decât de a spune adevărul; drept un ambiţios ce se străduieşte mai mult să întemeieze o sectă11 nouă şi falsă, decât s-o întărească pe cea veche şi adevărată12; drept un vânător ce hăituieşte strălucirea gloriei, dar are gonaci tenebrele greşelilor13; drept o minte neastâmpărată, gata să dărâme clădirile bunelor discipline şi să clădească butaforii deşănţate H. De aceea mă rog ca puterile cereşti să-i alunge pe toţi cei ce mă urăsc pe nedrept; ca sfântul Dumnezeu să fie mereu de partea mea; de partea mea să fie şi toţi câr-muitorn lumii noastre15; ca astrele să-mi potrivească sămânţa cu ogorul şi ogorul cu sămânţa astfel încât truda mea să dăruiască lumii rod măreţ şi folositor, deşteptând minţile şi deschizând sufletele celor lipsiţi de lumină: căci eu cu siguranţă nu mă prefac, iar de greşesc, sigur nu ştiu că greşesc; eu, când vorbesc şi scriu, mă lupt nu de dragul de a învinge (căci, după mine, orice faimă, orice victorie, dacă nu se întovărăşeşte cu adevărul, este potrivnică lui Dumnezeu, josnică şi lipsită de orice onoare). Ci eu trudesc, mă necăjesc, mă chinui din iubire pentru adevărata înţelepciune, din năzuinţă spre adevărata contemplaţie. Iar lucrul acesta fi-va dovedit de argumentele demonstraţiei mele, care decurg din raţionamente bine întemeiate ce decurg, la rândul lor, dintr-o simţire bine strunită16, care primeşte veşti de la aparenţe nemincinoase17: veştile acestea pornesc de la lucrurile din natură şi, ca adevăraţi soli18, se arată celor care le caută, se deschid celor ce le iscodesc, le apar limpezi celor ce le cuprind şi sigure celor ce le înţeleg19. Iată-mă acum gata să vă ofer cugetarea mea cu privire la infinit, univers şi nenumăratele lumi.

Subiectul întâiului dialog în cel dintâi dialog aflaţi următoarele: în primul rând, că nestatornicia simţurilor arată că ele nu pot fi temei de certitudine, iar la aceasta din urmă ajung doar prin unele comparţii şi confruntări ale unui lucru cu altul şi ale unui simţ cu altul20; şi se deduce dm aceasta că adevărul stă altundeva.

În al doilea rând, începem să demonstrăm infinitatea universului şi aducem primul argument, anume că universul21 nu poate fi finit numai pentru că unu, dând frâu liber imaginaţiei, ţin morţiş să-i clădească jur-împrejur ziduri de hotar. În al treilea rând, arătăm că este nepotrivit a spune că lumea este finită şi că este prin ea însăşi: deoarece asta se poate spune numai despre acel singur şi fără de sfârşit – iar acesta este cel de-al doilea argument. Cel de-al treilea argument ţine de faptul că este cu neputinţă şi nepotrivit să ne închipuim că lumea nu există în nici un loc anume, căci atunci ea n-ar mai avea cum să existe: de vreme ce orice lucru, fie el material22 sau imaterial, se află, în mod material sau imaterial, într-un loc anume23. Cel de-al patrulea argument este luat dintr-o demonstraţie sau întrebare imperioasă a epicureilor:

Nimirum şi iam finitum constituatur omne quod est spacium: şi quis procurrat ad oraş ultimus extremas, iaciatque volatile telum, invalidis utrum contortum viribus ire quo fuerit missum mavis, longeque volare; an prohibere aliquid censes obstareque posse?

Nam sive est aliquid quod prohibeat officiatque, quominu' quo missum est, veniat, finique locet se; sive foraş fertur, non est ea fini'profecto.24

În al cincilea rând, definiţia lui Aristotel25 nu se potriveşte cu locul cel dintâi, cel mai mare şi atotocuprin-zător26, iar afirmaţia că suprafaţa învecinată sau lipită de conţinut ar fi o limită27, ori alte asemenea aiureli, care fac din loc un lucru matematic şi nu fizic28, nu-s nici ele de luat în serios: ca să nu mai spun că între suprafaţa conţinătorului şi cea a conţinutului care se mişcă înăuntrul ei este nevoie să existe întotdeauna un spaţiu despărţitor, care nu prea văd cum ar putea să fie altceva decât tot loc; iar dacă vorbind de spaţiu vrem să-l considerăm doar ca suprafaţă, înseamnă să căutam în infinit un loc finit29. In al şaselea rând, dacă presupunem lumea finită, nu putem scăpa de problema vidului, dacă vidul există acolo unde nu se află nimic30.

În al şaptelea rând, de vreme ce spaţiul în care se află lumea ar fi vid dacă lumea nu s-ar afla în el, la fel, acolo unde lumea aceasta nu există, trebuie să existe vidul31. In afara acestei lumi, spaţiul acesta nu e diferit de celălalt32: aşadar potenţa pe care o are unul o are şi celălalt şi, având potenţa, are şi actul, deoarece nici o potentă nu este eternă fără a trece în act; de aceea actul e pentru eternitate legat de ea33 sau, mai bine zis, potenţa însăşi este act, căci la nivelul eternităţii a fi nu este diferit de putinţa de a fi34. În al optulea rând, nici un simţ nu neagă infinitul, doar dacă nu pretindem să-l negăm doar pentru că nu-l cuprindem cu simţurile; dimpotrivă: trebuie să presupunem că infinitul există tocmai pentru că simţurile sunt cuprinse în el şi pentru că raţiunea vine să-l confirme35. Sau, dacă ne gândim mai bine, chiar simţurile presupun infinitul: deoarece vedem întotdeauna că un lucru este cuprins în altul şi nu ne e dat nicicând să simţim, fie cu simţirea exterioară, fie cu cea lăuntrică, un lucru care să nu fie cuprins în altul sau de altul asemănător36:

Ante oculos etenim rem res finire videtur.

Aer dissepit colleis, atque aera montes, terra mare, et contra mare terras terminat omneis: omne quidem vero nihil est quod finiat extra; usque adeo passim patet ingens copia rebus, finibus exemptis în cunctas undique parteis? 7

Şi tocmai pentru că vedem asta, trebuie să deducem existenţa infinitului: căci nu întâlnim niciunde un lucru care să nu se termine cu altul şi, invers, nu cunoaştem nici un lucru care s-ar termina cu sine însuşi. În al nouălea rând, spaţiul infinit nu se poate nega decât cu vorba, cum fac doar căpăţânoşii, căci restul spaţiului în care nu se află lumea şi care e considerat vid ori imaginat ca fiind nimic, nu poate fi înţeles altfel decât atribuindu-i o capacitate de cuprindere nu mai mică decât cea a lumii cuprinse.38 în al zecelea rând, aşa cum e bine să existe această lume, nu mai puţin bine e să existe şi fiecare dintre celelalte lumi39 infinite la număr. În al unsprezecelea rând, binele acestei lumi nu e transferabil unei alte lumi posibile, la fel cum fiinţa mea nu este transferabilă altui om, oricine ar fi el40. În al doisprezecelea rând, dacă se acceptă ideea unui infinit indivizibil, absolut simplu dar totodată producător al complexităţii, nu are nici raţiune, nici sens să nu se accepte şi ideea unui infinit material şi desfăşurat.41 în al treisprezecelea rând, acest spaţiu al lumii noastre, care nouă ne pare atât de întins, nu este nici parte, nici tot în raport cu infinitul şi nici nu poate fi supus unei acţiuni infinite, iar dinaintea unei atari acţiuni infinite e un nimic chiar şi ceea ce mintea noastră proastă poate cuprinde.42 Iar la obiecţia cuiva răspundem că noi susţinem existenţa infinitului nu în virtutea demnităţii spaţiului, ci în virtutea demnităţii naturilor43; căci din aceeaşi raţiune pentru care există lumea aceasta, trebuie să existe oricare altă lume posibilă, a cărei potenţa nu este actualizată de aceasta a noastră: întocmai cum potenţa existenţei lui Elpino nu determină existenţa în act a lui Fracastorio.44 în al paisprezecelea rând, de vreme ce potenţa activă infinită pune în act fiinţa corporală şi dimensională, aceasta trebuie să fie, la rândul ei, infinită: altminteri se ştirbeşte natura şi demnitatea atât a celui ce face cât şi a celui ce poate fi făcut.45 în al cincisprezecelea rând, nu se poate spune că universul acesta, aşa cum e înţeles îndeobşte, cuprinde desăvârşirea tuturor lucrurilor decât în felul în care eu cuprind desăvârşirea membrelor mele sau un glob cuprinde tot ceea ce se află în el: este ca şi cum am spune că bogat e acela căruia nu-i lipseşte nimic din ceea ce are. În al şaisprezecelea rând, oricum, eficientul infinit46 ar fi deficient dacă i-ar lipsi efectul şi nu putem accepta că efectul acesta ar fi numai el însuşi47. Adăugăm că dacă efectul ar fi sau este acesta, nu se ştirbeşte nimic din ceea ce ar trebui el să fie întrucât e cu adevărat efect şi pe care teologii îl numesc acţiune ad extra şi tranzitivă, ca distinctă de cea imanentă: şi de aceea şi una şi cealaltă trebuie să fie infinite.48 în al şaptesprezecelea rând, dacă socotim universul49 fără de margini, cum facem noi, intelectul îşi află liniştea; socotindu-l mărginit, se iscă nenumărate inconveniente şi dificultăţi50. Apoi se repetă ceea ce s-a spus în al doilea şi al treilea rând. În al optsprezecelea rând, considerând universul sferic, configurat, terminat, atunci ceea ce urmează după acest configurat şi terminat (chiar dacă vrei să-l denumeşti „nimic”) e şi el la rândul lui configurat în aşa fel încât concavitatea lui să se potrivească cu convexitatea celuilalt: pentru că acolo unde începe acel nimic al tău se află o concavitate nediferită cel puţin de suprafaţa convexă a acestui univers. În al nouăsprezecelea rând, se aduc adăugiri la ceea ce s-a spus în al doilea rând. Iar în al douăzecelea, se reia ceea ce s-a spus în al zecelea.

În cea de a doua parte a acestui dialog, ceea ce s-a demonstrat cu privire la potenţa pasivă a universului se arată cu privire la potenţa activă a eficientului şi aceasta prin mai multe argumente: primul decurge din faptul că eficienţa divină nu poate fi leneşă; nu poate cu atât mai mult cu cât se admite producerea unui efect exterior propriei esenţe (dacă aşa ceva e cu putinţă), căci tot atât de leneşă ar fi producând un efect finit cum ar fi de n-ar produce nimic51. Cel de-al doilea este de ordin practic: căci teoria contrară aduce atingere bunătăţii şi măreţiei divine, în vreme ce din teoria noastră nu decurge nici un inconvenient cu privire la legea52 şi substanţa teologiei. Cel de-al treilea argument e convers celui de-al doisprezecelea din prima parte şi stabileşte diferenţa între totul infinit şi total infinit. Cel de-al patrulea decurge din aceea că atotputernicia divină apare ca vrednică de dojana de vreme ce, fie că n-a vrut, fie că n-a putut, a făcut universul finit şi, ea, agent infinit, s-a limitat la un obiect finit. Cel de-al cincilea argument conduce la ideea că dacă ea nu face universul infinit, este pentru că nu poate; iar dacă n-are puterea de a-l face infinit, nu poate avea nici vigoarea de a-l face să dăinuie la infinit; căci dacă într-o singură privinţă este finită, este finită în toate privinţele; pentru că în ea53 orice posibilitate este lucru şi orice lucru şi orice posibilitate este aidoma cu orice altă posibilitate şi cu orice alt lucru. Cel de-al şaselea e conversa celui de-al zecelea din prima parte, iar apoi arată motivul pentru care teologii apără, nu fără o motivaţie iscusită, teza contrară; şi vorbeşte şi despre prietenia dintre asemenea învăţaţi şi filosofii docţi.

Cel de-al şaptelea arată de ce potenţa activă este altceva decât diferitele ei acţiuni şi limpezeşte acest subiect. Apoi se lămureşte, într-un chip mai înalt decât a făcut-o vreodată tagma teologilor, că potenţa infinită este infinită şi intensiv şi extensiv. Cel de-al optulea spune că mişcarea lumilor infinite nu vine de la un motor exterior, ci de la propriul lor suflet şi că toate acestea vădesc existenţa unui motor infinit54. Cel de-al nouălea arată că mişcarea infinit intensivă se verifică în fiecare dintre lumi.

La care trebuie adăugat că, de vreme ce un corp mobil se mişcă şi totodată este mişcat, el poate fi văzut în orice punct de pe cercul pe care îl descrie propriul său centru. Dar vom desluşi această obiecţie altă dată, când ni se va îngădui să ne prezentăm teoria mai pe larg.