Şerban Cioculescu

Dimportivă, Şerban Cioculescu s-a îndreptat pe încetul spre direcţia istorică, creându-şi totuşi şi în cronică un stil personal, poate iritant pentru unii, nu mai puţin real, constând într-o înfăşurare industrioasă a opiniei într-o cămaşă de aluzii. În contribuţiile documentare, criticul merită o încredere desăvârşită prin atenţia fricoasă pe care o dă examenului. În paginile biografice despre Caragiale, Şerban Cioculescu dovedeşte chiar talent, de o anume speţă. Metoda e insinuaţia, revenirea în desen la aceeaşi idee, strecurată în toate formele, printre lungi digresiuni, între ceremonii de politeţă („în acest scop, după cum ne-a încredinţat, verbal, dl M. Dragomirescu…”). Cartea se organizează topografic pe marginea documentelor şi toate caracterele esenţiale ale omului Caragiale sunt atinse uşor, fixate în ace, propuse ochiului interior.