C. Faca

Liniile liberalismului şi conservatorismului, ale modernismului şi tradiţionalismului se disting de la început. Cu toate că reformele fuseseră făcute de boieri, reacţiunea porni chiar din mijlocul lor, mai mult în sens moderator decât retrograd. Fură totuşi şi protestatari, dar aceştia aparţin clasei micilor boieri intraţi de curând în tagmă, ispravnici, sameşi, pitari, cluceri, care înţeleg să se bucure de caftanul agonisit. Toţi aceştia sunt speriaţi de perspectiva revoluţiei democrate şi formează clasa „tombaterelor”, a bătrânilor mici slujbaşi cu parapon, îmbinişaţi şi îngiubelaţi. E caracteristic că de înveşmântarea europenească râd nu boierii mari, ci vătafii, vizitiii. Occidentalizanţii sunt numiţi la început „nemţi”, „capete stropşite”, „franţuzi”, ei înşişi considerându-se „tineri”, apoi spre 1848 sunt porecliţi bonjurişti, creându-se astfel mentalitatea antibonjuristă, care, ascunsă în felurite formule, se va regăsi până azi în literatura română.

C. Faca e un astfel de antibonjurist. Comodia vremii, scrisă în aprilie 1833, este o piesă molierescă, imitată în chip izbitor după Les precieuses ridicules. Tehnica e a teatrului francez. De o parte bătrânul boier Ianache şi confidentul său Pavel, înfăţişând bunul-simţ, pe de alta fetele sale, Elenca, Luxandra şi amorezii lor Dimitrache, Panaiotache, exponenţi ai bonjurismului. Vin apoi servitorii impertinenţi, făcând morală stăpânilor, Măriuţa, subretă de teatru francez, Stan, valet valah. Intriga lipseşte, înlocuită cu o expunere de atitudini morale. Ianache e mizantrop, bănuitor, vrăjmaş al tinerilor şi al femeilor emancipate: Sunt trecut în bătrâneţe şi ascultă de cuvânt, Căci am început a crede că e vrun drac pe pământ. Sluga de stăpân nu ştie, nici copiii înţeleg, Nevasta în spionlâcuri, toţi cum vor aşa aleg. N-auzeai mai înainte bonton, ceai şi pălării, Acum cine le mai scoase, n-ar mai fi nici pă pustii.

Valoarea piesei stă în veselia verbală, în caricarea limbajului şi a gesturilor, deşi e de observat că tendinţa de a interpreta satira ca o parodie vulgară nu e legitimă. Piesa trebuie jucată în mişcări stinse, subtil afectate, fiindcă eroii sunt realmente fini. Tragicomedia lor e de a fi complet izolaţi. Tinerii sunt nişte marchizi, ridiculi prin afectare, spunând însă în substanţă lucruri fine până la manieră. Dimitrache ştie să şoptească „des douceurs”: Jurământ îţi fac, Elencă, cât ai trăi pă pământ Să-mi fii scumpa mea stăpână, pentru tine să trăiesc, Sufletul meu, starea, vieaţa, cu plăcere să-ţi jertfesc.

Elenca e şi ea fata secolului şi răspunde cu solemnităţi sentimentale: Când aş şti cu-ncredinţare că sunt câte le vorbeşti Şi că n-oi fi înşelată ş-adevărat mă iubeşti Şi că jertfa nu mi-oi pierde-o, dar oi face-o pentr-un ce, Ţi-aş făgădui din parte-mi amur şi fidelite.