C. Dobrogeanu-Gherea

Criticii „metafizice” a lui Maiorescu încearcă a-l opune o critică naturalistă, ştiinţifică, „arătând pricina… Cea mai apropiată” a operei literare, C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz, 1855-1920). Noţiunile de rasă, mediu şi moment din estetica lui Taine sunt înlocuite cu patru etape metodologice: 1) de unde vine creaţiunea artistică; 2) ce influenţă va avea ea; 3) cât de sigură şi vastă va fi acea influenţă şi 4) prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră. Gherea, ca fanatic partizan socialist, întoarce aceste metode cu aspect nevinovat investigativ şi le dă o mişcare finalistă. Orice artist e cauzat în opera lui de propria sa existenţă fiziologică, socială, arta nefiind decât o formă mai intensă de viaţă. Concluzia? Artistul trebuie să fie înrâurit numai de problemele momentului său istoric. A te izola de prezent înseamnă a absenta de la orice interes artistic. Azi idealul este înlăturarea ordinii burgheze şi înlocuirea ei prin societatea de tip marxist, întemeiată pe comunitatea proprietăţii, pe abolirea inegalităţilor de rasă şi de sex etc. Un artist trebuie să îmbrăţişeze acest ideal, altfel e contra ştiinţei care cere ca arta să fie determinată de mentalitatea vremii. De aci urmează la Gherea un sectarism teribil. O operă în contrazicere cu aceste idealuri nu e bună şi criticul se cuvine s-o respingă. O poezie ce glorifică societatea feudală ori burgheză e condamnabilă:„. O revistă redactată de un om religios nu va tipări şi nu trebuie să tipărească vreo poezie în care se înjură religia, deci îndreptată împotriva ideilor şi idealului, care sunt scumpe redacţiei… Astfel eu n-aş putea publica niciodată partea în care unul din cei mai însemnaţi fii ce-a avut vreodată România e numit broască veninoasă, pocitură şi alte epitete de acest soi.” Sub motiv că arta e un „product”, „o manifestare, ca oricare alta, a spiritului omenesc” şi ca atare „folositoare ori vătămătoare”, Gherea mai profesa un puritanism rigid. În fond dar, criticul socialist nu are nici o noţiune a artei şi consideră literatura ca un simplu mijloc de propagandă. Critica, în acest caz, se reduce la o poliţie de idei:„. O dată creată o operă artistică e supusă criticei şi critica va constata tendinţele pe care ea le conţine. Dacă criticul e contra acestor tendinţe, natural că se va spune că e contra. Asemenea e foarte natural ca un critic, având anumite convingeri, să aibă dorinţa ca aceleaşi convingeri şi simţiminte să le aibă şi poeţii, cu atât mai mult cu cât poeţii sugerează simţimintele, pe care le au, cititorilor lor”. Aplicând această inchizitorială estetică, Gherea osândeşte Doina lui Eminescu pentru xenofobie şi se extaziază în faţa unei palide Doine de O. Carp, pentru că e „generoasă”. Alecsandri e condamnat fiindcă ne înfăţişează un trecut războinic faţă de un prezent laş şi e ştiut că războiul e un lucru grozav. Caragiale e aprobat că biciuieşte burghezia capitalistă de la 1848, dar cenzurat că ironizează pe Miţa „republicana” şi pe Didina „nifilista”, când e lucru evident că revoluţionarele sunt întruparea idealului feminin. În schimb Vlahuţă e ridicat în slava cerului, declarat genial, deoarece înfierează pe capitalişti. Părerile strict literare ale lui Gherea sunt nule, prozatorul are însă un incontestabil umor al volubilităţii şi o simpatică efervescenţă intelectuală.