Gh. Asachi

Poezia lui Gh. Asachi (1788-1869) e aproape în întregime sub regimul lui Petrarca. Poetul cunoscuse de altfel direct Italia şi petrarchizase acolo chiar în italieneşte. Fondul sonetelor e banal, dar când endecasilabul se păstrează, efectul e un sistem muzical limpid şi abstract, cu acorduri cvasieminesciene.

Cât ţi-s dator, o, stea mult priincioasă, Că-n primăvara a vieţii mele, Tu m-ai ferit de strâmbe căi şi rele Şi m-ai condus pe calea virtuoasă.

Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă, M-ai adăpat l-Astreei fântânele şi când vieaţa-mi îndulcesc prin ele, Despreţuiesc chiar soarta fioroasă.

Ca să doresc a vieţii nemurire Mă-ndeamnă raza-ţi care-n cer se vede, Cum statornică urmează-a ei rotire.

De la ţărmul fatal vasul purcede, Ş-amu plutind prin marea de pieire, A ta rază la port mă va încrede.

Lirica secolului XVIII are un ecou larg în poezia lui Asachi. Regăsim convenţia geografică clasică, didacticismul settecentesc (în maniera Monti), melancolia cimiterială (după Thomas Gary şi Jukovski). Interesante sunt Baladele şi Legendele în care, bizuindu-se pe tradiţia populară, Asachi s-a străduit să înjghebe o mitologie literară română, într-o viziune mai grandioasă, intenţional, decât aceea a lui Alexandri şi în termeni clasici. Munte sacru e declarat Ceahlăul, sub numele de Pion. Acolo se află simulacrul Dochiei. După biirgeriana Lenore, poetul scrie Turnul lui But pe muntele Pion, istorie a unui strigoi care vine să-şi ia logodnica spre a o aduce în galop pe muntele sfânt al Daciei: Luna luce Butul fuge, Peste munte, prin hârtop, Vântul şuieră şi muge, Roibul sare în galop, Ş-amu-l duce p-amândoi, „Doamno, oare nu-l strigoi?” în Jijia, oamenii boierului Conde prind cu plasele în râu o zână care povesteşte că e o fecioară creştină din vremea năvălirilor barbare, al cărei schit a fost înghiţit de pământ în urma rugii tovarăşelor sale, spre a nu cădea în mâinile păgânilor. Sirena lacului are factură schilleriană. O sirenă (fostă fată înşelată de un boier) se răzbună. Sugestia pe alocuri e a unei poezii superioare, mijloacele sunt insuficiente.

Nuvelele lui Asachi, dificile şi prin limba amestecată, plină de imposibile neologisme (milian, manin, vasfrâns, covil, pelice, vântă etc.), par astăzi bizare, mai ales romantice, lipsite de percepţiunea istorică. Dimpotrivă, ele aparţin tipului clasic şi această intenţie cere circumstanţe uşurătoare. Modelul lui Asachi e romanul cavaleresc, acela întrupat în Ariosto mai ales, adică istoria aventuroasă cu fabulos aranjat în gust clasic, cu lipsa totală de instinct geografic. Pretutindeni sunt numai păduri mari şi întinse pajişti, castele şi grădini pierdute în imense singurătăţi, în ciuda cărora, fară nici o respectare a legilor timpului, eroii se întâlnesc să se bată. Europa şi Asia sunt aduse antropologic la acelaşi tip ideal cavaleresc. Afară de viteji apar doar păstori, necromanţi, bătrâni eremiţi. Obsedat de ideea miturilor, Asachi a luat în mână cronicile moldovene şi a dat materiei ei sens picaresc. În Dragoş totul este fabulos. În Cumania mică, în cetatea Romidava, stăpâneşte Haroboe, om fioros, nu mai puţin cavaler, cum îl arată coiful. Deşi tătar, Haroboe este „ de un simţimânt necunoscut până atunce” la vederea Brandei, mireasa trimisă de Domnul din Misia pentru fiul lui Dragoş. Toate peripeţiile în jurul acestei călătorii sunt ariosteşti. De notat sanctuarul Dochiei, păzit de Nona, un soi de vestală şi de o ciută: „Aice un spectacol nou se desfăşură înaintea ochilor ei, un ocean de neguri plutea deasupra coamelor de pini urieşi, stânci manine [grele], răsturnate de cutremur, parcă erau aninate deasupra capului ei şi formau o tărie nestrăbătândă în giurul simulacrului Dochiei”. Valea-Albă e un basm de aventuri mongolice în care Ştefan cel Mare e tot atât de puţin istoric ca şi Goffredo în Gerusalemme liberata. Scenele de război sunt văzute într-un spirit cu totul mitic. La Catelina lângă Cotnar sunt mari fortificaţii, înainte de luptă oastea stă la liturghie în jurul unei cruci colosale. În fine, în faţa lui Ştefan cel Mare se aduc daruri cu învederat aspect de Renaştere, diademe de aur, ulcioare de bronz, lacrimatorii, monede cu efigiile împăraţilor Tauridei. În Bogdan-voievod, nuvelă fantezistă, se dă la Hârlău o luptă de stil cavaleresc: „săbiile şi lăncile scapără şi scânteiază de loviturile puternice ale măciucilor fericate, pavezile remboambă”. Petru Rareş e nuvela cea mai lungă, aceasta cu oarecari satanisme romantice. Fundamentul rămâne cel clasic. Lacul Brateş e descris în maniera Salvator Rosa, pescuitul formând o mare compoziţie amănunţită şi fantastică. O vânătoare de bouri e prilej de a prezenta o scenă în gustul uşor melancolic al lui Tasso: buchete de flori duse de un râu şi venind de la o sihăstrie-cetăţuie unde stă închisă Ileana. La Suceava dăm de un colosal gotic, peste temelii de „adâncă antichitate”. Mazepa în Moldova dezvoltă, nu fără simţ poetic, tema fugii cavaline tratată de Byron, în Rucsanda Doamna cazacul Timuş e văzut ariosteşte ca un cavaler frumos „îmbrăcat în zea strălucită”, cu purtări dintre cele mai curteneşti, iar nu cu fire „de heară”, cum îl ştim din cronici. Evident, Rucsanda îl iubeşte.