V. Pogor, N. Dimache, I. Prale

Comisul Vasile Pogor, traducător al Henriadei lui Voltaire (1838), a lăsat stihuri de modă veche, străbătute de simţul deşertăciunii şi de grija mântuirii, descriind în tuş foscolian sinistritatea cimiterială: Galeriile surpate, stâlpii sfărmaţi şi căzuţi Peste aur, peste lustru îi văd cu muşchiu învăscuţi, Scările, ce se văd roase de omenescul picior, Ajung să fie străpunse de troscot şi urzişor şi fereastra, întru care flori de tot feliu-nflorea, Sfredelită de un şarpe, ce se soreşte pe ea.

Versurile lui Nicolae Dimache (t 1837) sunt şi ele de inspiraţie veche, pe motivul zădărniciei. Cât despre Ioan Prale, „musicos” de origine basarabeană (1769-1847), el e mai cunoscut pentru invenţia patului mutabil după soare. Încolo stihuirea lui e îngrozitoare şi doar versurile din Psaltire alunecă mai normal: Mic eram între frăţime şi cel mai în frăgezime, într-a tatălui meu casă De păscut oi mă aleasă, Mâna mea făcu organul, Degetele mele psalmul.