Iancu Văcărescu
„Mica poezie” este uşor de urmărit şi la Iancu Văcărescu (c. 1791-1863), fiul lui Alecu Văcărescu şi al Elenchii Dudescu. Îndeosebi informaţia sa e italiană, în direcţia canţonetiştilor şi anacreonticilor veacului XVIII, de felul lui Savioli, Giovan Gherardo de’ Rossi şi Iacopo Vittorelli. Din Metastasio traducea La partenza. Pe de altă parte vedem că răsfoia pe Escouchard-Lebrun, pe Gentil-Bernard. Titlurile abstracte ale poeziilor sale (Adevărul, Călătoria, Neîncrederea, Pacea, Simpatia, Despărţirea, Imaginaţia, Judecata, Caleidoscopul, Ochianul, Ceasornicul îndreptat, La pahar) aparţin poeziei didactice în general. Încercări de a dezvolta proverbe fie şi în poeme simple nu se pot despărţi de exemplul dat de Moissy şi Carmontelle. Năvala divinităţilor în Baccu, adevărat cântec de cramă, este de un pur stil Renaştere: Satiri, Fauni şi Menade, Pan, Silvan, Hamadriade, Poeţi, Eroi, Zâne, zei,
Care portu şi-l schimbase
Şi port de Baccanţi luase,
Se afla mulţi între ei.
Silen abia mă zăreşte,
După asin şovăeşte,
Strig- „aşa, drăguţu meu!
Eşti al nostru, bine-mi pare,
în oastea biruitoare
De mult, să te-avem, vream eu!”
Toţi aproape-mi se adună,
De ieder îmi pun cunună,
Baccu spune c-al lui sunt!
„Cu nectar, îmi zice.— Nchină”,
Sfârâi boloboaca plină,
Prea voios pe Baccu cânt.
Piesa memorabilă rămâne însă Primăvara amorului, dezvoltare a cunoscutului episod anacreontic al ivirii şi adăpostirii micului Amor. Poema e un mare tablou câmpenesc, deschis cu priveliştea imensă a Carpaţilor. În perspectiva lor, poetul desfăşură câmpurile şi oraşul Târgovişte, tratează într-un colţ un detaliu cinegetic şi zugrăveşte întreagă geografia, înviorată de impulsia erotică, cerul cu stelele, apele adamantine, păstorii jucând în jurul focurilor, la răsunetul fluierelor câmpeneşti, caii nechezând, boii călcând apăsat înaintea plugurilor, taurii, mieii:
Plăcute zbierări de turme
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
În poezia conceptuală, Văcărescu are vibraţie, dignitate. Stihurile făcute sub stemă în 1818 (La pravila ţării) se întemeiază pe un umor trist de imagini: vultur degenerat în corb, romanul în român. Ceasornicul îndreptat cultivă intenţionat monotonia. În vreme ce poetul roagă ceasul să treacă repede peste clipele rele şi să lungească pe cele bune, versul bate imposibil ca o limbă de pendul:
Tu! Care vreme ne spui că trece,
Ne-aduci aminte, des, moartea rece,
Vino acuma, ia-nvăţătură,
Schimbă nedreaptă a ta măsură!
Ştii ticălosul om ce puţine
Poate să aibă ceasuri de bine.
Când iar asupra-l răul se scoală,
Când stăpâneşte război sau boală,
Vezi sărăcie, necaz, durere,
Când vezi primejdia în putere;
Atunci fă anul d-un sfert să fie,
Ş-ăl sfert să treacă, să nu mai vie.
Iancu Văcărescu a scris şi balade, al căror punct de plecare trebuie să fie în Biirger şi în Goethe, deşi motivele sunt româneşti. În Peaza rea se povesteşte o întâmplare a boierului, în calea căruia se ivesc mulţime de piedici, în urma unui semn rău. Plouă grozav, o pădure arde. Prozaică în aparenţă, poezia e străbătută de fior fantastic şi iată o bună scenă de noapte spectrală: Dodată calul se încordează!
S-aruncă-n lături, se spăimântează!
Se svârcoleşte! De frică multă,
Nici bold, nici glasul nu-mi mai ascultă.
Ager descalec, văz jos turtită
Albind o trâmbă învăluită!
Vântul stătuse, ploaia-ncetase,
O raz-a lunei se arătase,
Cea cât o mince stârcită mică
O bleaznă mare-n sus se rădică,
P-obraz lăsate cărunte plete
Cu şerpi i-atârnă încovoiete,
Neagră la faţă din ochi sclipeşte,
Nu se aude ce mormăieşte.
În Ielele substanţa e burlescul satanic, descrierea breugheliană a ielelor într-o scenă de sabat:
Alta spetită,
Mult obosită;
Alta guşată
Una e chioară
C-un ochi de cioară,
Gheboasă, mică;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă;
Tot ceartă cată;
Alta bârfeşte
Prea neghiobeşte:
Una gângavă
Stă pe gâlceavă;
Alta bogată,
Schioapă-ngânfată;
Alta calică şi cea mai bună
E cea nebună;
Toate pizmaşe,
De om vrăjmaşe,
Neruşinate, înverşunate;
Cât simt răcoare
Dau din picioare,
Toţi dracii strigă
Ca să le frigă.
