Barbu Paris Mumuleanu

Barbu Paris Mumuleanu (1794-1837) e un mic autodidact, foarte moralist, care crede că prea am fost „neutri” şi că a venit vremea să „ridicăm boala de pre ochii noştri”. Caracterurile lui, aşa de persiflate, sunt doar operă de educator. Când satiricul adoptă sincer verva de răspântie, prefăcând pe La Bruyere în Anton Pann, „caractirul” capătă oarecare mişcare scenică, cum e cazul în Defăimătorul: Unde merg nicicum nu spun De vrun om vrun cuvânt bun, Ci la toţi găsesc ceva Ş-începe a defăima. Zic cutare că-l urât, Cutare posomorât, Cutare e maimuţoi, Bărbaţilor păpuşoi, Cutare e-nşelător, Cutare asupritor, Cutare e nătărău, Cutare barbar şi rău, Cutare e necinstit, Cutare este stârcit… Numai ei sunt toţi frumoşi, Cinstiţi şi politicoşi. Toţi s-aseamăn cu Adon şi la duh cu Solomon.

Printre poeziile lirice, parte lamartiniene, mai toate în legătură cu poezia de la sfârşitul secolului trecut, sunt de reţinut unele versuri pentru sentimentul viu al vieţii agreste şi pastorale, al susurului câmpenesc, al îngrămădirii animale. Mumuleanu are religia naturii, în felul lui simplist, dovadă această imagine a cataractei: Aci-n jghiaburi ce să varsă, Din nălţime vâfiind şi din piatra cea uscată, Ies izvoară clocotind, Aci-mpăratul naturii, în natură-l cunoştem. Într-al peşterilor haos, Mâna lui toţi o vedem.

El ia chiar poza meditativă a romanticului contemplând firea: Atunci poetul doparte Tras, priveşte, stă uimit.